Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 31 decembrie 2011

Pirații biddiomahi din Africa centrală la mijlocul secolului XIX (VERNE 1863)

„(…) numeroasele insule ale lacului, locuite de biddiomahi, pirați sângeroși și foarte temuți, a căror vecinătate era tot atât de primejdioasă ca aceea a tuaregilor din Sahara.”
(XXXIII)

„(…) unei insule mari și foarte populate, pe care doctorul o luă drept Farram, capitala biddiomahilor.”
(XXXV)

Nu știa că locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca și alți negri, se scald fără teamă în apele pline de crocodili, cărora nu le dau nici o atenție. Crocodilii din lacul acesta se bucură de reputația îndreptățită dealtfel, de a fi niște reptile inofensive.”
Se găsea în mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu pielea neagră, tuciurie. Nu avea de ce să se rușineze de goliciunea lui, pentru că era îmbrăcat după ultima modă a ținutului.”
„Puțini călători, dintre cei care îndrăzniseră să se aventureze în aceste locuri, își mai revăzuseră patria. ”
(XXXVI)

vineri, 30 decembrie 2011

Predarea lui Napoleon în fața britanicilor după înfrîngerea de la Waterloo din 1815 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Am să-ți spun, răspunse Genestas, În ajunul bătăliei de la Friedland*, continuă el după o pauză, fusesem trimis în misiune la cartierul generalului Davout, de unde mă întorceam la bivuacul meu cînd, la cotul unui drum, mă pomenesc drept în fața împăratului. Napoleon mă privește:
- Tu ești căpitanul Genestas? mă întrebă.
- Da, sire.
- Ai luptat în Egipt**?
- Da, sire.
- N-o lua pe drumu ăsta, îmi spuse, ia-o la stînga vei ajunge mai de-a dreptul la divizia ta.
Nu vă puteți închipui cu ce glas blînd mi-a spus împăratul aceste cuvinte, el, care avea atîtea griji, căci străbătea țara toată în recunoașterea cîmpului de luptă. V-am povestit întîmplarea asta ca să vedeți ce memorie avea și ca să știți că eu eram dintre aceia pe care-i cunoștea. În 1815 am depus jurămîntul. Fără greșeala aceea, poate că astăzi aș fi colonel; dar niciodată n-am avut intenția să-i trădez pe Bourboni; pe-atunci nu mă gîndeam decît să apăr Franța. Eram comandant de escadron într-o unitate de grenadieri a gărzii imperiale și, cu toate că rana mă durea, am scos și eu sabia din teacă în bătălia de la Waterloo***. Cînd totul s-a sfîrșit, l-am însoțit pe Napoleon la Paris; apoi, cînd a ajuns la Rochefort, l-am urmat în ciuda ordinului său; mă simțeam fericit să-l veghez ca să nu i se întîmplă vreo nenorocire pe drum. De aceea, într-o zi, cînd venise să se plimbe pe malul mării, m-a văzut făcînd de gardă la zece pași.
- Ei, Genestas, mi-a spus apropiindu-se de mine, va să zică n-am murit?
- Vorba asta mi-a săgetat inima. Dacă l-ați fi auzit, v-ați fi cutremurat, ca mine, din creștet pînă-n tălpi. Mi-a arătat spre criminalul de vas englezesc care bloca portul și mi-a spus:
- Cînd îl văd, regret că nu m-am înecat în sîngele gărzii mele.
- Da, adăogă Genesta, privind spre medic și spre Gropărița, chiar așa a spus.
- Mareșalii care v-au împiedicat să șarjați înșivă, i-am spus, și care v-au așezat în hodoroaga aceea de trăsură, nu vă erau prieteni.
- Vino cu mine! îmi strigă cu vioiciune, lupta încă nu s-a sfîrșit.
- Sire, bucuros m-aș alătura vouă; dar acum în brațe un copil fără mamă și nu sunt liber.
- Și așa, Adrien, pe care-l vedeți aici, m-a împiedicat să ajung la Sfînta-Elena.
- Poftim, îmi spuse împăratul, nu ți-am dăruit niciodată nimic, tu, nu erai dintre cei care totdeauna o mînă plină și alta întinsă; iată tabachera de care m-am servit în ultima campanie. Rămîi în Franța, la urma urmei e nevoie și aici de ofițeri viteji. Să nu părăsești serviciul și să nu mă dai uitării! Tu ești ultimul egiptean din armata mea pe care-l văd în picioare.
- Și mi-a dăruit o mică tabacheră.
- Gravează pe ea: „Onoare și patrie”, mi-a mai spus, asta-i istoria ultimelor noastre două campanii.
Apoi, au apărut și însoțitorii săi și am rămas toată dimineața cu ei. Împăratul se plimba în sus și în jos pe coastă, era tot timpul calm, dar uneori își încrunta sprîncenele. La amiază, se constată că e imposibil să se îmbarce. Englezii știau că se află la Rochefort, încît n-avea de ales decît între a se preda lor sau a străbate din nou Franța. Eram cu toții neliniștiți! Minutele ni se păreau ceasuri. Napoleon se afla între Bourboni, care l-ar fi împușcat, și englezi, care nu sînt oameni de onoare, căci nu se vor spăla niciodată de rușinea de care s-au acoperit zvîrlind pe o insulă stîncoasă**** un inamic care le ceruse ospitalitate. Îngrijorați cum eram, nu mai știu care dintre oamenii din suita sa îi prezentă pe locotenentul Doret, un marinar care tocmai îi propusese să-l treacă în America. În adevăr, în port se afla un bric al statului și un bastiment comercial.
- Căpitane, îl întrebă împăratul, ce plan ți-ai făcut?
- Sire, îi răspunse omul, vă puteți pe vasul comercial, iar eu pe bric, sub pavilion alb, cu oameni devotați; îl vom aborda pe englez, îl vom incendia, vom sări, veți trece.
- Plecăm cu voi! îi strig căpitanului.
Napoleon ne privi pe toți și zise:
- Căpitane Doret, păstrează-te pentru Franța!
Pentru prima și ultima dată pe l-am văzut pe Napoleon emoționat. Apoi ne făcu un semn cu mîna și plecă. M-am depărtat după ce l-am văzut abordînd vasul englez. În port de afla un trădător care, prin semnale, îl avertiza pe inamic de prezența împăratului. Napoleon a încercat un ultim mijloc, a făcut ceea ce făcea pe cîmpul de luptă, înainta spre inamic în loc să-l lase pe el să vină la dânsul. Vorbiți de dureri; nu există cuvinte care să descrie deznădejdea celor care l-au iubit.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 254-256.

NOTE M.T.
* Friedland = Localitate în Prusia, azi în Rusia, unde, la 14 iunie 1807, Napoleon a înfrânt decisiv armata rusă, obligându-l pe țar să încheie pacea de la Tilsit. (http://www.napoleonguide.com/battle_friedland.htm)
** În 1798-1799, generalul republican N. Bonaparte a fost trimis într-o expediție pentru a cuceri Egiptul otoman. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
*** Waterloo = Localitate în Belgia, unde, la 18 iunie 1815, Napoleon a fost înfrânt decisiv de coaliția europeană. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-waterloo)
**** Insulița Sfânta Elena din sudul Oceanului Atlantic. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-invata-engleza-timpul-exilului-insula-sf-elena)

joi, 29 decembrie 2011

Maiorul britanic Denham în Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.



„-Dar cine era maiorul Denham?
-Un curajos englez care, din 1822 până în 1824, a condus o expediție în Bornu, întovărășit de căpitanul Clapperton și de doctorul Udney. Ei au plecat din Tripoli în martie, au ajuns la Murzuk, capitala Fezzanului, și, mergând, pe drumul pe care l-a urmat mai târziu doctorul Barth pentru a se întoarce în Europa, a ajuns la 16 februarie 1823 la Kuka, în apropierea lacului Ciad. Denham a întreprins diferite explorări în Bornu, Mandara și pe malurile orientale ale lacului.”

„(…) se găseau la nord de Ciad, între orașul Lari și satul Ingemini, ambele vizitate de maiorul Denham.

„(…) în fața orașului Tangalia, situat pe marginea orientală a Lacului Ciad, care era punctul cel mai îndepărtat atins de Denham în explorarea sa.”

„-Crocodilii nu trăiesc decât pe malurile insulelor sau ale lacului; desigur că Joe a avut îndemânarea să-i ocolească. Dealtfel, sunt puțin periculoși; africanii se scaldă fără să se teamă de atacurile lor.”
„(…)  orașul Lari. Locuitorii munceau la culesul bumbacului, în fața colibelor împletite din trestie, în mijlocul ogrăzilor curate și îngrijit întreținute. Orașul - o îngrămădire de aproape cincizeci de colibe - se afla într-o mică depresiune a terenului, (…).”

marți, 27 decembrie 2011

Muzeul de Artă Tulcea

Str. Grigore Antipa 2, Tulcea 8800, județ Tulcea
0240-5134330

Colecțiile sunt adăpostite într-o construcție neobarocă din secolul XIX, care a fost sediul Casei Pașalelor (până în 1878), apoi al prefecturii și al Palatului Poștelor.
Inaugurat în 1972, restituie o remarcabilă prezentare asupra viziunii artiștilor români față de Dobrogea. Colecțiile de artă modernă și contemporană sunt constituite din peste 900 lucrări de pictură, 230 grafică, 275 sculptură și 500 artă decorativă. Ele includ un mare  număr de stampe, plăci de gravură, ceramică, mobilier, tapiserii, artă religioasă. Sunt prezenți cu capodopere mari artiști ca Theodor Pallady, (...).

luni, 26 decembrie 2011

Umor negru

Pablo Picasso (1) se afla la Paris când oraşul a fost ocupat de trupele naziste (2). Ofiţerii germani îl vizitau des, iar el îi primea destul de rece. La plecare el dădea cadou o reproducere a renumitei lucrări (3) care înfăţişa distrugerea oraşului Guernica de către piloţii germani (4).
Pictorul rostea doar un singur cuvânt: ''souvenir''.
- E opera dumneavoastră? l-a întrebat unul dintre ofiţeri.
- Oh, nu, l-a lămurit Picasso, a dumneavoastră!

