În 1985 scriitorul olandez Oek de Jong (1952 - ) publica romanul Un cerc în iarbă. Eroina, o jurnalistă olandeză, este trimisă la Roma în 1976, în calitate de corespondent al ziarului la care lucra. Ziarista ia imediat contact cu problemele societății italiene, marcată de impactul terorismului de extremă stângă.
<Toate aceste subiecte fură puse în umbră de teroarea exercitată de Brigăzile Roşii la Genova, Torino, Milano şi Roma. Numărul bombelor semnalate și al atacurilor cu bombe depășise limitele posibilității de a fi încadrate într-o evidență statistică, și aproape zilnic, numeroși judecători, avocaţi, industriaşi şi ziarişti erau împuşcați în genunchi, - o practică ce amintea de metoda mafioţilor sicilieni de pe vremuri de a reteza tendoanele genunchilor vitelor. Politicienii cei mai de seamă se înconjurară cu gărzi personale, întreprinderile în stare să funzizeze autovehicule blindate făcură afaceri strălucite, iar în orașele mari, la ușile turnante de la intrarea clădirilor băncilor erau postați paznici înarmați. Fotografiile de pașaport ale teroriștilor căutați înfățișau în majoritatea cazurilor bărbaţi şi femei în vârstă de douăzeci și treizeci și cinci de ani, având pe chip o expresie plină de cruzime. Ideile lor politice fură răspândite pe scară mare, datorită mijloacelor de informare în masă.
Intervenția poliției și armatei nu fusese deocamdată decât prea puțin eficientă. Diferitele servicii de securitate păreau că lucrează independent unul de altul și chiar că se concurează între ele. După baia de sînge din 1969 din piazza Fontana de la Bologna, au existat indicii că unii agenţi de securitate erau în stare nu numai să descopere bombe, dar să le și plaseze și să le facă să explodeze, ca să arunce bănuiala asupra altora şi să mobilizeze astfel opinia publică.
Ziariștii publicară interviuri cu unii terorişti, care pentru justiție rămâneau incapturabili. Intervievații puneau la stâlpul infamiei corupţia creştin-democraților, veche de zeci de ani, vorbeau destul de vag despre o conspirație a întreprinderilor suprastatale, și cu atât mai clar despre lozincile și minciunile democrației burgheze, și erau de părere că nu va mai dura mult până ce proletariatul italian se va revolta împotriva asupririi și exploatării. Marxism-leninismul părea să fie sursa de inspirație a teoreticienilor lor politici, dintre care unii se adăpostiseră la Paris. Scopul teroriştilor era distrugerea unei societăţi împărţită în clase.
Unii sociologi și psihologi puseseră terorismul sub lupa unei cercetări științifice și constatară că există motive să se bănuiască la acești extremişti o stare de spirit schizoidă sau paranoidă. Teroriștii, însă, se declarară sănătoşi.
Deținătorii politici ai puterii fuseseră nevoiți să se retranșeze în viule păzite cu strășnicie, care erau cercetate în mod regulat cu privire la eventuala prezență a unei aparaturi de ascultare. Vizitatorii care se apropiau erau iscodiți cu ajutorul unor camere de luat vederi, iar razele soarelui de searăpăreau că aprind bucățelele de sticlă aplicate pe fațade. Deținătorii puterii osîndeau, bineînțeles, în termenii cei mai severi cu putință, violența Brigăzilor Roșii și a altor grupări similare, căutând să înfățișeze terorismul ca fiind răul absolut. Se făcea apel la regulile de joc ale democrației, dar din păcate, încrederea în cei ce făceau apel la aceste reguli nu era prea mare. Învinuirile Brigăzilor Roșii, sintetizate în expresia ’’terorism de stat’’, fură respinse ca fiind ’’ridicole’’. Cuvîntul ”ridicol” deveni uzual, iar atunci când apăreau noi învinuiri, pe care unii doreau să le respingă, acestea erau numite pur și simplu ”ridicole”.
Între timp, lumea ajunse bineînțeles să fie pe deplin conștientă d elipsurile pe care le mai prezenta totuși organizarea statului. Fură anunțate reforme sociale, dar mai fuseseră anunțate foarte des și în trecut asemenea reforme, pentru a se potoli neliniștea socială. Birocrația fu comparată adesea de către zeflimiști cu un organism hidrocefal. Această comparație se generalizase, încât chiar și deținătorii puterii aveau grijă să vorbească din când în când despre hidrocefalia birocrației. Problema politică cea mai importantă rămăsese nerezolvată: comuniștii se aflau de ani de zile pe băncile opoziției, și erau excluși în mod sistematic la tratativele referitoare la o coaliție cu creștin-democrații, deși conducătorii comuniști lăsaseră să se înțeleagă că scopul lor de a se ajunge la o revoluție și la o societate comunistă aparține definitiv trecutului. Compromisul istoric rămase o indicație elegantă cu privire la un eveniment care urma abia să aibă loc în viitor. Cabinetele se succedau, miniștrii își schimbau locurile între ei, iar după cîteva luni, stilul, prezentat ca nou, al noilor veniți, nu se mai deosebea de stilul vechi. De altfel, prezența sau absența unui guvern era pentru ceai mai mulți aproape imperceptibilă: viața își urma cursul.
Scopul teroriştilor era pur și simplu distrugerea unei societăţi împărţită în clase. Simplitatea acestei năzuințe stîrni ssuspiciune, încît lumea fu înclinată să vadă în spatele Brigăzilor Roșii nălucile unor organizații cu obiective ceva mai puțin simple. Unii erau de părere că brigadierii, trăind în grupuri izolate şi dirijaţi de conducători necunoscuţi, erau manipulaţi de serviciul american de informaţii, care,cu ajutorul gogoriței radicalismului de stînga, voaiu să intensifice teama de comunism. Alții bănuiau existența unui complot al serviciului rus de informații, care avea bineînțeles tot interesul să strice echilibrul într-o democrație occidentală stabilă, la care americanii țineau atîta. Alții, intelectuali radicali şi neputincioşi, ajunseseră la convingerea că, în cursul anilor, Brigăzile Roșii fuseseră infiltrate de agenți ai autorităților. Extremiștii deveniseră unealta unor anumite grupuri de putere dinlăuntrul serviciilor de securitate și al ministerelor. Atacurile cu bombe şi răpirile serveau pentru a semăna panică în rîndurile populaţiei și a o mâna în braţele ocrotitoare ale statului, astfel putîndu-se păstra actualul status-quo.
Fiecare găsea dovezile pe care le căuta, iar confuzia era mare. Autorii de caricaturi politice înfățișau terorismul ca un balaur cu multe capete sau cua pe o caracatiţă care îşi întindea tentaculele asupra peninsulei. Pentru toate partidele angajate în această luptă, devenise actuală o maximă a lui Machiavelli: ’’Cu cît mai puţin se ştie, cu atît mai mult se va bănui’’.>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, editura Univers, București, 1991, pp. 17-19
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu