Faceți căutări pe acest blog

joi, 31 decembrie 1992

„Patroana Întrajutorării Rocar este disponibilă la telefon 679.148” („TELEGRAF”)

 Săcăluș & Paul Pârvu, În urma seriei de articole din „Telegraf”Patroana „Întrajutorării” Rocar este disponibilă la telefon 679.148, „Telegraf”, Constanța, 199?

(Sperăm că a renunțat la sistemul neloial de a răspândi adrese și telefoane false ale firmei)

Problema spinoasă la portofel a restituirilor la sistemul... „întrajutorare” ROCAR (sediul la etajul Căsuței „Olt” din Satul de Vacanță Mamaia) va fi rezolvată, conform declarațiilor patroanei Ioana Negulescu , inserate în numărul de ieri al ziarului, merge ca pe roate. Din păcate, nu de aceeași părere sunt depunătorii, care realizează faptul că visul lor de îmbogățire se transformă în coșmarul lor... de deget în gură, în loc de napolitana pe care nu o vor putea achita în 2001, când vor recupera sumele cu care au sponsorizat ferma de porci de la Piatra a organizatorilor. Revenind cu picioarele pe pământ, vă comunicăm astăzi numărul telefonului la care poate fi contactată dna Negulescu: 679.148. Menționăm că numărul apărut în ziarul nostru de ieri reprezintă expresia modului în care organizatorii sistemului „Rocar” înțeleg să țină legătura cu ...„simpatizanții”. Cotizanții, că altfel nu putem să le spunem, au fost induși în eroare, în mod premeditat, de numerele de telefon și adresele lăsate drept gaj de dna Negulescu peste tot pe unde au purtat-o pașii și afacerile: Căsuța „Olt” (sediul „Întrajutorării”), Casa de Cultură a Sindicatelor Constanța (sediul fostei Școli de șoferi a firmei), magazinul alimentar de la Căsuța „Ilfov” din Satul de Vacanță. Ca urmare, în mod eronat s-a consemnat în presă numărul de telefon al patroanei conform concepției „Sună la vecinu` că banu` i la mine”. Repetăm numărul de telefon la care poate fi contactată fericita deținătoare a capitalului întrajutorării „Rocar”: 679.148.

foto: Ioana Negulescu; Constantin Dănciulescu - dir. gen.

miercuri, 30 decembrie 1992

Relații culturale Constanța - Asia („TOMIS” 1992)

 ?, ?, „Tomis”, Constanța, 1992?

Dacă din punct de vedere economic legăturile Constanței cu parteneri din țările puternic industrializate ale Asiei sunt încă modeste, în ceea ce privește relațiile culturale, acestea cunosc în ultima vreme o adevărată „explozie”. După expozițiile de pictură și fotografie ale unor artiști japonezi vernisate la Constanța, iată că elevii Raluca Bararu, Andreea Aron, Ramona Guran și Sebastian Heroiu participă la expoziția internațională de cărți pictate de copii, gazdă fiind orașul nipon Yokohama.

Ansamblul folcloric al Centrului județean de valorificare a creației și tradiției populare Constanța a fost invitat să participe la a doua ediție a Festivalului de dansuri populare „Yang-ge” de la Shenyang, R. P. Chineză.

Renumita trupă de balet a teatrului „Oleg Danovski” efectuează un turneu de cinci săptămâni în provincia Hubei, oferind publicului chinez spectacole cu „Lacul lebedelor” și „Carmen”.

marți, 29 decembrie 1992

„Istoria secretă a Cominternului” (LAUNAY 1990)

 Jacques de Launay, Istoria decretă a Cominternului. 1919-1943. Eșecul unei speranțe, Venus/Negru pe alb, București, 1993


7 Cuvânt înainte


13 Revoluția mondială

36 Troica victorioasă

50 Nașterea Stalinternului

70 Marile procese de la Moscova

102 Fronturile populare

121 Marele război patriotic

153 Hotărârea de dizolvare a Cominternului

173 Reflecții

Anexe
177 1.Cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev
170 2.Primele victime ale bolșevismului 
180 3.Manifestul Comunist din 1848, operă a unor burghezi înstăriți
183 4.Originile zilei de 1 Mai
185 5.Originea lioneză a Internaționalei
187 6.Lenin și Kșesinskaia
188 7.Portretul grafologic al lui Stalin
189 8.Victimele stalinismului 1924-1927
193 9.Diviziunea muncii în cadrul secretariatului Cominternului
195 10.Protocoalele secrete ale Pactului de neagresiune germano-sovietic 23 august 1939
197 11.Troțki și NKVD
199 12.Moartea Generalului Vatutin
200 13.Părerile lui Willy Brandt în 1945
202 14.Rolul lui Togliatti în dizolvarea Cominternului
204 15.Arhivele Cominternului
205 16.Mausoleul lui Lenin
206 17.Stalin și munca forțată
208 18.Întoarcerea din URSS
210 19.Comunismul și războiul din Spania


214 Note

sâmbătă, 5 decembrie 1992

„Cazul Barbu Catargiu” (NEAGOE 1992)

 Stelian Neagoe (editor), Cazul Barbu Catargiu. O crimă politică perfectă, Scripta/Istorie & Politică, București, 1992

5 Prolog la cartea primului asasinat politic din România

Stelian Neagoe - Cazul Barbu Catargiu
11 Barbu Catargiu - Un om politic incoruptibil
16 Anghel Demetriescu (editorul operei Catargiului) - Ostracizat moral... din greșeală
23 Denigratori și intriganți - D. A. Sturdza, Al. Lapedatu
33 Eminescu și Kogălniceanu - Apărarea are cuvântul

Anghel Demetriescu - O crimă politică perfectă
39 Vechimea familiei Catargiu
Barbu Catargiu
46 I.O biografie sinuoasă
52 II.Demnitar de stat incomod
62 III.Asasinarea primului ministru al României
75 IV.Partidul Conservator se simțea decapitat
77 V.Credințe social-politice ireductibile
84 VI.Legalitatea și ordinea erau idolii săi
89 VII.Oratorul nepereche

Barbu Catargiu - Cele mai frumoase discursuri parlamentare
101 „Profesiunea mea de credință personală și morală”
102 „Cine zicea boier - zicea ostaș, zicea viteaz”
109 „Feudalitatea în România n-a existat niciodată”
112 „Europa veghează asupra faptelor noastre”
117 „Oameni buni și oameni răi”
119 „Toți dorim Unirea și lucrăm pentru aceasta”
121 „Această idee a Unirii”
123 „În trecut au fost bune și rele”
130 „La noblețea se da după slujbe”
132 „Așezarea temeliei proprietății”
135 „Dl Brătianu știe prea bine că nu i-am contestat niciodată lealitatea”
142 „Plecați capul  sub osânda națiunii”
145 „Cioara se îmbracă cu penele păunului”
152 „Sunt silit să pun degetul pe răni sângerânde”
157 „Orice nu este scris în lege - este permis?”
162 „Profesiunea de credință a Guvernului României”
164 „Nu cunosc pentru oamenii onești alte legi decât cele făcute pentru a-i apăra”
169 „Cuvintele elocinte ale d-lui Kogălniceanu”
172 „Ca om politic curajul meu se mărginește în interesele țării mele”
178 „Prefer a fi zdrobit Guvernul ce conduc decât să întrebuințez mijloace dictatoriale în locul celor constituționale”
180 „Discursul d-lui Kogălniceanu - o himeră ciudată paradoxală”
199 „Voi prefera moartea mai întâi de a lăsa să se încalce vreuna din instituțiile țării”

205 Epilog tragic „Națiunea noastră a pierdut apărătorul cel mai eminent al temeliilor existenței sale”


231 Lista tuturor discursurilor, interpelărilor și intervențiilor lui Barbu Catargiu în Adunarea Deputaților (21 februarie 1859 - 8 iunie 1862)

235 Indice de persoane





vineri, 4 decembrie 1992

Festival Haiku la Constanța („TOMIS” 1992)

 (...)

Prezidat de Koko Kato (Japonia), reprezentanta Muzeului de Literatură Haiku din Tokio, redactor șef al revistei de haiku „Ko” și consilier în Asociația Internațională de Haiku și Alain Kernvern (Franța), profesor de limba și literatură japoneză din Brest, membru în Fundația Japoneză, festivalul s-a bucurat de prezența unor invitați ca: Bart Mesotten (Belgia), redactor șef al revistei de haiku „Vuursteen”, haiginul Patrick Blanche (Franța), Ryuhei Nishiyama (Japonia), estetician, pictor, muzician, Bogdan Ștefănescu de la Universitatea din București, dr. Radu Dumitru de la Facultatea de Medicină din Bacău. De remarcat solidaritatea poeților de haiku care au ținut să participe indirect la festival prin cărți, reviste, eseuri. Au fost astfel prezenți în spirit, prin comunicări trimise festivalului: H. F. Noyes (Grecia), membru în Societatea Americană de Haiku, dr. Tadao Araki, consul general al Japoniei în Germania, Andre Duhaime (Canada), membru al Societățiii Canadiene de Haiku, Jan Reichhold (SUA), redactor șef al revistei „Mirrors”, dr. Vladimir Devide (Croația).

Organizat la standarde profesionale, festivalul a înmănunchiat un larg evantai de manifestări: comunicări, simpozioane, dezbateri, ateliere de traducere, recitaluri de haiku, expoziții de carte, grafică, haiku caligrafiat sau afișe de haiku. Tematica comunicărilor s-a axat pe probleme ca: motivul naturii și prezența anotimpurilor în poemul haiku, particularități ale  creării și receptării haiku-ului în România, Franța, Croația sau Belgia, interferențe între haiku-ul japonez și poezia populară românească, rondelurile lui Macedonski sau imagismul englez, încercări de definire a universului poetic, dar și a mecanismului de creare a micro-poemului ce a depășit demult granițele Japoniei spre a deveni nu numai o formă poetică, dar și un mod de a trăi, simți și gândi universal.

Expoziția de carte, reviste și publicații haiku organizată de librăria „Eminescu” a constituit un prilej de lansare a două reușite editoriale ale editurii Muntenia: „Desene prin haiku” de Ion Codrescu (versiunea engleză Mihaela Codrescu, traducerea în japoneză R. Nishiyama, prefața prof. dr. Takeshi Nakada, Universitatea Senshu din Tokio) și „Antologie de haiku” (...).

joi, 3 decembrie 1992

Comuna Valu lui Traian din județul Constanța în 1992 („TOMIS” 1992)

Am încercat să vă relatăm în cele patru pagini, succint, cum apare cum apare comuna Valu lui Traian acum, la început de an 1993, felul cum se implică consiliul comunal pentru a rezolva problemele stringente, care sunt jaloanele ce scot în evidență perspectiva de bunăstare a locuitorilor din cele două localități.

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a sfântului Crăciun, nașterea Domnului Iisus Hristos, a Noului An 1993, Consiliul comunal format din 17 consilieri, reprezentat de Ștefan Păunescu, primar, Ion Adrian, viceprimar, și Vasile Toma, secretar, calde mulțumiri locuitorilor comunei, agenților economici, colaboratorilor pentru aportul adus în 1992 la realizările notabile și le urează sănătate, bucurii și împliniri în activitate.

Aceleași urări le transmitem și celor care poartă numele sfinților Ștefan, Vasile și Ion și care își serbează ziua de naștere în această perioadă, dorindu-le felicitări, noroc, sărbători fericite și „La mulți ani!”

miercuri, 2 decembrie 1992

„Viața la voia altora” (ROȘIORU 1992)

Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6

Trei sunt șuvițele de in epic din care Elena Siupiur își împletește în desendență malrusian-exuperyană romanul-reportaj intitulat Siberia dus-întors, 73 de ruble (Anima, 1991) și anume: călătoria personajului- narator Maria la rudele rămase în Siberia, deportarea bunicului, cu 30 și ceva ani în urmă, și viața dintr-un sat colectivizat din Moldova așa zis sovietică în momentul relatării faptelor. Începută în mai 1982, cartea era deja terminată în aceeași lună a anului 1989. Dacă mai amintim și faptul că naratoarea aparține unei familii basarabene (sau româno-albaneze) care după cedarea teritoriului de peste Prut s-a refugiat în România, cartea ne apare, pe de o parte, ca una de sertar românesc, și, pe de altă parte, ca efect artistic al transparenței grandilocvente, al cărui suflu de aparență n-a ținut mult, în această privință de granițele marelui imperiu roșu.

