Faceți căutări pe acest blog

joi, 26 noiembrie 1992

„România și SUA 1914-1920” (STANCIU 1992)

Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914-1920, Albatros/Historia, București, 1992

5 I.Conturul relațiilor româno-americane până în 1914

27 II.Noi raporturi în anii neutralității ambelor state (august 1914-august 1916)

46 III.De la intrarea României în război la ieșirea din neutralitate a Statelor Unite. Începutul dialogului diplomatic (august 1916 - aprilie 1917)

71 IV.Aliați fără alianță. România și Statele Unite în perioada aprilie 1917 - mai 1918

134 V.Sfârșitul războiului mondial și relațiile româno-americane

167 VI.Relațiile româno-americane în timpul Conferinței de Pace (1919-1920). Debutul raporturilor interbelice

duminică, 15 noiembrie 1992

„Generația irosită” (BRUCAN 1992)

Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, ed. II, Universul & Calistrat Hogaș, 1992, 288 p.


„Silviu Brucan, a 74 ans, est le principale tete pensee du Conseil du Front de Salut Nationale”. (Liberation, 30 dec. 1989)
„Silviu Brucan ist der geistige Fuhrer der Revolution in Rumanien”. (Bild am Sonntag, 7 ian. 1990)
„De fiecare dată cînd Brucan apare la televiziunea română, întreaga suflare a țării își ține respirația: milioane de oameni îl urmăresc și-l ascultă pe acest bătrîn, fascinați de măiestria discursului politic”. (Die Welt, 8 ian. 1990)
„Siviu Brucan a fost creierul Revoluției Române”. (Yomiuri Shimbun, 20 ian. 1990)
„The guiding force of the Council appears to be Mr. Brucan”. (The New York Times, 26 ian. 1990)
„Silviu Brucan a fost figura-cheie a mișcării care a dus la răsturnarea lui Ceaușescu de la putere”. (Dagens Nyheter).

Cuprins
5 Introducere
11 I. Ce l-a făcut pe Ceaușescu să fugă?
17 II. Originea revoltei sociale: tatăl falit
19 Meditator al unor progenituri de oameni bogați
20 Creșterea fascismului
23 Primii pași în „Mișcare”
25 Ucenic la un ziar de seară
28 III. Un act istoric: Regele în conspirație cu Partidul Comunist
30 Pătrășcanu și Bodnăraș
35 În Palatul Regal prin ușa din dos
36 Arestarea Conducătorului
40 Baronul Killinger intră în scenă
43 Ora 23: Regele cheamă la arme
45 IV. Credință în Stalin
49 Un ziar făcut ca „sarcină de partid”
54 Coloana a Cincea Sovietică în Partid
58 Stalin decide între Ana și Dej
62 Vîșinski și Guvernul Petru Groza
64 Războiul Rece și Democrațiile Populare
68 Epurarea Agenturii Sovietice
69 Sentimentul „Celovek”
72 V. Revirimentul național
72 Totul a început la Budapesta
75 Cînd ursul lasă să-i scape prada
76 Desatelizare Stalinistă
77 Balansoarul între Ideologie de Clasă și Național-Strategic
81 Jos cu Integrarea Economică și Militară!
85 Nichita Hrușciov: Deștept, dar Bădăran!
87 Big Brother la ananghie
88 În intimitate cu Dej
94 Momentul meu de cotitură
98 VI. Cele două fețe ale societății comuniste
99 Fața cea bună și frumoasă
103 Segregația politică
106 Stilul activiștilor de partid
108 Cealaltă față
112 VII. Diplomat roșu la Washington
112 Numit de un fermier american
114 A doua descoperire a Americii
119 Scurtă întîlnire cu Senatorul McCarthy
122 Catalizatorul de platină prin curier diplomatic
127 VIII. Cuplul agramat: Ceaușescu
128 Pe el l-am cunoscut bine
132 Am cunoscut-o și pe ea
134 A crește copiii cu ajutorul Securității
135 Prima doamnă în blană de nurcă
138 Lovitura de Partid
141 Cele patru faze ale lui Ceaușescu
143 Revoluția mini-culturală
145 Datoria externă mai întâi de toate
149 Eu decid ce este științific
151 Cultul orchestrat
152 Relațiile mele cu Ceaușescu
157 De ce a durat atît de mult?
161 Cum și de ce s-a prăbușit comunismul?
165 IX. Revoluția română din interior
166 Preludiul din Brașov
174 Complotul militar eșuat
178 Dizidența în partid
181 Călătoria la Washington, Londra și Moscova
186 Întîlnirea cu Gorbaciov
190 Scrisoarea celor 6
196 Securitatea: Garda Pretoriană a lui Ceaușescu
205 Adevăratul spion american
208 Timișoara - scînteia care a aprins vîlvătaia
211 Revoluția la și prin Televiziune
217 Frontul Salvării Naționale
219 Războiul de guerilă urbană
222 Noaptea Generalilor
226 Procesul de Crăciun
228 Cine au fost teroriștii și  de ce nu mai sînt?
231 Sarcina nerezolvată a Revoluției
337 X. Cazna lui Sisif
239 Cei 20 de ani pînă la democrație
240 Alegerile din 20 mai 1990 și Frontul
243 Dacă nu, va cădea un cap!
244 Teroriștii, enigma cea mare
246 Terapia de șoc n-are șanse în România
248 De ce centru-dreapta?
252 Epilog
257 Anexe (Interviu la „Vocea Americii” - New York - octombrie 1988)

