luni, 31 decembrie 2012
duminică, 30 decembrie 2012
sâmbătă, 29 decembrie 2012
vineri, 28 decembrie 2012
joi, 27 decembrie 2012
miercuri, 26 decembrie 2012
marți, 25 decembrie 2012
luni, 24 decembrie 2012
miercuri, 19 decembrie 2012
luni, 17 decembrie 2012
vineri, 14 decembrie 2012
Un comunist britanic în perioada interbelică (LAWRENCE 1928)
În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence publica
romanul de dragoste Lady Chatterley.
Deoarece nobilul soț al tinerei eroine a fost rănit grav
în primul război mondial (1914-1918) și a rămas paralizat la picioare,
Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic de vânătoare
al domeniului lor, Parkin. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi
împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care
deschide o discuție pe această temă cu Parkin la un restaurant. Pentru a fi
independent din punct de vedere material, acesta își găsise de lucru în oraș.
<-Am
să vă spun ceva. Parkin își înmuie glasul. La
uzina noastră, eu sînt secretarul ligii comuniste. Ăsta-i încă un lucru
de care n-aș vrea să se știe.
-Nu
mai spune! Ea știe?
-Nu
i–am spus.
-De ce?
-Noi
nu prea trăncănim despre treaba asta. Și ea e Lady Chatterley, știți bine,
indiferent de ce altceva ar mai fi.
-Deci
ești un communist.
Parkin
aruncă o privire de jur împrejurul holului.
-Da,
dar noi nu trîmbițăm lucrul ăsta în dreapta și-n stînga.
-Zău?
Și-ai vrea să instalezi și aici soviete ca în Rusia?
-Da.
Muncitorii nu trebuie să-și vîndă munca, că pînă la urmă ajung să-și vîndă și
sufletu’. O să ne îndeplinim
partea noastră de muncă, pentru ca țara să poată trăi. Dar n-o să ne mai vindem
munca pentru ca alții să realizeze profituri pe spinarea noastră.
-Deci vrei ca să fie ca în Rusia? De pildă vrei să-i
căsăpești pe toți cei din clasa conducătoare?
-Nu, nu-i nevoie să fie căsăpiți – poate numai cîțiva.
Dar pot și ei să mai coboare un pic și să trăiască așa cum trăiesc și alți
oameni. Nu s-ar putea?
-Nu știu. O maimuță poate să coboare din pom. Dar după
ce-a coborît, nu devine nici cîine, nici făptură omenească. Rămîne tot maimuță.
-Maimuță sau nemaimuță, va trebui să coboare, răspunse
Parkin încruntat.
-Și crezi că-i vei putea face să coboare?
Cei doi bărbați se scrutară unul pe celălalt.
-Da, zise Parkin. Am să-i fac!
-Foarte bine. Asta-i ideea. Și crezi că doamna în cauză
ar consimți să trăiască cu dumneata dacă ar afla?
-Nu știu.
-De ce nu i-ai spus?
-Nu m-a întrebat. Nu-mi vorbea decît de planurile ei.
Niciodată nu se gîndea la ale mele. Dumneavostră credeți că m-ar mai vrea?>
-Dacă ar ști că ești
secretarul ligii comuniste? Mă îndoiesc. Ar însemna să se convertească și
ea la comunism, să devină comunistă. Ceea ce nu e, sub nici un chip.
-Dar nici prea departe
nu e.
Tonul lui avea o
rezonanță tristă.
-Așa crezi? Mă rog, n-am
sondat-o.
-Pot să vă întreb ce
păreri politice aveți dumneavoastră?
-Eu? De nici un fel.
Dacă aș fu muncitor, aș fi comunist. Dar cum fac parte din clasele privilegiate
sau, măcar, mă bucur de unele privilegii, nu sînt nimic.
Parkin îl urmărea cu
ochii strălucitori.
-Nu sînteți.
-Așaa-i! Dar presupunînd
că ar simpatiza cu comunismul dumitale - dacă într-adevăr ar simpatiza - și ar
primi să vină să se mute cu dumneata undeva pe lîngă Sheffield - cu o femeie nu
știi niciodată cum o să reacționeze - ți-ar părea bine?
Ochii lui Parkin
scînteiară cu o strălucire alarmantă.
-Credeți că se poa' să
primească?
-Nici o secundă n-aș
răspunde pentru ea. S-ar putea să accepte și, la fel de ușor,să nu accepte. Dar
dacă ar accepta te-ai bucura?
-Da, m-aș bucura tare,
răspunse Parkin dîndu-și la o parte mustața de peste buze, cu un gest curios.
De-aș mai putea trăi cu ea ceasuri ca în căsuța din pădure! Și dac-aș ști că mă
susține și-n chestia ailaltă... ehei băiete!
Pe față îi licări un
zîmbet inconștient și din ochi începură să-i țîșnească micile jeturi de lumină
pe care numai Constance le văzuse pînă atunci.
-Credeți că s-ar putea?
întrebă cu subtilă gravitate.
-Să trăiască cu
dumneata... și să-ți susțină părerile comuniste? Pentru moment, nu. Dar
în viitor, s-ar putea.
-Poa' că omu, oricît
noroc ar avea, nu capătă în viață decît jumătate din ce vrea. Și eu mi-am avut
jumătatea mea - astă primăvară.
(...)
-Și totuși n-ai accepta
să trăiești cu ea în condițiile pe care ți le pune.
-Eh! Nu mi s-ar deschide
niciodată toată - niciodată pînă la ultimu' por. Dacă cedez în fața voinței ei,
o să-și închidă toți porii. Nu poate altfel.
(...)
-Las-o în pace un timp -
pînă îți dă ea un semn de viață - sau pînă simți dumneata nevoia s-o vezi. Și
atunci, spune-i despre chestia asta cu comunismul. E important pentru dumneata,
bănuiesc.
-Ce? Clubul nostru
comunist? Da. E ceva ce mi-am însușit, și la caren-aș putea să renunț. E un
curent electric. Da, e un lucru sigur.
-Atunci spune-i și ei
... cîndva în viitor. Și spune-i și despre casa din apropiere de Sheffield...
și pe urmă vezi cum reacționează.
-Da. Asta trebuie să
fac. (...)
SURSA
D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley,
traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp.
251-255.
joi, 13 decembrie 2012
luni, 10 decembrie 2012
Intelectuali britanici din perioada interbelică despre materialism, socialism și comunism (LAWRENCE 1928)
În 1928 scriitorul
englez David Herbert Lawrence publica romanul de dragoste Lady Chatterley.
Deoarece nobilul soț al
tinerei eroine a fost rănit grav în primul război mondial și a rămas paralizat
la picioare, Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic
de vânătoare al domeniului lor. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi
împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care
deschide o discuție cu ea pe teme social-politice.
<-
Constance, îți amintești de vremea cînd eram socialiști ardenți, sau să fi fost
doar ultimul trandafir al verii fabienilor (1)?
-Era
amuzant, aprecie ea.
-Amuzant
un timp. Pe urmă devenise prea stil Webb (2). Mai simți azi ceva în genul acela?
-Eu?
Îl privi curioasă. Aș zice că simt la fel. Sînt socialist în ce privește
sentimentele față de aristocrație – mai ales după ce mi-au făcut vizite de
protocol – sau mai curând lui Clifford – și m-au copleșit cu dulceața lor. Cînd
îi văd, timp de o oră sau două sînt un adevărat Robespierre (3). Pe urmă trece.
Cred că politica nu mă mai interesează.
-Nici
nu-i interesantă. Și ce părere ai de comunism și de bolșevicii (4) „sută la
sută”, cum le spune lumea?
-Mă
rog. Nu sunt prea atrăgători, nu-i așa?
-Pentru
mine, nu. Totuși, poate că au simțul unei nedreptăți autentice.Și pentru un
popor care nu acceptă să fie obedient, e un lucru care contează.
-Da.
