Masacrele de pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial (FITZGERALD 1925)

<

(...)
- După aceea a venit războiul*, bătrâne. Pentru mine a fost o mare ușurare și mi-am căutat moartea din toate puterile, însă s-ar fi spus că eram vrăjit încă de la început. În pădurea Argonne** mi-am împins rămășițele batalionului de mitraliori atât de mult înainte, încît la un moment dat se făcuse un gol de cîte o jumătate de milă în dreapta și în stînga noastră, pe unde infanteria nu putea să înainteze. Am stat așa două zile și două nopți, 130 de oameni cu 16 mitraliere, și cînd ne-a ajuns infanteria a găsit semnele și numerele a trei divizii*** germane diferite în grămada de leșuri din jurul nostru. Am fost avansat maior și toate guvernele aliate mi-au dat câte o decorație – chiar și Muntenegrul, micuțul Muntenegru de pe coasta Adriaticei!

Micuțul Muntenegru! Îl și vedeai cum ridică în palmă aceste cuvinte și le privește dînd din cap încîntat și surîzîtor. Surîsul acesta îți arăta că el înțelegea perfect istoria tulbure a Muntenegrului și simpatiza din inimă cu luptele curajoase ale poporului muntenegrean****. Cântărea exact, cu înțelegere, complexul de împrejurări și interese naționale care-i meritaseră acest omagiu pornit din inima caldă, micuță a Muntenegrului. Neîncrederea mea se înecase acum într-un fel de fascinație; aveam senzația  că răsfoiam captivat un teanc de reviste colorate.

Scoase mîna din buzunar și o bucată de metal atîrnată de o panglică îmi căzu în palmă.

-Uite, asta-i decorația din Muntenegru.

Spre surprinderea mea, lucrul părea să fie autentic. „Orderi de Danilo*****” spunea legenda circulară. „Montenegro, Nicolas Rex”

-Uită-te și pe partea cealaltă.

„Maiorului Jay Gatsby”, am citit eu „Pentru curajul său extraordinar”.
(...)
>

SURSA

F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby******, traducere de Mircea Ivănescu, Editura ”Noua Europă”, Craiova, 1991, pp. 53-54.

NOTE M.T.

*SUA au intrat în război de partea Antantei (Marea Britanie, Franța, Rusia, Belgia, Serbia, Muntenegru, România) prin declarația de război împotrriva Germaniei de la 6 aprilie 1917.

**Argonne – Localitate în Franța. Armata americană a fost integrată pe Frontul de Vest, alături de armatele franceze, britanice, canadiene și belgiene.

***Divizie – Mare unitate care putea ajunge la un efectiv de 10.000 de militari, în funcție de armată și moment.

****Principatul Muntenegrului a fost dependent în Evul Mediu de Imperiul Bizantin, regatul Serbiei, Republica Veneția și Imperiul Otoman. În urma războiului din 1682-1699 devine autonom față de sultanul otoman sub conducerea vlădicii Danilo Petrovic Njegos. Principatul devine independent față de sultan după războiul din 1877-1878 și devine regat în 1910 sub conducerea lui Nicolae. Participă la Războaiele Balcanice din 1912-1913. În Primul Război Mondial se alătură Serbiei atacată de Austro-Ungaria, aliatul Germaniei și este ocupat în 1915-1918. După dezintegrarea Austro-Ungariei la sfârșitul Primului Război Mondial, Muntenegrul se unifică cu Serbia în Regatul sîrbilor, croaților și slovenilor, numit din 1929 Iugoslavia. În 2006 Muntenegrul devine independent cu o populuație de peste 600.000 de locuitori, care include minoritățile albaneză, sârbă și bosniacă.

*****Danilo II (1851-1860) – A proclamat în 1852 Muntenegrul principat ereditar. În 1855 a promulgat Constituția, cunoscută sub titlul Codul lui Danilo.
****** Iulia Brad, „Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald, 6 iunie 2014 (https://iuliabrad.wordpress.com/2014/06/06/marele-gatsby-de-scott-fitzgeraldrecenzie-roman-must-read/)

Studiu: Barack Obama este descendent al primului sclav înregistrat în Statele Unite

ȘTIRILE PROTV, București, 31 iulie 2012

Secretul păstrat timp de 1.300 de ani. Ce au ascuns mayașii în podeaua unui palat din Mexic

ȘTIRILE PROTV, București, 31 iulie 2012

Istoria Internetului: De la prima conectare la mereu conectați

ȘTIRILE PROTV, București, 30 iulie 2012

Citate despre femei

Bărbatul e singurul mascul care-şi bate femela. Asta înseamnă fie că el e cel mai brutal dintre toţi masculii, fie că femeia e cea mai afurisită femelă. 