coperta 4: Silviu Brucan: „Ți-a rămas vreodată un os de pește în gît? Nu poți să-l scuipi afară, nici să-l înghiți. Ei bine, eu am fost un os de pește în gîtul lui Ceașescu”. The Boston Globe, 25 iunie 1988

duminică, 1 noiembrie 1992

Editurile în România postcomunistă („Tomis” 1992)

Vera Cordonescu, Editurile și economia de piață, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 3-4

Editurile din sectorul public și privat deopotrivă se confruntă, ca orice unitate economică la ora actuală, cu rigorile sau capriciile  unei economii de piață, încă haotică, pe cale de a se constitui poticnit. Nu e ușor, se pare, să fii editor în perioada de tranziție, cu atît mai mult cu cît drumul parcurs de carte spre cititor e lung și anevoios, alcătuit din multe etape - editare, tipărire, difuzare - fapt ce necesită o multiplă adaptare, o angrenare diversificată, nu întotdeauna la îndemîna oamenilor de cultură aflați la cîrma editurilor. Pe de altă parte, cartea fiind în primul rînd un produs cultural și abia în al doilea rînd o marfă, editorul are sarcina deloc ușoară de a reuși să scoată cărți vandabile, cu succes la public, dar care să fie în același timp valoroase din punct de vedere cultural sau științific, să împace în același demers obiectivul mercantil cu cel cultural. Obligativitatea adaptării în sistemul economiei de piață, el însuși în etapa de față imperfect și lacunar, aflat în plin proces de prefacere, este dublată de necesitatea adaptării la noul orizont de așteptare a publicului, la dinamica gustului cititorului momentului pe care-l traversăm.
„A fi editor într-o perioadă de tranziție, mărturisește Olga Duțu, directorul editurii Europolis, un risc și o chestiune de datorie culturală compensată, cele mai mari greutăți fiind generate de lipsa de înțelegere din partea celor care ar trebui să realizeze faptul că editurile nu trebuie plasate pe aceeași poziție cu comerțul obișnuit. Greutățile decurg din costurile foarte mari ale hîrtiei, ale manoperei tipografice și difuzării, care fac prohibitive prețurile pentru carte.”
Poziție susținută și de Rodica Pandele, redactor la Editura Fundației Culturale Române, care avansează și unele soluții: „Greutățile sînt cele pe care le întîmpină la ora actuală să zic aproape toate ramurile economiei naționale și în primul rînd lipsa de bani. Pe lîngă lipsa de bani, probabil că nu avem o îndemînare, ca să nu spun altfel, a găsirii piețele propice, în special pentru difuzarea cărții, dar lucrurile sperăm să se îmbunătățească și, prin prospectarea pieții, prin înființarea unui serviciu special de difuzare, printr-un devotament pe care redactorii și ceilalți angajați ai editurii îl au și îl profesează cu onestitate, sperăm totuși să depășim unele greutăți.”
Pe lîngă lipsa de fonduri, conjugată cu prețurile ridicate ale hîrtiei și prestațiilor legate de tipărirea și difuzarea de carte, editorul se izbește de incompletitudinea sau imperfecțiunea cadrului legal în domeniul culturii de absența unor legi și reglementări vitale pentru bunul mers al unei edituri. Susținând necesitatea unui patronat al editurilor, organism care să apere interesele profesionale ale editorilor în raporturile cu Patronatul tipografilor și Patronatul difuzorilor de carte, Paul Marinescu, directorul editurii Cartea Românească, apreciază că un asemenea patronat, în colaborare cu cel al tipografilor și cel al difuzorilor, reprezentînd grupuri profesionale cu interese comune, ar putea propune și susține legi care să îmbunătățească activitatea producției de carte. „La ora actuală nu există un sistem de legi în această activitate, apreciază P. M. Lipsesc legea sponsorizării și a subvențiilor pe titluri, legea dreptului de autor, legea contractelor, nu există reglementări foarte clare cu privire la copy-right, la acordarea unor credite cu dobînzi diferențiate, care să încurajeze producția de carte. Privatizarea e un fel de poveste fără un sistem de legi.” Se poate vorbi așadar vorbi în prezent de un cadrul legal favorabil culturii? Nicidecum. „Cadrul legal actual nu diferă foarte mult de cel vechi și deci nu poate fi apreciat ca foarte favorabil culturii, opinează directorul editurii Europolis, editură cu capital priva care, spre deosebire de cele publice, nu beneficiază de nici un fel de subvenție, trebuind să stea pe propriile picioare, în condiții de egalitate cu societăți comerciale neproductive, avînd drept profil activități cu rentabilitate imediată.
