Henri Queffelec - „La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville” (1986)

Henri Queffelec, La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, trad. E. Grozea (fr. 1986), Eminescu/Clepsidra 37, 1990, 509 p.

Mării și marinarilor

Cuprins
5 În loc de salut la pornire
17 Partea întîi - Fără L Etoile (7 capitole)
113 Partea a doua - Patienza (7 capitole)
181 Partea a treia - În siajul lui Magellan și al lui Anson (7 capitole)
250 Partea a patra - Ne așteaptă scorbutul și Noua Citeră!(7 capitole)
343 Partea a cincea - Scorbut și hălăduială... Un citerian îl însoțea (15 capitole)
497 În loc de postfață 

coperta 4: 

Esența cărții? Un vast periplu în jurul lumii, o fascinantă expediție care se înscrie în mișcarea descoperirilor ce caracterizează veacul al optsprezecelea...Protagoniștii expediției? Tînărul și curajosul căpitan de vas Louis-Antoine de Bougainville, „devoratorul de spații” și nu mai puțin temerarele sale echipaje... Personaje reale, intrate în legendă. Autorul captivantei evocări? Reputatul scriitor breton Henri Queffelec, cunoscut la noi din câteva traduceri anterioare, deținător al mai multor premii literare, printre care cel decernat de către Academia Franceză în 1975 pentru întreaga sa operă.

Romancierul și scenaristul Henri Queffelec (1910 Brest/Franța - 1992 Paris) a scris peste 80 de cărți, majoritatea având ca subiecte marea și regiunea natală Bretagne, care este o peninsulă în Atlantic.

În 1986 a publicat volumul La Bodeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, despre prima călătorie circumnavigație sub pavilion francez în 1766-1769. Scriitorul a folosit ca sursă jurnalele călătorilor de pe La Bodeuse, editate în 1970 de arhivistul Etienne Taillemite în volumul Bougainville și tovarășii săi în jurul lumii, pentru care acesta a primit Marele Premiu al Academiei Franceze și Marele Premiu al Academiei Marinei. Aceste jurnale nu sunt niște însemnări intime, conținutul lor putând fi accesibil oricărui cititor.

La dorința expresă a tatălui său, Louis Antoine de Bougainville (1729 Paris - 1811 Paris) a studiat la colegiul din Paris devenind avocat. Dar aptitudinile sale matematice, evidențiate într-un tratat de calcul integral din 1754, l-au împins spre cariera militară și diplomatică ca secretar al ambasadei din Londra. În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), colonelul de infanterie Bougainville a luptat împotriva britanicilor pentru apărarea coloniilor din Canada. Rănit pe câmpul de luptă, a fost trimis în capitală pentru a obține ajutoare. Primit în audiență de ministrul Berryer, aceasta l-a refuzat metaforic: „Când o casă ia foc, nu mai poți să te ocupi domnule, de grajduri”. Spiritualul Bougainville i-a replicat caustic: „Oricum, domnule, nu se va putea spune că gândiți ca un cal”.

Înfrângerea Franței în război i-a determinat pe unii canadieni catolici să nu accepte noua suveranitate britanică protestantă, iar guvernul de la Paris a acceptat ideea lui Bougainville, numit căpitan de vas, de a-i recoloniza în nelocuitele insule Malvine din sudul Atlanticului. Situat în apropierea Americii de Sud, arhipeleagul era supravegheat de guvernatorul spaniol din Buenos Aires, care a informat guvernul de la Madrid despre situația ce a provocat o dispută diplomatică. În virtutea „Pactului Bourbonilor” (1733) dintre ramurile franceză și spaniolă ale acestei dinastii regale, Ludovic XV (1715-1774) a anulat recolonizarea la sfatul ambasadorului său la Madrid. Ingrata sarcină diplomatică i-a revenit tot lui Bougainville, care în tratativele de la Madrid a abordat și eventuale compensații pentru Franța la granița micuței sale colonii Guyana cu Brazilia portugheză.