Georges Courteline (1858-1929), scriitor francez 

SURSA
Bancuri, ”Cuget Liber”, Constanța, 30 octombrie 2013

Umor

Pictorul clasic francez Nicolas Poussin (1594-1665 Roma) trăia extrem de modest în Italia, unde primi vizita cardinalului Massini. La plecarea acestuia, îl conduse el însuși, ducînd un sfeșnic cu lumînarea aprinsă.
- Te plîng, Poussin că nu ai nici măcar un valet pentru treaba asta...
- Iar eu vă plîng, monseniore, că aveți nevoie de atîția....

SURSA
Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, martie 2013

UMOR - scriitorul francez R. Chateaubriand (1768-1848)

Scriitorul și omul de stat francez Rene Chateaubriand (1768-1848) spunea în legătură cu concesiile pe care oamenii sunt datori să și le facă în căsnicie:

-Uite, soția mea, doamna de Chateaubriand, n-ar putea să cineze decât la ora cinci. Mie nu-mi este foame decât la șapte. Am înlăturat dificultatea, cinând împreună la ora șase. În felul acesta suntem... nemulțumiți amândoi. Iată ce înseamnă a trăi din concesii reciproce!

SURSA

Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, iulie 2012.

Cugetări despre femei

Când un bărbat nu minte niciodată o femeie, înseamnă că îi pasă prea puţin de ea. 

Olin Miller ( - ), om de afaceri american

SURSA
Cugetari despre femei, ”Cuget Liber”, Constanța, 30 octombrie 2013

“Îmi voi da viața atunci când îmi vei cere”. Scrisori inedite, adresate lui Adolf Hitler

ȘTIRILE PROTV, București, 25 iulie 2012

EXPOZIȚIA FOTOGRAFICĂ ”EROUL NECUNOSCUT” A MUZEULUI MILITAR NAȚIONAL LA FILIALA CONSTANȚA 05072012

Mormântul Ostașului Necunoscut - www.once.ro

Industrializarea Angliei rurale în secolul XX (LAWRENCE 1928)

<
(...)
Toată dimineața trebălui prin casă, iar după amiaza plecă în orășel cu automobilul cumpărat de Clifford. Ținutul arăta jalnic în ploaie, primăvara încă nu-l pătrunsese. Mașina urca greoi la deal prin satul Tevershall, o îngrămădeală lunguiață de căsuțe de un roșu închis, cu acoperișuri ca niște capace, din ardezi eneagră, strălucitoare; dughene sărăcăcioase cu calupuri de săpun sau grămezi de napi și revent roșiatic, ori pânzeturi amestecate de-a valma; și capela wesleyană*, pe urmă capela metodistă, pe urmă capela congregațională**, pe urmă cea christadelfiană*** sau cum s-o fi numind; dar toate la fel de sumbre și de urâte.Pe creasta dealului, biserica veche și vechile căsuțe de piatră ale fostului sat dinainte ca ținutul să fi fost acaparat de industria minieră.

Tevershall era satul care ținea de conacul Wragby****, dar atît Clifford cît și Constance îl evitau pe cît puteau. Un sat constituit din mineri și hrănindu-i numai pe mineri; și care nu simpatiza deloc cu familia Chatterley. Nu-ți rămânea altceva de făcut decît să-l ignori. Iar locatarii conacului îl ignorau, punând rareori piciorul în cele două mile de urâțenie. (...)

Satul era lipsit de speranță, de o urâțenie sinistră care o deprima. Ea fusese deprinsă cu Sussex***** și cu o casă, veche, frumoasă printre coline. Nu se putuse obișnui nici un moment cu această oribilă regiune minieră din nordul Angliei centrale. Și totuși, într-un fel, îi plăcea: îi dădea o senzație de oarbă virilitate, senzația unei anumite forțe de viață oarbă și patetică. De și-ar da numai seama cît era de sordidă și de s-ar mai schimba puțin.

Mașina urcă dealul și se îndreptă spre Stacks Gate. Departe, în stânga, cocoțată peste ținut, se deslușea umbra Castelului Bolsover, înălțîndu-se falnic. Dar, în spate, la poalele lui era bălăceala de tencuieli rozalii ale locuințelor noi; și caiere de fum negru și caiere de abur alb se despleteau din mine în dimineața umedă de aprilie.

La răscruce se ridica un hotel mare, nou, roșu și aur și strălucitor. Hotel Coningsby. Ceva mai departe e Stacks Gate, paisprezece șiruri de locuințe nou-nouțe, roze, fercheșe și dichisite, împroșcate parcă la întîmplare în cîmpurile dezolante. Și îndărătul lor, mina nouă, trimițînd în văzduh penaje de abur, o mină bogată, înzestrată cu toate mecanismele moderne menite să înlesnească și produse derivate. Aici nu se vedea nici o capelă, nici o biserică, nici măcar o adevărată prăvălie. Numai mina impozantă, ca o nobilă făcătură a diavolului la un capăt și hotelul măreț la celălalt. Hotelul era de fapt o cîrciumă a minerilor, dar, ca și mine, dispunea de toate facilitățile moderne pentru produse derivate.

Oamenii năvăliseră în orășel; Stacks Gate se crease numai în răstimpul de cînd se afla Constance la Wrabgy, iar elementul uman se scursese de Dumnezeu știe unde și-l umpluse ochi, chiar în puținii ei ani de căsnicie.

Automobilul mai urcă o pantă înaltă și Constance văzu nălucindu-se în depărtare marea casă elisabetană****** Hardwick, înălțată cu noblețe deasupea vastului ei parc. Dar mașina cotise, afundîndu-se printre căsuțele vechi minerești, de un roșu afumat, care mărgineau drumul ducând spre bătrînul oraș Uthwaite, ale cărui turle spiralate se sumețeau în vale, îndărătul marilor mine și topitorii.

Uthwaite era un nod rămas dintr-un vechi, vechi oraș agricol, înghesuit într-o vîlcea de la poalele dealurilor vălurite de pe care castelele și conacele dominaseră odinioară ținutul, ca niște lei. Acum, o rețea de linii ferate străbătea, în deplina-i nuditate, orașul, și pretutindeni, de jur împrejur, minele și topitoriile și uzinele fumegau și afumau, înnegrind micul oraș. În jurul străzilor vechi, întortocheate, se îngrămădeau hoarde de căsuțe de mineri, roșii afumate, mărginind noile șosele. Și în zona îndepărtată unde își trăiau declinul castelele și edificiile mărețe, fumul se împletea cu aburul și pământul, palmă de palmă, înfățișa noile așezări minerești, care se repetau în valuri pe colinele ondulate ale ținutului. Noul sens al locului ștergea urmele celuilalt și, cu toate că încă se mai profilau pe zare semețele vechi clădiri, majestuoasele palate ale Angliei, acestea erau goale, simple cochilii. Superbul conac georgian******* de la Fritchley tocmai se demola. Era prea mare, o imensă epavă abandonată.

Constance gîndi că lumea veche era osîndită. Chiar  și Wangby era osîndit. În clipa cînd au deschis minele, marii proprietari de pămînt și-au osîndit singuri propriile conacuri strămoșești. Un lucru l-a împins în neființă pe celălalt.

Multă vreme Constance s-a răzvrătit împotriva lumii din nordul țării și din acest îngrozitor de sordid ținut central. Era de neîndurat. Și chiar în scurtul timp de cînd se afla acolo, îl văzuse răsfirându-și tentaculele. Acum se dărîma conacul Fritchley și anul viitor va veni rîndul conacul Shipley: Shipley, încîntătoarea casă din stuc datînd din 1780, cu suavele ei golfulețe rotunde și cu încăperile lambrisate și atît de delicat pictate. Îi plăcuse pînă și regelui Edward******** îi plăcuse să stea acolo, pentru că reședința avea atîta atmosferă. Și contele Manby, cum îi spunea lumea, cît își mai îndrăgise căminul și plajele vaste care îl înconjurau!

Contele murise; și urmașii lui moșteniseră venitul care provenea din mine. Dar minele se întinseseră pînă aproape în pragul conacului. Parcul tăia printre mine, și cete de mineri se tolăneau sau hoinăreau pe malurile lacurilor în ceasurile libere. Bătrînul, mîndrul conte nu obiectase: „De la mineri îmi trag eu avutul, obișnuia el să spună. Găsesc că sînt la fel de decorativi în parcul meu ca și căprioarele.” Regelui Edward îi adresase. Iar monarhul îi răspunsese: „Sînt de aceeași părere. Dac-aș descoperi o pungă de cărbune sub peluza mea de la Sandringham*********, aș deschide acolo o mină și aș considera-o un fermecător peisaj de grădină”.

Dar astea s-au petrecut în generația anterioară, poate chiar în penultima.

Acum frumoasele plaje de la Shipley dispăruseră aproape cu totul, iar parcul arăta bizar și pleșuv. Conacul urma să fie dărîmat. În locul lui se vor ridica roiuri de căsuțe. Actuala familie Manby avea o casă la Londra, o cabană în Scoția și o vilă lîngă Nisa. Detestau Shipley.

Constance știa toate acestea. Îi cunoștea pe cei din familia Manby, îi cunoștea pe toți cei din ținut. Fiecare dintre ei avusese grijă să-i viziteze, îi oferiseră cu amabilitate și căldură... ce-i oferiseră? Nu tocmai prietenia lor. Cunoștința lor. Ducele și ducesa de Coningsby**********, cea mai importantă familie din ținut, se arătaseră într-adevăr extrem de atenți. ”Bietul Clifford! Asta-i viața! Sărmanul tînăr Sir Clifford Chatterley!”
(...)
>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chetterley***********, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 58-61

NOTE M.T.

*John Wesley (1703-1791) – Pastor al Bisericii Anglicane și inițiator al mișcării metodiste în cadrul acestei biserici protestante.

**Biserica Congregațională – Biserică neoprotestantă inițiată în 1592 printr-o teorie a uniunii de către teologul protestant englez Robert Browne.

***Biserica Christadelfiană – Biserică neoprotestantă inițiată de în secolul XIX în SUA de către doctorul John Thomas, de unde s-a răspândit mai ales în lumea anglo-saxonă.

****Wragby – Conacul ficționalei familiei Chatterley.

***** Sussex (Saxonia de sud) – Unul din cele 39 comitate istorice ale Angliei, menționat în 1189. Este situat pe țărmul sudic al țării, cu ieșire la Canalul Mânecii.

******Elisabeta I Tudor – Regină a Angliei între 1558 și 1603.

******* George de Hanovra – Numele a patru regi ai Marii Britanii care au domnit succesiv în perioada 1714-1830.

********Edward VII de Saxa Coburg Gotha – Rege al Marii Britanii în perioada 1901-1910.

*********Sandringham – Domeniu care a devenit una din reședințele monarhilor britanici începând cu anul 1862.

**********Coningsby  sau The new generation este titlul unui roman politic publicat în 1844 de viitorul premier conservator britanic Benjamin Disraeli (1804-1881).
*********** Anne Tharesse, Amantul doamnei Chatterley - H. D. Lawrence, 19 martie 2014 (https://cartebunaonline.wordpress.com/2014/03/19/amantul-doamnei-chatterley-h-d-lawrance/)

Se trezesc ZEII la viață! După Real Madrid de România, încă 3 campioane ar putea face senzație! Citește trei povești de care habar n-ai avut!

SPORT.RO, București, 24 iulie 2012

1000 de bombe din al doilea Război Mondial, descoperite în urma unei alunecări de teren

ȘTIRILE PROTV, București, 24 iulie 2012

VIDEO. Un templu vechi de 1.600 de ani a fost descoperit în Guatemala, lângă Piramida Diavolului

ȘTIRILE PROTV, București, 24 iulie 2012

UMOR: Scriitorul francez Alexandru Dumas-fiul (1824-1895)

Scriitorul Alexandru Dumas-fiul (1824-1895) aprinzându-se în timpul unei discuții cu un senior, proaspăt făcut viconte, i-a adresat acestuia epitetul de bou. Informat de această dispută, suveranul îi reproșează scriitorului:
-Se poate, domnule Dumas, mi-ai făcut un viconte bou...
Mare amator de calambururilor, Dumas a răspuns prompt:
-Adevărul este, Sire, că pe acest bou nu l-am făcut eu viconte!

SURSA
”Rebus”, București, iulie 2012.

Leon Rotman, cîştigător a două titluri olimpice la canoe simplu, împlineşte azi 78 de ani: "Dacă ia medalie, îi dau lui Chirilă tricoul meu de la Roma!"

GSP, București, 22 iulie 2012

Umor

Generalul teban Epaminonda* fu invitat la masă de un bogătaș. În fașa lui fură așezate cele mai rare și mai scumpe mîncăruri. Dar Epaminonda ceru o bucată de brînză și un codru de pîine. Întrebat de gazdă de ce procedează așa, el răspunse:
-Nu vreau să uit, aflându-mă la dumneata, cum trăiesc la mine.

SURSA
Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, Buucrești, martie 2013

NOTĂ M.T.
Epaminonda (418-362 î.H.) = Comandant militar al orașului-stat grec Teba, care, prin marea victorie de la Leuctra (371 î.h:) împotriva orașului-stat grec Sparta, a impus hegemonia Tebei în Grecia antică pînă la ascensiunea regelui Macedoniei Filip II (359-336 î.H.) (http://acum.tv/articol/10936/)

Unitate socială englezească versus divizare socială rusească (LAWRENCE 1928)

<

(...)
Dar pentru prima dată în viața ei, Constance fu străbătută de un fior de spaimă, un presentiment al unei îndepărtate revoluții. Știa multe despre teribila revoluție din Rusia*, despre convulsiva ură de clasă care se dezlănțuise acolo, dar care nu se întinsese încă până aici. Da, Rusia era Rusia, romantică și teribilă și, oarecum, incomprehensibilă. Iar Anglia era altceva. ”Noi nu suntem divizați, noi formăm o unitate.” Cuvintele acestea i se păruseră întotdeauna adevărate. Într-adevăr, dincolo de suprafață, alcătuiau cu toții un întreg. Până atunci nu simțise niciodată cea mai mică spaimă, spaimă de clasă, față de concetățenii ei.

Și acum, un spasm ciudat, ca un spasm premonitoriu în travaliul facerii la o femeie care naște pentru prima oară, îi străbătu făptura. Un fior de spaimă nedefinită, dar îngrozitoare, o spaimă de semenii și semenele ei, o spaimă de clasă. Multă vreme nu putu crede în sursa care generase acel straniu spasm de groază. Dar în cele din urmă se văzu nevoită să admită: provenea din contactul ei cu clasa de jos.

Se atinsese de ei, într-un contact pasional. Și din atingere se iscase un fior de frică sălbatică, necunoscută. Poate că aceștia erau groparii ei, ai ei și ai clasei ei! Poate că în chiar acest moment paznicul se desfăta cu gîndul unei subtile distrugeri a ei. Își aminti de malițiozitatea infinit de subtilă a vocii lui cînd o întrebase: ”Nu simți că te-njosești cu oameni de teapa mea?” Oare simțise că, pe undeva, ea se înjosise cedîndu-i? Și se bucura de înjosirea ei? Și doamna Bolton**? Exista ceva sinistru în bunăvoința ei. Și ea se delecta cu o decădere?
(...)
>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley***, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 95-96

NOTE M. T.

* Revoluția declanșată de partidul comunist din Rusia prin lovitura de stat din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 avea ca fundament teoretic ”lupta de clasă” inevitabilă dintre clasa proprietarilor de pământ și întreprinderi și cea a țăranilor și muncitorilor, ca urmare a ”urii de clasă” acumulate în timp de cei ”exploatați” împotriva ”exploatatorilor”.

** Infirmiera soțului eroinei, care era văduva unui miner mort într-un accident de mină din regiunea în care se afla domeniul.
*** Anne Tharesse, Amantul doamnei Chatterley - H. D. Lawrence, 19 martie 2014 (https://cartebunaonline.wordpress.com/2014/03/19/amantul-doamnei-chatterley-h-d-lawrance/)

Sicrie suspendate sau "furnici glonţ". Vezi şapte dintre cele mai bizare ritualuri din lume (VIDEO)

YUPI 20 iulie 2012

O tânără englezoaică în lumea universitară din Germania imperială (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence (1885-1930) publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

La începutul volumului autorul o prezintă pe eroină, vorbind și despre educația ei.

<În realitate era una dintre acele femei foarte moderne*, meditative, care cumpănesc întruna persistent și laborios. Își făcuse o parte din studii în Germania, la Dresda; trebuise să le părăsească în grabă odată cu izbucnirea războiului** și să se întoarcă acasă. Și cu toate că nu se putea gîndi la viața ei de acolo decît cu amară ironie acum cînd Germania sau cel puțin mitralierele germane îi zdrobiseră viața***, totuși petrecuse la Dresda zile foarte fericite. Sau poate că nu fericite, dar pline de emoții. Fusese profund mișcată de viața, de muzica, de discuțiile abstracte germanice, de filozofia lor. Nesfîrșitele dezbateri pe felurite teme îi încîntaseră sufletul. Cum mai vorbeau studenții de la filozofie, cei de la economie politică, tinerii profesori de literatură sau etnologie, cei de limbi clasice sau de științe! Și cum o mai ascultaseră! Și cum îi mai ascultase ea pe ei, tocmai pentru că și ei o ascultau!>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, 1991, pp. 13-14.

NOTE M.T.

*Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a reprezentat perioada de început a mișcării de emancipare a femeilor, marcată și de accesul la învățământul superior.

**Primul Război Mondial (1914-1918), în care Marea Britanie și Germania au luptat în tabere diferite.

***Tânărul soț al eroinei fusese rănit pe front și rămăsese paralizat.

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului

De ce ziua are 24 de ore, iar minutul 60 de secunde? Ce nu știai despre timp

ȘTIRILE PROTV, București, 18 iulie 2012

Frumusețea în literatură, pictură și arhitectură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale, scris la persoana întâi. Personajul principal, tot un scriitor, comentează în capitolul XI scrierile colegului său mai vârstnic Edward Driffield, abordând și tema frumuseții.