Naratoarea, reprezentantă a celei de a patra generație din această familie internaționalizată fără voie, se naște în 1940, chiar în ziua urnirii spre Siberia a trenului cu deportați printre care se aflau ambii ei bunici, fapt nelipsit de semnificație pentru micuța căreia i se inoculează, ca un virus incurabil, o teribilă frică existențială care o urmărește pretutindeni ca un blestem. Drumul ei spre taigaua Alataiului echivalează, așadar, cu un ritual magic, acela al eliberării de sindromul angoasei numită Siberia. Răul nu este însă acolo, nu e de ordin geografic. Văzută de aproape, Siberia se umanizează, se normalizează, ceea ce poate lăsa pentru moment impresia comutării în tristețe, o tristețe imensă și paleativ de moment. Cauzele acestui rău imposibil de exorcizat par să iasă la iveală din confesiunile bunicului dinspre mamă, singurul întors din surghiun, confesiuni sau „spovedanii pentru învinși care constituie” partea cea mai solidă a scrierii în discuție. Unica vină a basarabenilor deportați este una frizând absurdul cel mai tenebros și anume aceea că munciseră o viață întreagă „din zori și până-n seară și că n-au stat la drumul mare ca să prade oamenii”, vina de a fi culaci și de a sta „ca niște viermi în calea colhozului”. O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are asemenea lui Homer, doar lumină interioară. Prima lege a orânduirii comuniste se dovedește a fi tocmai lipsa oricărei legi. Indivizi nevinovați sunt sacrificați la temelia noii orânduiri spre a înfricoșa poporul de care anchetatorii fac atâta caz și care se dovedește astfel o abstracțiune vidată de orice sens. Ba chiar mai mult decât atât, se produce un transfer de ură de la condamnați către anchetatori la condamnați către condamnați. Psihologia colectivă a victimelor din trenul care se târeșște ca un balaur al groazei prin nesfârșita stepă rusească e admirabil surprinsă și despicată în patru în poveștile pe care bătrânul le deapănă în prezența nepoatei venită pentru o vizită de o lună în satul din Basarabia, așa cum cu alt prilej ajunsese și în Siberia.

Înaintarea trenului setei, duhorii și morții e unul din cele mai îngrozitoare pohod na Sibiruri din câte vor fi intrat în literatură vreodată. Noua orânduire a deturnat diabolic lumea de la rosturile ei capitale. O dată ajunși în jalnicele și ticsitele vagoane de vite, oamenii care au fost condamnați pentru că se abătuseră pentru mai binele omenirii, ajung aici să se lupte în mizerie. Ori, pe acest drum al rușinii ei repetă ca viermi lupta pe care au dus-o ca oameni înainte de a fi fost condamnați. Iar din perspectiva viermelui, infernul e mult mai aproape: culpabil nu-ți mai apare sistemul care te-a adus în acest hal, ci aproapele tău care a băuto gură de apă mai mult decât tine ori a apucat un loc de dormit mai departe de hârdăul de făcut lumeștile nevoi fiziologice. Iar când cei din jur se dau cu capul de pereți, înnebunesc ori se sting răpuși de dizenterie sau de inimă rea, sentimente aflate exact la polul opus te fac să te simți vinovat pentru că nu poți face nimic spre a le veni în ajutor să le alini suferințele ori să le pui o cruce la cap atunci când îi îngropi de-a lungul căii ferate, al cărei unic sens este de a lega viața de moarte. A acestei vieți noi de care se face atâta caz în regimurile totalitarismului roșu și, care, după cum afirmă înțeleptul octogenar după o lungă și chibzuită meditație, e la voia altora.

Reîntors în sat - mulți dintre supraviețuitorii incomensurabilului genocid stalinist nu au mai avut nici măcar acest drept - bătrânul devine tacit judecătorul mut al prostiei care mai apoi generează ticăloșie și el conservă în conștiința lui realitatea rurală care mai exista când el vedea.Și după cum nu le răspundea la salut multora, aceștia se apleacă asupra propriului trecut în care nu fuseseră demolate bisericile și în care oamenii ieșeau la muncă nesiliți de nimeni, nu ca acum, goniți cu cravașa de predsedatel (președintele colhozului). Distrugerea cultului muncii i se pare una dintre cele mai odioase crime ale comunismului: „Când s-a mai pomenit una ca asta? Țăranul ăsta de nu-l mai puteai aduce din câmp acasă pe vremuri? Din miezul nopții și până la apusul soarelui era pe câmp. A trebuit să-i pui zile sfinte în calendar ca să-l mai oprești, că numai de sărbătorile sfinte nu se ducea pe câmp, acum i-au luat sărbătorile din calendar, dar el nu iese la muncă, nu mai iese la muncă.” (p. 40)

Discurs argumentativ bine structurat, cartea Elenei Siupiur devine un document despre o realitate social-politică pe care omenirea o vrea din ce în ce mai mult irepetabilă.

marți, 1 decembrie 1992

„Meditație despre ritmurile istoriei” (ROTUND 1992)

Nicolae Rotund, Meditație despre ritmurile istoriei, „Tomis”, Constanța, dec. 1992

După o scurtă perioadă în care narațiunea de mici dimensiuni părea că se va impune, ultimii ani în fostul spațiu sovietic înregistrează o revigorare a romanului epopee, cu o viziune diferită asupra mișcării timpului și a relațiilor sociale, adică a istoriei. Dacă despre Aitmatov, Abromov, Zalighin, Proskurin, Melej critica s-a pronunțat în numeroase ocazii, ea a fost mută - cînd nu ostilă - pentru Pasternak sau Soljenițîn. Dar nici Anatoli Rîbakov n-a fost ferit de conjurația tăcerii. E cazul celebrului roman Copiii din Arbat.

Arbat este un cartier al Moscovei, unde locuiesc multe din familiile de nomenklaturiști, dar și alții care nu se bucură de privilegii deosebite, fiind totuși, direct sau indirect, în contact cu acești „creatori” de istorie. Sîntem la începutul anilor 30, cînd Stalin încearcă să se lepede, prin diverse metode, de foștii săi colaboratori. Este o etapă în care istoria se aseamănă cu un fluviu ieșit adesea din matcă, cărînd la vale, într-o curgere haotică, tot ce întîlnește în cale. Dar este un haos programat de un aparat politic și administrativ foarte bine articulat, mai ales în privința străduințelor de a dovedi că orice acuzație are un temei și fiecare acuzat trebuie să-și recunoască vina, să-i delateze pe contrarevoluționari, să-și primească pedeapsa. Nici o intervenție de salvare, odată ce individul devine suspect, nu mai este posibilă. Indiferent de la ce nivel ar veni ea. Doar de la Stalin, dar acesta nu-i capabil de un asemenea gest, chiar dacă cineva ar îndrăzni să-l solicite.

Stalin captează atenția cititorului în mod deosebit. Forța viabilității lui literare stă în ritmul viu al prezentării, în nenumăratele „radiografii”, în conștiința puterii de fascinație, în credința că este singurul sortit să conducă. Nici ironia, nici șarja, nici violența limbajului, nici pateticul, nimic din toate acestea nu converg spre conturarea grotească. El este observat, reacțiile îi sînt consemnate detașat. Rîbakov surprinde fascinația pe care Stalin o exercită, în pofida banalităților expuse, și de care era conștient: „Stalin făcu din nou o pauză. Știa că spune lucruri cunoscute, dar, totodată, știa că cei care-l ascultă îi sorb fiecare cuvînt ca și cum ar fi fost o revelație, deoarece El este cel care le spune”. Vorbea încet, silindu-i pe ceilalți să-l asculte atent. E un actor, atît doar că jocul lui este ucigător. În acest complicat sistem cazul lui este unul particular, dar generalizat prin acea forță de care numai marii creatori sînt capabili. Ea nu se aplică numai dictatorului, ci și majorității personajelor care au un rol bine stabilit în economia cărții, conferindu-i, numai și numai din această perspectivă, ținuta clasică. Astfel, Sarok este tipul arivistului în stare să apeleze la acele mijloace proprii perioadei pe care o traversează: intervențiile, făcute din timp, la cei care dețin puterea, seducția erotică, oportunismul, disimularea. Va intra în NKVD, se va face remarcat și inclus printre cei care pregătesc asasinarea lui Kirov. Aflat în plină ascensiune, gîndurile lui țintesc tot mai sus și, mai mult ca sigur, îi vom urmări evoluția în volumul care urmează. Mark este tipul tehnocratului devotat ideii de industrializare a țării, fascinat de genialitatea lui Stalin, Kostea, oglindă a lumii interlope a Moscovei. Varia nevoie de independență proprie tinerei generații etc.

Victimă și martor al acestor convulsii este Pankratov Alexandr Pavlovici, pentru cei apropiați Sașa. Tînăr, inteligent, cultivat, cu un simț al demnității ignorînd realitatea, acest copil al Arbatului e însăși categoria încrezătoare în destinul poporului său, dar încercînd, în același timp, să înțeleagă cauzele unor mutații ce vin în contradicție cu ideea de adevăr. Aceasta este în esență tragedia lui. Face parte din tinerii cu personalitate, pe care Stalin vrea să-i transforme într-o masă fără individualități și dacă nu se poate, să-i condamne, după cum mărturisește într-o discuție: „Dar trebuie educat tineretul, trebuie crescut, așa cum grădinarul crește pomul. Nu trebuie lingușit, nu trebuie nici să ne luăm după el, nici să-i iertăm greșelile”. Metafora nu poate ascunde adevăratele intenții. Eroul va pătimi - desfășurarea investigațiilor trimițîndu-te, vrînd-nevrînd, la Kafka - tocmai fiindcă nu se lasă crescut. Condamnat nu pentru vreo greșeală, nu pentru abateri ideologice - se înțelege el avea încredere și în sistem, și în Stalin, asemeni atîtor milioane - ci pentru că nu vrea să renunțe la adevărul lui, este deportat în Siberia. Avatarurile îl modifică, experiențele dramatice prin care trece și contactul cu oameni diferiți ca gîndire politică și temperament îl maturizează. Dar caracterul rămîne același. Realitatea dură este întreruptă de scurte momente care pun în evidență adînca sensibilitate, dragostea pentru mama sa. Confruntarea a două tipuri de relație, eterne, unul filial și celălalt social, dau proporții cutremurătoare destinului individului contrapus unui sistem implacabil. Se pare că istoria nu-l va îngropa, însă nici nu-l va ierta. Într-un fel de epilog, proiecție a ceea ce va urma, Sașa, ajuns maior în vara anului 1944, va mărturisi că se află sub supraveghere. Confesiunea din final a scriitorului exprimă intenția continuării prezentării destinelor pînă în 1956, anul „Congresului lui Hrușciov”, „cînd au fost readuși la viață mii de oameni nevinovați, cînd au fost reabilitați cei care nu mai puteau fi readuși la viață”.

Roman politic, social, psihologic, istoric, erotic, Copiii din Arbat este înainte de toate o creație literară clasică de înalt nivel artistic, analizînd modul în care o anume istorie stăpînește neîndurător peste destinul oamenilor.

joi, 26 noiembrie 1992

„România și SUA 1914-1920” (STANCIU 1992)

Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914-1920, Albatros/Historia, București, 1992

5 I.Conturul relațiilor româno-americane până în 1914

27 II.Noi raporturi în anii neutralității ambelor state (august 1914-august 1916)

46 III.De la intrarea României în război la ieșirea din neutralitate a Statelor Unite. Începutul dialogului diplomatic (august 1916 - aprilie 1917)

71 IV.Aliați fără alianță. România și Statele Unite în perioada aprilie 1917 - mai 1918

134 V.Sfârșitul războiului mondial și relațiile româno-americane

167 VI.Relațiile româno-americane în timpul Conferinței de Pace (1919-1920). Debutul raporturilor interbelice

duminică, 15 noiembrie 1992

„Generația irosită” (BRUCAN 1992)

Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, ed. II, Universul & Calistrat Hogaș, 1992, 288 p.


„Silviu Brucan, a 74 ans, est le principale tete pensee du Conseil du Front de Salut Nationale”. (Liberation, 30 dec. 1989)
„Silviu Brucan ist der geistige Fuhrer der Revolution in Rumanien”. (Bild am Sonntag, 7 ian. 1990)
„De fiecare dată cînd Brucan apare la televiziunea română, întreaga suflare a țării își ține respirația: milioane de oameni îl urmăresc și-l ascultă pe acest bătrîn, fascinați de măiestria discursului politic”. (Die Welt, 8 ian. 1990)
„Siviu Brucan a fost creierul Revoluției Române”. (Yomiuri Shimbun, 20 ian. 1990)
„The guiding force of the Council appears to be Mr. Brucan”. (The New York Times, 26 ian. 1990)
„Silviu Brucan a fost figura-cheie a mișcării care a dus la răsturnarea lui Ceaușescu de la putere”. (Dagens Nyheter).