Ideea călătoriei, care a aparținut lui Bougainville, a fost aprobată de Ludovic XV și supervizată de ministrul de externe, ducele de Choiseul (1758-1761; 1766-1770), care, împreună cu filosoful iluminist Jean d Alembert (1717-1783), îl apreciau pe Bougainville, membru și laureat al Societății Regale din Londra. Solitarul filosof elvețian J. J. Rousseau, ca mulți alți intelectuali francezi, a fost reticent față de anvergura proiectului, în schimb filosoful iluminist Denis Diderot (1713-1784) l-a susținut. Dealtfel, B. era un cunoscător al operelor enciclopediștilor secolului XVIII. Expediția de explorare maritimă, comercială și științifică era destinată contrabalansării pierderilor teritoriale suferite de Franța prin tratatul de pace de la Paris din 1763. 

Queffelec observă importanța jurnalelor pentru istoria Franței: „Cu L Etoile și La Boudeuse trecem la o recitire a istoriei Franței. Nu Revoluția a creat în această țară patriotismul. El ființează în inima lui Bouganiville și a tovarășilor săi. Cuvintele nație, cetățean sînt familiare acestor oameni. Chiar și cel de camarad.”

Printre membrii expediției maritime se află: prințul german Nassau-Siegen (22 de ani, recomandat de ministru), cavalerul du Bouchage, d Oraison (cunoscător al limbulor daneză, rusă, olandeză, suedeză), Saint Germain, cavalerul de Kerhue, călugărul-duhovnic franciscan, secundul Nicolas Duclos-Guyot cu cei doi fii, aspirantul Francois de Suzannet, șeful de echipaj Denis Couture, Josselin Le Corre, medicul La Porte, irlandezul Talbot, servitor negru, cavalerul de la Mote de Bournand (cavaler de Malta), musul orfan Adrien de Lanloup, musul Martin, musul Guillaume, 25 soldați. Nassau și du Bouchage erau vechi prieteni. Talbot îi considera pe bretoni ca verișori ai irlandezilor, deoarece insularii îi creștinaseră pe peninsulari. Abatele dominican nu se bucură de încrederea lui Bougainville și La Porte: „blîndul meu vrăjmaș”.

Fregata La Bodeuse (Îmbufnata sau Țâfnoasa), de 130 picioare lungime (1 picior = 0,3 m), a fost construită pentru această călătorie la șantierul naval Paimboeuf de la vărsarea Loarei în Atlantic. În premieră mondială, corabia era dotată cu un alambic pentru desărarea apei de mare. La 17 noiembrie 1766,  La Boudeuse, cu 217  membri ai expediției,  dintre care mulți călătoriseră cel puțin o dată în Atlantic, a plecat din Pamboeuf în călătoria în jurul lumii. 

Cu trei luni înainte, la 22 august, expediția engleză condusă de căpitanul Samuel Wallis plecase spre strâmtoarea Magellan, iar Bougainville era obsedat de contemporanul său, amiralul englez George Anson, care făcuse o călătorie în jurul lumii în 1740-1744, în contextul unei expediții împotriva coloniilor spaniole din America de Sud. Francezul, care cunoștea limba engleză, limba „genialilor noștri  inamici”, citise cartea amiralului.

Dar botezul Oceanului Atlantic nu a fost norocos și fregata a trebuit să ancoreze la Brest  (Bretagne), pentru reparații în cel mai mare arsenal naval al Franței. Cu această ocazie tunurile de 12 sunt înlocuite cu 4 tunuri de 8, iar șeful de echipaj și medicul îi înlocuiesc pe marinarii care au suferit de rău de mare cu marinari bretoni. La Porte este instruit de colegii spitalului marinei din Brest în privința scorbutului, boală marinărească,  în timp ce Bougainville ia cu el o potcoavă să-i poarte noroc. La 5 decembrie 1766, La Boudeuse a părăsit Brest, echipajul fiind nevoit să taie nodul marinăresc al parâmei ce lega corabia de mal precum Alexandru cel Mare tăiase cu sabia nodul gordian din Asia Mică la începutul legendarei sale expediții de cucerire. Supraîncărcarea umană și materială a fregatei îl determină pe Queffelec să o compare cu arca lui Noe.