Editorul nu poate exista fără tipograf, după cum o parte deloc neglijabilă a activității tipografice se datorează editurilor. Realizînd poziția dependentă a editorului vizavi de tipografie, ne-am pu sfiresc o întrebare: este relația editor-imprimerie o relație dificilă?
Să dăm cuvîntul reprezentantului unei imprimerii, dl. Mihail Zamfirescu, șef serviciu comercial Arta Grafică S.A., care, pe lîngă imprimerie, și-a înființat nu de mult o editură proprie. „Arta Grafică poate să execute orice lucrări poligrafice, prin aceasta înțelegînd de la material publicitar, pliante, cataloage de prezentare pentru diverse firme din țară sau străinătate, carte, afișe, ba în ultimul timp am executat și foarte multe cărți de vizită pentru că, în sfîrșit, și la noi oamenii au început să înțeleagă că mai întîi pun pe masă cartea de vizită, înainte de a intra în discuții de afaceri.”
Dacă activitatea unei tipografii este extrem de diversă, tipărirea de carte reprezintă, orice s-ar spune, un domeniu important al acestei activități. „Nu facem deosebire între editurile de stat și editurile particulare, relatează M. Z., ne interesează un singur lucru, ca partenerul nostru de afaceri să fie solvabil. De asemenea, un alt aspect care ne interesează este calitatea lucrărilor. La A. G. am avut clienți care au cerut lucrări pe care le-am considerat în afara normelor estetice normale, am considerat că sînt de prost gust, așa că, din acest punct de vedere, am practicat o... <cenzură>”. Și iată punctul de vedere al editorului în persoana d-nei O. D., asupra problemelor pe care le ridică tipărirea unei cărți: „Dificultatea rezultă din costurile mari și dinamice acestora între antecalculul de preț și cel final. Dotarea învechită învechită a tipografiei Poligraf S. A. determină mari deficiențe în realizarea tehnică, cu consecințe în desfacerea cărții. O treime din tirajul „Patrulaterului cenușiu” conține greșeli de tipar, de legătorie, tăiere. Deosebit de dificilă este condiția achitării anticipate integrale a comenzii către tipografie. Deși imprimeria  se poate considera prejudiciată, dacă plata se face cu întîrziere, prejudiciul mai mare îl înregistrează editura prin întîrzierea cu care se execută comanda (depășind frecvent un an), cu consecințe în modificarea prețului și apoi în calitatea necorespunzătoare a tipăririi, care nu asigură desfacerea integrală a tirajului.”
Legat de costuri, un amănunt legat de condițiile în care pot apărea lucrări în regia autorului la editura Litera: tirajul acestor lucrări este de 1.000 de exemplare, costul ridicându-se la 150.000-200.000 de lei pentru 48 de file, recuperabil prin vînzare, difuzarea revenind autorilor. Datele ne-au fost furnizate de Nicoleta Ardeleanu, economist la Litera, editură care-și tipărește cărțile la Tipografia de Vest din Oradea, apreciată de multe edituri (Vest, Sophia, Litera) pentru promptitudinea și corectitudinea dovedite. Cît privește tirajul, acesta poate varia, ne informează N. A., „între 40.000 de exemplare, în care s-a tipărit spre exemplu Forsyte Saga, care s-a vîndut cel mai bine, și în jur de 2.000 de exemplare pentru poezie. De exemplu, volumul Ioanei Ieronim s-a tipărit în 2.000 de exemplare, iar cel al Ioanei Mălăncioiu în 1.500 de exemplare.” Dacă tipărirea ridică nu puține probleme, difuzarea cărții reprezintă problema cea mai spinoasă în lanțul blocajului financiar de care se vorbește atît de mult la ora actuală.