SURSA
Kaufland, Umor


Note M. T.
(1) P. P. (1881-1873) - Pictor spaniol, iniţiator al curentului cubist.
(2) În iunie 1940 armata germană învingătoare a ocupat Parisul.
(3) Guernica a fost pictată în 1937.
(4) Piloţii germani au fost trimişi de A. Hitler în ajutorul generalului Francesco Franco, liderul coaliţiei de dreapta în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939).

duminică, 25 decembrie 2011

Orașul Kuka din Africa centrală la mijlocul secolului XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.



„XXXIII
(…) zări orașul Kuka, faimoasa capitală a regiunii Bornu. Putu s-o vadă câteva clipe înconjurată de zidurile ei de argilă albă. Câteva moschei destul de grosolan construite, se ridicau greoaie deasupra aglomerării de case arabe, asemănătoare unor zaruri, în curțile caselor și în piețele publice creșteau palmieri și arbori de cauciuc, împodobiți cu o boltă de frunziș lat de peste o sută de picioare. Joe observă că umbrelele acestea naturale, imense, erau în raport direct cu aria razelor soarelui, astfel că ajunse la concluzii plăcute în legătură cu natura care se dovedise atât de prevăzătoare. Kuka se compune, în realitate, din două orașe distincte, despărțite printr-un dendal, un bulevard larg de trei sute de stânjeni, care de obicei e ticsit de pietoni și călăreți. De o parte se ridică orașul bogat, cu case înalte și sănătoase; de cealaltă parte se înghesuie orașul sărac, îngrămădire tristă de colibe joase, conice, unde locuiește populația nevoiașă. Kennedy găsi că ar semăna cu un Edinburgh întins pe o câmpie, cu cele două orașe ale sale complet deosebite.”

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Sinucidere versus creștinism (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
La început, am încercat a face din religie o complice a morții mele. Am recitit evangheliile și n-am găsit nici un verset care să oprească sinuciderea; dar această lectură m-a pătruns de gîndirea divină a Mîntuitorului oamenilor. Desigur, el nu spune nimic despre nemurirea sufletului. Dar ne vorbește mult despre minunata împărăție a Tatălui său; nicăieri nu oprește paricidul, dar osîndește tot ce e rău. Slava evangheliștilor și mărturia menirii lor este nu atîta de a ne fi lăsat legi, cît de a fi răspîndit în lume duhul nou al legilor noi. Curajul de care dă dovadă cel ce-și ridică viața mi s-a părut atunci ca propria osîndire: cînd se simte în putere să moară, trebuie să se simtă în putere să lupte; a fugi de suferință nu este putere, ci slăbiciune; de altminteri, a părăsi viața din descurajare, îndeamnă a te lepăda de legea creștină, pe care Isus a așezat-o pe aceste sublime cuvinte: Fericiți cei ce sufer! Deci, sinuciderea nu mi s-a părut scuzabilă în nici o criză, nici chiar pentru care, printr-o înțelegere greșită a măreției de suflet, dispune de sine cu o clipă mai devreme decît călăul care l-ar lovi cu securea. Primind răstignirea, Isus Cristos nu ne-a învățat oare să ne supunem tuturor legilor umane, chiar cînd sînt nedrept aplicate? Cuvîntul „resemnare” săpat pe cruce, atît de ușor de neînțeles pentru cei ce știu să citească literele sfinte, mi-a apărut atunci în toată divina sa limpezime.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, Ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 230-23

vineri, 23 decembrie 2011

Exploratorii europeni în Africa în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.


-Călătorii despre care vorbești nu plecau niciodată decât însoțiți de escorte înarmate, pregătiți pentru aceste expediții, trimițând șefilor de triburi numeroase daruri. Și totuși, unii nu au putut evita suferințe și tributuri dintre cele mai groaznice.”

joi, 22 decembrie 2011

Dr . Vogel despre lacul Ciad din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.


XXXVI
De insulă, nici urmă! Se scufundase în timpul nopții! În locul ei se întindea imensitatea Lacului Ciad. (…) Cutezătorul tânăr fusese salvat de unul din fenomenele obișnuite ale Lacului Ciad; numeroase insule, care păreau rezistente ca stânca, dispăruseră astfel. Deseori, populația de pe țărmuri îi adăpostise pe nenorociții salvați din asemenea cumplite catastrofe.”

„Nu știa că, în ultimele lui scrisori, doctorul Vogel atrăsese atenția asupra acestei ciudățenii a malurilor Ciadului, (...).”
„Dacă aș putea ajunge la unul din marile orașe din jurul lacului, m-aș găsi în situația călătorilor despre care-a povestit Fergusson. De ce oare n-aș scoate-o la capăt ca și ei? Câțiva s-au întors!”

miercuri, 21 decembrie 2011

Muzeul de Artă „Dinu și Sevastia Vintilă” din Topalu

com. Topalu 328, Topalu 8772 județ Constanța
0241 -873112
Profil: artă românească
Înființat 1960
Zilnic 9-17

Constitui prin generoasa donație de 228 de lucrări a dr. Gh. D. Vintilă și ființând în casa părintească din comuna Topalu, Muzeul de Artă „Dinu și Sevastia Vintilă” este considerat unul dintre cele mai mari și reprezentative muzee sătești din țară, datorită valorilor de excepție pe care le oferă vizitatorilor. Sava Hentia, Ion Andreescu, Nicoale Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Alexandru Ciucurencu  sunt doar câteva dintre numele creatorilor marcanți ai artei naționale, prezentate pe simezele acestui muzeu.
Catalog.

marți, 20 decembrie 2011

Ținutul Damergu din Africacentrală în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.



(…) ținutul Damergu, un teren vălurit, fertil, cu coline făcute din trestie împletită cu crengi de asclepia{82}; în câmpiile cultivate, clăile de grâne erau așezate pe câte o schelă, spre a le feri de invazia șoarecilor și a termitelor.”

„(…) orașului Zinder, ușor de recunoscut după marea sa piață de execuții. În mijlocul ei se ridică arborele morții, la picioarele căruia veghează un călău; oricine trece pe sub umbra copacului e spânzurat îndată.”

„(…) târgușorul Tagelel din Damergu.
-Regăsim drumul urmat de Barth. Aici s-a despărțit de cei doi tovarăși ai săi, Richardson și Overweg. Primul urma să ia drumul spre Zinder, iar al doilea spre Maradi. Vă amintiți că dintre acești trei călători Barth e singurul care a revăzut Europa.”

luni, 19 decembrie 2011

CETATEA MEGIDDO (ISRAEL)

Pe movila de la Megiddo, numită şi Tel-el-Mutessellim (Colina suveranului), a fost identificat unul din oraşele cele mai importante ale epocii biblice.

Situat pe înăţimea ce domina valea fertilă Jezreel, oraşul avea o importanţă strategică dată de controlul spre est asupra marelui drum dinspre Egipt spre Damasc (Siria) şi Mesopotamia (Irak). În consecinţă, în epoca antică au avut loc numeroase bătălii pentru cucerirea sa. 

Săpăturile arheologice din secolul XX au relevat o continuitate de locuire a 20 de oraşe începând cu sfârşitul mileniului VI î. H. pînă  în secolul V î. H.

Primele fortificaţii, identificate pe latura de est, datează de la începutul mileniului III î. H. Ele constă din lungi ziduri paralele groase de 4 m, realizate din piatră, intervalul dintre ele fiind plin de resturi de animale sacrificate. 

La începutul mileniului II î. H., Megiddo a devenit un important centru militar. Oraşul a fost înconjurat de puternice fortificaţii din piatră, cărora li s-au adăugat întărituri abrupte din pământ. Pe la mijlocul mileniului II î. H., pe latura nordică  a fost realizată o poartă din calcar de dimensiuni neobişnuite, aşezată pe o fundaţie din bazalt perfect tăiată. Ea comunica cu două perechi de locuinţe, separate de un pasaj suficient de larg pentru a permite trecerea unui car. Poarta de pe latura estică deservea palatul regilor cananeeni ai Megiddoului.

Importanţa oraşului pentru egipteni este menţionată în inscripţiile de la templul zeului Amon de la Karnak (Egiptul de Sus).  Faraonul Tutmos III a iniţiat prima sa campanie în ţara Canaanului la începutul secolului XV î. H. şi a învins categoric în valea Jezreel armata unită a regilor cananeeni, luaţi prin surprindere.  Apoi, după şapte luni de asediu, a cucerit şi cetatea. Arhivele regale egiptene de la el-Amarna păstrează şase scrisori de ajutor trimsie în secolul următor de regele Biridya din Megiddo suzeranilor săi împotriva regelui Labaya din Sichem, care urmărea cucerirea cetăţii.

Declinul puterii egiptene din secolele XII-XI î. H. a favorizat luptele pentru hegemonie între cananeeni, filistini şi israeliţi, care şi-au pus amprenta distructivă asupra oraşului.
În cele din urmă oraşul a fost cucerit de regele israelit David, care l-a transformat într-un centru regional al regatului său. Apogeul oraşului a fost atins în timpul domniei lui Solomon, fiul lui David, care l-a reconstruit în cadrul unei planificări urbane centralizate aplicată mai multor centre israelite, aşa cum arată şi Biblia (I Regi 9:15). Oraşul a fost înconjurat de două ziduri paralele dotate cu cazemate ce serveau ca locuinţe pentru soldaţi şi depozite pentru echipamentul militar. Pe latura nordică, pe locul vechii porţi cananeene, a fost construită o nouă poartă, care comunica cu trei serii de camere legate de un culoar. Pentru a-i spori securitatea au fost adăugate la exterior turnuri şi o altă poartă. 

Dar oraşul a fost distrus de faraonul Şeşonk în 926 î. H. Cetatea a fost reconstruită de regele Ahab al Israelului (874-852 î. H.), zidul având o grosime de 3,5 m şi încorporând poarta lui Solomon.  Dacă Biblia datează grajdurile în epoca lui Solomon, vestigiile arheologice dinspre latura sudică indică domnia lui Ahab:  în mijlocul unei curţi spaţioase înconjurată de un zid de piatră se află un bazin pentru adăparea animalelor. Se estimează la 450 numărul de cai care puteau fi adăpostiţi în aceste grajduri, la care se adăugau câteva zeci de care de luptă în clădirile învecinate, cifre impresionante pentru epocă. În vederea asigurării apei în timpul unui asediu, în partea vestică a fost săpat în rocă un sistem subteran de aducere a apei din afara cetăţii, constituit dintr-un puţ vertical de 25 m adâncime şi un tunel orizontal de 80 m lungime. Ieşirea la sursa de apă de la poalele colinei era acoperită de un zid gros camuflat de o moviliţă.

Dar în pofida acestor măsuri de securitate sporite, oraşul a fost din nou distrus, de acestă dată de regele asirian Tiglat-Palasar III în 732 î. H. , care l-a reconstruit în stil asirian.
La sfârşitul secolului VII î. H., pe versantul estic al colinei a fost construită o fortăreaţă  rectangulară. Şi aceasta a fost distrusă, după moartea lui Iosia, regele Iudeei,  în bătălia împotriva faraonului Nechao, în 609 î. H., conform Bibliei (II Regi 23:29).

Declinul început atunci a continuat pînă la abandonarea localităţii în timpul dominaţiei persane, în secolul V î. H.

În ceea ce priveşte viitorul, unii comentatori ai Noului Testament consideră că Meggido este Armageddonul (formă derivată din Har Megiddo) unde va avea loc ’’bătălia sfârşitului zilelor’’.

SURSA
Hillel Geva*, Megiddo. ’’Oraşul-cisternă’’ al lui Solomon, Centre d’information d’Israel, Sites archeologiques d’Israel, Jerusalem, 2000, no 6, pp. 17-23.
*H.G. a studiat arheologia la Universitatea Ebraică din Iersualim.

Lavinia Betea, Ceauşescu – mediator în Orientul Mijlociu, 

„Adevărul“, 19 decembrie 2011

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Arabii în deșertul Sahara în secolul XIX (VERNE)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.


„- Arabii, răspunse Fergusson, sunt înzestrați cu un deosebit simț de orientare; acolo unde un european se rătăcește, ei merg cu cea mai mare siguranță; o piatră, oricât de mică, un tufiș, un mănunchi de iarbă le ajunge pentru a-și găsi drumul. Noaptea se orientează după Steaua Polară. Nu fac mai mult de două mile pe oră, iar în timpul căldurilor mari de la amiază se odihnesc. Așa că-ți dai seama cât le trebuie ca să străbată Sahara, care e un deșert de peste nouă sute de mile.”

duminică, 11 decembrie 2011

SIGURANŢA PERSONALULUI UMANITAR ÎN ATENŢIA UE

K. Georgieva  - www.kulmiyenews.com
Într-un articol de opinie din 2010 intitulat sugestiv ’’Nu trageţi!’’, comisarul european pentru ajutor umanitar Kristalina Georgieva  (13.08.1953 Sofia / Bulgaria - ) aborda problema pericolelor la care se expun lucrătorii umanitari, care operează conform principiilor de neutralitate, independenţă şi nediscriminare.

Acest text apărea în contextul în care UE este cel mai important contributor umanitar la nivel mondial. Un sondaj arăta că că 8 din 10 europeni considerau important că Uniunea acordă ajutor umanitar în zone din afara sa, mai mult de jumătate din cetăţenii europeni apreciind că acest ajutor este mai eficient când este intermediat de Comisia Europeană. Din 1992 UE a acţionat prin serviciul său de ajutor umanitar ECHO în peste 100 de ţări, activităţile sale durând în medie 6 luni. Cu un buget care a ajun în ultimii ani la 700 milioane euro, ECHO aduce în zonele afectate corturi, pături, alimente, medicamente, echipament medical, sisteme de purificare a apei şi combustibil şi acordă fonduri pentru echipe medicale, experţi în deminare, sprijin logistic şi transport.
Georgieva atrăgea atenţia că în 2009 au murit în misiune mai mulţi lucrători umanitari decât
europa.eu
membrii forţelor de pace ai Naţiunilor Unite, iar în perioada 1999-2009 numărul celor decedaţi în misiuni umanitare a crescut de la 30 la 102 şi numărul celor răpiţi a crescut de la 20 la 92.
Comisarul exemplifica cu cazul din oraşul Nyala, unul din puţinele din Darfur (vestul Sudanului), unde siguranţa lucrătorilor era relativ sigur. La doar două zile de la vizita sa în iunie 2010, doi lucrători au fost răpiţi chiar de la sediul lor, fiind din fericitre eliberaţi ulterior.
Protecţia tradiţională a personalului umanitar era asigurată de ’’acceptarea’’ lor de către beligeranţi, dar această atitudine devine din ce în ce mai puţin respectată în prezent. Ei devin ţinte pentru că sunt ’’martori oculari’’ ai crimelor împotriva civililor (estul Congo ului), sunt incluşi în agenda politico-ideologică  a combatanţilor (Afganistan) sau  răpirea lor este o activitate economică rentabilă. Oficialul european observa că ţările cele mai periculoase pentru lucrătorii umanitari ca Afganistan, Somalia şi Sudan sunt şi ţările care au cea mai mare nevoie de acest ajutor.

În planul de măsuri pe care UE îl viza pentru îmbunătăţirea securităţii personalului umanitar, Georgieva includea: un proiect de rezoluţie în cadrul Adunării Generale a ONU (adoptat la 15 decembrie 2010), extinderea sprijinului tehnico-financiar pentru ONU, Crucea Roşie şi ONG-uri, diseminarea dreptului internaţional printre beligeranţi şi încheierea de protocoale cu aceştia. În ultimă instanţă, comunitatea europeană s-a angajat să susţină măsuri punitive, considerând crimele împotriva lucrătorilor umanitar ca fiind crime de război.
În mod semnificativ pentru aceste demersuri , la 19 august 2010, când s-a comemorat Ziua mondială penstru asistenţă umanitară, pe sediul Comisiei Europene de la Bruxelles a fost instalat un afiş mare pentru a marca debutul campaniei de conştientizare ’’Nu trageţi! Sunt lucrător umanitar’’.

SURSE:
Kristalina Georgieva, ''Nu trageţi!'', ''Buletin de Europa'', Bucureşti, nr. 8, septembrie 2010, p. 5
Ajutor  umanitar, ''Europa.Portalul Uniunii Europene'', http://europa.eu/pol/hum/index_ro.htm


vineri, 9 decembrie 2011

AMFITEATRUL ROMAN DE LA BEIT GOVRIN (ISRAEL)

Amfiteatrul roman văzut de sus - www.bibleplaces.com
În anii ’90 la Beit Govrin (Eleutheropolis/Oraşul libertăţii în epoca romană) au fost descoperite rămăşiţele unui amfiteatru roman destinat luptelor cu gladiatori şi animale.

Construcţia a fost realizată în secolul II la periferia oraşului, situat  la sud-vest de Ierusalim, în câmpia Iudeei. Amfiteatrul a fost construit pentru trupele romane staţionate în regiune după reprimarea revoltei evreilor conduşi de Bar Kochba (132-135). El a fost utilizat până la distrugerea sa de un cutremur în 363.

Amfiteatrul este de formă elipsoidală (71x56 m), ceea ce-l diferenţiază de teatre, care aveau forma unei jumătăţi de cerc. A fost construit din pietre de calcar rectangulare. Era constituit dintr-o arenă de pământ tasat înconjurată de un zid şi galerii subterane.  Accesul la tribune, care puteau primi 3.500 de spectatori, se făcea pe scări din exterior sau de pe culoarul circular.

Sub tribuna vestică se afla o sală de 3,8x3,2 m destinată probabil unui cult (sacellum).  În încăpere se află două altare votive cu tămâie, unul având o inscripţie de consacrare în greacă şi deasupra o sută de lămpi cu ulei.

Situat în parcul naţional de la Beit Govrin, edificiul a fost parţial restaurat şi este deschis publicului. 

SURSE:
Hillel Geva, Beit Govrin - un amphiteatre romain / Centre d'information d'Israel, Sites archeologiques d'Israel, Ierusalim, 2000, no 6, p. 4 (H. G. a studiat arheologia la Universitatea Ebraică din Ierusalim)
Beth Guvrin (Maresha): http://www.bibleplaces.com/bethguvrin.htm

vineri, 2 decembrie 2011

Aforisme ale scriitorului Arthur Porumboiu (1935 jud. Buzău - 2 decembrie 2011 Constanța) (TOMIS)

Arthur Porumboiu, Aforisme, „Tomis”, Constanța


Gândeam : norii se duc fără noi. Ploile cad fără să ne întrebe.

Iarba îmi povestea prin semințe viitorul. Iarba își continua viața care nu poate fi închisă în țarcurile morții.

Cerul era palatul meu de cleștar. Și nu-i putea dărâma mâna stelară a morții.

Vreau să mă vindec prin Cuvânt. Și nu mă vindec!

Sunt un om, dar puteam fi o mireasmă. Sunt un om, și-mi împart viața între muncă și durere.

O fructă căzută îmi spune: „Pe toți ne cheamă pământul”.

Totul s-a spus. Nimic nu-i nou, însă pentru fiecare moartea constituie o noutate inconstestabilă, de care e firesc să se teamă. Sufletul omului nu-i pregătit să-nfrunte acest mister.

Ar trebui să-nvățăm de la albine: ele nu știu decât să lucreze și să producă bucurie.

Eroarea trăiește-n sufletul fiecăruia. Nu există ființă umană perfectă. Nic chiar moartea nu cunoaște perfecțiunea. Dovadă este modul ei de acțiune: de fiecare dată altfel. Ea se dovedește a fi suprema eroare pentru că oprește drumul omului spre perfecțiune. De ce Dumnezeu nu-i abate mâna? E o enigmă pe care n-o vom putea dezlega niciodată!

Cel care gândește o crimă poate să o și săvârșească, dar nu-i mai puțin adevărat că el poate trăi cu ea în simbioză întreaga viață, fără însă a reuși s-o concretizeze. Refularea este preludiul crimei, însă dacă nu i s-a oferit mediul prielnic (tensiunea maximă) ea rămâne în domeniul intenției. Asta nu înseamnă că sufletul nu va fi torturat continuu, ci dimpotrivă.

Iubirea este singura când omul muritor se crede o ființă eternă. pentru că el, în acele clipe de beatitudine, uită că (mai) există și moarte.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Sinuciderea la filozofii anticii grecii (BALZAC 1832-1833)

<
(...) O bună bucată de vreme am fost complicele marilor sentimente ale antichității păgîne; tot căutînd însă acolo noi drepturi umane, am ajuns la încheierea că aș putea, călăuzindu-mă de luminile moderne, să sap mai adînc decît anticii în probleme care, pe vremuri, se transformau în sisteme.
Epicur* îngăduia sinuciderea. Nu era aceasta o completare a moralei sale? El urmărea cu orice plăcerile simțurilor; dacă nu le avea, era plăcut pentru o ființă vie și-i era îngăduit să reintre în odihna naturii neînsuflețite; singurul scop al omului fiind speranța sau speranța fericirii, pentru cel care suferea și suferea fără speranță, moartea devenea un bine: a o obține în mod voluntar era un ultim act de bun-simț. El nu lăuda acest act, nici nu-l osîndea; se mulțumea să săpună, făcînd o libație lui Bachus**: „Moartea nu e o pricină nici de rîs, nici de plîns”. Mai moral și mai pătruns decît epicurienii de doctrina datoriei, Zenon*** și întregul Portic (1) recomandă, în anumite cazuri, sinuciderea stoicului. iată cum judeca el: omul se deosebește de animal prin aceea că e suveran asupra persoanei sale; răpiți-i acest drept de viață și de moarte asupra lui însuși și veți face din el un sclav al oamenilor și întîmplărilor. Acest drept de viață și de moarte odată recunoscut, constituie o armă eficace împotriva tuturor relelor naturale și sociale; același drept acordat omului asupra semenului dă naștere la toate tiraniile. Așadar, omul nu are nici o putere fără o libertate nemărginită a actelor sale; dacă vrea să scape de urmările rușinoase ale unei greșeli ireparabile, omul de rînd înghițea rușinea și continuă să trăiască, în timp ce înțeleptul înghite cucuta și moare; dacă, pentru o rămășiță de viață trebuie să îndure guta care-i macină oasele, cancerul care-i mănîncă fața, înțeleptul alege clipa potrivită, se descotorosește de dușmani și-și ia pentu totdeauna rămas bun de la prietenii pe care-i mîhnea cu prezența sa. Căzut în mîna unui tiran împotriva căruia luptase cu arma în mîna, ce ar putea face? declarația de supunere așteptată, nu are decît s-o semneze, sau să întindă gîtul: imbecilul întinde gîtul, lașul semnează, înțeleptul sfîrșește printr-un act de libertate, se lovește în inimă. „Oameni liberi, striga atunci stoicul, învățați a rămîne liberi! Liberi de patimi, sacrificîndu-le datoriilor; liberi de semenii voștri, arătîndu-le pumnalul sau otrava care vă ajută să scăpați de ei; liberi de soartă, hotărînd înșivă clipa cînd ea nu va mai avea nici o putere asupra voastră; liberi de prejudecăți, necontenindu-le cu îndatoririle; liberi de toate temerile animale, prin știința de a depăși instinctul grosolan care înlănțuie de viață pe atîția nefericiți.”

(1) Nume dat școlii filozofice a stoicilor greci, al cărei întemeitor, Zenon din Citium (sec. IV.î.e.n.), își ținea lecțiile sub unul din porticele Atenei.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 228-229 .

marți, 29 noiembrie 2011

Jansenismul catolic în Franța secolelor XVII-XVIII (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Fata făcea parte dintr-o familie cît se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită  jansenistă, și care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franța; știi de ce?
- Nu..., răspunse Genestas.
Jansenius*, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit niște afirmații în dezacord cu dogmele Sfîntului Scaun. Mai tîrziu, acele afirmații, luate cuvînt cu cuvînt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers pînă la a tăgădui existența materială acelor maxime. Aceste discuții fără importanță au dus la crearea, în biserica galicană**, a două orientări: cea a janseniștilor și cea a iezuiților***. Ambele părți aveau în rîndurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci în două partide puternice. Janseniștii îi învinovățeau pe iezuiți că profesează o morală prea liberală și afișau o excesivă severitate a moravurilor și a principiilor; janseniștii au fost deci, în Franța, un fel de puritani**** catolici, dacă acești doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluției franceze s-a format - în urma schismei fără importanță pe care a produs-o Concordatul (1) - o congregație de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiți de puterea revoluționară și de tranzacțiile papei. Această turmă de credincioși a alcătuită ceea ce se numește „mica Biserică”, ai cărei enoriași duceau, ca și janseniștii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existența sectelor proscrise și prigonite. Mai multe familii de janseniști țineau de „mica Biserică”. Părinții fetei îmbrățișaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei și caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor absolute constă în a da măreție pînă și celor mai simple acțiuni, legîndu-le de viața viitoare: de aici, magnifica și suava puritate a inimii, respectul față de alții și față de sine; de aici un fel de - cum să spun? - un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar și o cinste severă și, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfîrșit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.

(1) Care stabilise relațiile dintre Biserică și Stat (1810).
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 212-213.

NOTE M.T.
* Cornelius Jansenius (1585 Olanda - 1638 Ypres/Belgia) = http://www.newadvent.org/cathen/08285a.htm
** Biserica galicană = Biserica catolică din Franța. Galii au fost populația antică de pe teritoriul Franței, care au fost supuși de Cezar în secolul I î.H., iar din secolul V d.H. populația galo-romană i-a asimilat pe francii germanici cuceritori.
*** Societatea lui Isus (ordinul catolic iezuit) a fost întemeiat în 1540 de Sfântul Ignatius de Loyola. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
**** Puritanism = Confesiune protestantă din Anglia secolelor XVI-XVII. Era caracterizată printr-o viață și cult simple și prin purificarea Bisericii Anglicane de practicile catolice. (http://www.history.com/topics/puritanism)

duminică, 27 noiembrie 2011

Un student provincial în Parisul monden al secolelor XVIII-XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Cu toate astea, la început am învățat cu rîvnă, am urmat regulat cursurile; mă apucasem de carte pe viață și pe moarte, renunțînd la distracții, atît de mult îmi stîrniseră imaginația comorile științei, de care capitala era plină. N-a trecut mult și legături nechibzuite - ale căror primejdii se ascundeau sub vălul prieteniei nebunesc de încrezătoare care-i seduce pe toți tinerii - mă aruncară în lumea distracțiilor pariziene. Teatrele, actorii - pentru care mă împătimisem - începută a mă demoraliza. Spectacolele unei capitale sînt cît se poate de funest pentru tineri, căci le produc emoții vii, împotriva cărora luptă aproape întotdeauna zadarnic: iată de ce consider că societatea, cu legile ei, este complicea tulburărilor pe care le comit. Legislația noastră, ca să spun așa, închide ochii în fața patimilor care-l frămîntă pe tînărul între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. La Paris, totul îl asaltează, poftele lui sînt necontenit ațîțate; religia îi predică binele, legile i-l poruncesc, în timp ce realitatea și moravurile îl împing spre rău; pînă și bărbatul cel mai cumsecade și femeia cea mai pioasă își bat joc de castitate. În sfîrșit, acest mare oraș pare că și-a menit să încurajeze viciul, căci piedicile pe care le așează în calea tînărului ce ar voi să-și o facă o situație în mod cinstit sînt încă și mai numeroase decît capcanele care se întind neîncetat patimilor sale pentru a-l ușura de bani. Multă vreme am frecventat, seară de seară, teatrele, deprinzîndu-mă încet-încet cu lenea. Începusem a-mi neglija îndatoririle, adeseori amînam pe a doua zi chiar și cele mai urgente ocupații; curînd, în loc de a mă instrui, mă limitam la lucrările strict necesare pentru obținerea examenelor pe care trebuia să le trec ca să devin doctor. La cursuri, nici nu mai eram atent la profesorii care, după impresia mea, spuneau verzi și uscate. Îmi sfărîmam idolii, deveneam parizian. pe scurt, duceam un trai nesigur de tînăr provincial care, aruncat în capital, mai păstrează cîteva sentimente autentice, mai crede în unele reguli de morală, dar care se corupe prin puterea exemplelor nefaste, deși încearcă să se ferească de ele.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 195-196.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Grădina lui Breslea din București în secolul XIX