Deși Bougainville (38 de ani) provenea din armata de uscat și nu avea titlu de noblețe, el și-a câștigat respectul și și-a impus autoritatea în fața echipajului. Mai mult, cu sociabilitatea sa s-a făcut iubit atât de mateloți, cât și de Le Corre și prințul Nassau. Este ajutat de simplitatea prințului, care îi tratează la fel pe ofițerii roșii, proveniți din burghezie, și pe cei albaștri, proveniți din nobilime. Doar „acritul” Commerson făcea excepție cu antipatia sa, considerând bucătăria spaniolă „bunișoară” față de meniul de pe flută. Posomorâtul Saint Germain era suportat și temut, fără să se împrietenească cu cineva.

În marile expediții maritime de explorare călătorul propunea, iar destinul și călătoria dispuneau.

Bougainville a luat cu el poeziile lui Horațiu în latină și memoriile lui Rene Dugay Trouin (1673-1736), corsar breton și apoi amiral al lui Ludovic XIV care cucerise Rio de Janeiro în raidul din 1711. Trouin este unul din eroii comandantului francez, alături de Arhimede, Plinius cel Bătrân,  Hipocrate și Newton. Plecase în călătorie cu gândul că îi v aduce regelui Franței un sac de ceai, salutul împăratului Chinei și promisiunea acestuia că va trimite o ambasadă la Paris. Preconiza că memorialul de călătorie se va numi Bougainvillada, luând ca model titlul lucrării Henriada a filosofului Voltaire (1694-1778), simbolul secolului „luminilor” francez. 

Fregata trece pe lângă arhipeleagurile spaniol al Canarelor și portughez al Capului Verde. Aici s-a întâlnit cu o navă de război portugheză în marș spre colonia Brazilia. Urcând la bord, francezii au constatat că era de fapt vasul francez Ducele de Chartres, capturat de britanici în 1759 și cedat aliaților portughezi.

Apoi, La Bodeuse a întâlnit nava olandeză Sancta Margareta Maria, care a cerut ajutor medical pentru cei 30 de marinari bolnavi de scorbut. Orice ofițer olandez cunoștea franceza și în discuția cu căpitanul olandez Akhenbour, Bougainville a observat pe masa acestui volumul lui Anson. Olandezul plecase pe 5 noiembrie cu destinația China, țară foarte mare și puțin cunoscută care figura și în instrucțiunile primite de Bougainville de la guvernul său. Deoarece La Porte considera că boala olandezilor, deși cunoscuți pentru ordinea lor, putea fi și tifosul, a recomandat căpitanului măsuri stricte de igienă pentru prevenirea unei epidemii, deoarece sănătatea condiționa reușita marilor călătorii maritime.

În drumul spre La Plata (Argentina), fregata a atins Ecuatorul la 10 ianuarie 1767, după o lună de navigație fără escală, momentul fiind marcat de o serbare în care s-au amestecat toate rangurile de pe navă. Tradiția data din epoca navigatorului portughez Vasco da Gama, care a descoperit în 1498 drumul maritim spre India prin ocolirea Africii. Dealtfel, marinarii își susțin zilnic moralul cu cântece mai vesele sau mai triste. În contextul serbării, Bougainville îi subliniază lui Oraison că „Apa mării este apa de colonie a marinarului”.

Deoarece instrumentele epoci erau departe de a fi perfecte, greșelile din hărți sau ale calculelor poziției navei erau frecvente.

Pe măsura trecerii timpului, apa potabilă de pe navă devenea tulbure sălcie.

Pentru perioada 19 decembrie 1766 - 17 ianuarie 1767, Bougainville menționează în cartea sa doar: „Pe drumul nostru...nimic deosebit.” Dar în jurnal, el notează la 14/15 ianuarie ruperea în timp a opt parâme, pentru care consideră că „Merită spânzurați fabricanții de frânghii din Brest”.

Bougainville îl considera pe eroul troian navigator Eneas ca alter ego-ul său din antichitatea romană.

Păsările care vesteau apropierea de țărmurile Americii de Sud au fost văzute la 17/18 ianuarie, iar pământul reperat pe 29 ianuarie.