Da. Numai că uneori nu mă interesează prea mult marile nedreptăți vagi care mă
ating personal. Viața e întotdeauna nedreaptă.
E nedrept pentru Clifford să fie
paralizat – e nedrept pentru mine să-i fiu soție. Soarta și nedreptatea par să
se confunde prea des. Fiecare trebuie să-și poarte nedreptatea.
-Și
dacă unui simt că se pot scutura de ea?
-Atunci
presupun că trebuie s-o facă.
Duncan
cumpăni o clipă.
-Comunismul
te sperie?
Constance
se uită la el și cumpăni la rîndul ei.
-Da,
răspunse ea încet. Cred că mă sperie. Mă sperie tot ce înseamnă materialism –
salarii și prorprietate de stat – și nimic altceva.
-Dar
ce altceva există azi în afară de materialism?
-Știu.
Dar materialismul de azi îți lasă și libertatea de a nu fi materialist, dacă nu
vrei să fii. Clifford și cu mine nu avem nevoie să fim materialiști tocmai
pentru că ne bucurăm de o anumită cantitate de bunuri materiale. Mi se pare
singura cale de a evita materialismul.
-Și
tu și Clifford nu sînteți materialiști?
-Nu
cred. Găsești că sîntem?
-Aș
spune că nu vă găsiți prea departe.
Constance
rămase tăcută, părînd să se gîndească la ceva.
-Oricum,
răspunse ea înțepată, nu sîntem atît de materialiști, atavic materialiști, cum
am fi dacă ne-am găsi în Rusia de azi. – Sau tu crezi cumva în Rusia?
-Nu,
mă tem că nu cred. Dar nu pentru c-aș ști mare lucru despre ce se petrece
acolo. Simt, însă, într-adevăr, că acolo-i vorba de un materialism atavic, așa
cum în America se poate de un materialism progresist. Dar sînt gata să mă lase
combătut.
-Da.
Totuși, când te gândești la Rusia de azi nu se poate să nu încerci o strîngere
de inimă. Și aceeași strîngere de inimă o simți cînd te gîndești la communism.
-Da,
și eu simt la fel. Totuși, îmi dau seama că, mai devreme sau mai târziu,
muncitorii vor trebui să-și spună cuvântul. Și, la urma urmei, Anglia nu-i
Rusia. Un miner din Tevershall nu-i un mujic rus (5). Nu-i văd pe muncitorii
englezi zdrobindu-ți capul numai pentru că locuiești la conacul Wragby. Tu-i
vezi?
-Nu.
Și nu-i cred în stare. Sînt mult prea umani.
-Așa e. Dar am impresia că an de an tot pierd din
umanitate. E un lucru lipsit de
speranță. Cînd mă aflu prin părțile astea ale voastreîncerc o senzație de
disperare, de moarte. Știi după ce cred eu cu adevărat englezii?
-După ce?
-Contact. Un fel de contact uman, pasional, între ei. Și
poate dacă comuniștii or să sfărîme într-adevăr faimosul „sistem”, s-ar putea
să se înfiripe un gen de relații noi între oameni: să nu se mai frămînte atîta
pentru bani, să iubească viața, să se preocupe de fluxul vital în semenii lor.
Urmă o tăcere. Constance cosea cu încetineală.
-S-ar putea, spuse ea după un timp. Numai că nu văd cum
ar putea rezulta așa ceva di socialism – sau din comunism. De ce n-am porni pe
dată la asemenea acțiune?
-Pentru că știm foarte bine că sîntem angrenați în
„sistem”. Sîntem cu toții încărcați cu toții în același autobuz, sau carusel,
sau tramvai, sau tren, sau vagon de mină, sau automobil particular, și sîntem
acționați de mecanismul unui sistem materialist. Nu ne întîlnim niciodată între
noi pentru că sîntem mînați în aceeași direcție și nu facem decît să coborîm dintr-un vehicul pentru ca
peste o jumătate de oră să ne urcăm în altul. Și tot așa mai departe, pînă ne urcăm în dric.
– Ăsta-i sistemul. Cred că englezii, o bună parte dintre ei, sînt sătui de
materialism și sătui de nevoia de a-și
înăspri inimile pentru ca vehiculul să poată merge înainte. – Nu, de la sfîrșitul războiului încoace, am
urît democrația. Și acum greșesc așteptînd ceva de la aristocrație. Lucrul de
care avem nevoie este să ne transmitem unii altora fluxul vital – să rupem
zăgazurile acestui flux natural care se cere eliberat. Numai că ne temem cu
toții să nu fim striviți de autobuz, așa că preferăm să sărim în el și să ne
lăsăm duși mai departe.>
SURSA
D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de
Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 256-259.
NOTE
M.T.
(1)Societatea Fabienilor=Asociație fondată în 1884 de
intelectuali britanici (Shaw, Toynbee, Wells, Webb) care promovau un
colectivism reformist, opus celui revoluționar promovat de Karl Marx și care
vor contribui la constituirea partidului laburist (socialist) la 1900-1906.
Denumirea a venit de la numele comandantului roman Fabius, care l-a hărțuit
sistematic pe temutul cartaginez Hannibal, evitînd o bătălie de amploare (sec.
II î. H.)
(2)Sydney Webb (1859-1947)=Întemeietor în 1895 al Școlii
Engleze de Economie, casa sa a devenit
sediul Societății Fabienilor.
(3)Maximiliem Robespierre (1758-1794)=Lider al
revoluționarilor radicali francezi (iacobini), a promovat teroarea ca mijloc de
guvernare (1793-1794), fiind el însuși executat de adversarii săi politici.
(4)Bolșevici=Fracțiunea majoritară (1903) din Partidul
Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, promotoare a cuceririi puterii prin
revoluție. Sub conducerea lui V. I. Lenin a preluat puterea prin lovitura de
stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, după care a adoptat numele de Partid
Comunist.
(5)Mujic=Categorie socială inferioară (țăran sărac) în
Rusia țaristă.
duminică, 9 decembrie 2012
joi, 6 decembrie 2012
luni, 3 decembrie 2012
„Vladimir Putin. Un țar în căutarea unui nou imperiu” (ROXBURGH 2012)
Angus Roxburgh, Vladimir Putin. Un țar în căutarea unui nou imperiu, trad. A. Ștefănescu, Litera, București, 2014 (2012)
Introducere
„(...) Ideea de a scrie această carte a pornit, în parte, de la munca desfășurată în calitate de consultant-șef pentru un documentar BBC în patru părți, intitulat „Putin, Rusia și Occidentul“ și realizat de compania de producție Brook Lapping. Am adunat, așadar, pentru aceste episoade, sute de ore de interviuri luate unor oficiali de rang înalt nu numai în Rusia, ci și în SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Ucraina și Georgia. Aceste interviuri inedite aruncă o lumină nouă asupra multora dintre evenimentele la care se face referire și stau la baza prezentei lucrări.
M-am mai inspirat, de asemenea, în special pentru capitolul 9, și din experiențele personale rezultate în urma celor trei ani în care am fost consilier pe lângă purtătorul de cuvânt al președintelui Putin, Dmitri Peskov. În 2006, atunci când Kremlinul a hotărât să angajeze o companie de relații publice, Ketchum, din New York, și partenerul său, GPlus, cu sediul la Bruxelles, m-am văzut pus în situația de a face un ocol neașteptat de la cariera mea de jurnalist. Nici Ketchum și nici GPlus nu aveau nici un angajat care să aibă prea multe cunoștințe despre Rusia, așa că s-au trezit brusc că au nevoie de un om și mi-au oferit mie postul. După ce mă ocupasem timp de opt ani de Uniunea Europeană, ideea de a mă arunca din nou în chestiunile legate de Rusia mi s-a părut o provocare. La urma urmei, cea mai mare parte a carierei mele s-a desfășurat în jurul acestui stat: am studiat și predat limba rusă, am lucrat ca translator la Moscova și pentru Serviciul de Monitorizare al BBC, am fost corespondent la Moscova al publicației Sunday Times și ulterior al BBC.