<
(10) Grădina lui Breslea (Brăslea, Braslea), devenită proprietatea librarului George Ioanid (1818-1906) a fost transformată de acesta, mai ales după ce și-a lichidat librăria, în 1874, într-o grădină de pomi fructiferi și de legume care aproviziona cu trufandale piețele de zarzavaturi ale Capitalei; ea se întindea pe o suprafață mult mai întinsă decît parcul Ioanid din zilele noastre, la capătul dinspre centru al străzilor Polonă și Țăranilor (astăzi Aurel Vlaicu). În toamna anului 1871 grădina Braslea (Ioanid) din strada Polonă 104, oferea spre vînzare pomi, fructe, viță de vie (TEL.2 septembrie 1871, p. 3)
>


vineri, 25 noiembrie 2011

Reînființarea monopolului tutunului de către guvernul conservator din România în 1872

<
(1) Pentru îndreptarea situației financiare deficitare a țării guvernul conservator a propus, printre altele, reînființarea monopolului tutunului (desființat în 1867), hotărîre aprobată de Cameră la 7 /19 decembrie 1871 și de către Senat la 27 ianuarie/8 februarie 1872; potrivit noii reglementări, cultivarea tutunului nu se putea face decît pentru Regia tutunului, guvernul fiind autorizat în întreprindere privată acest monopol, pe termen limită, prin licitație publică (Istoria Parlamentului, p. 206-207). Licitația avut loc, într-adevăr, la începutul lunii mai 1872, în localul „Vistieriei” (Ministerul de Finanțe) (v. TRC, an X, nr. 988, 7/19 mai 1872, p. 1, care anunța că licitația s-a ținut „ieri”); monopolul a fost concesionat unui consorțiu susținut de Banca franco-ungară din Budapesta și de Bank of Roumania; în anii 1872-1877 aceasta a obținut beneficii reprezentînd 75% din capitalul social depus.
>


joi, 24 noiembrie 2011

Biografia arhitectului spaniol Josep Jujol (1879-1949)

<
Marele arhitect spaniol (1879-1949) s- a născut în oraşul Tarragona. La nouă ani s-a mutat cu familia în localitate pe atunci rurală, Gracia, nu departe de Barcelona, al cărei peisaj l-a păstrat proaspăt în amintire şi poate fi detectat în multe din construcţiile lui arhitecturale.
A început să studieze arhitectura în 1896 deşi înclinaţiile lui prefigurau o carieră inginerească. Şi-a perfecţionat stilul arhitectural şi tehnica picturi murale, în special pentru biserici, în preajma unor maeştri necontestaţi ca Antoni Maria Gallisa, Josep Font i Guma şi Antoni Gaudi, cu care a colaborat la realizarea unor edificii remarcabile ca, de pildă, Parcul Gueli din Barcelona, Casa Batllo, Casa Mila, la restaurarea catedralei din Palma de Mallorca. Alte edificii celebre, devenite obiective de interes turistic  proiectate sau rezultat e în colaborare cu mari maeştri sunt: reconstrucţia Ateneului din Barcelona, interiorul Casei Manch, catedrala din Tarragona, interiorul bisericii Constanti, Casei Negre, clopotniţa bisericii din Creixell de Mar, vestita biserică Vistabella, capela bisericii Carmelitelor din Tarragona, Casa Andreu din Els Palmaresos, Casa Planells, fântâna din Brafim, capela Sant Cristofol del Regomir, biserica El Vendrell, biserica Sant Joan Despi, Biserica Roda de Bara etc.
La 48 de ani s-a căsătorit cu mult mai tânăra lui verişoară, Teresa Gilbert.
Contemporanii şi-l amintesc pictînd biserici sau mînăstiri, ţinînd în mîna stîngă paleta şi o duzină de pensule aplicînd frenetic culori succesive pînă cînd sub ochii uimiţi ai privitorilor de ocazie prindeau contur animale, peisaje rurale, nori mişcători, miraje scînteietoare. Era văzut oprindu-se pe străzi sau pe cîmpuri, adunînd pietre, sîrme, unelte agricole abandonate pe care le transforma în zăbrele, piedestale, console. Transforma cutii ruginite în flori sau ornamente pentru candelabre. Reciclarea materialelor avea conotaţie etică în arta lui Jujol. Din ţigle sparte, cioburi de pahare, sticle, farfurii se năşteau adevărate capodopere de ceramică şi mozaicuri.
Nonconformismul şi nerespectarea termenilor de finalizare a unor obiective contracte de oficialităţi, mai ales după moartea colaboratorului lui de o viaţă Antoni Gaudi, i-au atras izolarea şi marginalizarea, spre sfîrşitul vieţii angajîndu-se în proiecte fără anvergură. Pioşenia extemă a determinat neglijarea obligaţiilor profesionale la Colegiul de Arhitectură şi înlăturarea lui de la catedră.
Peisajul din Catalunia, modestia şi sentimentul religios profund dau nota caracteristica a unei creaţii de mare sensibilitate  a formelor, în care se remarcă atenţia pentru detalii, însufleţirea formelor, combinaţia insolită de materiale ce păreau incompatibile. Marile lui proiecte arhitecturale şi măiestria picturii murale îl aşează în galeria creatorilor de geniu.
>

SURSA
S. L., Mari arhitecţi şi pictori ai secolului XX: Josep Maria Jujol, ''Tomis'', Constanţa, februarie 1997.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Situația României în Primul Război Mondial în 1916

<
La sfârșitul lui august 1916, la insistențele aliaților, România s-a avântat în iureșul primului război mondial împotriva Puterilor Centrale, care exercitau presiuni puternice pe toate fronturile.
Franța și Anglia s-au angajat să declanșeze o ofensivă atât pe frontul de vest, cât și pe celelalte, și, în special, în Balcani. În afară de aceasta, să ne furnizeze armament și muniții, Rusia s-a angajat să acopere frontul din Dobrogea și să faciliteze tranzitul ajutoarelor pe teritoriul său. Toate aceste angajamente s-au derulat complet nesatisfăcător, din cauză că Anglia și Franța, din motive obiective, nu și-au putut respecte angajamentele. Rusia nu și-a atins nici ea obiectivele propuse, iar în Dobrogea a trimis doar un sfert din efectivele necesare și de o calitate dubioasă, așa că pînă la urmă, gen, Alecseev, comandantul suprem al trupelor rusești din România, l-a înlocuit pe gen. Zaioncicovski cu gen. Zaharov, care a etichetat trupele predecesorului ca o adunătură de lași și de bețivi. Dar lucrurile n-au mers mai bine nici după aceea, căci rușii urmăreau ca armata română să fie complet distrusă, aceasta în scopul de a evita eventuale revendicări care ar fi atins și Basarabia și să poată anexa Moldova sau / și Dobrogea. Rușii au căutat, în acest sens, o înțelegere cu dușmanii noștri, dar nu s-au bucurat de audiența lor.
Armata română, deși pregătită moral pentru războiul în care  s-a angajat, nu poseda baza materială absolut necesară, era prost încadrată cu ofițeri și nici cu industria de front n-am stat prea bine. Singura bază sigură a fost Divizia de Dunăre, sub comanda contraamiralului N. Negrescu. A urmat apoi dezastrul, căci, puțini la număr și slab sprijiniți logistic, am fost nevoiți să ne retragem în Moldova, pentru a ne reorganiza și a scurta linia frontului, (...)
>

SURSA
?, Cum a ajuns tezaurul României în Rusia, între anii 1916-1917, „Tomis”, Constanța, iulie 2003, p. 99.

marți, 22 noiembrie 2011

Insula japoneză Okinatori în 1988

<
O insulă mică dar ... scumpă. Despre existența insulei japoneze Okinatori, pierdută în imensitatea Oceanului Pacific, rar cine auzise, chiar în Japonia. Situată la extremitatea unui arhipeleag de atoli, insula are o lungime de 5 kilometri, iar pe timpul fluxului - 5 metri. S-a constatat că, din cauza acțiunii valurilor, insula este amenințată cu dispariția totală.
Acest lucru a provocat îngrijorare guvernului și oamenilor de afaceri japonezi, deoarece, o dată cu dispariția insulei, apele oceanului, pe o rază de 200 mile marine, adică o suprafață de circa 400 mii de kilometri pătrați cu însemnate resurse de pește și minerale.
În urma unei ședințe extraordinare a guvernului japonez  s-a luat hotărîrea de a începe, fără întîrziere, lucrări hidrotehnice pentru consolidarea solului din jurul insulei. S-a hotărît ca, în următorii ani, să se aloce, din bugetul statului, pentru realizarea lucrării, impunătoarea sumă de 30 milioane yeni.
Ținînd seama de importanța salvării insulei, propunerea n-a întîmpinat nici o opoziție în sînul guvernului.
>

SURSA
A. Bejan, Breviar marin, „Tomis”, Constanța, 1988.

luni, 21 noiembrie 2011

Noutăți ale tehnicii navale în 1988

<
Din noutățile tehnicii navale. În Finlanda s-au construit primele transportoare pentru platforme de foraj, comandate de Uniunea Sovietică, Mexic, India ș.a
Puntea unui asemena „gigant al mărilor” are o lungime de 137 metri, depășind lungimea unui teren de fotbal.
Nava este dotată cu tot ce este necesar pentru transportul unei platforme de foraj demontate și instalare acesteia în punctul de lucru, înlocuind, astfel, trei nave auxiliare, folosite în acest scop, în acest scop.
În Japonia, într-unul din șantierele navale ale Companiei „Mitsubishi Heavy Industries” a fost lansată la prima navă de construcție specială destinată transportului de combustibil nuclear.
Nava are o capacitate de 5 mii tone registru și a fost comandată de o firmă britanică pentru a folosi la transportul din Japonia în Europa a reziduurilor de combustibil nuclear, în vederea prelucrării acestuia.
>

SURSA
A. Bejan, Breviar marin, „Tomis”, Constanța, 1988.