Bougainville îi avertizează pe Couture și Le Corre asupra posibilelor dezertări la Montevideo (Uruguay), aflat pe țărmul uriașului estuar al fluviului La Plata. Orașul salutat cu 15 lovituri de tun răspunde cu doar 13 salve. La Boudeuse este vizitată de Don Felipe Ruis Pente, comandant a două fregate cu care urma să-și ia în primire funcția de guvernator al Malvinelor. Îi aștepta de 33 de zile pe francezi pentru transferul autorității. Cu o goeletă închiriată, Bougainville și Nassau îl vizitează pe Don Francesco Bucarelli, guvernatorul general din Buenos Aires, oraș situat pe țărmul opus al estuarului. Aici se aprovizionează cu lemne, băuturi răcoritoare, pesmeți și făină. Între timp, echipajul a făcut reparațiile necesare. Tunurile sunt mutate în cală, pentru a face loc vitelor și oilor, care sunt numeroase în această regiune. La 28 februarie La Bodeuse ridică ancora spre Malvine cu 3 oameni lipsă în echipaj.

La 25 martie, francezii și spaniolii ancorează la Port-Louis, fiind salutați cu lovituri de tun de fortăreața de la Ville-Dubosc. Numele arhipelagului fusese dat de navigatorul Gouin de Beauchesne din Saint-Malo, ca un omagiu adus femeilor din orașul natal. Cu doi ani înainte, coloniștii și soldații francezi respinseseră o incursiune britanică. La 1 aprilie are loc ceremonia retrocedării primului teritoriu austral al Franței: spaniolii ridică stindardul țării lor, salutat cu 21 de lovituri de tun. Deși Bougainville a citit coloniștilor canadieni scrisoarea regelui catolic al Spaniei Carol III prin acesta le permitea să rămână pe insulă, doar 37 au decis să rămână. Restul de 98 au plecat pe 27 aprilie cu cele două fregate spaniole spre Montevideo, de unde au revenit în Franța.

Deoarece La Bodeuse nu putea transporta toată hrana necesară traversării Pacificului, Bougainville a așteptat fluta L`Etoile du matin, perioadă în care a angajat marinari din Malvine. Cum mica navă nu și-a făcut apariția până la 2 iunie, fregata s-a îndreptat spre Rio de Janeiro, conform planului stabilit în Franța.Una din temele discuțiilor din statul major al expediției viza descoperirea presupusului continentului austral din Oceanul Pacific.

Întârzierea micuței L`Etoile, comandată de căpitanul de La Giraudais, care fusese profesorul lui B. în arta navigației, și secundul Caro din Saint-Malo, fusese cauzată de probleme tehnice și a fost nevoită să se refugieze în estuarul La Plata, unde s-a întâlnit cu fregatele spaniole întoarse din Malvine. Informat despre situația lui Bougainville, Giraudais se îndreaptă spre Rio, unde ajunge cu 6 zile înaintea compatrioților, perioadă în care preotul navei este asasinat, în mod ciudat, de cerșetori chiar lângă locuința viceregelui portughez, contele d`Acunha.

La 21 iunie 1767, după străbaterea a 1700 km spre N, La Bodeuse intra în Rio de Janeiro, capitala Braziliei portugheze. Comandantul francez îl trimit epe cavalerul Bournand la vicerege, dar primirea este rece. Pe de altă parte, nava de război spaniolă Diligent, aflată aici de 8 luni pentru reparații mereu amânate de portughezi, solicită și primește ajutorul aliaților francezi. Bougainville interpretează asasinarea preotului de pe L`Etoile ca un avertisment dat de englezi prin aliații lor portughezi. Promisiunea contelui privind pedepsirea asasinilor s-a dovedit „apă de ploaie”. În plus, a anulat cumpărarea unei goelete de către francezi, fapt care a dus la o dispută verbală. În schimb, Bougainville, a fost invitat la teatrul de operă construit de vicerege, unde a audiat piese italiene interpretate de mulatri. În perioada escalei, francezii și-au onorat renumele de cuceritori ai doamnelor. Comandantul francez precizează că Rio aducea regelui Portugaliei venituri anuale de „zece milioane în banii noștri”.

Pe L`Etoile se aflau doi oameni de știință francezi, prieteni ai Academiei de Științe: naturalistul Commerson, care a făcut zilnic cercetări în împrejurimile capitalei braziliene și și-a completat colecțiile de floră și faună, și astronomul Veron, precum și chirurgul Vives. În curând, mulți membri ai expediției au intuit că tânărul servitor al naturalistului este, de fapt, o femeie, dar situația a fost lăsat în suspensie, deoarece regulamentul marinei franceze nu permitea prezența femeilor la bord. De asemenea, adusese carne sărată și băutură pentru 13 luni și pâine și legume doar pentru 50 de zile. Deoarece la Rio nu au găsit pesmeți, grâu și făină, francezii au fost nevoiți să se întoarcă la Montevideo.

Expediția a părăsit Rio la 15 iulie. La Bodeuse a înregistrat noi pierderi în arboradă, iar L`Etoile încetinea viteza de marș a expediției deoarece pompele sale nu reușeau să anihileze gaura de apă. Se foloseau ca unități de măsură degetul (25,4 mm) și piciorul( 0,3048 m); un deget echivala cu a 12 a parte dintr-un picior. Veron studiază eclipsa de soare. din 25 iulie. După 16 zile de la părăsirea Braziliei, francezii au ancorat din nou în Montevideo. Bougainville se deplasează la Buenos Aires, unde reglementează cu guvernatorul general aprovizionarea cu pesmeți și făini. La 25 august, ziua Sf. Louis, echipajele aniversează sărbătoarea regatului Franței printr-un Te Deum, urale „Trăiască regele!” și salve de muschete. Dar, în timpul unei furtuni, vasul spaniol Saint Fernand a lovit-o pe vecina sa L`Etoile, reparațiile făcute în primitivul arsenal din Buenos Aires necesitând o amânare a plecării cu 6 săptămâni și plata acestora cu o parte din despăgubirile primite la retrocedarea Malvinelor. În această perioadă expediția înregistrează alte pierderi umane: o șalupă de pe L`Etoile se răstoarnă și 3 mateloți se îneacă. În cele 3 luni petrecute în estuar, conform programării chirurgului La Porte, marinarii au trăit și hrănit câte 10 zile pe uscat, în scopul întăririi sănătății lor. Pe de altă parte, au dezertat alți 12 mateloți de pe cele 2 corăbii, deși Caro anticipase 20-25 de abandonuri. Dar în comparație cu Marea Britanie, unde era îmbarcat orice fanfaron și în timpul războiului dezertaseră 50.000 de marinari (!), ministrul Colbert introdusese în timpul lui Ludovic XIV legea înregistrării marinarilor profesioniști. Alți patru sunt  demiși cu tristețe chiar de Bougainville din cauza vârstei și problemelor de sănătate: maistrul pilot, maistrul dulgher, armurierul și un maistru de echipaj. Francezii au primit un avertisment prin vasul spaniol Saint Michel care se întorcea de la capul Horn cu doar 3 mateloți și câțiva ofițeri, în timp ce 39 de oameni muriseră de scorbut.

La 14 noiembrie, după ce francezii și spaniolii și-au oferit reciproc recepții de bun rămas, La Bodeuse și nava matelot L`Etoile au plecat din Montevideo spre strâmtoarea Magellan.

În cursul furtunilor, cele două vase au avut avarii arboradă și au pierdut animalele, iar medicul La Porte a decis și aruncarea unor rezerve de carne stricată. Cu această ocazie, comandantul realizează cât de oportună ar fi fost încă o fregată în locul micii flute.

Existau zvonuri despre sălbaticii din Țara de Foc (extremul S al Americii de Sus) care jefuiau navele și ucideau echipajele, dar recenta experiența pozitivă a vasului Concepcion din 1765 contrazicea zvonurile, spaniolii considerându-i „buni samariteni”.