A existat și un moment picant din biografia mea care a făcut ca oferta să pară cu atât mai tentantă. În 1989, pe când Putin era spion KGB la Dresda, șefii săi m-au expulzat din Moscova ca răspuns la acțiunea expulzării spionilor sovietici de către Margaret Thatcher. Eram, pe atunci, corespondent al Sunday Times și am fost unul dintre cei trei jurnaliști și opt diplomați dați afară în ultimul mare scandal de spionaj al Războiului Rece. Ce ironie, așadar, să mă întorc la Moscova în calitate de consilier al lui Putin! Am acceptat propunerea și am devenit consultant în relații publice la Kremlin, cu sediul la Bruxelles, având sarcina să mă deplasez periodic la Moscova. Făceam parte dintr-o echipă internațională de circa 20–30 de oameni, dar eram singurul consultant cu normă întreagă. Am ajuns să-l cunosc foarte bine pe Peskov și echipa sa și, deși au ținut mereu garda sus, ajunsesem să fiu atât de apropiat de culoarele puterii, cât ar fi putut fi un străin în acei ani. Observațiile mele constituie baza multora dintre relatările despre perioada anilor 2006–2009. (...)”
1 BALUL SECRET AL POLIȚIȘTILOR
Un nou mileniu
Elțîn și Clinton
Rusia lui Elțîn
De la kommunalka la Kremlin
Un nou mileniu
Elțîn și Clinton
Rusia lui Elțîn
De la kommunalka la Kremlin
2 CURTAREA OCCIDENTULUI
„Vreau ca Rusia să facă parte din Europa“
O privire în sufletul lui Putin
Luptăm împreună împotriva talibanilor
Spectacol cu George și Vladimir
„Vreau ca Rusia să facă parte din Europa“
O privire în sufletul lui Putin
Luptăm împreună împotriva talibanilor
Spectacol cu George și Vladimir
3 BĂTĂLIA PENTRU REFORMA ECONOMICĂ
Alcătuirea unei noi echipe
Privatizarea pământului poporului
Jos mâinile de pe Gazprom!
Viața bună
Alcătuirea unei noi echipe
Privatizarea pământului poporului
Jos mâinile de pe Gazprom!
Viața bună
4 LATURA ÎNTUNECATĂ
Reducerea la tăcere a presei
Verticala puterii
Războiul din Cecenia și repercusiunile sale
Îmblânzirea oligarhilor
Afacerea Hodorkovski
Reacția
Cele două fețe ale lui Putin
Reducerea la tăcere a presei
Verticala puterii
Războiul din Cecenia și repercusiunile sale
Îmblânzirea oligarhilor
Afacerea Hodorkovski
Reacția
Cele două fețe ale lui Putin
5 EUROPA NOUĂ, EUROPA VECHE
Cu un picior în pragul NATO
Și ce părere avem mai exact despre Rusia?
Soarele NATO strălucește deasupra Europei de Est
Lui Putin limba îi joacă feste din nou
Aliați împotriva războiului din Irak
Umilința lui Putin
Cu un picior în pragul NATO
Și ce părere avem mai exact despre Rusia?
Soarele NATO strălucește deasupra Europei de Est
Lui Putin limba îi joacă feste din nou
Aliați împotriva războiului din Irak
Umilința lui Putin
6 PUTIN II
Georgia privește către Occident
Noaptea alegerilor
Beslan și „lovitura constituțională“
Georgia privește către Occident
Noaptea alegerilor
Beslan și „lovitura constituțională“
7 DUȘMANI PRETUTINDENI
Revoluția Portocalie
Reacția negativă
Triumful tiranilor
Arma energetică
Revoluția Portocalie
Reacția negativă
Triumful tiranilor
Arma energetică
8 UN NOU RĂZBOI RECE
Echilibrul începe să se rupă
Asasinarea Annei Politkovskaia
E petrolul nostru
O întrevedere demnă de Războiul Rece
O crimă demnă de Războiul Rece
Dovada de inițiativă
Echilibrul începe să se rupă
Asasinarea Annei Politkovskaia
E petrolul nostru
O întrevedere demnă de Războiul Rece
O crimă demnă de Războiul Rece
Dovada de inițiativă
9 PRESA, RACHETELE, MEDVEDEV
Un aparat occidental de PR
Alte abordări occidentale
München
Amenințarea venită dinspre Iran… sau Rusia
Blocaj la Kremlin
Moștenirea prezidențială a lui Putin
Un aparat occidental de PR
Alte abordări occidentale
München
Amenințarea venită dinspre Iran… sau Rusia
Blocaj la Kremlin
Moștenirea prezidențială a lui Putin
10 IZBUCNIREA RĂZBOIULUI
De la Kosovo la București
Originea problemei
Goana spre război
Războiul și consecințele sale
De la Kosovo la București
Originea problemei
Goana spre război
Războiul și consecințele sale
11 „RESETAREA“ RELAȚIILOR CU OCCIDENTUL
Repercusiunile războiului din Caucaz
Efectul Obama
Medvedev
Repercusiunile războiului din Caucaz
Efectul Obama
Medvedev
12 TIRANUL ȘI PRIETENII SĂI
Depășirea crizei financiare mondiale
Nevoia de reformă
Escroci și hoți
Depășirea crizei financiare mondiale
Nevoia de reformă
Escroci și hoți
13 TANDEMOLOGIE
O bicicletă construită pentru doi
2011: Blocaj din nou – campania falsă
O bicicletă construită pentru doi
2011: Blocaj din nou – campania falsă
14 PUTIN III
Regele, turnul și pionii
Poporul își găsește vocea
Tiranul se întoarce
Rusia și Occidentul
Regele, turnul și pionii
Poporul își găsește vocea
Tiranul se întoarce
Rusia și Occidentul
CONCLUZII
INDEX
duminică, 2 decembrie 2012
Parisul sfârșitului de secol XIX văzut de o englezoiacă (MAUGHAM 1902)
Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a
publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a
cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii
nobiliare provincial scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock,
mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul familiei eroinei.
Din cauza discrepanțelor care apar la puțin timp după căsătorie, eroina pleacă temporar
într-o călătorie în Franța cu mătușa ei. Într-una din scrisorile adresate
soțului îi descrie pe scurt Parisul.
<(…)
Aici locuim într-un apartament foarte drăguț din Cartierul
Latin, departe de bogătași și de turiști. N-aș putea să-ți spun ce e mai de
prost gust: excursionistul obișnuit sau acea parte a Parisului pe care o
invadează. Știu doar atît: că se potrivesc de minune. Mi-e silă de proasta
calitate a marilor bulevarde, cu cafenele lor țipătoare, prea somptuoase și
prea împodobite cu poleială și cu gloata aceea de străini prosr îmbrăcați. Dar dacă
vii, am să-ți arăt un altfel de Paris, un Paris demodat și odihnitor: teatre ce
nu sînt frecventate de turiști, grădini pline de copii drăguți, însoțiți de
guvernante cu bonete de care atîrnă panglici lungi. Pot să te duc printr-o
mulțime de străduțe cenușii, cu prăvălii caraghioase, prin biserici vechi în
care poți vedea oameni rugîndu-se. Și totul e foarte pașnic, îți liniștește
nervii obosiți; și te mai pot duce la Luvru, în orele cînd muzeul nue bîntuit
de vizitatori și cînd am să-ți pot arăta tablouri și statui frumoase, ced-au
fost aduse aici din Italia și din Grecia, unde zeii își au pînă-n ziua de
astăzi reședința.
(…)>
SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana
Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 197-198.
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Patriotismul englezesc la sfârșitul secolului XIX (MAUGHAM 1902)
Prozatorul englez W.
Somerset-Maugham Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se
petrece după 1885. Personajul principal, Bertha Ley, descendenta unei
familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward
Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul Ley.
La o cină la care noua pereche o invită pe mătușa eroinei, Bertha cântă la pian
provocând plictiseala soțului ei.