Cuprins
5 Introducere
11 I. Ce l-a făcut pe Ceaușescu să fugă?
17 II. Originea revoltei sociale: tatăl falit
19 Meditator al unor progenituri de oameni bogați
20 Creșterea fascismului
23 Primii pași în „Mișcare”
25 Ucenic la un ziar de seară
28 III. Un act istoric: Regele în conspirație cu Partidul Comunist
30 Pătrășcanu și Bodnăraș
35 În Palatul Regal prin ușa din dos
36 Arestarea Conducătorului
40 Baronul Killinger intră în scenă
43 Ora 23: Regele cheamă la arme
45 IV. Credință în Stalin
49 Un ziar făcut ca „sarcină de partid”
54 Coloana a Cincea Sovietică în Partid
58 Stalin decide între Ana și Dej
62 Vîșinski și Guvernul Petru Groza
64 Războiul Rece și Democrațiile Populare
68 Epurarea Agenturii Sovietice
69 Sentimentul „Celovek”
72 V. Revirimentul național
72 Totul a început la Budapesta
75 Cînd ursul lasă să-i scape prada
76 Desatelizare Stalinistă
77 Balansoarul între Ideologie de Clasă și Național-Strategic
81 Jos cu Integrarea Economică și Militară!
85 Nichita Hrușciov: Deștept, dar Bădăran!
87 Big Brother la ananghie
88 În intimitate cu Dej
94 Momentul meu de cotitură
98 VI. Cele două fețe ale societății comuniste
99 Fața cea bună și frumoasă
103 Segregația politică
106 Stilul activiștilor de partid
108 Cealaltă față
112 VII. Diplomat roșu la Washington
112 Numit de un fermier american
114 A doua descoperire a Americii
119 Scurtă întîlnire cu Senatorul McCarthy
122 Catalizatorul de platină prin curier diplomatic
127 VIII. Cuplul agramat: Ceaușescu
128 Pe el l-am cunoscut bine
132 Am cunoscut-o și pe ea
134 A crește copiii cu ajutorul Securității
135 Prima doamnă în blană de nurcă
138 Lovitura de Partid
141 Cele patru faze ale lui Ceaușescu
143 Revoluția mini-culturală
145 Datoria externă mai întâi de toate
149 Eu decid ce este științific
151 Cultul orchestrat
152 Relațiile mele cu Ceaușescu
157 De ce a durat atît de mult?
161 Cum și de ce s-a prăbușit comunismul?
165 IX. Revoluția română din interior
166 Preludiul din Brașov
174 Complotul militar eșuat
178 Dizidența în partid
181 Călătoria la Washington, Londra și Moscova
186 Întîlnirea cu Gorbaciov
190 Scrisoarea celor 6
196 Securitatea: Garda Pretoriană a lui Ceaușescu
205 Adevăratul spion american
208 Timișoara - scînteia care a aprins vîlvătaia
211 Revoluția la și prin Televiziune
217 Frontul Salvării Naționale
219 Războiul de guerilă urbană
222 Noaptea Generalilor
226 Procesul de Crăciun
228 Cine au fost teroriștii și  de ce nu mai sînt?
231 Sarcina nerezolvată a Revoluției
337 X. Cazna lui Sisif
239 Cei 20 de ani pînă la democrație
240 Alegerile din 20 mai 1990 și Frontul
243 Dacă nu, va cădea un cap!
244 Teroriștii, enigma cea mare
246 Terapia de șoc n-are șanse în România
248 De ce centru-dreapta?
252 Epilog
257 Anexe (Interviu la „Vocea Americii” - New York - octombrie 1988)

coperta 4: Silviu Brucan: „Ți-a rămas vreodată un os de pește în gît? Nu poți să-l scuipi afară, nici să-l înghiți. Ei bine, eu am fost un os de pește în gîtul lui Ceașescu”. The Boston Globe, 25 iunie 1988

duminică, 1 noiembrie 1992

Editurile în România postcomunistă („Tomis” 1992)

Vera Cordonescu, Editurile și economia de piață, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 3-4

Editurile din sectorul public și privat deopotrivă se confruntă, ca orice unitate economică la ora actuală, cu rigorile sau capriciile  unei economii de piață, încă haotică, pe cale de a se constitui poticnit. Nu e ușor, se pare, să fii editor în perioada de tranziție, cu atît mai mult cu cît drumul parcurs de carte spre cititor e lung și anevoios, alcătuit din multe etape - editare, tipărire, difuzare - fapt ce necesită o multiplă adaptare, o angrenare diversificată, nu întotdeauna la îndemîna oamenilor de cultură aflați la cîrma editurilor. Pe de altă parte, cartea fiind în primul rînd un produs cultural și abia în al doilea rînd o marfă, editorul are sarcina deloc ușoară de a reuși să scoată cărți vandabile, cu succes la public, dar care să fie în același timp valoroase din punct de vedere cultural sau științific, să împace în același demers obiectivul mercantil cu cel cultural. Obligativitatea adaptării în sistemul economiei de piață, el însuși în etapa de față imperfect și lacunar, aflat în plin proces de prefacere, este dublată de necesitatea adaptării la noul orizont de așteptare a publicului, la dinamica gustului cititorului momentului pe care-l traversăm.
„A fi editor într-o perioadă de tranziție, mărturisește Olga Duțu, directorul editurii Europolis, un risc și o chestiune de datorie culturală compensată, cele mai mari greutăți fiind generate de lipsa de înțelegere din partea celor care ar trebui să realizeze faptul că editurile nu trebuie plasate pe aceeași poziție cu comerțul obișnuit. Greutățile decurg din costurile foarte mari ale hîrtiei, ale manoperei tipografice și difuzării, care fac prohibitive prețurile pentru carte.”
Poziție susținută și de Rodica Pandele, redactor la Editura Fundației Culturale Române, care avansează și unele soluții: „Greutățile sînt cele pe care le întîmpină la ora actuală să zic aproape toate ramurile economiei naționale și în primul rînd lipsa de bani. Pe lîngă lipsa de bani, probabil că nu avem o îndemînare, ca să nu spun altfel, a găsirii piețele propice, în special pentru difuzarea cărții, dar lucrurile sperăm să se îmbunătățească și, prin prospectarea pieții, prin înființarea unui serviciu special de difuzare, printr-un devotament pe care redactorii și ceilalți angajați ai editurii îl au și îl profesează cu onestitate, sperăm totuși să depășim unele greutăți.”
Pe lîngă lipsa de fonduri, conjugată cu prețurile ridicate ale hîrtiei și prestațiilor legate de tipărirea și difuzarea de carte, editorul se izbește de incompletitudinea sau imperfecțiunea cadrului legal în domeniul culturii de absența unor legi și reglementări vitale pentru bunul mers al unei edituri. Susținând necesitatea unui patronat al editurilor, organism care să apere interesele profesionale ale editorilor în raporturile cu Patronatul tipografilor și Patronatul difuzorilor de carte, Paul Marinescu, directorul editurii Cartea Românească, apreciază că un asemenea patronat, în colaborare cu cel al tipografilor și cel al difuzorilor, reprezentînd grupuri profesionale cu interese comune, ar putea propune și susține legi care să îmbunătățească activitatea producției de carte. „La ora actuală nu există un sistem de legi în această activitate, apreciază P. M. Lipsesc legea sponsorizării și a subvențiilor pe titluri, legea dreptului de autor, legea contractelor, nu există reglementări foarte clare cu privire la copy-right, la acordarea unor credite cu dobînzi diferențiate, care să încurajeze producția de carte. Privatizarea e un fel de poveste fără un sistem de legi.” Se poate vorbi așadar vorbi în prezent de un cadrul legal favorabil culturii? Nicidecum. „Cadrul legal actual nu diferă foarte mult de cel vechi și deci nu poate fi apreciat ca foarte favorabil culturii, opinează directorul editurii Europolis, editură cu capital priva care, spre deosebire de cele publice, nu beneficiază de nici un fel de subvenție, trebuind să stea pe propriile picioare, în condiții de egalitate cu societăți comerciale neproductive, avînd drept profil activități cu rentabilitate imediată.
Editorul nu poate exista fără tipograf, după cum o parte deloc neglijabilă a activității tipografice se datorează editurilor. Realizînd poziția dependentă a editorului vizavi de tipografie, ne-am pu sfiresc o întrebare: este relația editor-imprimerie o relație dificilă?
Să dăm cuvîntul reprezentantului unei imprimerii, dl. Mihail Zamfirescu, șef serviciu comercial Arta Grafică S.A., care, pe lîngă imprimerie, și-a înființat nu de mult o editură proprie. „Arta Grafică poate să execute orice lucrări poligrafice, prin aceasta înțelegînd de la material publicitar, pliante, cataloage de prezentare pentru diverse firme din țară sau străinătate, carte, afișe, ba în ultimul timp am executat și foarte multe cărți de vizită pentru că, în sfîrșit, și la noi oamenii au început să înțeleagă că mai întîi pun pe masă cartea de vizită, înainte de a intra în discuții de afaceri.”
Dacă activitatea unei tipografii este extrem de diversă, tipărirea de carte reprezintă, orice s-ar spune, un domeniu important al acestei activități. „Nu facem deosebire între editurile de stat și editurile particulare, relatează M. Z., ne interesează un singur lucru, ca partenerul nostru de afaceri să fie solvabil. De asemenea, un alt aspect care ne interesează este calitatea lucrărilor. La A. G. am avut clienți care au cerut lucrări pe care le-am considerat în afara normelor estetice normale, am considerat că sînt de prost gust, așa că, din acest punct de vedere, am practicat o... <cenzură>”. Și iată punctul de vedere al editorului în persoana d-nei O. D., asupra problemelor pe care le ridică tipărirea unei cărți: „Dificultatea rezultă din costurile mari și dinamice acestora între antecalculul de preț și cel final. Dotarea învechită învechită a tipografiei Poligraf S. A. determină mari deficiențe în realizarea tehnică, cu consecințe în desfacerea cărții. O treime din tirajul „Patrulaterului cenușiu” conține greșeli de tipar, de legătorie, tăiere. Deosebit de dificilă este condiția achitării anticipate integrale a comenzii către tipografie. Deși imprimeria  se poate considera prejudiciată, dacă plata se face cu întîrziere, prejudiciul mai mare îl înregistrează editura prin întîrzierea cu care se execută comanda (depășind frecvent un an), cu consecințe în modificarea prețului și apoi în calitatea necorespunzătoare a tipăririi, care nu asigură desfacerea integrală a tirajului.”
Legat de costuri, un amănunt legat de condițiile în care pot apărea lucrări în regia autorului la editura Litera: tirajul acestor lucrări este de 1.000 de exemplare, costul ridicându-se la 150.000-200.000 de lei pentru 48 de file, recuperabil prin vînzare, difuzarea revenind autorilor. Datele ne-au fost furnizate de Nicoleta Ardeleanu, economist la Litera, editură care-și tipărește cărțile la Tipografia de Vest din Oradea, apreciată de multe edituri (Vest, Sophia, Litera) pentru promptitudinea și corectitudinea dovedite. Cît privește tirajul, acesta poate varia, ne informează N. A., „între 40.000 de exemplare, în care s-a tipărit spre exemplu Forsyte Saga, care s-a vîndut cel mai bine, și în jur de 2.000 de exemplare pentru poezie. De exemplu, volumul Ioanei Ieronim s-a tipărit în 2.000 de exemplare, iar cel al Ioanei Mălăncioiu în 1.500 de exemplare.” Dacă tipărirea ridică nu puține probleme, difuzarea cărții reprezintă problema cea mai spinoasă în lanțul blocajului financiar de care se vorbește atît de mult la ora actuală.
„Atît editurile particulare, cît și cele publice, cum sîntem noi, apreciază Dana Diminescu, redactor la Editura de Vest, sînt blocate în această verigă care înseamnă distribuție și desfacere a cărților și retrunare a banilor în conturile editurilor. Acest drum este blocat pentru că în primul rînd nu ni se comandă tiraje, nu avem o verificare exactă a cărților care se vînd, o diagramă a ceea ce merge, a ceea nu merge, pe unde ar merge, ce ar putea să meargă și în același timp, firește, nu sînt depuși banii în conturile noastre. Or tipografii atunci sînt nemulțumiți, ne blochează, nu ne primesc manuscrisele și planează spaima falimentului, pentru că editura noastră are un bilanț pozitiv, deci un profit, prin urmare nu am avea de ce să nu ne continuăm activitatea editorială.”
Din perspectiva editurilor, difuzarea cea mai optimă se realizează direct cu centrele de librării sau librăriile din întreaga țară, atît prin rețeaua de stat, cît și prin cea particulară, evitîndu-se în general Regia Autonomă Arcadia, ideal fiind o regie proprie de difuzare, ceea ce de altfel unele edituri sînt pe cale de a întreprinde prin înființarea de librării proprii. Iată cîteva opinii privind modul în care se  realizează în prezent difuzarea și dificultățile care decurg de aici și felul în care s-ar putea organiza ea în viitor.
N. Ardeleanu:
„Difuzarea se face direct cu centrele de librării din țară, cît și prin rețeaua de difuzori particulari, nu prin Arcadia, fosta IDC. Prin conlucrarea directă sînt interesați și difuzorii, care încasează un rabat de 23% față de 20% cît le revine prin Arcadia, care ia 28%. Întîmpinăm însă unele probleme cu încasarea facturilor, fapt ilustrat de bilanțul trimestrului III, cînd ar fi trebuit să fi încasat 10 milioane, dar am încasat numai 3 milioane, ceea ce ne grevează situația de trecere la statutu de societate pe acțiuni. În trimestrul II am fost pe minus  cu 5 milioane tocmai ca urmare a neîncasărilor. Dacă am fi încasat cele 10 milioane am fi avut un plus de 5 milioane lei.”
P. Marinescu:
„Te poți apuca să faci pe cont propriu difuzare, dar, într-o rețea cu 41 de noduri singur e sinucidere, pentru că e vorba de mijloace de transport. Șapte-opt oameni asociați, avînd același obiectiv, pot să creeze și baza tehnică necesară, faxul pentru prospectarea de piață, micro-calculatorul pentru gestionarea valorilor materiale, urmărirea retururilor, tehnoredactarea etc. trebuie să existe depozite de carte en gros, trei-patru depozite mari. Nu-i vorba de întoarcerea la un mecanism anchilozat, ci de asociere cu oameni care au aceleași interese, dar reale. Această asociere nu exclude rolul centrelor de librării sau a rețelei particulare. Toți, tipografi, editori, difuzori, ne aflăm în aceeași barcă, prin urmare trebuie să învățăm să înțelegem.”
Pentru a depăși carențele legislative, dificultățile legate de tipărire sau difuzare a cărții, mutațiile suferite în preferențele cititorului, editurile trebuie să-și dovedească capacitatea de adaptare la condițiile economiei de piață. E momentul apariției managerului cultural, „zonă de interes în jurul căreia gravitează totul”, după opinia lui P. M. „Un manager, apreciază directorul editurii Cartea Românească, trebuie să fie dotat nativ, să anticipeze evenimentele, să coreleze, să transforme aparentele dezavantaje în avantaje, să aibă puterea să selecteze informația utilă pentru domeniul în care lucrează, să selecționeze oameni și să simtă unde este locul fiecăruia. Un manager trebuie să fie deopotrivă un bun cunoscător al tehnologiilor de vîrf și să știe cînd să le aplice. Managerul primește semnale din diverse sectoare ale sistemului pe care-l conduce, le corelează și semnalează la rîndul lui ceea ce e optim pentru fiecare zonă de interes. O problem importantă este cea a raportului dintre dorință și putință, fiindcă una e să dorești și alta să pui umărul. Managerul are nevoie de curaj, dar nu de inconștiență. Acești oameni trebuie să aibă și puțin idealism în ei.”
Un mod de adaptare la economia de piață este și strategia planului editorial, care să conțină titluri vandabile, nerenunțînd la a impune nume noi, fapt subliniat de directorul Europolis: „Adaptarea la economia de piață se realizează prin plan editorial echilibrat, care să garanteze supraviețuirea editurii. Un număr oarecare de best-selleruri cu desfacere garantată poate asigura fondurile necesare publicării tinerilor debutanți.”