Duclos și La Giraudais mai trecuseră pe la capul Horn, dar Bouganiville a ales strâmtoarea Magellan din trei motive: cunoașterea intrării în strâmtoare din experiența malvină anterioară, instrucțiunile Parisului privind verificarea gigantismului patagonezilor și repulsia lui Anson, în care vedea „un fel de frate mai mare”, pentru capul Horn. Nassau observa că francezii „secolului  luminilor” păcătuiau printr-o nemărturisită anglomanie, iar Bougainville recunoștea că, deși nu era anglofil, îi iubea pe inamicii englezi, „un popor mare”. El considera că memoriile compatrioților săi Jacques Cartier și Duguay-Trouin erau doar descrieri ale unor călătorii, în timp ce cartea lui „Milord” Anson oferea o imagine politică a lumii și prevedea viitorul. Dar Queffelec consideră că necazurile francezilor s-au datorat „prea acccentuatei admirații” a lui B. față de Anson. Acesta pierduse peste 1.000 din 1.500 de marinari din cauza scorbutului, dar numărul număr mare de ofițeri neatinși de periculoasa boală maritimă a fost explicat de un medic englez prin faptul legumele acestora fuseseră păstrate în oțet.

Cele 114 leghe ale strâmtorii Magelllan au fost străbătute în 52 de zile. Bougainville regreta că nu dispuneau de „adevăratele” jurnale ale lui Narborough și de Beauchesne, ci doar de extrase „schimbate”. Concluzia sa fost că strâmtoarea este preferabilă capului Horn în perioada septembrie- martie, deoarece se găsesc apă potabilă, lemne, scoici și pești. Focurile de pe țărmuri indică prezența băștinașilor fuegieni (Tierra del Fuego = Țara de Foc), care sunt vizibili urmărind neînarmați înaintarea vaselor. La 8 decembrie 1767, cele două corăbii lansează două bărci cu 10 ofițeri și 30 marinari înarmați, deoarece „popoarele primitive pot avea reacții neprevăzute”. Dar contactul pașnic favorizat de daruri le permite lui La Porte, Nassau și Bougainville să studieze anatomia autohtonilor sosiți călare, comandantul concluzionând că duc „o viață asemănătoare cu a tătarilor” și că indienii din Canada erau „mai primitivi” și „mai barbari” decât patagonezii. Francezii recunosc trecerea  englezilor prin zonă după cuțitele de fier dăruite localnicilor. Commerson a recoltat multe plante necunoscute pentru ierbar, dar vânătoarea și pescuitul nu au adus capturi. Adâncitura uscatului unde, în 1765, Bougainville tăiase lemne pentru coloniștii din Malvine, a fost botezată Golful Bougainville de către echipaj. Pe o stâncă din zona capului Forward  a fost arborat pavilionul fregatei și s-a strigat „Trăiască regele!” și alte golfulețe au fost botezate Golful Franceză, Golful Cormorandiere (omagiu adus porturilor Brest și Saint-Malo) și Golful Cascadei (omagiu adus fântânilor arteziene din parcul regal Versailles). B. a concluzionat că regiunea nu este colonizabilă. În intervalul de 10 zile petrecut în Golful B., a fost reparată gaura de apă de pe L`Etoile. Alte trei săptămâni cele două vase au fost blocate de vremea urâtă în Golful Fortescu și portul Galant, unde au fost descoperite urme ale unor escale britanice din martie 1766 și 1767. B. este precoupat de menținerea moralului echipajului și de recuperarea avansului englezilor. În ianuarie 1768 au fost văzute balene. Apoi francezii intră în contact cu o altă populație care trăiau în colibe și se deplasau cu pirogi: „Dintre toți sălbaticii pe care i-am văzut în viața mea, acești pecherais acoperiți cu piei de animale sînt cei mai săraci: au rămas exact în starea aceea pe care o numim naturală.” B. îl admonestează pe preot că l-a botezat pe furiș pe un copil bolnav aflat pe moarte. A fost un „miracol” că cele două vase franceze au ajuns în Pacific fără cazuri de scorbut. La ieșirea din strâmtoare, pe 27 ianuarie 1768, căpitanul Caro, un bun creștin, menționează cântarea în semn de recunoștință a unui Te Deum, inițiat de preot în contextul rugăciunii de seară. De aici înainte „Franța veacului Luminilor explorează sălbăticia”, conform exprimării lui Queffelec.

B. intenționa să meargă în insula Juan Fernandez, în largul portului colonial spaniol Valparaiso (Chile), unde poposise și Anson. Dar această escală cu resurse alimentare variate ar fi însemnat lungirea drumului. 