<(…)
-Trebuie
să renunț să mai cânt, zise Bertha, căci altfel Eddie are s-adoarmă numaidecât.
Nu-i așa, iubitule?
-Nu
m-aș mira, replică el, rîzînd. Adevărul este că bucățile pe care le cântă
Bertha cînd avem invitați mă plictisesc de moarte.
-Edward
nu vrea să asculte decît dacă-i cînt The
Blue Bells of Scotland sau God Save the Queen (1).
Bertha
făcu remarca, surîzîndu-i voioasă soțului ei, dar mătușa Ley trase iarăși
concluzii.
-Trebuie
să recunosc că nu pot suferi muzica asta străină. Îi tot spun Berthei: - De ce
nu cînți cîntece englezești?
-În
cazul în care trebuie totuși să cînt ceva, intervene soția lui.
-La urma
urmei, The Blue Bells of Scotland are totuși o melodie pe care omul o poate
înghiți.
-Tocmai
asta-i deosebirea, zise Bertha, zdrăngănind cîteva măsuri din Anglie, fii stăpînă, eu n-o pot suporta.
--Ei,
eu sunt patriot, riposte Edward. Mie-mi plac melodiile simple, frumoase, curat
englezesti. Îmi plac pentru că sînt englezesti. Și nu mi-e rușine să spun că,
după mine, cel mai frumos cîntec ce s-a scris vreodată este imnul nostru național.
-Imn
care a fost scris de un neamț, dragă Edward, spuse zîmbind domnișoara Ley.
-Așa
o fi, răspunse Edward fără să se lase intimidate, dar este englezesc prin
simțire și altceva nu mă interesează.
-Bravo,
bravo! exclamă Bertha. Cred că Edward aspiră la o carieră politică. Sînt sigură
că pînă la urmă am să devin soția deputatului din partea locului.
-Sînt
patriot, zise Edward, și nu mi-e rușine s-o mărturisesc.
-O, Anglie, stăpînă fii…, începu să cînte
Bertha. O, Anglie, stăpînă fii pe lumea
toată, englezii robi nu pot să fie niciodată. Ta-ra-ra-bum-ti-ra,
ta-ra-ra-bum-ti-ra!
-Păi acum așa-i peste tot,
își continuă oratorul perorația. Ne sufocăm de atîția străini și de mărfurile
lor. E de-a dreptul scandalos. Muzica englezească nu vă mai mulțumește, v-o
aduceți din Franța și din Germania. Și untul de unde-l aduceți? Din Franța! Și
carnea? Din Noua Zeelandă! (Toate acestea le rosti cu dispreț, iar Brtha le
sublinie cu un accord răsunător.)
-Cît
despre unt, nici măcar nu-i unt… e margarină. Și pîinea de unde vine? Din
America. Iar zarzavatul din insula Jersey.
-Și
peștele din mare, intervene Bertha.
-Și
uite-așa fermierul englez nu mai are nici o șansă.
(…)
(1) Castelele din Scoția și Dumnezeu
s-o ierte pe regină. Două foarte populare în Anglia, dintre care ultimul
reprezintă și imnul național englez (n. tr.)>
SURSA
W.
Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana
Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 109-110.
vineri, 30 noiembrie 2012
Ziaristul ANDREI POSTELNICU despre experiența sa la ”Financial Times”
<(…) Când am intrat pe ușile cotidianului britanic
Financial Times în 2000, la 23 de ani, primul lucru care mi s-a spus este că
trebuie să merg la instrucție, la cartierul general din Londra. Acolo, niște
domni distinși și câteva doamne, de sămânță, ne-au povestit în vreo săptămână
ce e aia jurnalism FT. Lecțiile erau cu atât mai credibile cu cât oamenii care ni
le predau, cu modestie și conștiinciozitate, făceau jurnalism cu mult înainte
ca eu să mă fi transformat din simplă sclipire în ochii lui tata în început de drama
socială de provincie și motiv de organizat o nuntă.
Pe lângă importante lecții despre jurnalism, acțiuni,
obligațiuni și piețe, toți învățăceii au primit atunci o carte neagră, care era
manualul de stil al Financial Times. Mesajul cu care ni s-a distribuit volumul:
învățați-l, trăiți-l, iubiți-l.
(…)
Manualele de stil sunt publicații de căpătâi în orice
redacție occidentală, menite să articuleze standardele profesionale ale redacțiilor
și să explice cum se ajunge la ele. Îi
spun unui reporter junior sau unui redactor-șef dacă internet se scrie cu I sau
cu i, dar îi mai explică și ce e etica și de ce e vitală într-o redacție. Nu în
ultimul, aceste ghiduri de stil și deontologie sunt o unealtă menită să le
aducă aminte utilizatorilor că merg pe urmele unor alți jurnaliști, care le-au
lăsat în urmă învățături astfel încât ei să facă greșeli noi, nu să le repete pe
alea vechi.
(…)
Revenind asupra diferențelor între jurnalismul românesc
și cel occidental, nu de puține ori am fost întrebat care era rolul avocaților
în redacția Financial Times. De tot de atâtea ori, am lăsat guri căscate când
povesteam că aveam acces la un avocat de serviciu care era plătit să fie treaz
până pe la trei dimineața. Respectivul intra în acțiune atunci când un articol
cu potential de a zburli penele cuiva trebuia publicat. Avocatul nu era acolo
să ne împiedice să supărăm lumea, ci să ne ajute să facem asta respectând
legea. Astfel, avocatul era de partea noastră, ne făcea cuirasa și mai dură, ba
ne mai dădea și idei despre cum am putea ascuți lama articolului în cauză.
Este esential să adaug că, în aceste cazuri, avocatul era
una din vreo opt sau zece personae care se uitau peste text după ce acesta era predat
de reporter. Într-o primă fază, îl vedea un editor de pagină. Dacă i se părea
bun de „prima”, îl sugera editorului de ediție, care era responsabil peste
întregul ziar în acea zi. Ulterior, îl vedea un așa numit subeditor, sau copyeditor
în SUA. Dacă primii editori șlefuiau conținutul și structura (fiindcă un text
pentru prima pagină trebuie construit și scris altfel decât unul pentru pagina
17), subeditorul se îngrijea ca acesta să intre în locul stabiliti, să respecte
stilul ziarului și să îi scrie titlul conform normelor de design. Dacă textul rămânea
pe prima pagină, îl vedea redactorul șef sau unul dintre adjuncții lui. Cât
despre avocat, acesta îl vedea de câte ori era nevoie pe tot acest parcurs.
Astfel, de la reporter până la produsul final, un text
era reformulate și rescris de nenumărate ori. Într-o redacție vestică, editorul
are prerogative de a intervene asupra unui text nu numai pentru a corecta
eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafață unghiul
cel mai important și faptele cele mai interesante. Editorii buni sunt adevărați
parteneri ai reporterilor, ajutându-i pe aceștia să exprime ceea ce au
descoperit pe teren. Editorii sunt mintea limpede, vocea rațiunii care
intervine când un reporter prea implicat într-un subiect își pierde reperele și
perspectiva.
(…)
Presa vestică însă are instituții, înainte de a avea
personalități. Când intri pe ușa Financial Times, sau New York Times, ți se
bagă repejor în cap să lucrezi la un ziar vechi de peste un secol.
Credibilitatea acelor instituții mediatice este apărată de toată suflarea
respectivelor redacții. Chiar dacă există celebrități, oameni „grei”, aceștia
își subsumează propria statură numelui de pe frontispiciu.
(…)
Țin minte că, după vreun an la Financial Times, a trebuit
să co-semnez un articol pentru prima pagină cu un coleg foarte respectat. Nu
numai că omiul nu a avut nici o problemă cu asta, dar a sfârșit prin a-mi spune
să semnez singur, că de fapt el nu făcuse nimic substantial la acel text.