„Atît editurile particulare, cît și cele publice, cum sîntem noi, apreciază Dana Diminescu, redactor la Editura de Vest, sînt blocate în această verigă care înseamnă distribuție și desfacere a cărților și retrunare a banilor în conturile editurilor. Acest drum este blocat pentru că în primul rînd nu ni se comandă tiraje, nu avem o verificare exactă a cărților care se vînd, o diagramă a ceea ce merge, a ceea nu merge, pe unde ar merge, ce ar putea să meargă și în același timp, firește, nu sînt depuși banii în conturile noastre. Or tipografii atunci sînt nemulțumiți, ne blochează, nu ne primesc manuscrisele și planează spaima falimentului, pentru că editura noastră are un bilanț pozitiv, deci un profit, prin urmare nu am avea de ce să nu ne continuăm activitatea editorială.”
Din perspectiva editurilor, difuzarea cea mai optimă se realizează direct cu centrele de librării sau librăriile din întreaga țară, atît prin rețeaua de stat, cît și prin cea particulară, evitîndu-se în general Regia Autonomă Arcadia, ideal fiind o regie proprie de difuzare, ceea ce de altfel unele edituri sînt pe cale de a întreprinde prin înființarea de librării proprii. Iată cîteva opinii privind modul în care se  realizează în prezent difuzarea și dificultățile care decurg de aici și felul în care s-ar putea organiza ea în viitor.
N. Ardeleanu:
„Difuzarea se face direct cu centrele de librării din țară, cît și prin rețeaua de difuzori particulari, nu prin Arcadia, fosta IDC. Prin conlucrarea directă sînt interesați și difuzorii, care încasează un rabat de 23% față de 20% cît le revine prin Arcadia, care ia 28%. Întîmpinăm însă unele probleme cu încasarea facturilor, fapt ilustrat de bilanțul trimestrului III, cînd ar fi trebuit să fi încasat 10 milioane, dar am încasat numai 3 milioane, ceea ce ne grevează situația de trecere la statutu de societate pe acțiuni. În trimestrul II am fost pe minus  cu 5 milioane tocmai ca urmare a neîncasărilor. Dacă am fi încasat cele 10 milioane am fi avut un plus de 5 milioane lei.”
P. Marinescu:
„Te poți apuca să faci pe cont propriu difuzare, dar, într-o rețea cu 41 de noduri singur e sinucidere, pentru că e vorba de mijloace de transport. Șapte-opt oameni asociați, avînd același obiectiv, pot să creeze și baza tehnică necesară, faxul pentru prospectarea de piață, micro-calculatorul pentru gestionarea valorilor materiale, urmărirea retururilor, tehnoredactarea etc. trebuie să existe depozite de carte en gros, trei-patru depozite mari. Nu-i vorba de întoarcerea la un mecanism anchilozat, ci de asociere cu oameni care au aceleași interese, dar reale. Această asociere nu exclude rolul centrelor de librării sau a rețelei particulare. Toți, tipografi, editori, difuzori, ne aflăm în aceeași barcă, prin urmare trebuie să învățăm să înțelegem.”
Pentru a depăși carențele legislative, dificultățile legate de tipărire sau difuzare a cărții, mutațiile suferite în preferențele cititorului, editurile trebuie să-și dovedească capacitatea de adaptare la condițiile economiei de piață. E momentul apariției managerului cultural, „zonă de interes în jurul căreia gravitează totul”, după opinia lui P. M. „Un manager, apreciază directorul editurii Cartea Românească, trebuie să fie dotat nativ, să anticipeze evenimentele, să coreleze, să transforme aparentele dezavantaje în avantaje, să aibă puterea să selecteze informația utilă pentru domeniul în care lucrează, să selecționeze oameni și să simtă unde este locul fiecăruia. Un manager trebuie să fie deopotrivă un bun cunoscător al tehnologiilor de vîrf și să știe cînd să le aplice. Managerul primește semnale din diverse sectoare ale sistemului pe care-l conduce, le corelează și semnalează la rîndul lui ceea ce e optim pentru fiecare zonă de interes. O problem importantă este cea a raportului dintre dorință și putință, fiindcă una e să dorești și alta să pui umărul. Managerul are nevoie de curaj, dar nu de inconștiență. Acești oameni trebuie să aibă și puțin idealism în ei.”
Un mod de adaptare la economia de piață este și strategia planului editorial, care să conțină titluri vandabile, nerenunțînd la a impune nume noi, fapt subliniat de directorul Europolis: „Adaptarea la economia de piață se realizează prin plan editorial echilibrat, care să garanteze supraviețuirea editurii. Un număr oarecare de best-selleruri cu desfacere garantată poate asigura fondurile necesare publicării tinerilor debutanți.”