duminică, 20 noiembrie 2011

Statistică navală Lloyd's 1987

<
Statistică. Către sfîrșitul anului 1987, tonajul total mondial al navelor aflate în construcție s-a ridicat la 21,4 milioane tone registru, cu circa 4,5 milioane tone mai puțin ca în anul 1987.
Din datele Registrului englez Lloyd's reiese că în anul 1987 s-au aflat în construcție 1292 nave mari și mijlocii de transport (11,1 milioane tone registru), încă 876 nave au fost comandate, nefiind încă introduse în lucru în șantierele navale de construcții.
Aproximativ 90 la sută din toate navele aflate în construcție sau comandate vor fi livrate, la beneficiari, către sfîrșitul anului 1988.
Cea mai mare cotă de comenzi de la terți revine Japoniei. Urmează, în ordine, Coreea de Sud, Taiwanul, Iugoslavia, Polonia, Brazilia, România, Italia, Danemarca, RDG.
>

A. BEJAN, Breviar marin, „Tomis”, Constanța, 1988.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

COMANDANŢI - ŞTEFAN CEL MARE (CCA. 1435 MOLDOVA – 02.07.1504 SUCEAVA, MOLDOVA)


Cucerirea domniei prin victoria  în războiul civil din 1457
Ştefan cel Mare blogulmaresaluluicrai.blogspot.com
Domnitorul moldovean Ştefan III Muşat, supranumit cel Mare, a fost fiul domnitorului Bogdan II Muşat (1449-1451), ucis de succesorul acestuia Petru Aron (1451-1452, 1454-1455, 1455-1457), primul domnitor moldovean care a plătit tribut Imperiului Otoman, aflat în expansiune în bazinul Mării Negre. Exilat în Ţara Românească, Ştefan primeşte ajutor militar de la domnul muntean Vlad Ţepeş ( 1456-1462) şi i se alătură unii boieri  moldoveni  în frunte cu Şendrea, viitorul portar al capitalei Suceava. Cu aceste forţe îl înfrânge pe Petru Aron în bătăliile de la Doljeşti  (jud. Neamţ), la 12 aprilie 1457, şi Orbic (jud. Neamţ), la 14 aprilie 1457, fiind proclamat domn de Adunarea Ţării la Direptate.


Campaniile în Polonia şi Ardeal / Ungaria pentru securizarea domniei în 1457-1469
quadratus.wordpress.com
În urmărirea lui Petru Aron, refugiat în sudul  Poloniei vecine, întreprinde expediţii în această zonă în 1457-1458. În cele din urmă, Ştefan  încheie la 4 aprilie 1459 un tratat cu doi demnitari poloni de graniţă (palatinii Rusiei Mici şi ai Podoliei) în tabăra de pe fluviul Nistru de la Overhăleuţi. Prin acest document obţine plecarea rivalului său de la graniţa Moldovei, recunoaşterea sa ca domn şi protecţia regelui Cazimir IV, în schimbul acceptării ca suzeran a regelui polon, a stăpânirii acestuia asupra cetăţii de graniţă Hotin (azi în regiunea Cernăuţi din Ucraina) şi a acordării de ajutor acestuia împotriva ’’păgînilor’’ (tătarilor). Printr-o convenţie încheiată cu solii ‚’de frunte’’ ai regatul polonez la 2 martie 1462, la Suceava  va recupera şi Hotinul, ocupat de vecinii din nord în 1436, în perioada de criză politică internă de după moartea domnitorului Alexandru cel Bun (1432-1457). De asemenea, se angaja să-l ajute pe rege ’’împotriva oricărui neprieten’’, jurându-i credinţă acestuia ’’după vechile obiceiuri ale domnilor moldoveni’’, şi să realipească Moldovei orice teritoriu înstrăinat, aluzia făcând trimitere la cetatea dunăreană Chilia, aflată în posesia Ungariei.
Matei Corvin www.romanialibera.ro
Tot în scopul capturării lui Petru Aron  va efectua şi o expediţie în Ardeal în 1461. În iunie 1462, susţinut de flota otomană, Ştefan a asediat fără succes cetatea dunăreană Chilia (Licostomo) (azi în Ucraina), cedată Ungariei în 1448 de domnul impus de aceasta, pe care o va cuceri în cele din urmă la 23-24 ianuarie 1465, cu sprijin polonez. Apoi  în 1467 a susţinut revolta eşuată a ardelenilor împotriva regelui maghiar Matei Corvin. La 9 octombrie acelaşi an, o ’’adunare obştească’’ a reprezentanţilor moldoveni şi poloni reunită în tabăra de la Hotin, reglementa problemele dintre cele două părţi, fapt semnificativ pentru strategia lui Ştefan: de a nu fi angajat pe două fronturi simultan.
Matei Corvin a reacţionat atacând Moldova în noiembrie, pentru a-l înscăuna ca vasal pe fugarul Petru Aron, în tiparul politicii expansioniste maghiare din secolele XIV-XV. După ce au trecut prin pasul Oituz, invadatorii, al căror efectiv a fost estimat între 20.000 şi 40.000 de soldaţi, au inaintat spre Suceava pe valea Siretului. Ei au incendiat Trotuşul (jud. Bacău), la 19 noiembrie, şi Romanul (jud. Neamţ), la 29 noiembrie, dar Ştefan i-a învins în luptă sângeroasă de la Baia (judeţul Suceva), la 14-15 decembrie (vezi pictura murală). În cursul acestei campanii Ştefan s-a confruntat cu numeroase defecţiuni boiereşti pe câmpul de luptă, regele maghiar fiind înştiinţat în ultima clipă de atacul-surpriză de noapte al moldovenilor.  După retragerea ungurilor, care au fost nevoiţi să-şi îngroape artileria, divergenţele cu boierii s-au amplificat într-o revoltă a acestora în sudul ţării. Înfrângerea rebelilor s-a soldat cu decapitarea 20 de mari boieri şi tragerea în ţeapă a 40 de mici boieri. În anul următor, ca urmare a demersului nobililor poloni pe lângă cei maghiari, Matei Corvin a renunţat la o plănuită campanie de revanşă.  În sfârşit, în 1469, spătarul (boier dregător care purta  spada  domnului) Filip Pop a atacat scaunele secuieşti (unităţi administativ-teritoriale autonome) din Ardeal şi l-a capturat pe Petru Aron, care a fost executat.

Pentru a preveni o altă invazie maghiară, domnul încheie în iulie 1468 un nou tratat cu regele Cazimir al Poloniei, prin care accepta să nu pornească război fără acordul suzeranului său, care se angaja să-l ajute împotriva turcilor, tătarilor şi a ungurilor şi să nu acorde azil vreunui duşman al domnului. Dar când regele polon i –a cerut în 1471 sprijin militar împotriva vechiului rival maghiar, Ştefan cel Mare a refuzat, fără a denunţa însă tratatul.

În august acelaşi an, Ştefan învinge pe graniţa de la fluviul Nistru, la Lipnic (fost Lipinţi) (azi în raionul Ocniţa din Republica Moldova),  pe tătarii veniţi într-o expediţie de pradă.


Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara Românească în 1469-1489
Tot în 1469 a respins o incursiune la Chilia a domnitorului muntean Radu cel Frumos, instalat pe tron, în 1462, ca vasal de sultanul otoman Mahomed II în locul fratelui său Vlad Ţepeş. A reacţionat atacând în februarie 1470 Brăila şi Târgul de Floci (jud. ) în Ţara Românească. O altă ofensivă a lui Radu a fost oprită prin victoria de la Soci (30 km de Râmnicu Sărat) de la 7 martie 1471, după care Ştefan a cerut regelui polon să medieze ’’pace adevărată şi înţelegere între el şi noi’’. În anul următor s-a aliat cu principatul bizantin Mangop din peninsula Crimeea (azi în Ucraina), prin căsătoria cu prinţesa Maria. Apoi Ştefan a atacat la rândul său Ţara Românească în noiembrie 1473, obţinând victoria de la Vodna (jud. Prahova), la 18-20 noiembrie, şi l-a înlocuit pe Radu cu Laiotă Basarab şi a refuzat să mai plătească tributul.
Imediat comandanţii otomani de la Dunăre (Dobrogea şi Bulgaria) au lansat expediţii de pedepsire la sfârşitul aceluiaşi an. În octombrie 1474 Ştefan a învins în Ţara Românească forţele turceşti şi ale lui Laiotă, care recunoscuse între timp suzeranitatea sultanului.
Bătălia de la Vaslui - ro.wikipedia.org
Ca urmare, în noiembrie, Suleiman/Soliman paşa, beilerbeiul Rumeliei (beiul şef al beilor din provinciile europene ale Imperiului Otoman), a început o mare expediţie împotriva Moldovei, la care au participat trupe muntene şi garda imperială otomană a ienicerilor. La 29 noiembrie, Ştefan a scris papei Sixt IV pentru a cere ajutor principilor creştini, arătând că este ’’gata cu tot sufletul şi cu toată puterea... să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele nosatre’’. În pofida superiorităţii numerice estimate între  80.000 şi 120.000 (sursă moldoveană) de otomani faţă de 40.000 de moldoveni (cronicarul polon contemporan Jan Dlugosz), Suleiman a fost învins la 10 ianuarie 1475 în zona accidentată şi îngustă a văii Bârladului de la Podu Înalt (Vaslui), unde fusese atras printr-o tactică de hărţuire. Otomanii au fost induşi în eroare asupra poziţiei taberei moldovenilor (pregătită din toamnă) de buciumele şi trâmbiţele acestora, camuflate de ceaţa densă. Într-o scrisoare trimisă principilor creştini, domnul îşi sintetiza astfel categorica victorie: ’’...şi i-am înfrânt şi i-am adus sub picioarele noastre şi pe toţi  i-am trecut sub  ascuţişul săbiei, pentru care lucru Domnul să fie lăudat’’. Leonardo da Cretona observa într-o scrisoare trimisă din Buda, capitala Ungariei, la Ferrara (Italia), că moldovenii erau ’’cea mai mare parte ţărani’’. Izvoarele otomane considerau că ’’oştile turceşti n-au suferit niciodată o mai mare înfrîngere’’, apreciere împărtăşită şi de o cronică veneţiană, iar papa l-a proclamat pe Ştefan ’’Atlet al lui Hristos’’. O solie moldoveană i-a adus în dar regelui polon o parte din trofeele capturate şi a cerut ca Ştefan să nu mai fie lăsat singur împotriva uriaşei forţe otomane. Pe de altă parte, Matei Corvin scria papei şi împăratului german despre victoria lui Ştefan cel Mare, ’’trăgînd pe seama sa toată măreţia acestui triumf, ... cu gîndul să cîştige pentru sine meritele altora’’, conform lui Dlugosz. Sixt IV i-a răspuns lăudîndu-l pe domn pentru ’’cumplita înfrîngere şi ruină’’ cauzată otomanilor cu ajutorul regelui maghiar, care îşi cîştigase ’’laudă şi glorie’’. Cu toate acestea, Ştefan va repeta la 25 iunie cererea pentru iniţierea unei mari expediţii europene antiotomane ’’pe mare şi pe uscat’’, angajîndu-se să lupte pînă la moarte pentru ’’legea creştină’’. Cu această ocazie, marele domn avertiza că dacă ţara sa, pe care o numea ’’poarta creştinătăţii’’, ar fi fost pierdută, ’’atunci toată creştinătatea ar fi în mare primejdie’’.
În acelaşi an Ştefan a trimis un corp de oaste pentru a-l instala pe tronul Mangopului pe cumnatul său, prinţul Alexandru, în locul fratelui acestuia, Isaico, care era vasal al turcilor. La 12 iulie, la Iaşi, a încheiat şi o alianţă cu regele maghiar Matei Corvin, în care îi promitea ajutor militar împotriva oricui, cu excepţia Poloniei, deşi aceasta îi refuzase din nou sprijinul militar împotriva otomanilor. Regele maghiar se angaja să nu adăpostească duşmani ai lui Ştefan, să-l adăpostească pe acesta dacă ar fi obligat să-şipărăsească ţara şi să se implice în rezolvarea problemelor de graniţă dintre Moldova şi Ţara Românească, aflate în suspans după înţelegerea încheiată de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). În acelaşi timp, solii domnului la curtea papală cereau sprijin financiar direct din fondul cruciat pentru cruciada antiotomană şi nu prin intermediul regelui maghiar, ei subliniind că Ştefan ’’dacă i se va da satisfacţie şi va fi ajutat, va persevera în luptă şi se va opune straşnic turcului, fie împreună, fie şi singur’’. Pe de altă parte, în vara lui 1475, turcii, susţinuţi de o puternică flotă, au cucerit oraşele genoveze şi bizantine din Crimeea, ucigându-l pe prinţul Alexandru, şi şi-au impus suzeranitatea asupra hanului tătar din peninsulă. Într-un plan antiotoman trimis regelui polon în ianuarie 1476, Matei Corvin se baza pe o armată moldoveană de 20.000 de infanterişti şi 12.000 de cavalerişti.În acelaşi timp, Mengli Ghirai, hanul tătar al Crimeei, îl avertiza pe regele polon că, dacă l-ar fi ajutat pe Ştefan contra turcilor, ’’atunci nu vom avea alţi duşmanimaimari decît tine’’. Deşi consilierii monarhului polonez îl sfătuia că ’’este mai bine să lupte împotriva turcului pentru vetrele moldovenilor decît ale lituanilor’’, Cazimir IV nu a intervenit.
www.librariaeminescu.ro
Bătălia de la Războieni - ro.wikipedia.org
Apoi, la 13 mai 1476 însuşi sultanul Mahomed /Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului în 1453, a declanşat dinspre sud o altă mare expediţie împotriva Moldovei cu o armată estimată de contemporani între 90.000 şi 150.000 de soldaţi, cărora li se adăugau 10.-12.000 de soldaţi munteni . Simultan tătarii crimeeni comandaţi de Eminek Mîrza au atacat dinspre est, dar au fost învinşi în iunie, pe drumul de întoarcere din expediţia de pradă, după ce aflaseră că rivalii de pe Volga, impulsionaţi de diplomaţia lui Ştefan, le atacaseră teritoriul. Eminek i-a scris apoi sultanului că Ştefan ’’a făcut război crîncen cu noi şi ne-a omorît mulţi oameni’’. La jumătatea lui iunie, turcii au trecut Dunărea, înaintând pe valea Siretului spre Suceava. Ca şi în  anul anterior, Ştefan i-a hărţuit şi i-a atras spre tabăra fortificată de pe Pârâul Alb, afluent al Moldovei. Dispunând de doar 10.000 de soldaţi, deoarece îşi lăsase ţăranii să-şi apere casele de invazia tătărască, Ştefan a fost învins la 26 iulie în locul care va fi numit Războieni (judeţul Neamţ). În inscripţia murală din biserica construită ulterior de domn pe locul bătăliei, acesta spunea: ’’Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi, cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrînţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo o mulţime mari de ostaşi ai Moldovei.’’ Pe de altă parte, cetăţile Chilia, Cetatea Albă, Neamţ, Hotin şi Suceava au rezistat atacurilor otomane. Retras în munţi, domnul şi-a refăcut oastea, cu un efectiv de 16.000 de soldaţi, în timp ce trupe transilvănene conduse de voievodul Istvan Bathory înaintau spre pasul Oituzului. Ca urmare, la mijlocul lui august, sultanul a ordonat retragerea, în cursul căreia armata otomană, afectată de o epidemie şi de lipsa proviziilor, a fost hărţuită de Ştefan. Poziţia de independenţă câştigată pe scena politică internaţională de Ştefan a fost subliniată de solii săi în faţa Senatului Veneţiei, pentru a contracara pretenţia Ungariei de conducere a operaţiunilor comune antiotomane: ’’ei au spus că voievodul Ştefan a început războiul împotriva turcilor din propria sa iniţiativă şi că este stăpân liber al ţării şi al poporului său’’.
Preluând iniţiativa strategică, Ştefan a intrat în octombrie în Ţara Românească împreună cu comitele ardelean Istvan Bathory, instalând pe tron pe Vlad Ţepeş în locul lui Laiotă. Relaţiile dintre Ştefan şi Vlad au fost astfel descrise în scrisoarea lui G. Cavitello către principele Milanului: ’’şi au vrut supuşii ca amîndoi domnii să-şi jure împreună dragoste şi unire’’. După uciderea lui Vlad de către Laiotă la sfîrşitul anului, Ştefan va efectua o nouă expediţie în ţara vecină în noiembrie 1477, înlocuindu-l pe Laiotă cu Basarab cel Tînăr. În acelaşi an, la 8 mai, solul moldovean Ioan Ţamblac la Veneţia descria Moldova ca fiind ’’cetatea de apărare a Poloniei şi a Ungariei şi straja acestor două cetăţi’’, avertizând că dacă Ştefan nu va fi ajutat, Moldova va pieri sau va fi obligat să se supună otomanilor. Ca urmare, probabil în 1479, domnul a obţinut pacea cu sultanul, în schimbul unui tribut mărit la 6.000 de florini anual. În plus, în 1481 Mahomed II înnoia capitulaţia acordată în 1456 predecesorului lui Ştefan: ’’Nici el (domnul – n.n.), nici  avutul său şi nici ţara sa nu vor fi atacate de mine, nici de sangeacbeii mei şi nici de ceilalţi supuşi ai mei şi atîta timp cît din partea lui se vor vedea fapte drepte, el se va bucura din partea mea de aceeaşi bunăvoinţă împărătească a mea şi va fi ocrotit.’’
Basarab cel Tînăr a devenit ţinta unei expediţii moldo-transilvănene condusă de Ştefan în mai-iunie 1480. În anul următor, la 8 iulie,profitând de moartea lui Mahomed II în mai, Ştefan îl învinge pe Basarab cel Tînăr la Rîmnic, în pofida ajutorului beilor Ali şi Skender şi îl înlocuieşte pe tron în septembrie cu Vlad Călugărul. Pentru a întări graniţa sudică, domnul construieşte în 1482 pe Milcov cetatea Crăciuna (judeţul Vrancea). Pe de altă parte, noul sultan Baiazid II cucereşte prin surprindere cetăţile-port Chilia, la 14 iulie 1484, şi Cetatea Albă (azi în Ucraina), la 5 august 1484, cu ajutorul hanului tătar Mengli Ghirai. Într-o scrisoare trimisă imediat republicii Raguza (Dubrovnik, Croaţia), sultanul descria cele două cetăţi ca fiind ’’cheile’’ Moldovei şi ţărilor vecine. Pentru a primi ajutor în scopul recuperării celor două centre comerciale, Ştefan depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei la 15 septembrie 1485, în localitatea poloneză de graniţă Colomeea, angajându-se să-l ajute împotriva tuturor duşmanilor, să nu încheie alianţe antipolone, să nu atace Polonia şi nu va face război şi pace fără acordul regelui. În acest timp, Ali, beilerbeiul Rumeliei, şi Vlad Călugărul invadează Moldova până la Suceava, pentr a instala un domn vasal Porţii. Întors în ţară cu ajutor polon, Ştefan îl învinge la 16 noiembrie, la Cătlăbuga, lângă Chilia, pe Bali bei Malcoci Oglu, paşa de Silistra, dar nu reuşeşte să elibereze portul dunărean. În anul următor, Bali bei atacă din nou Moldova, pentru a-l impune pe tron pe Hronoda, dar este învins la 6 martie la Şcheia, în ţinutul Romanului. Nemaifiind ajutat de  Veneţia, Ungaria şi Polonia, care încheiaseră pe rând pacea cu turcii, Ştefan obţine în 1486 sau 1489 pacea cu Imperiul Otoman, în schimbul unui tribut anual de 3.000 de ducaţi veneţieni. Din perspectiva umanistului italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus (1437-1496), românii s-au înţeles cu turcii ’’prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători’’, cedând ’’nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii’’.