<Acum treizeci de ani, Dumnezeu era foarte en vogue în cercurile literare; era de bon ton să fii credincios și ziariștii îl foloseau pentru a-și împodobio exprimare sau pentru a-și echilibra o frază; dar apoi Dumnezeu a ieșit din modă (lucru ciudat, o data cu cricketul și cu berea) și i-a luat locul Zeul Pan*. În cel puțin o sută de romane, copita despicată a acestui a lăsat și-a lăsat urma în brazdă; poeții îi vedeau umbra furișîndu-se pe izlazurile și prin parcurile Londrei  în lumina amurgului, iar literatele din comitatul** Surrey, nimfe ale epocii industriale, îți jertfeau virginitatea îmbrățișîrii sale sălbatice, ca într-un adevărat mister. Din punct de vedere spiritual, ele se simțeau total schimbate. Dar apoi s-a demodat și Pan și i-a luat locul Frumusețea. Oamenii o găsesc într-o locuțiune sau o expresie, sau într-un calcan, într-un cîine, într-o zi, într-un tablou, într-o acțiune, într-o rochie. Cohorte întregi de femei tinere, fiecare din ele autoare a unui roman atât de promițător și de abil scris, ciripesc despre ea pe toate tonurile -  de la cel aluziv pînă la cel insidios, de la pasionat pînă la fermecător; iar tinerii, mai ales cei descinși de curînd de la Oxford***, dar purtînd ca trenă norii de glorie ai acestei universități, care ne explică în revistele săptămînale ce ar trebui să gîndim noi despre artă, viață și univers, azvîrl cuvîntul cu o neglijență rafinată pe tot cuprinsul paginilor lor dense, nearisite. Dar e ros și tocit, jalnic de tocit. Dumnezeule, la cîte cazne l-au mai supus!  Idealul are multe nume și frumsețea este doar unul dintre ele. Mă tot întreb dacă această zarvă reprezintă altceva decît strigătul de disperare al celor care nu se pot adapta lumii noastre eroice a mașinilor și mă întreb dacă pasiunea lor pentru frumusețe (micuța Nell (1) a acestei epoci sfielnice) e altceva decît sentimentalism pur și simplu. Se prea poate ca o altă generație, acomodîndu-se mai bine stress-ului vieții, își va căuta inspirație nu în fuga de realitate, ci în acceptarea entuziastă și zeloasă a ei.

Nu știu dacă și alții sînt la fel ca mine, însă eu unul îmi dau seama că nu sînt în stare să contemplu prea multă vreme frumsuețea. După mine, nici un poet n-a făcut o afirmație mai falsă decît aceea a lui Keats*** în primul vers al poemului Endymion (2). De îndată ce ”lucrul frumos” mi-a oferit vraja senzației sale, mintea mea pleacă la plimbare; mă uit destul de neîncrezător la oamenii care-mi spun că pot privi ceasuri întregi cu deliciu un peisaj sau o picture. Frumusețea e extatică – e un lucru la fel de firesc ca și foamea. De fapt, nu e nimic de spus în privința ei. Seamănă cu mireasma unui trandafir: o miroși și atît; iată de ce critica de artă – afară doar de cazul cînd nu se preocupă de frumusețe și deci de artă – este plictisitoare.

Tot ce-ți poate spune critical despre compoziția lui Tițian****, Așezarea în mormînt – dintre toate picturile din lume poate cea care oferă frumusețea cea mai pură – este doar să te duci și s-o vezi. Orice altceva îți mai spune e istorie, biografie ș.a.m.d. Dar oamenii adaugă frumuseții și alte calități – sublimul, interesul omenesc, tandrețea dragostea – întrucât ei nu se mulțumesc multă vreme numai cu frumusețea. Frumusețea este perfecta și (ce să facem, asta e firea omului!) perfecțiunea nu ne reține decît scurt timp atenția. Matematicianul care după ce a văzut spectacolul cu Fedra lui Racine***** a întrebat: Qu’est-ce que ça prouve? (1) nu este chiar atât de cretin cum se crede de obicei. Nimeni n-a fost în stare să explice de ce templul doric de la Paestum****** e mai frumos ca o halbă de bere rece, decît aducând argumente care nu au nimic de a face cu frumusețea. Frumusețea este o fundătură. Este un pisc de munte care, o data ce l-ai atins, nu te mai duce nicăieri. Tocmai de aceea pînă la urmă vom găsi mai multe lucruri care să ne subjuge la El Greco******* decît la Tițian, precum și în scrierile nedesăvârșite ale lui Shakespeare decît în perfecțiunea întru totul rotunjită a lui Racine. S-a scris prea mult despre frumusețe, Frumusețea este ceea ce satisface instinctual estetic. Dar cine dorește să fie satisfăcut? Numai tipul mediocre socoate că dacă s-a îndestulat e ca și cum ar fi fost la un banchet. Hai să privim lucrurile curajos, drept în față: frumosul e nițel plictisitor.