Chemat fiind să fac un training în redacția EVZ prin
2007, am povestit episoadele cu co-semnarea și ajutorul. După câteva momente de
liniște asurzitoare, cineva s-a uitat la mine cu privirea aceea pe care i-o
arunci unui cățeluș pe care-l vezi lăsat de izbeliște în ploaie. Apoi, omul
mi-a explicat că în presa românească „dacă faci prostia să ceri ajutor, ești
luat de prost sau ca fiind slab”.
(…) >
SURSA
Andrei Postelnicu, Șoc, groază și exclusivități, ”Decât o
revistă”, București, vară 2012, pp. 64-65.
joi, 29 noiembrie 2012
Breasla cojocarilor la târgul de toamnă din Arad în secolul XIX (SLAVICI 1894)
<
(...)
Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară sînt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia din prejurul lui, unde s-adună care cu piame de pe Crișuri* și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă se-nșiră butoaiele cu vin din Podgorie** ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci afuse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienile munților și cirezi de vite mînate de jelepari*** umblați prin lume.
Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec aici români, colo unguri, mai departe șvabi*** ori sîrbi, iar peintre aceștia slovaci, ba chiar și bulgari.
Dar tot românul, săracul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă și ajunge la preț
cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ține.
Și nu e numai că tot românul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și împodobit cu flori tăiate din carmajin**** ori cusute-n fire de ibrișin*****. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șetrile****** cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care să le plătească.
(...)
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe*******, fie mai ales la Sf. Dimitrie********, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stăpînii să știe ce poate și cum au să-l plătească.
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 88-89.
(...)
Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară sînt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia din prejurul lui, unde s-adună care cu piame de pe Crișuri* și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă se-nșiră butoaiele cu vin din Podgorie** ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci afuse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienile munților și cirezi de vite mînate de jelepari*** umblați prin lume.
Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec aici români, colo unguri, mai departe șvabi*** ori sîrbi, iar peintre aceștia slovaci, ba chiar și bulgari.
Dar tot românul, săracul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă și ajunge la preț
cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ține.
Și nu e numai că tot românul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și împodobit cu flori tăiate din carmajin**** ori cusute-n fire de ibrișin*****. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șetrile****** cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care să le plătească.
(...)
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe*******, fie mai ales la Sf. Dimitrie********, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stăpînii să știe ce poate și cum au să-l plătească.
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 88-89.
miercuri, 28 noiembrie 2012
UMOR
În tinereţea sa, cancelarul german Otto von Bismarck (1815-1898 / 1862-1890), instalându-se într-un apartament nou, observă că nu avea sonerie.
- Trebuie să-mi instalez o sonerie - spuse el proprietarului - ca să-mi sun ordonanţa mea de la subsol.
- Despre asta n-a fost vorba la închiriere. N-aveţi decât s-o anunţaţi personal.
A doua zi, în zori, proprietarul, fu trezit de un foc de pistol. Îl găsi pe Bismarck în pragul uşii camerei sale, gata să descarce pistolul a doua oară.
- Nu te speria! Am chemat ordonanţa...
Convins, proprietarul instală în aceeaşi zi o sonerie...
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, 2013
- Trebuie să-mi instalez o sonerie - spuse el proprietarului - ca să-mi sun ordonanţa mea de la subsol.
- Despre asta n-a fost vorba la închiriere. N-aveţi decât s-o anunţaţi personal.
A doua zi, în zori, proprietarul, fu trezit de un foc de pistol. Îl găsi pe Bismarck în pragul uşii camerei sale, gata să descarce pistolul a doua oară.
- Nu te speria! Am chemat ordonanţa...
Convins, proprietarul instală în aceeaşi zi o sonerie...
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, 2013
marți, 27 noiembrie 2012
Mănăstirea minorită Maria Radna în secolul XIX (SLAVICI 1894)
<
(...)
Sus, pe coasta unui deal de pe dreapta Mureșului, e mănăstirea minoriților*, vestita Maria Radna**. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș***; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.
Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.
Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîntînd psalmi și litanii. Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mînăstirii, acum e secerișul Marei, care dimineaața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puțin înainte și le zice: "Închinați-vă și voi, sărăcuții mamei!"
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, p.2.
(...)
Sus, pe coasta unui deal de pe dreapta Mureșului, e mănăstirea minoriților*, vestita Maria Radna**. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș***; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.
Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.
Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîntînd psalmi și litanii. Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mînăstirii, acum e secerișul Marei, care dimineaața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puțin înainte și le zice: "Închinați-vă și voi, sărăcuții mamei!"
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, p.2.
luni, 26 noiembrie 2012
Amintirile lui V. Sadoveanu despre fratele său M. Sadoveanu (1968)
Vasile Sadoveanu (1888 - ) a fost fratele cel mai mic al lui Mihail Sadoveanu (1880 - 1961 București).
În 1968, el și-a publicat la Editura pentru literatură din București, amintirile despre celebrul scriitor, cu sugestivul titlu Bădia Mihai.
Pe coperta IV, sub fotografia celor doi la vârsta senectuții, a fost inserată o propoziție din autobiografia Ani de ucenicie (1945), în care scriitorul descrie legătura specială cu mezinul familiei: "Vasile Sadoveanu, bun prieten al meu, e inginer agronom și profesor la Iași".
De altfel, și marele critic literar Șerban Cioculescu, autorul prefeței acestor amintiri, sublinia că volumul "stă sub semnul Prieteniei" dintre doi frați asemănători nu numai din punct de vedere fizic, dar și psihologic și moral. Cioculescu regreta că V. S. nu a dezvoltat biografia celebrului său frate mai mare, în umbra căruia a preferat să rămână, deși și mezinul a dovedit că era "un povestitor înnăscut".
Cele 178 de pagini ale volumului sunt structurate în 17 capitole, grupate în patru părți, având ca titluri numele localităților în care a locuit Mihail Sadoveanu de-a lungul vieții: Pașcani, Fălticeni, Iași, București.
Partea întâi cuprinde trei capitole: "Bădia Mihai", O întâmplare cu vulpile, Ultimul haiduc.
Partea a doua include nouă capitole: Istoria unei livezi, Despre Fălticeni și "Crîșma lui Moș Precu", O percheziție la Sadoveanu în 1907, "Răvașul poporului", Farsă cu revers, Un partener neașteptat la șah, Moara din deal, Judecata asupriților, Concentrări și manevre.
Partea a treia formată din patru capitole: Cercul vînătorilor, O partidă de șah la "Traian", Jockei-Club, Un mic episod.
Partea a patra cuprinde un singur capitol: Toamna 1936.
Titlul capitolului "Bădia Mihai" și al cărții arată respectul pe care mezinul i l-a purtat celui mai mare frate încă din fragedă copilărie. Publicarea primelor creații literare încă din timpul studiilor gimnaziale de la Fălticeni îi aduseseră semne de respect din partea personalităților din Pașcani când se întorcea aici în vacanță. Ca urmare, V. S., chiar dacă avea doar șase ani, devenise un tovarăș de nedespărțit de M. S. oriunde acesta mergea cu cei dn generația sa: pescuit, vânat, oină, înot. Astfel, în timpul lung petrecut împreună, fratele cel mare a devenit un model de viață și intelectual pentru mezin.
Acțiunea din capitolul O întâmplare cu vulpi s-a petrecut în timpul vacanței de vară a anului 1898. Autorul și-a însoțit fratele la vânătoare de becaține și găinușe în balta Boroiului din lunca Siretului. Dar când V. S. a descoperit o vulpe cu patru pui, M. S. s-a mulțumit să observe scena, explicîndu-și astfel atitudinea: "Era și ea mamă și avea pui (...)".