Se înregistrează prima victimă a Pacificului, numit „marea occidentală”: un tânăr matelot de pe La Bodeuse alunecă și cade în marea agitată, înecându-se în pofida tuturor încercărilor de salvare.

La sfârșitul lui februarie s-au constatat primele cazuri de scorbut: patru marinari, în pofida măsurilor stricte de igienă.

La 22 martie, cele două corăbii se apropie de o insuliță, dar băștinașii care agită sulițe îi fac pe francezi să renunțe la debarcarea care ar fi ameliorat starea marinarilor bolnavi de scorbut iar B.  botează petecul de pământ „Insula Lăncierilor”. D Orasison observă că erau goi: „După asta îl recunoști pe sălbaticul necreștin”. 

Urmează un grup de insule botezat de B. „Arhipeleagul primejdios” locuite de „sălbatici; cu datinile și colibele.

Între timp, numărul scorbuticilor a crescut la 10.

Preocupat de imaginea sa în Istorie, B. se gândea la eroii săi antici care au înfruntat mările, grecul Ulise și troianul Enea, amintindu-și de dictonul lui poetului latin Vergiliu în poemul „Eneida”: „Audentes fortuna juvat” (Soarta îi ajută pe cei curajoși). El susținea că motivația călătoriei sale a fost măreția regatului Franței.

La 6 aprilie au ancorat o insulă muntoasă al cărui vârf a fost botezat Piscul Budeusei, astăzi Tahiti. Francezii au făcut schimb de daruri cu băștinașii goi veniți cu pirogile la corăbii. Spre deosebire de patagonezi și pecherais, un autohton urcat pe navă este dispus la „conversație” cu Commerson și Vives, care încearcă să alcătuiască un dicționar franco-insular. Bucătarul care s-a aventurat pe uscat după frumoasele localnice, a fost dezbrăcat și cercetat de insulari, după care i-au fost înapoiate hainele. Autorou, o tânără căptenie indigenă, acceptă să se alăture călătoriei până în Franța. Tahiti sau Insula Fericirii este văzută ca Noua Citeră. „Venus este aici zeița ospitalității” este propoziția care simbolizează relațiile „deschise” ale francezilor creștini cu băștinașele păgâne.. Scorbuticii epuizați s-au vindecat după 2 luni de navigație dificilă. Comerțul se făcea prin troc: cuiele și stofele erau schimbate pe porci și banane. Cleptomania localnicilor  a dus, în cele din urmă, la conflicte soldate cu victime, iar B. își pedepsește cu carceră marinarii. Ca urmare, băștinașii le cer francezilor să plece, după ce se înțeleseseră pentru o escală de 18 zile. Wallis, care făcuse anul anterior o escală de o lună, a numit insula New Sussex sau Welcome. Actul de luare în posesie a Noii Citere în numele lui Ludovic XV este redactat de B. pe o scândură de stejar și îngropat într-o sticlă lângă o clădire indigenă în prezența câtorva martori. Insula plină de papagali este lipsită de reptile. dacă femeile din Europa își dau cu roșu obrajii, cele din Tahiti își dau cu albastru închis pe șolduri și fese. Curtoazia cavalerească a lui B. are la bază recomandările mareșalului Belle Ile către fiul său colonelul: „Fiți accesibili, binevoitori, politicoși, prevenitori și mai mult cu inferiorii voștri decât cu egalii: politețea arătată superiorilor nu este ades decât rodul unei politeți calculate; cea nutrită față de subalterni este o dovadă a bunătății sufletești”. B. concluzionează despre Tahiti în cartea publicată în 1771: „dar țara aceasta a fost pentru noi un prieten pe care îl îndrăgesc așa cum se află, chiar cu anumite cusururi”. Plecarea s-a făcut mai devreme, pe 15 aprilie. Queffelec subliniază că azi, Tahiti se numără printre teritoriile franceze de peste mări,  „fără îndoială cel mai vestit” .

Autorou se acomodează repede și bine pe corabie, îmbrăcând haine europene, iar Oraison reușește să-l învețe franceza.

Pentru susținerea moralului echipajului, muzicanți cu bas, violă și flaut interpretează compoziții de Rameau și Couperin.