NOTE W.S.M.

(1) Eroina cu o viață și o moarte înduioșătoare din romanul lui Charles Dickens Vechiul magazine de antichități (1864)

(2) ”Ce e frumos ți-aduce veșnic bucurie”

(1) Și ce dovedește asta?>

NOTE M.T.

*Pan – zeu din mitologia greacă antică, jumătate om și jumătate țap, care trăia în pădure și era protectorul păstorilor, fiind considerat inventatorul naiului

**comitat – unitate administrativ-teritorială engleză condusă de un lord locotenent al Coroanei, care a fost instituită în secolul XII și a fost supusă unui proces de reforme începând din 1972

***Universitatea Oxford – instituția de învățământ a început să se dezvolte în secolul XII, după transferul unor profesori de la Universitatea din Paris la forma de învățământ locală deja existentă

****John Keats (1795 Londra - 1821Roma) – unul din cei importanți reprezentanți ai curentului literar romantic în Anglia: Endymion (1817)

****Tiziano Vecellio (1488/1490 – 1576 Veneția) – pictor renascentist italian,  reprezentant al școlii venețiene

*****Jean Racine (1639 – 1699 Paris) – actor, dramaturg și academician francez, înnobilat de regele Ludovic XIV: Fedra (1677)

******Paestum / Poseidonia – fostă colonie greacă antică pe teritoriul actualului oraș Capaccio de pe țărmul sudic  al Italiei, ale cărei ruine sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO: temple în stil doric dedicate lui Poseidon/Neptun, Hera și Ceres

*******El Greco / Grecul (1541 Creta – 1614 Spania) – Domenikos Teotokopoulos: pictor manierist cunoscut pentru tablourile cu subiecte religioase și portrete, care s-a format în Italia după 1568 și s-a remarcat în Spania după 1577

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 108-110

Descoperirea care rescrie istoria modei. Lenjeria intima feminina era la fel acum 500 de ani

PROTV 17 iulie 2012

Imagini din intimitatea lui Hitler cu amanta sa, publicate dupa 70 de ani intr-un documentar. Video

PROTV 17 iulie 2012

Portretul supravietuitorilor. Ce ar trebui sa invete omenirea din aceste imagini

PROTV 17 iulie 2012

Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța & NIRO Rusia 17 iulie 2012

COMPLEXUL MUZEAL de ȘTIINȚE ale NATURII Constanța/România

ATLANTIC RESEARCH INSTITUTE of MARINE FISHERIES and OCEANOGRAPHY Atlant-NIRO, Kaliningrad/Rusia

Către

Contraamiral Nicolae ȘTEFAN

Liga Navală Română – România

Fax 0241/611836

INVITAȚIE

Avem plăcerea a vă invita la deschiderea oficială a expoziției ruso-române:

”Atlant-NIRO prezență activă a cercetării halieutice rusești în Oceanul Mondial”

”30 de ani de la expediția ruso-română în Antarctica și deasupra munților submarine-Creasta Balenelor”

Evenimentul se va desfășura pe 17.07.2012, orele 10, în sala de conferințe ”ing. MARCEL STANCIU”/C.M.S.N. (B-ul MAMAIA nr.225), cu participarea domnului dr. hab. Alexander ARHIPOV – director adjunct Atlant-NIRO Kaliningrad/Rusia și a Excelenței Sale Mihail REVA – Consul General al Federației Ruse la Constanța.

Prezența dumneavoastră la manifestare, alături de cei care iubesc MAREA, va constitui o onoare pentru organizatori, pentru toți cei interesați de cercetarea, explorarea și exploatarea UNIVERSULUI  ALBASTRU.

Cu înaltă prețuire, în numele organizatorilor

DIRECTOR GENERAL CSMN

dr. Adrian Bîlbă

DIRECTOR ȘTIINȚIFIC CMSN

c.s.I dr. Nicolae C. Papadopol

Absintul, bautura preferata a lui Baudelaire, Van Gogh sau Rimbaud. Vezi de ce a fost interzis in secolul 20 si cum se consuma corect

Foodstory.ro 17 iulie 2012

Un roman a descoperit retetele secrete dupa care isi prepareau culorile Van Gogh si Rembrandt

PROTV 16 iulie 2012

Robotii SF nu mai exista, astazi sunt reali. Cum a evoluat robotica in ultimii 600 de ani

PROTV 16 iulie 2012

SCRIEREA ROMANELOR LA PERSOANA ÎNTÂI

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În capitolul XVI, înaintea unei scene intime, el simte nevoia unei digresiuni despre scrierea romanelor la persoana întâi.