Capitolul Ultimul haiduc prezintă cei doi ani de haiducie ai lui Ion Florea, un țăran intrat în conflict cu. autoritățile locale și care câștigase simpatia multora, inclusiv a fraților Sadoveanu. Deși nu omorâse pe nimeni în timpul jafurilor la drumul mare împotriva celor bogați, în cele din urmă a fost ucis de jandarmii care-l urmăreau permanent. (vezi postare)
Capitolul Istoria unei livezi descrie modul neașteptat în care scriitorul a devenit în 1906 proprietarul unei luvezi neîngrijite de la marginea Fălticeniului, la capătul străzii Rădășeni. După ce s-a căsătorit în 1901 în Fălticeni, scriitorul s-a mutat la București în 1903, la cererea poetului Șt. O. Iosif de a face parte din conducerea revistei "Semănătorul". Dar înainte de mutare, în plimbările făcute cu fratele său descoperiseră cu plăcere livada sădită cu peste 40 de ani în urmă de farmacistul Vorel cu nuci, molifți, castani și plante medicinale. Acesta decedase în 1896 și fiica sa de la Iași considera o povară livada mare cu căsuță, magazie, beci și fântână. În 1906, nemulțumit de atmosfera tumultuoasă a capitalei, a decis să revină în Fălticeni împreună cu prietenul Nicușor Beldiceanu și l-a creditat pe acesta cu acontul necesar cumpărării livezii. Dar cum Beldiceanu s-a răzgândit, M. S. a hotărât să cumpere el livada în rate, pentru a face din aceasta un loc de creație literară. Lucrările de refacere a livezii de către cei doi frați au durat doi ani, iar în 1908 scriitorul a adus de la Galați și 32 de stupi.
În capitolul Despre Fălticeni și "Crîșma lui moș Precu" este prezentată situația edlitară negativă a orașului de provincie și revigorarea de către scriitor a vieții sale culturale (vezi postare), precum și impactul moral neașteptat al vechii sale povestirii sale "Crîșma lui moș Precu". Cârciuma lui moș Precu dispăruse odată cu decesul proprietarului, dar unul din clienții, popa Tărăboi, devenise o personalitate locală. Întâmplarea face ca tinerii lucrători de la tipografia-librărie din Fălticeni să expună în vitrină câteva cărți ale M. S. , în semn de respect, printre care și "Crîșma lui moș Precu". Preotul cunoștea conținutul cărții editate la București și fiind prima oară când volumul era difuzat în Fălticeni, a cumpărat în secret toate exemplarele. Surprinși, librarii au mai expus de două ori cu același rezultat. Dar, descurajat, popa a ales calea penitenței: s-a transferat într-un sat izolat de munte, unde timp de șapte ani nu a mai băut. Apoi, la întoarcere, l-a vizitat pe scriitor și i-a mulțumit pentru hinele făcut în mod indirect.
În capitolul O percheziție la Sadoveanu în 1907, autorul își amintește de o percheziție efectuată în timp ce scriitorul ers la București. După răscoala din primăvara lui 1907, M. S., funcționar la Casa Școalelor fusese convocat la București de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, pentru a discuta problema țărănească. În lipsa sa, procurorul Tufescu și comisarul-șef i-au percheziționat casa, locuită doar de V. S., în căutarea unei mașini de tipărit manifeste La întoarcere, M. S. a aflat că autorii denunțului erau marii proprietari funciari Ștefan Bonachi și Sterea. Dacă procurorul și-a cerut transferul, denunțătorii l-au evitat mereu pe scriitor.
Capitolul "Răvașul poporului" prezintă editarea acestei "gazete" în 1907-1909 la inițiativa lui M. S. După reprimarea răscoalei țăranilor din primăvara lui 1907, scriitorul a considerat necesară publicarea unei broșuri bilunare despre viața satelor din nordul Moldovei, împreună cu prietenul folclorist Artur Gorovei și un grup de învățători voluntari din zonă. Dar numirea lui M. S. ca director al Teatrului Național din Iași a dus la încetarea apariției revistei. (vezi postare)
În capitolul O farsă cu revers, autorul povestește farsa pe care i-au jucat-o cei doi frați mătușii Tinca, o învățătoare pensionară, rudă a soției scriitorului. La ideea lui M. S., V. S. i-a dat pensionarei vizitatoare, la curent cu toate cancanurile târgului, o știre falsă căreia chiar el a ajuns să-i cadă victimă după câteva luni.
Capitolul Un partener neașteptat la șah este dedicat pasiunii pentru șah a marelui scriitor. În timp ce studia o problemă, a fost întrerupt cu o observație pertinentă de tapițerul Rimer, venit să-i repare niște scaune. Invitația de a juca o partidă s-a prelungit și în timpul cinei până la miezul nopții, reparațiile fiind amânate.
În capitolul Moara din deal este prezentată afacerea inițiată în 1911 la propunerea prietenului Artur Gorovei, avocat și folclorist amator. Pentru asigurarea situației lor financiare, cei doi asociați au cumpărat în rate o moară cu motor germană, pe care au instalat-o în livadă. În cei trei ani de funcționare a morii, aici și-au măcinat grâul țărani din multe sate, mai apropiate și mai depărtate de Fălticeni. Dar concurența apărută prin instalarea în zonă a altor trei mori i-a determinat pe cei doi morari "diletanți" să-și lichideze afacerea.
Capitolul Judecata asupriților prezintă soarta postumă a unui "baron local" din regiune, latifundiar și parlamentar sau prefect. Comportamentul său brutal cu tăranii i-a determinat pe aceștia ca după instalarea regimului comunist să-i scoată noaptea osemintele din mormânt și să i le arunce în apa Moldovei (vezi postare).
Capitolul Concentrări și manevre descrie perioada de neutralitate a României în Primul Război Mondial (1914-1916), când ofițerii rezerviști M. S. și V. S. au fost concentrați periodic în regimentul de infanterie din Fălticeni. (vezi postare)
În capitolul Cercul vînătorilor este povestită înființarea acestei asociații în Iașiul antebelic de către inginerul englez Ifould și înscrierea lui M. S. (vezi postare)
În capitolul O partidă de șah "Traian" se descrie atmosfera de la cafeneaua hotelului "Traian" din Iași și ridicarea prestigiului acesteia prin participarea scriitorului la salonul de șah. (vezi postare)
În capitolul Jockei-Club este descrisă degradarea atmosferei în acest select club patronat de rege, situație care l-a determinat pe M. S. să nu-l mai frecventeze. (vezi postare)
Capitolul Un mic episod prezintă o întâmplare amuzantă în care un tânăr ofițer, care nu îndrăznea să-l abordeze pe scriitorul său preferat, a ordonat soldaților cu care mergea la instrucție să-i prezinte onorul în timp ce M. S. se plimba.
În capitolul Toamna 1936 sunt descrise două episoade conflictuale ale scriitorului cu legionarii în 1928 și 1929, precum și decizia sa din 1936 de a accepta mutarea provizorie la București, pentru a prelua conducerea ziarelor de stânga "Dimineața" și "Adevărul", la care colabora. (vezi postări)
În 1968, el și-a publicat la Editura pentru literatură din București, amintirile despre celebrul scriitor, cu sugestivul titlu Bădia Mihai.
Pe coperta IV, sub fotografia celor doi la vârsta senectuții, a fost inserată o propoziție din autobiografia Ani de ucenicie (1945), în care scriitorul descrie legătura specială cu mezinul familiei: "Vasile Sadoveanu, bun prieten al meu, e inginer agronom și profesor la Iași".
De altfel, și marele critic literar Șerban Cioculescu, autorul prefeței acestor amintiri, sublinia că volumul "stă sub semnul Prieteniei" dintre doi frați asemănători nu numai din punct de vedere fizic, dar și psihologic și moral. Cioculescu regreta că V. S. nu a dezvoltat biografia celebrului său frate mai mare, în umbra căruia a preferat să rămână, deși și mezinul a dovedit că era "un povestitor înnăscut".
Cele 178 de pagini ale volumului sunt structurate în 17 capitole, grupate în patru părți, având ca titluri numele localităților în care a locuit Mihail Sadoveanu de-a lungul vieții: Pașcani, Fălticeni, Iași, București.
Partea întâi cuprinde trei capitole: "Bădia Mihai", O întâmplare cu vulpile, Ultimul haiduc.
Partea a doua include nouă capitole: Istoria unei livezi, Despre Fălticeni și "Crîșma lui Moș Precu", O percheziție la Sadoveanu în 1907, "Răvașul poporului", Farsă cu revers, Un partener neașteptat la șah, Moara din deal, Judecata asupriților, Concentrări și manevre.
Partea a treia formată din patru capitole: Cercul vînătorilor, O partidă de șah la "Traian", Jockei-Club, Un mic episod.
Partea a patra cuprinde un singur capitol: Toamna 1936.
Titlul capitolului "Bădia Mihai" și al cărții arată respectul pe care mezinul i l-a purtat celui mai mare frate încă din fragedă copilărie. Publicarea primelor creații literare încă din timpul studiilor gimnaziale de la Fălticeni îi aduseseră semne de respect din partea personalităților din Pașcani când se întorcea aici în vacanță. Ca urmare, V. S., chiar dacă avea doar șase ani, devenise un tovarăș de nedespărțit de M. S. oriunde acesta mergea cu cei dn generația sa: pescuit, vânat, oină, înot. Astfel, în timpul lung petrecut împreună, fratele cel mare a devenit un model de viață și intelectual pentru mezin.
Acțiunea din capitolul O întâmplare cu vulpi s-a petrecut în timpul vacanței de vară a anului 1898. Autorul și-a însoțit fratele la vânătoare de becaține și găinușe în balta Boroiului din lunca Siretului. Dar când V. S. a descoperit o vulpe cu patru pui, M. S. s-a mulțumit să observe scena, explicîndu-și astfel atitudinea: "Era și ea mamă și avea pui (...)".
Capitolul Ultimul haiduc prezintă cei doi ani de haiducie ai lui Ion Florea, un țăran intrat în conflict cu. autoritățile locale și care câștigase simpatia multora, inclusiv a fraților Sadoveanu. Deși nu omorâse pe nimeni în timpul jafurilor la drumul mare împotriva celor bogați, în cele din urmă a fost ucis de jandarmii care-l urmăreau permanent. (vezi postare)
Capitolul Istoria unei livezi descrie modul neașteptat în care scriitorul a devenit în 1906 proprietarul unei luvezi neîngrijite de la marginea Fălticeniului, la capătul străzii Rădășeni. După ce s-a căsătorit în 1901 în Fălticeni, scriitorul s-a mutat la București în 1903, la cererea poetului Șt. O. Iosif de a face parte din conducerea revistei "Semănătorul". Dar înainte de mutare, în plimbările făcute cu fratele său descoperiseră cu plăcere livada sădită cu peste 40 de ani în urmă de farmacistul Vorel cu nuci, molifți, castani și plante medicinale. Acesta decedase în 1896 și fiica sa de la Iași considera o povară livada mare cu căsuță, magazie, beci și fântână. În 1906, nemulțumit de atmosfera tumultuoasă a capitalei, a decis să revină în Fălticeni împreună cu prietenul Nicușor Beldiceanu și l-a creditat pe acesta cu acontul necesar cumpărării livezii. Dar cum Beldiceanu s-a răzgândit, M. S. a hotărât să cumpere el livada în rate, pentru a face din aceasta un loc de creație literară. Lucrările de refacere a livezii de către cei doi frați au durat doi ani, iar în 1908 scriitorul a adus de la Galați și 32 de stupi.
În capitolul Despre Fălticeni și "Crîșma lui moș Precu" este prezentată situația edlitară negativă a orașului de provincie și revigorarea de către scriitor a vieții sale culturale (vezi postare), precum și impactul moral neașteptat al vechii sale povestirii sale "Crîșma lui moș Precu". Cârciuma lui moș Precu dispăruse odată cu decesul proprietarului, dar unul din clienții, popa Tărăboi, devenise o personalitate locală. Întâmplarea face ca tinerii lucrători de la tipografia-librărie din Fălticeni să expună în vitrină câteva cărți ale M. S. , în semn de respect, printre care și "Crîșma lui moș Precu". Preotul cunoștea conținutul cărții editate la București și fiind prima oară când volumul era difuzat în Fălticeni, a cumpărat în secret toate exemplarele. Surprinși, librarii au mai expus de două ori cu același rezultat. Dar, descurajat, popa a ales calea penitenței: s-a transferat într-un sat izolat de munte, unde timp de șapte ani nu a mai băut. Apoi, la întoarcere, l-a vizitat pe scriitor și i-a mulțumit pentru hinele făcut în mod indirect.
În capitolul O percheziție la Sadoveanu în 1907, autorul își amintește de o percheziție efectuată în timp ce scriitorul ers la București. După răscoala din primăvara lui 1907, M. S., funcționar la Casa Școalelor fusese convocat la București de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, pentru a discuta problema țărănească. În lipsa sa, procurorul Tufescu și comisarul-șef i-au percheziționat casa, locuită doar de V. S., în căutarea unei mașini de tipărit manifeste La întoarcere, M. S. a aflat că autorii denunțului erau marii proprietari funciari Ștefan Bonachi și Sterea. Dacă procurorul și-a cerut transferul, denunțătorii l-au evitat mereu pe scriitor.
Capitolul "Răvașul poporului" prezintă editarea acestei "gazete" în 1907-1909 la inițiativa lui M. S. După reprimarea răscoalei țăranilor din primăvara lui 1907, scriitorul a considerat necesară publicarea unei broșuri bilunare despre viața satelor din nordul Moldovei, împreună cu prietenul folclorist Artur Gorovei și un grup de învățători voluntari din zonă. Dar numirea lui M. S. ca director al Teatrului Național din Iași a dus la încetarea apariției revistei. (vezi postare)
În capitolul O farsă cu revers, autorul povestește farsa pe care i-au jucat-o cei doi frați mătușii Tinca, o învățătoare pensionară, rudă a soției scriitorului. La ideea lui M. S., V. S. i-a dat pensionarei vizitatoare, la curent cu toate cancanurile târgului, o știre falsă căreia chiar el a ajuns să-i cadă victimă după câteva luni.
Capitolul Un partener neașteptat la șah este dedicat pasiunii pentru șah a marelui scriitor. În timp ce studia o problemă, a fost întrerupt cu o observație pertinentă de tapițerul Rimer, venit să-i repare niște scaune. Invitația de a juca o partidă s-a prelungit și în timpul cinei până la miezul nopții, reparațiile fiind amânate.
În capitolul Moara din deal este prezentată afacerea inițiată în 1911 la propunerea prietenului Artur Gorovei, avocat și folclorist amator. Pentru asigurarea situației lor financiare, cei doi asociați au cumpărat în rate o moară cu motor germană, pe care au instalat-o în livadă. În cei trei ani de funcționare a morii, aici și-au măcinat grâul țărani din multe sate, mai apropiate și mai depărtate de Fălticeni. Dar concurența apărută prin instalarea în zonă a altor trei mori i-a determinat pe cei doi morari "diletanți" să-și lichideze afacerea.
Capitolul Judecata asupriților prezintă soarta postumă a unui "baron local" din regiune, latifundiar și parlamentar sau prefect. Comportamentul său brutal cu tăranii i-a determinat pe aceștia ca după instalarea regimului comunist să-i scoată noaptea osemintele din mormânt și să i le arunce în apa Moldovei (vezi postare).
Capitolul Concentrări și manevre descrie perioada de neutralitate a României în Primul Război Mondial (1914-1916), când ofițerii rezerviști M. S. și V. S. au fost concentrați periodic în regimentul de infanterie din Fălticeni. (vezi postare)
În capitolul Cercul vînătorilor este povestită înființarea acestei asociații în Iașiul antebelic de către inginerul englez Ifould și înscrierea lui M. S. (vezi postare)
În capitolul O partidă de șah "Traian" se descrie atmosfera de la cafeneaua hotelului "Traian" din Iași și ridicarea prestigiului acesteia prin participarea scriitorului la salonul de șah. (vezi postare)
În capitolul Jockei-Club este descrisă degradarea atmosferei în acest select club patronat de rege, situație care l-a determinat pe M. S. să nu-l mai frecventeze. (vezi postare)
Capitolul Un mic episod prezintă o întâmplare amuzantă în care un tânăr ofițer, care nu îndrăznea să-l abordeze pe scriitorul său preferat, a ordonat soldaților cu care mergea la instrucție să-i prezinte onorul în timp ce M. S. se plimba.