Platformele petroliere din Marea Neagră în România postcomunistă („Tomis” 1992)

Carmen Chihaia, ing. C. Naclad: „Producția și politica nu fac niciodată casă bună”, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 4.

Ne-am adresat d-lui Constantin Naclad, directorul general al companiei Petromar S. A., rugîndu-l să ne divulge - dacă și cît se poate - cifre, detalii, evaluări privind problematica de fond.
- Există, ce-i drept, o percepție simplist romantică a muncii și a vieții petroliștilor marini. Unii, cei mai mulți, ne invidiază, într-adevăr, salariile. Care însă, vă asigur, față de necesar nu sînt deloc mari. În schimb, condițiile de lucru sînt deosebit de grele: zgomot, trepidații, iar cînd este vreme rea, ce să mai vorbim, practic, nu mai există limită între apă și aer: platformele intră atunci într-un fel de zonă crepusculară. Care se amplifică în singurătatea cușetei, cînd, singur cu propriile gînduri, fiecare visează la familie și copii. Apoi, tensiunea (le) crește - la propriu - cu 3-4 linii de îndată ce intră în schimb. Nu lipsesc nici cazurile tragice. Astfel, pe Jupiter am avut chiar un deces: un inginer de 43 de ani. Și toate astea conduc la o stare de stres maxim. Or, pentru a-ți putea face la standardele cerute profesia, se cere o sănătate perfectă. Înaintea fiecărei plecări la platforme, se face o vizită medicală. Dar, știți cum e: oamenii se feresc adesea să-și declare eventualele suferințe. Se gîndesc și ei, nu-i așa, să nu piardă niște bani... Iar asta explică stresul de care vorbeam. În lume există de altfel obiceiul ca oamenii să se atașeze de compania la care lucrează. Deși unele companii spun fără menajamente: primii doi ani răspundem noi de sănătatea și viața ta, ca salariat, următorii doi ani, răspundem împreună, apoi, vă privește! De aici, necesitatea unei perioade de refacere a potențialului fizic și psihic al petrolistului. Care perioadă trebuie să fie destinată realmente refacerii și nu petrecerilor sau altor îndeletniciri, care, se știe, mai mult obosesc sau reduc capacitatea de efort. Sînt, e drept, companii care discută, în acest sens, de perioade de refacere de 4-5 ani, altele de 10, după cum sînt și unele care declară ritos că nu le interesează aspectul. Bani să iasă! În ce ne privește, noi am încercat să punem la punct un studiu, în colaborare cu un Institut de medicină, ca să vedem care sînt, exact, limitele umane în condițiile lucrului și traiului pe platformă. Dar n-a ieșit nimic! Mai exact, nu s-a făcut decît o primă parte, niște observații preliminare privind starea de sănătate a oamenilor pe platforme și nave, încît am renunțat la respectiva colaborare. Încrecăm acum ceva asemănător cu Ministerul Muncii... Deci, revenind la salariile petroliștilor, nu pot să neg, totodată, că eu, în postura de conducător al unității, am menirea de a veghea nu numai  la profit, dar și la sănătatea și recompensarea justă a oamenilor mei. Și e de spus că, din fericire, avem aici înțelegerea și sprijinul conducerii Petrom. Căci, pentru noi, este important - și ne preocupă - să ținem oamenii cît mai mult timp în deplinătatea puterii și sănătății. Căci, să știți, oamenii noștri sînt, majoritatea, specialiști de înaltă clasă. Mulți dintre ei sînt ce mai buni petroliști pe care îi avem în țară! De aceea, dacă au, să zicem, o leafă cu cîteva mii, să zicem - poate chiar zece - peste media altora, e o diferență car enu spune nimic. Mai ales că, să precizăm, ei stau cîte două săptămîni, neîntrerupt, pe platformă, lucrează cîte 12 ore pe zi, n-au legătură telefonică cu țărmul, cu familiile rămase acasă șamd. Iar „sporurile de mare” - sînt și ele - imposibile...