Platformele petroliere din Marea Neagră în România postcomunistă („Tomis” 1992)

Carmen Chihaia, ing. C. Naclad: „Producția și politica nu fac niciodată casă bună”, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 4.

Ne-am adresat d-lui Constantin Naclad, directorul general al companiei Petromar S. A., rugîndu-l să ne divulge - dacă și cît se poate - cifre, detalii, evaluări privind problematica de fond.
- Există, ce-i drept, o percepție simplist romantică a muncii și a vieții petroliștilor marini. Unii, cei mai mulți, ne invidiază, într-adevăr, salariile. Care însă, vă asigur, față de necesar nu sînt deloc mari. În schimb, condițiile de lucru sînt deosebit de grele: zgomot, trepidații, iar cînd este vreme rea, ce să mai vorbim, practic, nu mai există limită între apă și aer: platformele intră atunci într-un fel de zonă crepusculară. Care se amplifică în singurătatea cușetei, cînd, singur cu propriile gînduri, fiecare visează la familie și copii. Apoi, tensiunea (le) crește - la propriu - cu 3-4 linii de îndată ce intră în schimb. Nu lipsesc nici cazurile tragice. Astfel, pe Jupiter am avut chiar un deces: un inginer de 43 de ani. Și toate astea conduc la o stare de stres maxim. Or, pentru a-ți putea face la standardele cerute profesia, se cere o sănătate perfectă. Înaintea fiecărei plecări la platforme, se face o vizită medicală. Dar, știți cum e: oamenii se feresc adesea să-și declare eventualele suferințe. Se gîndesc și ei, nu-i așa, să nu piardă niște bani... Iar asta explică stresul de care vorbeam. În lume există de altfel obiceiul ca oamenii să se atașeze de compania la care lucrează. Deși unele companii spun fără menajamente: primii doi ani răspundem noi de sănătatea și viața ta, ca salariat, următorii doi ani, răspundem împreună, apoi, vă privește! De aici, necesitatea unei perioade de refacere a potențialului fizic și psihic al petrolistului. Care perioadă trebuie să fie destinată realmente refacerii și nu petrecerilor sau altor îndeletniciri, care, se știe, mai mult obosesc sau reduc capacitatea de efort. Sînt, e drept, companii care discută, în acest sens, de perioade de refacere de 4-5 ani, altele de 10, după cum sînt și unele care declară ritos că nu le interesează aspectul. Bani să iasă! În ce ne privește, noi am încercat să punem la punct un studiu, în colaborare cu un Institut de medicină, ca să vedem care sînt, exact, limitele umane în condițiile lucrului și traiului pe platformă. Dar n-a ieșit nimic! Mai exact, nu s-a făcut decît o primă parte, niște observații preliminare privind starea de sănătate a oamenilor pe platforme și nave, încît am renunțat la respectiva colaborare. Încrecăm acum ceva asemănător cu Ministerul Muncii... Deci, revenind la salariile petroliștilor, nu pot să neg, totodată, că eu, în postura de conducător al unității, am menirea de a veghea nu numai  la profit, dar și la sănătatea și recompensarea justă a oamenilor mei. Și e de spus că, din fericire, avem aici înțelegerea și sprijinul conducerii Petrom. Căci, pentru noi, este important - și ne preocupă - să ținem oamenii cît mai mult timp în deplinătatea puterii și sănătății. Căci, să știți, oamenii noștri sînt, majoritatea, specialiști de înaltă clasă. Mulți dintre ei sînt ce mai buni petroliști pe care îi avem în țară! De aceea, dacă au, să zicem, o leafă cu cîteva mii, să zicem - poate chiar zece - peste media altora, e o diferență car enu spune nimic. Mai ales că, să precizăm, ei stau cîte două săptămîni, neîntrerupt, pe platformă, lucrează cîte 12 ore pe zi, n-au legătură telefonică cu țărmul, cu familiile rămase acasă șamd. Iar „sporurile de mare” - sînt și ele - imposibile...
-Se spune că țițeiul „de mare” e mult mai scump decît cel „de uscat”. E adevărat?
-Da. de valorificat, se valorifică însă la același preț - pe total Regie Petrom S. A. - bugetul de venituri și cheltuieli e făcut în așa fel, încît, reducînd și dirijînd investițiile, bugetul Regiei în ansamblul său să rămînă rentabil. Fiindcă, e clar, singură, societatea Petromar nu s-ar putea susține.  În toată lumea e la fel: activitatea de descoperire, explorare și forare marină e foarte scumpă. Numai pentru acest an, investițiile noastre trec de 13 miliarde lei. Și asta la o primă socoteală. Deci, numai banii noștri n-ar ajunge. Ar fi de altfel un mod greșit de a judeca lucrurile. Pentru că, e limpede, o companie precum Petromar nu poate să facă față - fără să fie susținută financiar de Regia Petrom, în activitatea căreia se regăsește și se include - mai ales cînd e vorba de a asigura (și) fluența muncii de cercetare, de valorificare și exploatare a noilor zăcăminte. În fond, Petromar desfășoară o activitate petrolieră marină pentru industria de petrol românească!
-Cum rămîne atunci cu autonomia, atît de invocată în vremea din urmă?
-Au fost - și sînt - persoane din Petromar care au cerut chiar o separare totală de Regia Petrom - deci de București - și organizarea într-o regie separată cu gîndul - atenție! - că regiile sînt ajutate cînd rezultatele sînt proaste. Deci, cu alte cuvinte, că statul, volens-nolens, nivelează minusurile. Cam așa se înțelege de către unii rolul unei regii. Cînd, într-o parte, profitul e mare, statul, normal, ia de acolo pentru a-i ajuta pe cei la ananghie. Deci, gîndul autonomiei era legat - clar - de obligativitatea statului de a ne ajuta în cazul în care nu ne-ar merge prea grozav; uitîndu-se că cheltuielile noastre cele mai mari privesc investițiile și descoperirea de noi zăcăminte, care, pentru a fi făcute, e necesar, ca și statul să... vrea, să fie interesat să le facă! Or, nu văd de  ce ar trebui să aibă, în această perioadă, statul grija mea, cînd, de pildă, Regia Petrom poate oricum să desfășoare aceste activități - pe uscat și pe mare - în condiții de renatbilitate! E normal, deci, spun eu, să nu facem acest pas! Să nu ne separăm deci de regia bucureșteană! A mai existat, pe de altă parte, și un alt calcul. Unii, văzînd că sînt destui străini dornici să prospecteze la noi, și-a zis că ne-a pus dumnezeu mîna în cap!
Se scapă din vedere un singur lucru: străinii, cei mai mulți dintre ei, doresc să cîștige, nu să investească! Or, în ce ne privește, investiția noastră cea mai valoroasă o reprezintă oamenii: cum spuneam, specialiști de primă mînă din toată țara. Partizanii „autonomiei” cu orice preț spun însă: avînd platformele, specialiștii cei mai valoroși, nu-ți trebuie decît un perimetru în care să sapi și... un nume! Și cu asta, basta! Totul se rezolvă și, doamne, ce bine ar fi să fie... separați... E momentul însă, cred eu, să lăsăm calculele de acest soi și să judecăm totul serios și realist. Ne guvernează doar aceleași legi și ne interesează, în egală măsură, cît profit ne paote aduce munca noastră. „Autonomiștii” pleacă de la o prezumție greșită. Ca să nu ai vorbim că eludează o întrebare de fond: pentru cine și cum se face descoperirea de noi rezerve petroliere? Pentru Petrom, pentru Petromar, pentru Guvern?
-Bun, să riscăm și noi o atare întrebare! Care ar fi răspunsul corect în ce vă privește!
-E de observat, întîi de toate, că, totuși, pentru cineva tot se face descoperirea de rezerve noi! Iar, în acest caz, acest cineva trebuie, dacă e interesat, să ducă și banii necesari. Dacă, să spunem, e vorba de statul român, ne așteptăm și la un oarecare volum de alocații de la buget, așa cum se întîmpla și... înainte. Descoperirea de zăcăminte nu se poate face decît cu banii din alocații. Fiindcă, socotind doar de la producție încolo, treaba pare extraordinar de rentabilă!
-Și care-i adevărul: sînteți sau nu rentabili?
-Da, sîntem foarte rentabili dacă ne raportăm numai la fondul de producție și nu punem la socoteală toate cheltuielile cu investițițiile, cercetarea etc. Care sînt... enorme! O singură platformă costă acum peste 10 miliarde. Bineînțeles, am putea judeca și așa: dacă avem aceste 7 platforme, dacă am descoperi aceste zăcăminte, ce ne mai lipsește? Dar pot eu oare, ca manager, la ce va fi cu mine peste zece, peste 15 ani? Ce se va întîmpla dacă, consumînd rezervele actuale, nu punem... altele în loc? Or, după revoluție, am fost lăsați cam în voia soartei, să acționăm, adică, cum putem. Dar ce poți face singur? E o activitate pentru care, oricît te-ai zbate, nu poți s-o scoți la capăt doar cu piața internă: trebuie valută, la care însă nu avem acces! Asta a condus la faptul că, în 1991, 3 platforme au fost temporar oprite și exista, la un moment dat, chiar riscul de a fi închise. Vreau să cred că am depășit punctul critic. Oricum, de o bună bucată de vreme, avem discuții săptămînale - pe această temă - cu conducerea Regiei Petrom, fiind evidentă dorința de a căuta împreună soluții și tehnologii viabile și disponibilitatea acordării unui timp mult mai substanțial problemelor legate de Mare...
-Care este domnule director poziția dvs. și, implicit a Petromarului, în chestiunea, atît de sensibilă, a introducerii gazelor naturale în întreprinderile și locuințele constănțenilor? A existat suspiciunea că, dacă nu tărăganați o decizie în acest sens, în orice caz, vă asumați pe nedrept meritul acestei acțiuni demarată - ca inițiativă și proiect - de către Consiliul Județean?
-Și noi trăim în Constanța și am dori să beneficiem cît mai repede de această facilitate. Dar, prima problemă, în ce ne privește, este de a ști dacă și cît zăcămînt de acest fel este în Marea Neagră. Aceasta este prima condiție pentru a obține o aprobare. Or rolul nostru a fost să spunem DA, există gaze naturale în Marea Neagră! În rest, bineînțeles, crearea distribuției de gaze și toate problemele legate de asta revin forurilor județene și municipale. Noi nu putem face altceva decît să le extragem și să le aducem la țărm. Au fost niște neînțelegeri regretabile în această privință. S-a amestecat și aici, nu înțeleg de ce, producția cu politica, ceea ce nu e corect! petroliști și găzari fiind, noi ne-am implicat firesc în obținerea mai rapidă a acestei aprobări. Care există! Nu e un merit pe care să ni-l asumăm noi în exclusivitate, sau cam așa ceva, cum se alarma cineva. Cît despre tergiversare, departe de mine. Nici n-am avea cum, de altfel. Și nici motive. Dimpotrivă. Problema este însă că, pentru a asigura întreaga cantitate solicitată, e necesară forarea pe zăcăminte de gaze libere. Asta cere timp. Cel puțin doi ani. Pînă atunci, totuși, proiectul poate fi demarat prin racordarea la sistemul național, așa cum s-a gîndit. Deci Constanța poate avea gaze chiar în 1993!

miercuri, 30 septembrie 1992

„Periscop” (ROȘCA 1992)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1992?, septembrie?

*

Plictisiți să-și susțină la infinit repertoriul devenit deja clasic, zvonerii ghiduși din branșa condeierilor constănțeni, loviți temeinic în creștete de soarele sudului, au renunțat la cunoscutele șlagăre „Bică Porumbescu e agent al KGB-ului!”, „Mormântul lui Ovidiu se află sub locuința lui Florin Pietreanu și va fi scos la licitație pe valută!”, „Arthur Porumboiu a tras în decembrie 89 în populație, fiind fiul lui Postelnicu!” etc, aflându-se astăzi în plin efort de creație. Printre noutățile de ultimă oră menționăm șopârlica „Vai de noi, soro, s-a înființat Asociația Scriitorilor constănțeni, chiar când mai aveam 500 de pagini și terminam volumul de ghicitori în stele pentru senatori și lichele! Eu zic să ne luăm banii și pământul înapoi și să facem o Asociație cu scop lucrativ, ca să-i putem lucra pe toți cum se cuvine!” Lăsând zvonerii și râspândacii cu ale lor, aducem al cunoștință celor interesați că Asociația Scriitorilor constănțeni există și își va relua curând activitatea în noul și elegantul sediu aflat în faza finală de renovare.