În capitolul Toamna 1936 sunt descrise două episoade conflictuale ale scriitorului cu legionarii în 1928 și 1929, precum și decizia sa din 1936 de a accepta mutarea provizorie la București, pentru a prelua conducerea ziarelor de stânga "Dimineața" și "Adevărul", la care colabora. (vezi postări)
duminică, 25 noiembrie 2012
M. Sadoveanu la conducerea ziarelor "Adevărul" și "Dimineața" în 1936 (V. SADOVEANU 1968)
<
(...)
Între timp, campania de calomnii de o rea-credință vădită împotriva ziarelor democrate* "Adevărul" și "Dimineața", dusă de Stelian Popescu**, proprietarul și directorul ziarului "Universul", creștea în intensitate. Acest personaj de tristă memorie, care avea legături cu mișcările de extremă dreaptă, se erija în campion al românismului și dorea neapărat să acapareze cele două gazete democratice, pentru a ajunge singurul mentor al opiniei publice din țară. În felul acesta era sigur că-și poate satisface ambițiile ce-l rodeau: de a se îmbogăți cît mai mult și a parveni într-un rang de conducere cît mai înalt.
Membrii consiliului de administrație ai societății care patrona și susținea aceste gazete erau foarte îngrijorați de o asemenea perspectivă sumbră și căutau de zor o soluție care să scoată din impas gazetele. Trecînd la partea practică a problemei, toți căzură de acord că trebuia găsită o personalitate marcantă cît mai cunoscută în țară, cu un ștat personal bogat de publicistică social-politică, neabătută pe linia democratică, o personalitate care să fie capabilă să imprime o conducere hotărîtă în lupta de lămurire a opiniei publice din țară. (...)
Poziția fratelui meu* de adversar hotărît al mișcărilor de extremă dreaptă, care dădea asalt la conducerea țării, nu-l putea pune în postura de a refuza o asemenea propunere. (...)
A primit deci propunerea ce i s-a făcut, destul de liniștit, cerînd să fie păsuit cu preluarea conducerii gazetelor, timpul necesar de care avea nevoie pentru un aranjament în ce privește gospodăria de la Copou și cu mutarea cu întreaga familie la București. (...)
În adevăr, această mutare de domiciliu implica o schimbare radicală a traiului ce-l dusese aproape două decenii la Iași*, și eu înțelegeam bine această stare sufletească, întrucît discutasem o astfel de eventualitate atunci cînd parveneau unele zvonuri de la București în legătură cu asemenea propunere. (...)
A doua zi, dimineață, am avut plăcuta surpriză să văd pe fratele meu intrînd pe poarta gospodăriei ce o aveam la Repedea, unde mă mutasem cu vreo opt ani în urmă, după ce lichidasem partea mea de proprietate de la Copou - o regiune cam secetoasă, neprielnică experiențelor mele agricole. (...) Din cînd, venea aici stînd o zi, două să-și isprăvească o bucată literară, sau în ultimul timp să-și scrie articolele pentru ziarele "Dimineața" și "Adevărul".
(...)
- (...) Totuși, după aceea m-a cuprins o neliniște sufletească și din cînd în cînd simțeam cum mi se strînge inima la gîndul că trebuie să părăsesc Iașul, de care mă simt legat cu niște fire nevăzute, ce nu pot concepe că le-aș putea rupe. Și atunci am cugetat că așezarea mea în Capitală nu poate fi definitivă, ci un provizorat de un an, doi, cel mult trei, cît va fi nevoie de mine acolo, apoi voi fi liber să mă întorc la Iași. (...) Aici lucrurile s-au încurcat: nici unul din copii* n-a vrut să rămînă la gospodărie pentru a o supraveghea și îngriji. Toți vor să meargă cu mine la București. (...) Cum în oraș stai într-o garsonieră, te poți lipsi de ea și să te muți în vilă cu soția ta, Valentina.
(...)
După această întîlnire, care a avut loc într-o zi de pe la sfîrșitul lui august 1936, în cursul toamnei aceluiași an, mutarea fratelui meu era terminată.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 169-17
(...)
Între timp, campania de calomnii de o rea-credință vădită împotriva ziarelor democrate* "Adevărul" și "Dimineața", dusă de Stelian Popescu**, proprietarul și directorul ziarului "Universul", creștea în intensitate. Acest personaj de tristă memorie, care avea legături cu mișcările de extremă dreaptă, se erija în campion al românismului și dorea neapărat să acapareze cele două gazete democratice, pentru a ajunge singurul mentor al opiniei publice din țară. În felul acesta era sigur că-și poate satisface ambițiile ce-l rodeau: de a se îmbogăți cît mai mult și a parveni într-un rang de conducere cît mai înalt.
Membrii consiliului de administrație ai societății care patrona și susținea aceste gazete erau foarte îngrijorați de o asemenea perspectivă sumbră și căutau de zor o soluție care să scoată din impas gazetele. Trecînd la partea practică a problemei, toți căzură de acord că trebuia găsită o personalitate marcantă cît mai cunoscută în țară, cu un ștat personal bogat de publicistică social-politică, neabătută pe linia democratică, o personalitate care să fie capabilă să imprime o conducere hotărîtă în lupta de lămurire a opiniei publice din țară. (...)
Poziția fratelui meu* de adversar hotărît al mișcărilor de extremă dreaptă, care dădea asalt la conducerea țării, nu-l putea pune în postura de a refuza o asemenea propunere. (...)
A primit deci propunerea ce i s-a făcut, destul de liniștit, cerînd să fie păsuit cu preluarea conducerii gazetelor, timpul necesar de care avea nevoie pentru un aranjament în ce privește gospodăria de la Copou și cu mutarea cu întreaga familie la București. (...)
În adevăr, această mutare de domiciliu implica o schimbare radicală a traiului ce-l dusese aproape două decenii la Iași*, și eu înțelegeam bine această stare sufletească, întrucît discutasem o astfel de eventualitate atunci cînd parveneau unele zvonuri de la București în legătură cu asemenea propunere. (...)
A doua zi, dimineață, am avut plăcuta surpriză să văd pe fratele meu intrînd pe poarta gospodăriei ce o aveam la Repedea, unde mă mutasem cu vreo opt ani în urmă, după ce lichidasem partea mea de proprietate de la Copou - o regiune cam secetoasă, neprielnică experiențelor mele agricole. (...) Din cînd, venea aici stînd o zi, două să-și isprăvească o bucată literară, sau în ultimul timp să-și scrie articolele pentru ziarele "Dimineața" și "Adevărul".
(...)
- (...) Totuși, după aceea m-a cuprins o neliniște sufletească și din cînd în cînd simțeam cum mi se strînge inima la gîndul că trebuie să părăsesc Iașul, de care mă simt legat cu niște fire nevăzute, ce nu pot concepe că le-aș putea rupe. Și atunci am cugetat că așezarea mea în Capitală nu poate fi definitivă, ci un provizorat de un an, doi, cel mult trei, cît va fi nevoie de mine acolo, apoi voi fi liber să mă întorc la Iași. (...) Aici lucrurile s-au încurcat: nici unul din copii* n-a vrut să rămînă la gospodărie pentru a o supraveghea și îngriji. Toți vor să meargă cu mine la București. (...) Cum în oraș stai într-o garsonieră, te poți lipsi de ea și să te muți în vilă cu soția ta, Valentina.
(...)
După această întîlnire, care a avut loc într-o zi de pe la sfîrșitul lui august 1936, în cursul toamnei aceluiași an, mutarea fratelui meu era terminată.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 169-17
Abonați-vă la:
Postări (Atom)