-Se spune că țițeiul „de mare” e mult mai scump decît cel „de uscat”. E adevărat?
-Da. de valorificat, se valorifică însă la același preț - pe total Regie Petrom S. A. - bugetul de venituri și cheltuieli e făcut în așa fel, încît, reducînd și dirijînd investițiile, bugetul Regiei în ansamblul său să rămînă rentabil. Fiindcă, e clar, singură, societatea Petromar nu s-ar putea susține.  În toată lumea e la fel: activitatea de descoperire, explorare și forare marină e foarte scumpă. Numai pentru acest an, investițiile noastre trec de 13 miliarde lei. Și asta la o primă socoteală. Deci, numai banii noștri n-ar ajunge. Ar fi de altfel un mod greșit de a judeca lucrurile. Pentru că, e limpede, o companie precum Petromar nu poate să facă față - fără să fie susținută financiar de Regia Petrom, în activitatea căreia se regăsește și se include - mai ales cînd e vorba de a asigura (și) fluența muncii de cercetare, de valorificare și exploatare a noilor zăcăminte. În fond, Petromar desfășoară o activitate petrolieră marină pentru industria de petrol românească!
-Cum rămîne atunci cu autonomia, atît de invocată în vremea din urmă?
-Au fost - și sînt - persoane din Petromar care au cerut chiar o separare totală de Regia Petrom - deci de București - și organizarea într-o regie separată cu gîndul - atenție! - că regiile sînt ajutate cînd rezultatele sînt proaste. Deci, cu alte cuvinte, că statul, volens-nolens, nivelează minusurile. Cam așa se înțelege de către unii rolul unei regii. Cînd, într-o parte, profitul e mare, statul, normal, ia de acolo pentru a-i ajuta pe cei la ananghie. Deci, gîndul autonomiei era legat - clar - de obligativitatea statului de a ne ajuta în cazul în care nu ne-ar merge prea grozav; uitîndu-se că cheltuielile noastre cele mai mari privesc investițiile și descoperirea de noi zăcăminte, care, pentru a fi făcute, e necesar, ca și statul să... vrea, să fie interesat să le facă! Or, nu văd de  ce ar trebui să aibă, în această perioadă, statul grija mea, cînd, de pildă, Regia Petrom poate oricum să desfășoare aceste activități - pe uscat și pe mare - în condiții de renatbilitate! E normal, deci, spun eu, să nu facem acest pas! Să nu ne separăm deci de regia bucureșteană! A mai existat, pe de altă parte, și un alt calcul. Unii, văzînd că sînt destui străini dornici să prospecteze la noi, și-a zis că ne-a pus dumnezeu mîna în cap!
Se scapă din vedere un singur lucru: străinii, cei mai mulți dintre ei, doresc să cîștige, nu să investească! Or, în ce ne privește, investiția noastră cea mai valoroasă o reprezintă oamenii: cum spuneam, specialiști de primă mînă din toată țara. Partizanii „autonomiei” cu orice preț spun însă: avînd platformele, specialiștii cei mai valoroși, nu-ți trebuie decît un perimetru în care să sapi și... un nume! Și cu asta, basta! Totul se rezolvă și, doamne, ce bine ar fi să fie... separați... E momentul însă, cred eu, să lăsăm calculele de acest soi și să judecăm totul serios și realist. Ne guvernează doar aceleași legi și ne interesează, în egală măsură, cît profit ne paote aduce munca noastră. „Autonomiștii” pleacă de la o prezumție greșită. Ca să nu ai vorbim că eludează o întrebare de fond: pentru cine și cum se face descoperirea de noi rezerve petroliere? Pentru Petrom, pentru Petromar, pentru Guvern?