*

Deși confruntată cu mari probleme în ceea ce privește actualul sediu, Biblioteca Județeană Constanța își sporește necontenit zestrea de carte valoroasă. Recent a intrat în posesia unei importanțe donații din partea Bibliotecii Americane din București, constând din 264 volume, majoritatea fiind beletristică de cea mai bună calitate și cunoscute lucrări din domeniul științei.

*

O premieră pentru Marina Militară a României: escortorul 281, având la bord ofițeri din cadrul Comandamentului Marinei, cadre didactice și ofițeri-elevi ai Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” din Constanța participă la manifestările ce se desfășoară în mari porturi italiene cu prilejul aniversării a 500 de ani de la istorica expediție transoceanică a lui Cristofor Columb.

*

Se pare că după sezonul estival care i-a solicitat din plin, polițiștii constănțeni își refac forțele la Sovata, Sinaia și Băile Herculane, oferind borfașilor de tot soiul posibilitatea de „a lucra” nestingheriți, care pe unde dorește, din zori și până-n seară. Nu ne vom opri de această dată la tâlhării, spargeri și violuri, ci la o anume curiozitate: predilecția „magicienilor” specializați în „Alba-neagra” pentru zona din imediata vecinătate a librăriei „Eminescu”. Deși riscul este foarte mare, până-n Poliția Municipală fiind o azvârlitură de băț, admirabilii noștri tuciurii se simt aici ca la mama acasă! Din noianul de supoziții formulate de cetățeni, două ni se par demne de luat în seamă: 1) Ciricilii au priceput, în sfârșit, rolul binefăcător al culturii, încercând să-și câștige existența în umbra binefăcătoare a cărții. 2) Crema șarlatanilor întunecați a obținut imunitatea mult visată prin înființarea asociației cultural-sportive „Carte frumoasă, cinste cui te joacă!”

*

În peisajul atât de divers al inițiativei particulare, firma „Inturcom” SA Costinești, ai cărei patroni sunt Traian Cristea și Florin Pleșoianu, deschide încă un drum important, fiind la ora actuală primul abator privat din județul Constanța și nu numai atât! Aici sunt prelucrate zilnic 1,5-2 t carne de porc, vită și oaie, care iau drumul pieței sub formă de preparate, fiind folosite rețete proprii ce conferă produselor o calitatea de excepție; ca urmare a existenței unei microferme cu profil zootehnic, aici se produc zilnic însemnate cantități de lapte dulce, brânză, caș, urdă, brânză proaspătă și smântână, valorificate prin magazinul de prezentare al firmei, deschis în comuna Schitu, magazin în care nu se include în preț nici un adaos comercial! „Inturcom” SA patronează braseria „Costinești”, cu o capacitate de 300 de locuri și va deschide în curând un original și foarte bine aprovizionat han turistic.

*

Pentru a rămâne oarecum în același domeniu, semnalăm celor interesați existența, la Constanța, a societății comerciale „Universal” SA, al cărei patron, Cornel Marcu, este un maestru în arta culinară specializat în Germania, ani în șir bucătar șef în marile restaurante de pe Litoral. Ambițioasa firmă pe care o conduce oferă pe bază de comandă excelente preparate din carne (pastramă de porc și oaie, ghiudem, babic, cârnăciori oltenești, cârnați proaspeți) la prețuri mult sub cele practicate de alte firme. (Exemplu: „Oltenești” la „Polar” costă 460 lei/kg, la Universal doar 400/kg; pastramă de oaie la „Gostat” costă 340/kg, la „Universal” doar 280/kg. Adresa firmei: str. Răsuri nr. 44, tel. 916/6.34.59.

*

Pierdută undeva în zona de nord-vest a orașului, acolo unde pașii constănțeanului răsună mai rar pe caldarâmul neașteptat de curat, s-a deschis firma „Bizanț” SRL, patronată de soții Iusein Suliman și Azize. Profilul ei a devenit banal într-un oraș subordonat comerțului: desfacere „en detaille” a bunurilor de larg consum. Ceea  ce surprinde în această prăvălioară tipic balcanică este abundența mărfurilor, curățenia, deosebita solicitudine a vânzătorilor, precum și gama variată a dulciurilor provenite din import. Când ajungeți pe strada Maramureș, nu ezitați să vă opriți la numărul 44! Firma „Bizanț” poate fi contactată și la numărul 916/6.28.58.





marți, 29 septembrie 1992

„Redescoperirea muzeelor (II)” (CRUCERU 1992)

 Fl. Cruceru, Redescoperirea muzeelor (II), „Tomis”, Constanța, august-septembrie 1992, p. 17

Acest bogat și foarte valoros patrimoniu, de peste 7.000 de opere de pictură, sculptură și grafică, și-a aflat valorificarea, nu numai prin expunerea permanentă a muzeului din Constanța, ci și prin numeroase expoziții temporare și prin secțiile muzeului din județ. 

Muzeul de Artă a ființat între anii 1961-1981 într-un imobil ce a devenit foarte curând necorespunzător față de creșterea patrimoniului, imobil situat în strada Muzeelor nr. 12, iar din anul 1982, reorganizat, într-un spațiu corespunzător, al unei clădiri anume construită, din Bd. Tomis nr. 84, unită, în 1988, cu aceea a primei „Școli de băieți și fete” din Constanța, edificată la finele veacului trecut.

De-a lungul celor 31 de ani de existență Muzeul a avut în subordinea secții de artă diseminate pe teritoriul Dobrogei, pe care le-am organizat, fie ca urmare a unor donații, fie spre valorificarea propriului patrimoniu acumulat. Astfel, prima dintre aceste secții, în ordinea apariției lor, s-a constituit în comuna Topalu, în 1961, pe baza unui patrimoniu de 230 de opere de pictură (181), sculptură (13) și grafică (36), donate de către dr. Gheorghe D. Vintilă, originar din această așezare. Muzeul poartă numele părinților săi - Dinu și Sevasta Vintilă, foști învățători în Topalu, la finele veacului trecut. 

În acelaşi an, am organizat Muzeul de artă din Limanu (comuna de origine a pictorului Ion Bitan), structurat pe baza unui fond de 150 de lucrări de artă contemporană, donat de Uniunea Artiștilor Plastici din București. 1963 este anul în care a fondată Secția permanentă de artă de la Babadag, spațiu de valorificare a patrimoniului propriu de grafică și sculptură, precum și Casa memorială Panait Cerna, în comuna ce poartă numele poetului. Ambele așezări muzeale au trecut în 1965 în administrarea județului Tulcea. În 1964, pe baza unei donații a Fondului Plastic din București, condus de pictorul dobrogean Spiru Chintilă, am constituit Muzeul de Artă din Medgidia, reorganizat în 1975, într-o clădire adecvată, demers pentru care, alături de noi, au fost Spiru Chintilă și Iftimie Ilisei (conducător al primăriei), care au asigurat de fapt toată baza materială necesară unei asemenea instituții. Această secție prezintă opere semnate în exclusivitate de artiști dobrogeni, în cadru cărora un loc important îl au, printre alții, pictorii Lucian Grigorescu și Spiru Chintilă, originari din această localitate. În sfârșit, în anul 1968, prin importanta donație făcută de sculptorul dobrogean Ion Jalea, s-a deschis colecția de sculptură ce poartă numele artistului donator, organizată în Constanța, într-o clădire situată pe malul mării, în vecinătatea operelor de artă monumentală, amplasate pe faleza Cazinoului, semnate de Jalea însuși, de Medrea și de Han.   

Datorez ideea înființării Secției de artă populară campaniilor repetate, întreprinse în 1965-1970 de dr. Gheorghe Focșa și dr. Tancred Bănățeanu, primul cu un colectiv de cercetători de la Institutul de Etnografie al Academiei, al doilea cu cercetători ai primului Muzeu de Artă Populară al țării (din nefericire desființat între timp!), care au întreprins anual campanii de cercetare a zonei și de achiziții. Însoțindu-i, am putut constata că există încă un număr mare de obiecte de cultură materială, interesante, aparținând etniilor locuitoare în Dobrogea, de o fermecătoare diversitate și autenticitate. Așa a început recuperarea în teren a acestor obiecte de civilizație, mărturii ale unui timp, pledând pentru conservarea unor obiceiuri, datini și, nu mai puțin, tehnici și motive stilistice și - în extenso - pentru specificitatea unui spațiu românesc. Pe baza acestora, după prealabila lor colecționare, am constituit Secția de artă populară a muzeului constănțean. După desprinderea sa, în 1990, aceasta a devenit Muzeu de sine stătător, iar prin achizițiile efectuate în anii 1986-1990, conținutul său tematic a fost extins către aria întregii țări.

Reorganizarea muzeului din 1982, în noul local, a coincis cu deschiderea, chiar în acest spațiu, a valoroasei colecții de pictură pe care scriitoare de origine dobrogeană Cella Serghi a dăruit-o orașului în care a copilărit. Nume mai puțin prezente în expunerea de bază a muzeului, precum Magdalena Rădulescu, Lucia Dem. Bălăcescu, Margareta Sterian, George Vânătoru ș. a., fac parte din acest important grup de opere.

Muzeul de Artă din Constanța a provocat și găzduit numeroase elevate întâlniri cu personalități de seamă ale criticii românești, precum: Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, Radu Bogdan, Mircea Popescu, Aurelia Pavel, Andrei Pleșu, Titus Mocanu și alții, a unor mari expoziții retrospective de artă românească sau străină deschise în capitala țării și apoi la Constanța. Organizarea unei suite de 13 ediții (1972-1984) ale unor tabere de creație numite „Pontica”, a prilejuit continuarea popasurilor estivale ale pictorilor, pe care încă de la începutul acestui secol, școala românească de artă le-a întreprins pe tot litoralul, prilej, de asemenea, al comunicării directe cu realii prieteni ai muzeului și evident de creștere a zestrei muzeale, prin operele de inspirație locală, pe care artiștii le dăruiau muzeului, după fiecare popas estival întreprins la Constanța. 

joi, 30 iulie 1992

„Periscop” (ROȘCA 1992)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1992

*

„Terpres Todor Company” SRL Mangalia, al cărei patron este Gheorghe Todor, a devenit o firmă prestigioasă, dispunând de o librărie „Nichita Stănescu”) în Mangalia, de 14 chioșcuri în Constanța și pe litoral, de numeroși vânzători volanți. În 1991, în colaborare cu editura Cartea Românească, a organizat Târgul de carte de la Neptun, prilej cu care au avut loc întâlniri ale iubitorilor de literatură cu Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Florin Iaru etc. În acest an, având ca sponsori principali firmele „arta grafică” și „Cartea Românească” organizează a doua ediție a Târgului de Carte. Suntem convinși că, într-un viitor nu prea îndepărtat, încă unul din visurile lui Gheorghe Todor va deveni realitate: Editura „Interpres Todor Company”. Îi dorim mult succes!

*

Într-o nouă și inspirată ținută grafică (semn că prietenul nostru Costin Antonescu este în continuare pe baricade!) a apărut numărul 2 al revistei trimestriale de etnografie și folclor „Datina”. După lectura celor opt pagini dense, abordând subiecte de mare interes (Fântâni și cișmele în Dobrogea de sud, Mitul marelui drum, Cântece de război, Plaja Ovidiu - simbol urbanistic, Plantele - univers magic, Etnografie și non-etnografie, Colonia meșteșugărească), te încearcă regretul că „Datina” nu are periodicitate lunară.

*

Prestigioasa revistă „Observator”, periodic românesc pentru cultură, politică, studii și opinii, care apare la Munchen sub îngrijirea scriitorului și publicistului Radu Bărbulescu, a decernat Premiul pentru eseu 1991-1992 colegei și prietenei noastre Doina Jela. căreia îi adresăm sincere felicitări!

*

Din informațiile primite de la profesorul Viorel Lungu, școala nr. 30 Constanța, rezultă că nu demult a intrat în țară o însemnată cantitate de argint și bronz, la care vameșii s-au uitat lung și admirativ, fără a putea aplica însă temutele taxe, cuvenite în astfel de împrejurări. Să nu vă închipuiți că  i-a apucat mila. Dimpotrivă, au fost încântați, fiindcă argintul și bronzul erau sub formă de.. medalii, obținute de  elevii constănțeni la Concursul de arte grafice figurative Tambre d Alpago, Italia, 1992. Meritorii câștigători sunt: Camelia Fântână, Aurelia Grasu, Olivia Bangal și Eugenia Andreescu, care au obținut Premiul I și medalii de argint, și Ramona Tătaru, Veronica Marica și Elena Tilică, ocupante ale locului III, medaliate cu bronz. Cu acest prilej, profesoarei Lidia Ștefănescu de la școala nr. 9 Constanța i-a fost acordată diploma de merit. Felicitări tuturor!

*

Firma „On Plonge” SRL Constanța este cunoscută datorită cochetului restaurant deschis pe digul de incintă al portului turistic Tomis, singurul loc din oraș unde se prepară specialități culinare cu specific marin (midii, rechin, rizeafcă, stavrid proaspăt etc). Nu demult, această societate comercială a deschis pe terasa Teatrului de vară Soveja un... anticariat! Noua unitate vinde și achiziționează la prețuri avantajoase cărți din toate domeniile.

*

Echipa bucureșteană din această vară a postului de radio Costinești se pare că avenit pe litoral doar pentru a face plajă. O culme a evidentei lipse profesionalism a fost întrebarea „Vă place să vă suiți în balerină?”, repetată exasperant sâmbătă, 11-07-1992, cu prilejul unei „anchete” în parcul de distracții. Nu intenționăm să jignim pe nimeni, dar astfel de emisiuni pot fi realizate și cu forțe locale, apelând la serviciile negustorilor de păstârnac din Piața Griviței sau la chelnerii căsuței „Prahova” din Satul de vacanță. Noi știm cât de bine s-ar pricepe aceștia la balerine, dar în mod sigur cu mai mult umor!

*

Faptul că detectivii constănțeni au editat o publicație nu poate decât să ne bucure. Prin specificul meseriei, aceștia sunt deseori eroii unor întâmplări deosebite, fiind cei mai în măsură să informeze opinia publică despre ceea ce se petrece în „culisele” acestui oraș bântuit de lichele și mafioți. După lectura primului număr al săptămânalului „Deppa” aș fi rămas cu o impresie relativ bună dacă întâmplător nu aș fi cunoscut, din surse absolut sigure, amănunte în legătură cu ceea ce a pățit Radu Sebastian, directorul Administrației financiare a municipiului Constanța. În articolul „Big boss” din „Deppa”, Laurențiu Chifor afirmă că „atunci când cineva devine de prisos, Mafia îl elimină și aici am putea da cazul lui Radu Sebastian, care este internat în spital într-o stare gravă în urma unei bătăi”. În fața acestor afirmații am rămas, pe bună dreptate, ca la dentist. Probabil că metodele de investigare ale detectivilor noștri sunt extrem de sofisticate, dacă într-un timp atât de scurt au ajuns la concluzia că directorul este mafiot și, devenind de prisos, a fost eliminat, dacă un banal accident, cu urmări, ce-i drept, foarte grave (din cauza întunericului, Sebastian s-a lovit de un corp dur și de un perete într-un punct termic), s-a metamorfozat în „bătaie”. Ciudat mod, pentru o agenție de detectivi, de a-și face reclamă!

*

La Editura Medicală a apărut volumul Un masaj la îndemâna oricui - presopunctura, purtând semnătura domnului senator Sabin Ivan. O lucrare extrem de interesantă care se adresează publicului larg, în care autorul prezintă pe înțelesul tuturor celebre metode terapeutice ale medicinei chineze.

joi, 23 iulie 1992

„Trădarea intelectualilor” (SELEJAN 1992)

 Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. I Trădarea intelectualilor, Trasnpres, Sibiu, 1992, 217 p.

Cuprins

5 Avertisment

9 1.Vînătoarea de vrăjitoare
11 Similitudini
13 Dialectica lui „să dea seama”
16 Climatul politic
19 Perna cu ace
27 Alte mitraliere, aceeași țintă
36 Implicare Societății Scriitorilor Români
44 Note și comentarii

51 2.Noua ordine culturală
53 Dezbatere sau campanie electorală?
56 O ipostază a lui a adera: luptătorului social
70 Asediul turnului de fildeș
77 Modelul cultural
79 Concretizări: literatura nouă
92 Note și comentarii

97 3.Trădarea intelectualilor
99 Pornind de la un concept
101 Cele două tabere
111 Intelectualii și politica
115 Portrete în acvaforte
122 Epilog cu doi polemiști
131 Audiatur altera pars
139 Note și comentarii

151 4.Dosarul crizismului
155 Avanpremieră la criza culturii
160 Afirmarea crizei
164 Combatanții
168 Adepții sau criziștii
178 Dialog polemic
185 1947: criza culturii: pro și contra
208 Note și comentarii

coperta 4: O senzațională relatare bazată pe consultarea presei timpului, a participării unor publicații și a unor importanți scriitori la „mărețele transformări revoluționare” din 1944-1948.
Suspiciuni, denunțuri, liste negre, arestări...
Învrăjbire, îngustare a orizontului, izolare, cartelizare, înfometare, uniformizare...
Vînătoarea de vrăjitoare - instrument al noii ordini culturale
Trădarea intelectualilor de ieri - o repetabilă povară?

luni, 1 iunie 1992

Interviu cu Dumitru Mureșan („TOMIS” 1992)

Doina Jela, Dumitru Mureșan: „Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria o repetare întunecată a bestialității”, „Tomis”, Constanța, an XXVII, nr. 267, iun. 1992, p. 6+14

D. J. - Am sentimentul că vă tulbur reveria întîlnirii cu marea, cu orașul, propunîndu-vă să discutăm despre lucruri despre care toți am cam obosit să discutăm, dar iată la Constanța, excelenta revistă „Vatra”, unde sînteți redactor, ajunge din ce în ce mai rar, iar poezia, ca peste tot, se sufocă sub cărți, griji și neliniști de altă natură...

D. M. - Mărturisesc că tocmai de aceea ocazia de a veni la Constanța m-a bucurat nespus de mult. Mi s-a părut că redescopăr orașul. M-am oprit pe faleză și am privit marea. Am trecut prin fața statuii lui Eminescu, ca prin fața unui înger surâzător. La Cazino se făceau reparații. Două vârstnice doamne trecură pe lângă mine discutând. Altcineva adăsta pe o bancă din parc, în fața priveliștii. Un pictor - amator sau profesionist? - așeza pe hârtie primăvara. O impresie puternică a produs asupra mea vechea biserică romană cu turn pătrat, îngălbenită de timp. Cu mai multă atenție parcă decât altădată am încercat să regăsesc Tomisul antic. Pe mozaicul de lângă una din porțile cetății păsări își făcuseră cuibul în templul care specifica una din cetățile țărmului. O inscripție îmi dezvăluia faptul că aflam într-o cetate a lui Iustinian, nu numai în Tomisul lui Ovidiu, din moment ce vorbea de un turn refăcut de acest împărat. Am privit iarăși într-un perimetru arheologic reconstituind poate o basilică. Un capitel în care era dăltuită o cruce, apoi biserica ortodoxă a sfinților Petru și Pavel, masiva moschee...

În urmă cu aproape trei decenii, pe când eram poetul mării și cântam frumusețea peștilor, scriitorul Marin Porumbescu mi-arătase într-una din plimbările noastre prin oraș vechea biserică grecească. Îmi amintesc vag fațada înaltă și cenușie. De astă dată, Porumbescu nu era acasă, așa că am zăbovit singur lângă pietrele cu inscripție greacă abia lizibilă. Așa m-am hotărât să vizitez mozaicul prima oară. Revelatoare imagine a portului antic, a cărui mare era la câțiva pași mai jos de clădirea în care se află o parte din întinsul mozaic. Anticii îndrăgeau geometriile complicate. Clădirea era terasată pe țărm, în partea de jos se găseau depozitele... Dar mă opresc deocamdată aici....

D. J. - Sînteți, deci, de acord să ne întoarcem în zilele noastre...

D. M. - Da, să revenim din Constanța secolelor 3-4-5, cu straniile lor frunze ascuțite și tăioase de acant...

D.J. - Tg. Mureșul se deosebește mult de peisajul calm pe care tocmai l-ați descris? Cum arată Tg. Mureșul la doi an de la teribilele evenimente?

D. M. - Parcă ceva mai liniștit... sau e numai o impresia a mea? Încerc mai puțin sentimentul de insecuritate pe care l-am trăit în anii din urmă. În 90, îmi pierdusem, văzând ce se întîmplă în oraș, însăși încrederea în om. Tulburările cu iz primitiv care au avut loc m-a copleșit. Într-o lume a violenței, ce greutate mai pot avea nobilele cuvinte: om, umanism, umanitate? În fabula fără morală, de la noi, ce mai înseamnă virtutea și cine mai investește azi energie, timp și credință într-o întreprindere atât de puțin rentabilă cum este cartea? Se pare că fenomenul violenței e planetar și, de asemenea, tinde să aibă peste tot un caracter etnic. E deajuns să ne gândim la tulburările recente de la Los Angeles („Orașul îngerilor” - cu tremurătoare metaforă!). Fenomenul violenței actualizează de mai bine de câteva secole încoace problema filozofică a omului, destinului lui și naturii sale. Nu degeaba se vorbește atât de mult astăzi despre drepturile fundamentale ale omului. Suntem obligați de realitate să reflectăm asupra unui subiect pe care-l credeam de multă vreme epuizat: omul. Să ne întrebăm cine și ce este de fapt? Mai ales violența conflictelor interetnice ne pune în fața unor tulburătoare dileme. Pentru unii răspunsul poate e simplu și nu există nici o dilemă. Ceea ce mă tulbură, dacă nu mă înspăimântă, este gândul că violența este naturală, că ea face parte din însăși natura omului. Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria e o repetare întunecată a bestialității. Încă mai tulburător mi se pare gândul că violența ar fi în firea popoarelor fiindcă patriotismul, naționalismul, în sensul îndeobște acceptat, condamnă violența prin legi, ca și prin obiceiuri. Anomalia violenței în lumea contemporană mi se pare subliniată de aspectul de „război” al atât de monstruoaselor lupte de stradă. Un soi de războaie în afara războiului propriu-zis, în accepția istorică știută. Toate aceste „lupte de stradă” îmi aduc în minte războaiele tribale. Fioroase imagini (televizate!) ale întoarcerii oamenilor în primitivitatea gintelor! După mii de ani de istorie, cultură și civilizație, mai există încă oameni fiară? Eu am crezut că oamenii sunt mai buni...

D. J. - Nu credeți că e vorba și de o violență indusă, întreținută artificial, amplificată și ieșită de sub control, în anumite momente?

D. M. - Cred că da. Cred că este și aceasta o explicație. Un spirit de vendetă întreținut, actualizat mereu.

D. J. - Cum vă împăcați cu „Vatra Românească”? - asta ca să fiu mai directă.

D. M. - Asta este, într-adevăr, o întrebare foarte dificilă, foarte directă. În ce mă privește, eu consider că există o realitate superioară nouă înșine, ca persoane. Ca indivizi suntem, raportați la societate, ca niște stropi de apă în comparație cu oceanul. Am trăit acest sentiment în ianuarie, la Suceava, când am realizat că marele nostru poet Eminescu s-a născut în vreme de crivăț. Poezia lui Eminescu mi se pare o adâncă oglindă în care se reflectă întreaga istorie a noastră, a românilor. Eu mă aflu român și fac parte din „Vatra” tuturor, așa cum fac parte din vatra comună a umanității.

Este acum necesară regăsirea istoriei adevărate a neamului românesc, după falsificarea grosolană a manualului de istorie de către propaganda lui Ceaușescu. Istoria românilor era rezumată, simplificată în gogonatele cuvântări care alcătuiau „opera tov. Nicolae Ceaușescu”. Se lasă impresia că Ceaușescu a făurit toate momentele mari din istoria românilor: se exagera dacismul. A fost astfel inoculat prin toate mijloacele un sentiment patriotic pompos. S-au văzut între timp toate efectele naționalismului ceaușist. Momentul în care ne aflăm este de aceea unul de revenire la adevărata noastră istorie. Regăsim tezaurul evului mediu creștin românesc. Cât de curând vom citi - cei ce nu am avut posibilitatea - istoria lui Nicolae Iorga, din care au fost reeditate doar primele 2 volume. Fac ipoteza că literatura, cultura noastră vor cunoaște un moment asemănător celui după primul război mondial. Pleiada de aur a spiritualității românești interbelice ne oferă un model deja afirmat în universalitate prin Brâncuși, Enescu, Iorga, Arghezi, Blaga, Rebreanu - și mai aproape de noi cronologic Eliade, Cioran, Ionescu, Noica. Naționalismul ceaușist vehiculat încă de publicațiile naționaliste va apare treptat în adevărata sa înfățișare, de paiață și sperietoare propagandistică.

„Vatra Românească” - formațiunea politică - mi se pare o exponentă a naționalismului ceaușist de coloratură transilvană.

D. J. - Cît este de reprezentativă „Vatra Românească” pentru starea de spirit a locuitorilor Tg. Mureșului acum?

D. M. - Asta-i o întrebare și mai dificilă într-un fel decât să vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc sau despre aparențe care înșeală, prefer să fac o schiță de portret a unui om din Ardeal. Un bărbat în vârstă, lucrător în extracția gazului metan, văzând în Gara de Nord o instalație de foraj nemțească a citit pe loc indicație de presiune înscrisă pe cadran. „ Se joacă”, a spus admirativ, gândindu-se bineînțeles la trudnicile noastre instalații de foraj din industria gazului metan.

D. J. - Cum adică „se joacă”? Adică sunt atât de perfecționate încât se lucrează cu ele ca în joacă?

D. M. - Din vorbă în vorbă am ajun să schimbăm idei despre Germania. M-a surprins cât de multe lucruri știa concetățeanul nostru, care făcea de fapt politică, din moment ce .aprecia modelul german de ordine, civilizație, punctualitate, curățenie, protecție a mediului natural. Vorbea despre un tânăr care lucra în Germania, un foarte bun mecanic, a început de copil cu reparația bicicletelor. Vrea să deschidă un atelier. „Trebuie să știi să faci de toate” mai spune concetățeanul meu, fără îndoială un om vrednic de respect. Am discutat apoi despre noi, despre turci...