<Ce n-aș da acum să fi început cartea asta la persoana întâi singular! Totul e perfect cînd te poți prezenta într-o lumină amabilă sau înduioșătoare și nimic nu poate fi mai de effect decît maniera eroului modest său a glumețului patetic, cultivate foarte adesea în asemenea cazuri; e încântător să scrii despre tine cînd parcă vezi pe genele cititorului lacrima strălucitoare sau pe buzele lui zîmbitor tandru: dar nu mai e chiar la fel de plăcut cînd trebuie să te expui oprobriului public ca un cretin fără seamăn.

Acum cîtăva vreme am citit în ”Evening Standard” un articol al domnului Evelyn Waugh (1) pe parcursul căruia făcea observația că a scris romane la persoana întâi e un obicei vrednic de dispreț. Mi-ar fi părut bine să ne fi explicat de ce, însă el n-a făcut decît să arunce această afirmație cu aceeași nepăsare, cu acelașiaer că n-ai decît să accepți sau să refuzi , folosite și de Euclid cînd și-a rostit celebra teoremă privitoare la liniile paralele. Afirmația d-lui Waugh m-a preocupat foarte mult, așa că imediat l-am rugat pe Alroy Kear* (care citește orice, pînă și cărțile pe care le prefațează) să-mi recomande cîteva lucrări despre arta romancierului. În urma sfaturilor lui am citi Meșteșugul ficțiunii de d-l Percy Lubbock (2), din care am învățat că nu se pot scrie romane decît în maniera lui Henry James**; după aceea am citit Aspecte ale romanului de d-l E. M. Forster (3), din care am învățat că singura manieră de-a scrie romane este cea a d-lui E. M. Forster; pe urmă am citit Structura romanului de d-l Edwin Muir (4), din care n-am învățat nimic.

În nici una din aceste cărți n-am putut descoperi ceva relevant pentru chestiunea în discuție. Și totuși aș putea găsi un motiv pentru care unii romancieri -  cum ar fi Defoe***, Sterne****, Thackeray*****, Dickens******, Emily Bronte******* și Proust********, binecunoscuți în vremea lor, dar, firește, uitați în zilele noastre – au folosit metoda pe care o condamnă d-l Evelyn Waugh: pe măsură ce îmbătrînim ajungem tot mai conștienți de complexitatea, incoerența și iraționalitatea ființei umane. Aceasta este de fapt singura scuză pe care o poate găsi scriitorul între două vîrste -  sau chiar mai vîrstnic – ale cărui gînduri s-ar cuveni să se îndrepte mai degrabă către problem mai serioase, pe cînd se ocupă de treburile mărunte ale unor oameni imaginari. Căci, dacă omenirea s-ar cuveni să-l cerceteze doar pe om (1), este evident mult mai înțelept să te ocupi de creaturile coerente, substanțiale și semnificative ale ficțiunii decât de figurile iraționale și pline de cotloane întortocheate și întunecoase din viața adevărată.

Uneori romacierul se simte ca un Dumnezeu și e gata să-ți spună totul despre personajele lui; uneori însă e invers: atunci îți spune nu tot ce ar trebui să știi despre ele, ci doar puținul pe care-l știe el; și întrucît pe măsură ce îmbătrînim ne simțim din ce în ce mai puțin asemenea lui Dumnezeu, nu m-ar mira deloc să aflu că înaintînd în vîrstă romancierul e din ce în ce mai puțin înclinat să descrie și altceva decît ceea ce i-a oferit propria lui experiență. Persoana întîi singular este un truc foarte util pentru acest scop limitat.

Note W.S.M.:

(1)Romancier, novelist și eseist englez (1903-1966)

(2)Istoric și biograf englez (1879-1965): a scris în 1921 această analiză a marilor romane.

(3)Romancier englez (1879-1970): și-a adunat sub acest titlu conferințele ținute la Universitatea Cambridge în 1927.

(4)Romancier, poet și critic scotian (1887-1950): a publicat cartea pomenită în 1928.

(1)Versul 2 al Epistolei II din Eseu despre om al clasicului englez Alexander Pope (1688-1744) sună astfel: ”Deci omenirea cată pe om a-l cerceta”.>

Note M. T.

*Personaj secundar al romanului.

**H. J (1843-1916) - romancier și critic literar american care a trăit și în Marea Britanie.

***Daniel Defoe (1659/1661-1713?) - scriitor și ziarist englez

****Laurence Sterne (1713-1768) – preot anglican și romancier englez născut în Irlanda

*****William Thackeray (1811-1863) - romancier englez

******Charles Dickens (1812 – 1870) – romancier englez

*******E. B. (1818-1848) – romancieră engleză

********Marcel Proust (1871-1922) – romancier și critic literar francez

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, editura Univers, București, 1990, pp. 163-164