-Bun, să riscăm și noi o atare întrebare! Care ar fi răspunsul corect în ce vă privește!
-E de observat, întîi de toate, că, totuși, pentru cineva tot se face descoperirea de rezerve noi! Iar, în acest caz, acest cineva trebuie, dacă e interesat, să ducă și banii necesari. Dacă, să spunem, e vorba de statul român, ne așteptăm și la un oarecare volum de alocații de la buget, așa cum se întîmpla și... înainte. Descoperirea de zăcăminte nu se poate face decît cu banii din alocații. Fiindcă, socotind doar de la producție încolo, treaba pare extraordinar de rentabilă!
-Și care-i adevărul: sînteți sau nu rentabili?
-Da, sîntem foarte rentabili dacă ne raportăm numai la fondul de producție și nu punem la socoteală toate cheltuielile cu investițițiile, cercetarea etc. Care sînt... enorme! O singură platformă costă acum peste 10 miliarde. Bineînțeles, am putea judeca și așa: dacă avem aceste 7 platforme, dacă am descoperi aceste zăcăminte, ce ne mai lipsește? Dar pot eu oare, ca manager, la ce va fi cu mine peste zece, peste 15 ani? Ce se va întîmpla dacă, consumînd rezervele actuale, nu punem... altele în loc? Or, după revoluție, am fost lăsați cam în voia soartei, să acționăm, adică, cum putem. Dar ce poți face singur? E o activitate pentru care, oricît te-ai zbate, nu poți s-o scoți la capăt doar cu piața internă: trebuie valută, la care însă nu avem acces! Asta a condus la faptul că, în 1991, 3 platforme au fost temporar oprite și exista, la un moment dat, chiar riscul de a fi închise. Vreau să cred că am depășit punctul critic. Oricum, de o bună bucată de vreme, avem discuții săptămînale - pe această temă - cu conducerea Regiei Petrom, fiind evidentă dorința de a căuta împreună soluții și tehnologii viabile și disponibilitatea acordării unui timp mult mai substanțial problemelor legate de Mare...
-Care este domnule director poziția dvs. și, implicit a Petromarului, în chestiunea, atît de sensibilă, a introducerii gazelor naturale în întreprinderile și locuințele constănțenilor? A existat suspiciunea că, dacă nu tărăganați o decizie în acest sens, în orice caz, vă asumați pe nedrept meritul acestei acțiuni demarată - ca inițiativă și proiect - de către Consiliul Județean?
-Și noi trăim în Constanța și am dori să beneficiem cît mai repede de această facilitate. Dar, prima problemă, în ce ne privește, este de a ști dacă și cît zăcămînt de acest fel este în Marea Neagră. Aceasta este prima condiție pentru a obține o aprobare. Or rolul nostru a fost să spunem DA, există gaze naturale în Marea Neagră! În rest, bineînțeles, crearea distribuției de gaze și toate problemele legate de asta revin forurilor județene și municipale. Noi nu putem face altceva decît să le extragem și să le aducem la țărm. Au fost niște neînțelegeri regretabile în această privință. S-a amestecat și aici, nu înțeleg de ce, producția cu politica, ceea ce nu e corect! petroliști și găzari fiind, noi ne-am implicat firesc în obținerea mai rapidă a acestei aprobări. Care există! Nu e un merit pe care să ni-l asumăm noi în exclusivitate, sau cam așa ceva, cum se alarma cineva. Cît despre tergiversare, departe de mine. Nici n-am avea cum, de altfel. Și nici motive. Dimpotrivă. Problema este însă că, pentru a asigura întreaga cantitate solicitată, e necesară forarea pe zăcăminte de gaze libere. Asta cere timp. Cel puțin doi ani. Pînă atunci, totuși, proiectul poate fi demarat prin racordarea la sistemul național, așa cum s-a gîndit. Deci Constanța poate avea gaze chiar în 1993!