Conflictul cu Polonia în 1490-1499
Ioan Albert www.visittorun.pl
După ce Polonia recunoaşte în 1489 anexarea de către otomani a Chiliei şi Cetăţii Albe, relaţiile lui Ştefan cu vecinul din nord se deteriorează. În anul următor, domnul respinge cererea de ajutor militar a lui Ioan Albert, regele Poloniei, pentru ocuparea tronului Ungariei la moartea lui Matei Corvin, oferindu-l însă împăratului german Maximilian de Habsburg. De asemenea, în acelaşi an, ocupă regiunea frontalieră Pocuţia, subiectul unui vechi diferend cu Polonia, şi încheie alianţe antipolone cu Marele Cnezat al Moscovei şi Hanatul Crimeei. Ioan Albert a început pregătirile pentru invazia Moldovei încă din 1494, pe care o încadra într-un plan mai larg de înlăturare a dominţiei otomane în bazinul Mării Negre.
Bătălia de la Codrii Cosminului - www.infomm.ro
Dealtfel scopul anunţat al campaniei declanşate în august 1497 a fost cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe. Dar regele a schimbat drumul spre capitala Suceava, pe care a asedit-o până la 16 octombrie, când în ajutorul lui Ştefan au sosit trupe transilvănene şi turceşti. Nerespectând armistiţiul prin care se obliga să se retragă pe drumul pe care venise, Ioan Albert a fost învins de Ştefan la 26 octombrie la Codrii Cosminului (azi în regiunea Cernăuţi, Ucraina) (, unde au murit numeroşi nobili polonezi. Ca represalii, în iunie 1498, unităţi moldovene au asediat oraşele poloneze Trembowla, Buczacz, Podhajce şi Lvov. Ca urmare, Ioan Albert semnează pacea la Cracovia la 15 aprilie 1499 şi la Hîrlău la 12 iulie 1499, angajându-se să ajute pe domn împotriva duşmanilor şi nu le acorde azil acestora, în timp ce Ştefan se angaja să participe la războiul care urma să fie declanşat de Ungaria şi Polonia împotriva Porţii Otomane. 

Dar când vornicul (boier dregător în domeniul justiţiei) Boldur atacă Chilia şi Cetatea Albă, nu primeşte susţinerea militară poloneză în cadrul unei proiectate coaliţii europene antiotomane. În consecinţă, Ştefan trebuie să încheie pace definitivă cu Poarta în 1501, tributul şi unele servicii fiind confirmate de pacea otomano-maghiară din 1503.

În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşează solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată cu aprobarea regelui maghiar. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’.

Între timp, aliat cu hanul tătar Mengli Ghirai din Crimeea, Ştefan învinge ultimele forţe ale Hoardei de Aur la 28 iunie 1502, pe râul Samara. Baiazid II solicitase hanului tătarilor de pe Volga să se aşeze în sudul Moldovei, deoarece ’’dacă tu vei avea în mîna ta Moldova, atunci drumul ne va fi deschis spre toate părţile lumii’’.


Armata lui Ştefan cel Mare
Cetăţile Moldovei www.neamt.ro
Izvoarele străine estimau efectivele armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare între 40.000 şi 60.000 de soldaţi. 
www.posta.md
www.posta.md
Forţa sa militară s-a bazat în acţiunile ofensive pe oastea de curteni şi cetele boiereşti de cavalerie, mica boierime devenind principalul sprijin politico-militar al lui Ştefan. În conflictele defensive a apelat şi  la ’’oastea cea mare’’, formată din ţărani pedestraşi, aplicînd tactica ’’pământului pârjolit’’ şi a hărţuirii inamicului până la atragerea în ambuscade în zone necunoscute. Momente semnificative în politica militară a domnului erau ceremoniile prin care ţăranii care se remarcau pe câmpul de luptă primeau de la Ştefan donaţii în pământ şi trecerea în rândul privilegiaţilor.
www.posta.md
În Sfatul Domnesc au fost promovaţi pârcălabii, care îndeplineau funcţia de comandanţi ai cetăţilor, centre ale puterii militare a Moldovei: Chilia Nouă, Chilia Veche, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca (pe Nistru, azi în Republica Moldova), Orhei (la 48 km de Chişinău, azi în Republica Moldova), Roman (judeţul Neamţ) şi Crăciuna.
Cronicarul Elia ben Elkana Capsali din insula grecească Creta aprecia astfel calităţile militare ale moldovenilor în epoca lui Ştefan cel Mare: ’’Ţara lui (Ştefan – n.n.) e mică şi are puţini locuitori, dar cu toţii sunt viteji, se adăpostesc  în munţi şi în vai cine ar avea îndrăneala să se lupte cu ei?’’.


Personalitatea lui Ştefan cel Mare
yufind.library.yale.edu
Ştefan a câştigat 34 din cele 36 de bătălii susţinute, tenacitatea sa fiind astfel de un cronicar moldovean: ’’şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-l căzut jos se ridica deasupra biruitorilor’’. Solul polon trimis în august 1504 succesorului lui Ştefan, fiul său Bogdan III, îl lăuda pe tatăl noului domn ca fiind ’’meşter în arta militară’’. Un alt polonez, istoricul umanist Martin Cromer (1512-1589), caracteriza astfel dimensiunea militară a personalităţii lui Ştefan cel Mare: ’’Fost-au bărbat ca acela, care pentru inima cea mare, înţelepciunea militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra turcilor, polonilor şi tătarilor în veci să se pomenească.’’

Bibliografie selectivă Ş. Papacostea
Beldiceanu N., La campagne ottomane de 1484: ses preparatifs militaires et sa chronologie, ’’Revue des etudes roumaines’’, V-VI, 1960, pp. 67-77.
Idem, La conquete des cites marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Bayazid II, ’’Sudost-Forschungen’’, XXIII, 1964, pp. 36-90.
Brătianu Gh. I., Lupta de la Baia (după izvoare ungureşti), ’’Revista istorică’’, V, 1919, 11-12, pp. 216-244.
Costăchescu M., Arderea Tîrgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1935, XIII + 208 p.
Decei A., Tratatul de pace – sulhname – încheiat între sultanul Mehmed II şi Ştefan cel Mare în 1479, ’’Revista istorică română’’, XV, 1945, 4, pp. 465-494.
Duzinchievici Gh., Războiul moldo-polon din 1497. Critica izvoarelor, ’’Studii şi materiale de istorie medie’’, VIII, 1975, pp. 9-61.
Fischer Ed., Kozmin, ein Beitrag zur Geschichte des polnisch-moldauischen Konfliktes im Jahre 1497 (Mit einer  Kartenskizze), Czernowitz, 1903, 37 p.
Idem, Die Wehrmacht der Moldau zur Zeit Stephans des Grossen. Eine militarsich-historische Skizze, ’’Jahrbuch des Bukowinaer Landesmuseums’’, XIII-XIV, 1905-1906, pp. 29-44.
Gorka O., Bialograd i Kilia a wyprava r. 1497, Warszawa, 1937, 22 p.
Gorovei Şt., Autour de la paix moldo-turque de 1489, ’’Revue  roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 535-544.
Papacostea Ş., Un episode de la rivalite polono-hongroise au XV-e siecle: la campagne de Mathias Corvin en Moldavie (1467) a la lumiere d’une source inedite, ’’Revue roumaine d’histoire’’, VIII, 1969, nr. 6, pp. 967-969.
Papacostea Ş., De la Colomeea la Codrii Cosminului (Poziţia internaţională a Moldovei la sfârşitul secolului al XV lea), ’’Romanoslavica’’, XVII, 1970, pp. 525-533.
Papacostea Ş., La guerre ajournee: les relations polono-moldaves en 1478. Reflexions en marge d’un texte de Filippo Buonaccorsi Callimachus, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XI, 1972, 1, pp. 3-21.
Papacostea Ş., La Moldavie etat tributaire de l’Empire Ottoman au XV-e siecle, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 445-461.
Rezachievici C., Căpăţînă D., Campania lui Ştefan cel mare din 1497 împotriva regelui Ioan Albert, . Bătălia din Codrii Cosminului, ***, File din istoria militară a poporului român. Studii, III, Bucureşti, 1975, pp. 38-70.
Romstorfer K. A., Cetatea Suvcevei descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între 1895 şi 1904, Publicat în româneşte cu o notă istorică de Alex. Lepădatu, Bucureşti, 1913, lVI + 112 p.
Rosetti R., Studii asupra chipului cum se făptuia războiul de către Ştefan cel Mare. Memoriul I: Armamentul. Memoriiul II: Organizarea. Memoriul III: Principii tactice ale moldovenilor şi ale vecinilor, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. IV, 1925, pp. 367-444; Memoriul IV: Fortificaţia sub tefan cel Mare. Atacul şi apărarea cetăţilor. Memoriul V: Strategia lui Ştefan cel Mare, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. VI, 1927, pp. 1-71.
Tahsin G., Două documente tătăreşti referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II lea în Moldova, ’’Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol’’, V, 1968, pp. 185-193.
Tahsin G., Quelques observations concernant la conclusion de lapaix entre la Moldavie et l’Empire ottoman (1486) et la delimitation de leur frontiere, ’’Revue romaine de l’histoire’’, XXII, 1983, 3, pp. 225-238.


SURSE
C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 303-306.
Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64.
Ion Calafeteanu (coordonator), Cristian Popişteanu (coordonator), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 32-38.