Pilotul Isaac Le Roy, de 22 de ani, moare pe neașteptate, fiind al doilea membru al expediției decedat în Oceanul Pacific. Moartea sa îi întărește lui La Porte convingerea că este necesară o foarte atentă examinare medicală a candidaților la înrolarea în marina franceză.

La 3 mai, corăbiile ajung la o insulă spre NV, unde sunt întâmpinați de localnici în pirogi bine lucrate. Deși nu par la fel de pașnici și nici Autorou nu-i încântat de întâlnirea lor, totuși prin troc se obțin fructe și legume proaspete. 

Cu toate acestea, scorbutul (lipsa vitaminei C pe navele de cursă lungă) lovește din nou și mai puternic, iar pe lângă acesta și boli venerice contractate în Tahiti. Insuficiența cantitativă și calitativă a alimentelor în determină pe membrii expediției, în frunte cu B., să mănânce șobolani capturați cu capcane. Astfel, ei supraviețuiesc, deoarece nu știau că aceste animale nedorite, numeroase pe nave, conțineau din abundență vitamina C. B. renunță la China și presupusul continent austral, dar nu renunță  la ocolul lumii, pentru a nu lăsa Pacificul sub dominația marinei britanice rivale.

În continuare, francezii ating arhipeleagul Salomon.

Pe 10 iunie pe flută moare un matelot, dar nu de scorbut. Insuficiența cantitativă a alimentelor a determinat egalizarea rațiilor între statul major și echipaj. A fost tăiată și ultima capră luată în Malvine, care asigura zilnic puțin lapte.

La 2 septembrie navele ajungă  în insula olandeză Boeroe din arhipeleagul Moluce. În cererea solicitată de guvernatorul olandez al Companiei Indiilor de Est, B. menționează că n-a putut ajunge în Filipinele spaniole din cauza musonului și a lipsei alimentelor. Commerson clasifică plante și Veron calculează puncte și distanțe. Aici, Autorou se îmbolnăvește de friguri, dar se vindecă.

B. a folosit multe toponime franceze, reale sau născocite, pentru descoperirile sale geografice, recunoscute și de englezi, dar nereținute de cartografia internațională. Astfel Nouvelle Bretagne, unde a fost înmormântat matelotul mort și aîngropat în sticlă actul de luare în posesie în numele regelui Franței, a fost transformată în New Britain. Insula Bouganville (cea mai mare din arhipeleagul Salomon, dar anexată la Papua Nou Guinee) și insula Choiseul sunt despărțite de strâmtoarea Bougainville. De asemenea, la sud de Noua Guinee se află micul arhipeleag Luisiada, de la numele francez al regelui Ludovic. 

Autorou nu era încântat de melanezieni.Influențat de enciclopediștii francezi, B. se vrea dezbărat de prejudecăți și nu-i departe de a socoti că suntem mereu sălbatici față de străini, dar totuși simte un fel de silă față de triburile acestea mărunte. Lângă insula Choiseul, Are loc un conflict armat al bărcilor de sondaj cu pirogile localnicilor: „Am putut băga de seamă în călătoria aceasta că, în general, oameni negri sunt mult mai răi decât cei a căror culoare se apropie de alb.” B. discută cu abatele despre posibilul impact pozitiv al creștinării insularilor.

La 16 martie 1769, La Bodeuse și-a încheiat călătoria în jurul lumii prin acostarea în portul Saint-Malo. Surprinzător, Bougainville concluzionează că nu a pierdut „mai mult de șapte oameni”.

Pe baza jurnalului de navigație, Bougainville și-a publicat memoriile de călătorie în 1772, în două volume, cu titlul Călătorie în jurul lumii cu fregata regelui La Bodeuse și cu fluta L Etoile în 1766, 1767, 1768 și 1769. Cartea a fost primită cu mare interes de opinia publică alfabetizată a secolului „luminilor”., iar Diderot a scris Supliment la călătoria lui Bougainville.

Un epilog al călătoriei lui Bougainville a fost reprezentat de expediția de circumnavigație cu două nave a contelui La Perouse,  efectuată la ordinul lui Ludovic XVI (1774-1792), dispărută în Pacific în 1788, după părăsirea Australiei.