D. J. - Înțeleg. Pentru un om ca el, vreți să spuneți, nu este reprezentativă o organizație naționalistă.

D. M. - Ardelenii sunt, cum știți, oameni chibzuiți și eu îi prețuiesc în primul rând pe aceștia. patrimoniul este altceva decât ce înțeleg prin el cei de la „Vatra Românească”. Pe de altă parte, ca să vă arăt cât de dificilă este întrebarea, opoziția democratică are la Tg. Mureș doar 5% din electorat. Totuși, eu n-aș putea spune în ce măsură „Vatra Românească” e reprezentativă.

D. J. - Da, pentru că numai dacă 5% din electorat optează pentru democrație - înseamnă că și ardeleanul pe care ni l-ați portretizat este, până la urmă sensibil la propaganda antidemocratică, nu? Se citesc revistele „România Mare”, „Europa” la Tg. Mureș?

D. M. - Mai ales acestea. Mai ales. „Vatra Românească” are toată grija să le distribuie și să se citească. Se vând în fața sediului lor.

D. J. - Atunci înseamnă că e reprezentativă, nu?... Alte publicații ajung acolo? Cum vedeți starea actuală a presei?

D. M. - La fel ca și pe aici în prima parte a întrebării. Și, în general,.cum știți, în sistemul centralizat de mai înainte revistele de cultură erau difuzate piramidal. Există o instituție unică specializată în difuzarea presei. Imediat după decembrie 89 a început ... marea aventură a presei libere. Cine s-a așteptat la o asemenea evoluție. Dintr-o dată, această bunică a mass-media audiovizuale contemporane s-a văzut adusă în prim-planul actualității. În fața chioșcurilor de ziare puteai vedea rânduri lungi de cetățeni, s-ar zice înfometați de ziare. Cred că în 1990 am îngurgitat o imensă cantitate de știri incredibile și câte și mai câte. Au apărut pe străzi simpaticii vânzători ambulanți, nici vorbă niște eroi, dacă ne gândim la statul în frig iarna, cu ziarele întinse pe platforma căruciorului... Apoi unii dintre ei au dispărut sub presiunea concurenței care au prins cheag și autorizație, trecându-i pe ceilalți în subordinea lor. Între timp, aceste noutăți ale presei noi s-au învechit, cu toate că o puzderie pestriță de ziare, reviste și cărțulii își aruncă pe toate străzile momeala colorată. Urcarea prețurilor și saturația cititorului au stăvilit între timp această presă liberă. Din când în când mai apare totuși o nouă și extrem de promițătoare publicație. Așa stând lucrurile cu o oarecare aproximație, presa și difuzarea funcționează haotic, la fel de haotic ca societatea. Citim ziare de ieri, alaltăieri, de acum o săptămână sau pur și simplu nu le mai citim deloc, prinși acum de grija și obsesia banului. Banii ocupă acum prim-planul zilei, în timp ce presa alunecă încet-încet în uitare. Ocupându-se deci mai multe mici și mari instituții de difuzarea ei, s-a produs o descentralizare într-un fel binevenită, altfel controversată. Ajungem să nu mai știm nimic unii de alții ca și cum ne-am afla la depărtări incomensurabile. Descentralizarea amintită a condus la o prea afundă localizare a publicațiilor și am ajuns să trăim, ca odinioară, șerbii legați de locurile unde ne aflăm. În pofida tuturor dificultăților pe care le întâmpinăm, revistele de veritabilă cultură mi se par angajate într-un proces de înnoire profundă, cu toate că ele păstrează vechi inerții.

D. J. - Și „Vatra”?

D. M. - Revista „Vatra” mi se pare într-un moment mai bun în orientarea lui Cornel Morar spre cultura de performanță.

D. J. - Despre care nu vreți să vorbim, probabil.

D. M. - Despre care nu vrem să vorbim. Nu...



duminică, 31 mai 1992

„Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator” („TOMIS” 1992)

 Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator, „Tomis”, Constanța, 1992

*

Parlamentul a reușit elaborarea Constituției, pe care nu am votat-o din următoarele motive: n-am fost de acord cu înscrierea a formei de guvernământ înainte ca întregul popor să fie consultat printr-un referendum despre această chestiune; separarea puterilor în stat n-a fost suficient de clar definită, ceea ce ar putea da naștere la interpretări diferite, prin aceasta statul de drept și democrația și statul de drept putând fi puse în pericol. Având în vedere și elaborarea multor legi, pe lângă Constituție, consider activitatea Parlamentului satisfăcătoare. Afirm aceasta deși majoritatea inițiativelor legislative și a amendamentelor propuse de către grupul liberal, din care am făcut parte, au fost respinse. Mașina de vot fesenistă a funcționat impecabil. Grupul parlamentar din care am făcut parte până în ziua de 21 aprilie 1992, când am demisionat, s-a străduit să participe la dezbateri, cât și în comisiile parlamentare, foarte puține din punctele sale vedere fiind însă acceptate de majoritatea fesenistă zdrobitoare.

**

Am activat în Comisia de politică externă și în cadrul Comitetului director pentru Uniunea Interparlamentară, unde am fost vicepreședinte. În primele șapte luni de activitate parlamentară, am făcut făcut parte din Comisia de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie, iar în ianuarie 1991 am făcut parte din delegația parlamentară care a înaintat la Paris și Bruxelles concluziile preliminare ale anchetei, unde am reprezentat opoziția alături de d-l deputat Sergiu Cunescu. Am prezentat în mod obiectiv evenimentele, criticând pe cei vinovați, ceea ce nu ne-a împiedicat să susținem cu tărie intrarea țării noastre în Consiliul Europei. 

Am fost unul din cei mai incisivi parlamentari prin intervențiile și întrebările puse de la tribuna Parlamentului, pledând, printre altele, pentru o carantină de o legislație, două, a foștilor nomenclaturiști, pentru a nu pătrunde în structurile societății post-revoluționare, la toate nivelele. Consider că este necesar un Purgatoriu. Am pus problema părăsirii Pactului de la Varșovia înainte de evenimentele respective, am criticat guvernul că nu întreprinde nici o măsură relativ la integrarea noastră în Consiliul Europei, întârziată de doi ani de zile, pe când Bulgaria a intrat deja, bucurându-se de toate drepturile. Cele mai importante intervenții le-am făcut cu ocazia legii audio-vizualului, Legii SRI și Legii electorale. Nici unul din amendamentele propuse n-a fost admis. La interpelările adresate executivului sau Biroului Senatului, multe dintre ele izvorând din discuțiile purtate cu alegătorii în biroul senatorial, nu am primit decât răspunsuri vagi.

***

În plan local m-au preocupat ilegalitățile comise de Ministerul Transporturilor, respectiv problema vânzării navelor, pe care am semnalat-o în Senat cu mult înainte de constituirea Comisiei parlamentare pentru cercetarea activității acestui minister. Am intervenit pe lângă organele locale sau la diferite ministere pentru soluționarea unor probleme ca: locuințele, aprovizionarea populației cu butelii, ilegalități comise în aplicarea Legii fondului funciar. Am acuzat pe cei responsabili de răspândirea flagelului SIDA, boală de care suferă câteva sute de constănțeni, Din totalul copiilor bolnavi de SIDA din Europa, peste 50% se găsesc din păcate în orașul nostru.

Am intrat în Parlament cu dorința de a contribui la instaurarea democrației în țara noastră. Așteptările mele au fost în mare parte neîmplinite. Am așteptat 40 de ani aceste clipe, din care 7 ani de detenție politică, anticomunistă. Ca o curiozitate, trebuie să vă spun că am făcut medicina în 22 de ani, începând-o în 1945 și terminând-o în 1967, timp în care am fost deținut politic, am fost exmatriculat de mai multe ori, am lucrat ca frizer. Am făcut pușcărie între anii 1945-1956 la Jilava, la Canal, la Gherla și la Oradea. Sunt președinte de onoare al Filialei județene a Asociației deținuți politici din Constanța. Am candidat pe listele PNL din partea Asociației deținuților politici, fără să fiu membru PNL. Așa cum am declarat în Senat, merg în continuare cu Convenția Democrată. La capăt de drum, apreciez că mi-am făcut cu prisosință datoria, reprezentând adevărata opoziție în Senat. Pentru viitor, consider că, pentru sănătatea democrației, un parlament trebuie să fie cât mai echilibrat, mașina de vot a unei majorități politice zdrobitoare producându-i imense suferințe.

sâmbătă, 30 mai 1992

„Parlamentari constănțeni: Nicolae Rahău senator” (TOMIS 1992)

 ***, Parlamentari constănțeni: Nicolae Rahău senator, „Tomis”, Constanța, 1992

Într-o perioadă de doi ani de activitate, primul parlament al României a reușit să realizeze un număr impresionant de legi, aproximativ 130, dintre care cea mai importantă este, bineînțeles, Constituția. În ciuda criticilor aduse, aceasta este o constituție modernă, apreciată în mod foarte favorabil pe plan internațional și dată drept model țărilor care-și elaborează o nouă constituție. Legile vizând restructurarea întregii vieți economice a țării sunt legi bune, în ciuda carențelor și criticilor referitoare la Legea 18, spre exemplu, Legea fondului funciar, din păcate mai puțin corect înțelese și aplicate.

Sunt lucruri pe care Parlamentul nu a reușit să le facă și, din păcate, nu sunt puține. Nu e suficient să faci legi, trebuie să vezi și cum se aplică. Unul dintre organele care trebuia să vegheze la respectarea legilor e tocmai poliția. N-am reușit să stabilim un statut al polițistului. Legea este lege și ea trebuie respectată, iar cel care o aplică, polițistul, trebuie apărat. La ora actuală poliția are încă rezerve față de aplicarea legilor pentru că poate să-și spună: „dacă se schimbă legea, mâine mă condamnă pentru că am aplicat-o”. Nu este singurul exemplu de neîmplinire. În ansamblu, cred totuși că am făcut mai multe lucruri bune decât rele.

Grupul parlamentar FSN a fost motorul acestei activități legislative, deși nu s-a realizat un consens în toate problemele care s-au discutat, membrii acestui grup nefiind obligați să adopte o atitudine comună, unitară, totalitaristă, dacă vreți. 

(...)

vineri, 1 mai 1992

Muzeul de artă din Constanța („Tomis” 1992)

FLORICA CRUCERU, Redescoperirea muzeelor, „Tomis”, Constanța, XXVII, 266, mai 1992, p. 11, 15.

Cînd în primăvara anului 1961, Vasile Canarache organiza secția de artă în Muzeul de arheologie a Dobrogei, ce avea să devină, în toamna aceluiași an, instituție independentă cu caracter juridic, repunea, de fapt, urbea constănțeană în drepturile ei firești de a dispune de un asemenea lăcaș de cultură, de care fusese frustrată aproape 20 de ani. Căci, rod al expoziției jubiliare din 1928, care sărbătoarea 509 de ani de administrație românească în Dobrogea, pinacoteca municipiului a funcționat pe lîngă biblioteca orașului, cu intermitențe, între anii 1928-1943.
De altfel, activitatea de tezaurizare a artei sub patronaj oficial s-a născut relativ târziu în Dobrogea, deși preocuparea de a se înființa muzee, biblioteci și o pinacotecă a existat, consemnată de la finele veacului trecut în presă, exprimată mai pertinent la începutul și în deceniul al treilea al secolului nostru. Dar încă din 1883, exprimînd dorința legitimă și înflăcărată a locuitorilor Dobrogei, un semnatar ce voia să rămînă anonim, scria într-una din publicațiile locale: „... de 15 ani nu putem avea o instituție care să aprindă și să întîrzie flacăra sfîntă a culturii naționale în primul port maritim al țării!”
Au existat în presa vremii pledoarii convingătoare, apeluri patetice la o conștiință a particularității locului, a căror cunoaștere, pe verticala timpului, reprezenta un act patriotic necesar. pentru început, aceste intervenții se refereau la un muzeu de antichități. Prima sugestie privind înființarea unei pinacoteci apare formulată într-un articol din 1915, care inserează propunerea ca acesta să ființeze într-un „salon al cazinoului comunal, ca mai târziu, când primăria va dispune de fonduri, să construiască un muzeu sub numele de Pinacoteca Comunei Constanța”. Această idee avea să revină peste câțiva ani, (nefinalizată, probabil, datorită urmărilor primului război mondial) și tot mai insistentă în deceniul al treilea. Astfel, în 1928, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului Dobrogei, presa locală notează hotărârea de a se ridica un palat comunal, inițiativă a Comitetului de organizare a serbărilor, în acord cu Ministerul Artelor și Cultelor. După cum reiese din conținutul articolului, noul palat, cu o destinație complexă, urma să aibă „un teatru, o bibliotecă și un muzeu”. Este posibil ca în vederea dotării acestuia, să se fi reținut și majoritatea operelor de artă, ca și alte obiecte incluse expoziției jubiliare, care rămîn atunci în grija primăriei. Cu ocazia predării acestui inventar, aflăm că el conținea și „tablouri”, alături de „colecțiuni de minereuri din carierele Dobrogei, colecțiuni de esență lemnoasă, obiecte de artă populară, arheologie” etc. Acesta este nucleul cu care abia în 1930 se va constitui, în aripa dreaptă a Primăriei, muzeul municipiului.
Date certe privind colecția de artă, oferită spre vizionarea celor interesați, se înregistrează prin documente de presă din 1935. În toamna acestui an, biblioteca și pinacoteca și-au găsit locul, organizîndu-se, potrivit dorinței testamentare a juristului I. N. Roman (decedat în 1932) în casa acestuia, ce urma să fie donată primăriei. De organizarea pinacotecii, grupată în 3 din cele 6 camere ale imobilului situat în actualu bd. Tomis nr. 24, s-a ocupat pictorul dobrogean Gh. Sârbu (1883-1955), ajutat de bibliotecara Viorica Ionescu, care devine custodele pinacotecii.
Pentru a defini conținutul acestui nucleu muzeal, fondul documentar de tablouri, aflat în depozitele muzeului de artă, este elocvent. El grupează opere semnate de artiști locali sau stabiliți temporar aici: Stavru Tarasov, Gh. Sârbu, Nicolae Tahtunov, Mario Ledda, Eugenia Andreescu, Florian Doboșariu, Geo Cardaș, Vasile Pavlov ș. a. Existența acestor lucrări în pinacotecă trebuie raportată la exzpozițiile personale organizate în deceniile al treilea și al patrulea ale veacului, dar în cea mai mare măsură expoziției Semicentenarului și celei organizate de artiștii dobrogeni în 1938. Din aceeași colecție fac parte lucrările datorate lui: Tache Papatriandafil, Hrandt Avachian, Constantin Arephi, Kimon Loghi, Dumitru Ghiață, Ion Theodorescu Sion, Jean Al. Steriadi, Petrescu Dragoe, Vasile Popescu, Alexandru Padina, Rodica Maniu ș. a., unii artiști de prestigiu, mulți dintre ei  participanți la expoziția Semicentenarului Dobrogei, după cum reiese din catalogul acestei manifestări. Acest fond depășește, însă, prin semnatari expoziția amintită; de aceea, trebuie relevat faptul că încă de la începutul veacului, sporadic și uneori ipotetic, dar cu certitudine după 1920, primăria Constanței achiziționează sau primește opere de pictură din expozițiile organizate succesiv, în sălile Cazinoului, prin donații, alteori prin înțelegere, lucrările reprezentând contravaloarea chiriei sălii concesionate. Și tot aici este inclusă colecția de la Balcic, adusă în anii premergători începutului războiului al doilea mondial. Reprezentativ, într-o oarecare măsură, pentru ceea ce istoriografia de artă a numit „Școala de la Balcic”, acest lot cuprinde opere datorate unor artiști cu nume prestigioase ale picturii românești din perioada interbelică: Nicolae Tonizta, Nicolae Dărăscu, Paul Miracovici, Petre Iorgulescu, Samuel Mutzner, Cecilia Cuțescu Storck, Alexandru Satmari și mulți alții.

miercuri, 1 aprilie 1992

Și totuși arta (DIACONESCU 1992)

 Ioana Diaconescu, Și totuși arta. Între glorie și neființă, „Tomis”, Constanța, XXVII, 264, apr. 1992, p. 11

Dacă s-ar putea proiecta în afara sinelui starea poetică, dacă aceasta ar putea exista de sine stătătoare, rece, lucidă și echilibrată, atunci poetul ar fi, desigur, una dintre cele mai fericite ființe de pe pămînt. El ar putea beneficia de acestă stare oricînd dorește și ar putea s-o respingă de cîte ar simți că nu este în deplină concordanță cu ea. Ar putea avea loc, poate, chiar un dialog între poet și partea sinelui ce alcătuiește starea poetică. Cu luciditate însă, lucrurile ar ieși, să nu ne mințim, cam inginerește. Teoretic ar fi ideal să putem „lucra ” cu poezia ca și cu o ființă rațională, am putea colabora cu ea, poate chiar în favoarea noastră. Și atunci, ființa poetului n-ar mai fi una fragilă, vulnerabilă, nici starea poetică n-ar mai fi una egală cu boala.

Se cunosc cazuri celebre în istoria poeziei: Holderlin, Leopardi, Trakl, Mallarme (nu o să înșir întreaga pleiadă de nume mari ale poeziei), pentru care fenomenul creației a fost egal cu arderea totală, spiritul înălțîndu-se deasupra trupului pe care l-au abandonat, cu sau fără voie, bolii datorate unui consum imens de energie, consum ce implică întreaga fiziologie în actul creator. Surparea era evidentă. Sacrificiul era în defavoarea ființei, dar în favoarea totală a poeziei.

Impresionant este că, în cazul adevăraților poeți, ei procedează astfel ca și cum ar ști că rezultatul stingerii treptate a ființei lor este unul glorios pentru poezie. Simplificînd, lucrurile stau așa: poetul se stinge, ființa lui se degradează întru înălțarea poeziei.

Angrenat într-o existență de obicei dramatică, poetul știe că nu se poate detașa niciodată de partea sinelui său care, chiar atunci cînd nu o poate exprima în scris, o percepe continuu ca pe o stare (am numit-o stare poetică) precum un murmur ce-i însoțește în permanență viața, ca un chin permanent ce i- a fost dat și despre care știe că nu-l va părăsi decît odată cu viața.

Întruparea poeziei din starea poetică este actul cel mai devastator. El generează stări de imensă slăbiciune, urmate actului creației. Și atunci, ce i-am putea cere poetului mai întîi? Să-și ducă la bun sfîrșit menirea sau să trăiască un mod de viață burghez, oarecare, ocrotindu-se și iubindu-se în defavoarea poeziei?

Paradoxul constă în faptul că, oricum ar fi, avem de-a face cu sacrificiul. În primul caz poetul își sacrifică ființa în favoarea poeziei, în cel de-al doilea, poezia este cea sacrificată.

Nu încape îndoială că, astfel privite lucrurile, viața creatorului de poezie este o dramă continuă. Cu atît mai mult cu cît creația sa nu poate fi (sau nu se vrea) receptată decît de un număr redus de cititori.

Există din acest motiv, la noi, prejudecata că poezia este un lux. Judecată aberantă, deoarece luxul implică, dintotdeauna, bunăstare. Fie și numai rostit, cuvîntul „bunăstare” este în flagrantă discordanță cu fenomenul pe care am încerca a-l descrie mai sus.

De aceea mi se pare mai mult decît disprețuitor și actul de a trimite poezia la periferia literaturii. Concret:e vorba de felul în care se acordă tirajele cărții de poezie, astfel încît apariția ei devine o imposibilitate. A citi astăzi un volum proaspăt apărut, de versuri desigur, este un adevărat eveniment. Nu se acordă tiraje nici măcar de 400-500 de exemplare unor volume aparținînd poeților iubiți de publicul cititor. Cine dorește pieirea poeziei? Și pentru care motiv? Că nu are nici o legătură cu „economia de piață”? E drept că societatea noastră trebuie să evolueze, să se ridice din întunericul în care zace, dar a închide gura poetului mi se pare un act de violență (și, slavă Domnului, numai de acte de violență nu ducem lipsă în ultimul timp...), inadmisibil într-o lume ce se vrea evoluată. Fiindcă a-l ucide pe poet înseamnă a ucide poezia.

sâmbătă, 1 februarie 1992

„Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului” („TOMIS” 1992)

 ?, Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului, „Tomis”, Constanța, februarie 1992, p. 12

- Credeți că există „teme” intratabile în mod special în sculptură? 

+ Îndeobște, atât pentru artă, cât și pentru literatură, se înțelege prin formă totalitatea fenomenelor, aspectelor vieții materiale, adică situațiile, motivele, locurile, obiceiurile reflectate într-o operă și care converg spre un sens unic, iar acest sens unic fiind omul (loc de convergență a tuturor temelor). Pe mine, cel puțin în etapa actuală, mă preocup îndeosebi modul de reprezentare plastică a figurii umane. Încerc acest lucru, într-un mod mai nuanțat, prin compoziții în basorelief și prin desen.

De asemenea, omul înțeles ca erou, ca element exponențial al unui timp și unei comunități, m-a determinat să-mi pun la rându-mi complicatele probleme pe care le presupune statuara monumentală.

Direcționate îndeosebi către zona omenescului, preocupările mele actuale marchează poate și o reacție la o sculptură pe care am practicat-o anterior. Sunt convins că abordată cu seriozitate și inteligență figura umană are pentru sculptor cele mai mari șanse de a împrumuta materialului elementele gândirii și credințelor sale.

- Vă pasionează experimentul? Primiți în această etapă a existenței dvd. sugestii noi?

+ Pentru orice om căruia i s-ar pune această întrebare, răspunsul nu ar putea să cuprindă o negație. Într-un secol ca acesta, când pretutindeni și în toate domeniile se acumulează câștiguri imense, care pe deasupra sunt instantaneu vehiculate de mass-media pe întreg pământul - acum putem afirma că există o vocație planetară și fecundă a experimentului - nimeni nu-l poate ignora.

În zona artei, și în ce mă privește, sunt fascinat de multe experimente.

Aici, însă, simt nevoia unei precizări terminologice.  Se dă parcă o nuanță peiorativă noțiunii de experiment - și pe nedrept!

Cred că tot ce se experimentează cu seriozitate în domeniul artistic - exact ca și toate celelalte domenii ale creativității umane - oferă șansa evoluției, a progresului.

Toate performanțele consemnate de istoria artei, de istoria artei românești, de la legendarul Meșter Manole, ne duc la asemenea concluzii.

- Ceea ce este relevant în opera dvs. este unitatea superioară a elementelor - cele de expresie plastică și cele de expresie spirituală. Ce vă preocupă în descifrarea și exprimarea plastică a fiecărui portret (ce anume vă stimulează pentru translarea lui în forme plastice)?

+ Sincer vorbind este un sentiment obscur, greu definibil în cuvinte; ceva care s-ar apropia destul de părelnic de expresia „mă simt atras”. Este o anume stare care-mi stârnește interesul pentru un anume chip. Sunt uneori date de ordin plastic care mă atrag - dar cel mai adesea  mă determină ceea ce anterior numeam „ca o stare deosebită a omenescului”.

Portretul nici nu este decât o lectură în felul tău a unui om... dar spunând aceste lucruri rămân cu gustul amar al neputinței de a explica cu vorbe lucruri ținând de limbajul vizualității.

În tot ce ma făcut am încercat să aduc întreaga mea forță de gândire și concentrare în slujba artei; am urmărit să fiu înțeles și pe măsura forțelor mele să dau de gândit în felul în care artistul trebuie s-o facă pentru a fi mai bun, mai frumos, mai curat.

- Este bine cunoscut rolul desenului - ca proiect al operei finite, stadiu de laborator. Ce înseamnă în mod particular pentru dvs. exercițiul desenului?

+ Dintotdeauna pentru pictor, sculptor și arhitect; pentru gravor, ceramist, sticlar sau florar; mai nou pentru scenograf sau designer - într-un cuvânt pentru caligraful oriental sau european, pentru întreaga suflare a celor ce profesează în vreun sector al artelor vizuale - desenul este temelia oricărei întreprinderi.

Și eu îl folosesc ca atare.

În plus, depun sârguința de care mă simt în stare pentru a da desenului autonomia și mândria lui primordială.

Desenul este o artă în sine, suficientă sie-și și capabilă să poată emoționa cu unelte egale celorlalte genuri 

Eu încerc tot timpul să rememorez și să demonstrez acest lucru.

- În desele dvs. contacte cu arta occidentală, ce impresie v-a lăsat aceasta în comparație cu arta noastră plastică, în sensul unor dominante spirituale și de expresie materială?

+ Trebuie să spun că la contactul cu câteva mari muzee britanice mi-am dat seama că acolo există opere și capodopere de pretutindeni și de oricând și într-o asemenea cantitate încât cu ele s-ar putea ctitori instituții similare în foarte multe țări ale lumii, în chiar țările de origine ale acestor lucrări. Acesta ar fi poate un act de justiție culturală care are putea contribui la nivelarea unei prăpastii artificiale dintre civilizațiile de pe planetă.

Contactul cu arta contemporană și comparația cu sculptura românească ar face-o în felul următor.

În studiile de arhitectură care se publică azi în lume s-a încetățenit un termen care se autodefinește: stilul internațional. Aceasta înseamnă că datele stilistice esențiale sunt aceleași pretutindeni, că nu poți defini structura unei proveniențe naționale.

Cam acest lucru cred eu că se petrece cu arta din Occident în general. Ea definește clar o coordonată temporală, simțim că este de azi, din deceniul trecut sau de dinainte de război, dar reușește într-o măsură tot mai palidă să se definească spațială ca apartenență unei spiritualități anume.

În acest sens, arta românească și sculptura în special cred că este favorizată de dubla ei capacitate de a se dovedi deopotrivă „de acum și de aici”.

Trebuie totodată să amintesc marea bucurie pe care am resimțit-o împreună cu profesorul Dan Grigorescu când, timp de câteva ore, am fost oaspeții unui mare artist contemporan ca Henry Moore, care cunoștea România și îl admira pe Brâncuși. Ne-a vorbit mult și frumos despre Brâncuși și opera sa și importanța creației ale artistice pentru cultura lumii.