„Un monument de dezinformare” („TOMIS” 2001)

 ***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.

Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.

Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.

„Recunoașteți vinovăția” (GROSSU 2001)

 Sergiu Grossu, „Recunoașteți vinovăția", „Areopagul Luminii”, nr. 3/ iulie-septembrie 2001

- Gânduri stârnite de o scrisoare din ţară -

Un prieten profesor din Craiova, căruia i-am trimis în luna martie un exemplar al revistei „Areopagul Luminii", a intervenit pe lângă nişte înalte feţe bisericeşti din mitropolia Olteniei, responsabile cu domeniul cultural, spre a studia publicaţia de mai sus şi a aproba difuzarea ei în bisericile Craiovei şi ale zonei Oltenia. Părintele responsabil cu cultura 1-a informat - după o îndelungată aşteptare - că înalte feţe bisericeşti s-au aplicat asupra revistei „Areopagul Luminii", au apreciat calitatea materialelor prezentate, însă nu pot fi de acord cu difuzarea ei în bisericile Olteniei. Şi vreţi să cunoaşteţi motivul acestui refuz? Revista mea aduce pe alocuri critici la adresa B.O.R. în privinţa influenţei ca şi inexistente asupra celor ce se declară ortodocşi în scripte şi, mai mult decât atât - i s-a explicat profesorului - „din lecturarea materialelor transpare voalat colaborarea unor slujitori ai Bisericii ortodoxe române cu Securitatea, în epoca dictaturii ceauşiste ", ceea ce înseamnă că revista „este scrisă cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă a ultimilor 50 de ani în România... "

Ori de câte ori apar asemenea probleme ecleziastice, îmi vine mereu în minte uitatul, prăfuitul „Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români", în care se recunoaşte nevoalat colaborarea unor slujitori ai B.O.R. cu regimul comunist, deci cu Securitatea, precum şi compromisurile clerului ortodox în perioada dictaturii comuniste. Citez: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. în aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre. (...) Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-1 lăudăm pe dictator. (...) Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece de acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut..."

Atunci, cum poate fi învinuită revista ”Areopagul Luminii" că este scrisă „cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă", când însuşi Sfântul Sinod al B.O.R. dădea în vileag realitatea acestor compromisuri detestabile, cerând iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă, puţinilor binecredincioşi creştini români, care, fără a avea darul Duhului Sfânt al preoţiei, n-am acceptat nici compromisurile, nici ruşinea genuflexiunii în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, condamnând, prin viaţa şi atitudinea noastră spirituală, cultul idolatru al personalităţii dictatorului comunist şi suferind, din cauza acestui comportament creştin, ani grei de puşcărie? 

Biblia, de altfel, îndeamnă şi îi sileşte, chiar, pe prelaţii aflaţi în fruntea Bisericii, care au greşit prin cuvintele şi faptele lor timp de aproape 50 de ani de regim comunist: „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini..." (IEREMIA, 3. 13).

„Cuvântul pastoral" citit în toate bisericile în luna ianuarie 1990, şi pe baza căruia am învinovăţit şi-mi permit să învinovăţesc, încă, ierarhia ortodoxă pentru „greşelile" şi „umilirile" declaraţiilor din trecut, repet, acest „Cuvânt pastoral" ne dă dreptul la orice „reproş", fie el oricât de dur şi de insuportabil, deoarece astăzi, vinovaţii de ieri nu-şi mai recunosc nelegiuirile abaterilor „de la Domnul Dumnezeu" lor şi al desfrânării „cu dumnezeii străini" ai marxism-leninismului.

Când şi cum s-au lepădat ierarhii ortodocşi de „ tot ceea ce a fost fals şi rău " în cuvintele şi faptele lor din anii dictaturii? Să ne amintim că patriarhul Teoctist, de pildă, a vorbit o oră, în cadrul unei emisiuni „Credo", despre viaţa şi realizările „marelui său înaintaş Justinian Marina, fără să dezvăluie telespectatorilor „cea ce a fost fals şi rău" în „cuvintele şi faptele" sale. Respectiv: într-o scrisoare pastorală, patriarhul Marina, proclama sus şi tare că „Biserica ortodoxă fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care cred în progres şi în instaurarea apropiată a fericirii socialiste", că pentru a nu face să întârzie această „fericire socialistă", clerul se cuvenea a fi curăţat de spiritul trecutului, tinerii seminarişti educaţi într-un spirit ştiinţific şi politic, cărţile religioase revizuite şi editate în lumina dialecticii marxiste, iar controlul activităţilor monastice, întărit.

N-a fost, oare ,fals şi rău" că programul promarxist al noului ierarh, numit de RC.R. şi nu ales de Duhul Sfânt, a permis organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare ale căror obiectiv era să inculce preoţilor „o orientare nouă, în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor populare"? N-a fost ,fals şi rău" că s-a desfiinţat, la ordinul P. C.R., Biserica greco-catolică, prin încorporarea sa forţată în comunitatea ortodoxă? N-a fost ,fals şi rău" că Sfântul Sinod a acceptat, fără cea mai mică obiecţiune, Statutul din 23 februarie 1949, cu ajutorul căruia guvernul comunist reducea numărul diocezelor şi al membrilor Adunării şi ai Consiliului central ecleziastic, notifica numirea preoţilor în posturile importante din administraţia Bisericii şi-i obliga să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de Republica Populară România, iar cei care se opuneau reformelor lui Justinian Marina - considerându-le favorabile mai de grabă puterii comuniste decât Bisericii - au făcut obiectul unor mustrări şi sancţiuni severe?

N-a fost "fals şi rău" că patriarhul Justinian Marina a împins clerul să ia parte, cu multă ardoare, la campania lansată de către Moscova, în favoarea Păcii? Iar în ceea ce priveşte cele trei institute teologice, care au înlocuit fostele facultăţi de teologie, studenţii nu mai aveau posibilitatea să înveţe cum să se apere împotriva atacurilor viclene ale ideologiei marxiste în vigoare, dar fiind că două din materiile necesare formării spirituale ale viitorilor slujitori ai altarului - Apologetica şi Mistica - au fost scoase din învăţământul teologic, cu neîndoielnicul consimţământ al patriarhului? N-a fost "fals şi rău" că „prelaţi ai poporului" şi teologi fără scrupule, câştigaţi cu uşurinţă la cauza proletariatului, s-au aventurat în grabă „să caute în Revelaţia divină bazele acestei teologii a cooperării Bisericii la eforturile făcute pentru fericirea poporului", pledând pentru „angajarea totală a Bisericii în lupta pentru Pace şi Progres", gata să „răspundă imperativelor vremii" conform hotărârii preafericitului patriarh „renovator" al ortodoxiei româneşti: „Deoarece lumea se înnoieşte, să înnoim şi noi Biserica. Nu vom rămâne în urmă. Nu vom deveni anacronici. Trebuie să mergem în pas cu noua societate şi chiar mai mult: să ajutăm şi noi, prin mijloacele noastre, la înnoirea societăţii. Cerem chiar dreptul de a contribui la această înnoire".

N-a fost "fals şi rău" avortarea unei teologii servile care să fie port-drapelul noilor idei sociale create de dictatura comunistă? Mai bine zis o teologie a abandonării poruncilor Evangheliei lui Hristos, pentru că era nerăbdătoare să servească la „stabilirea unei noi ordini sociale", bazată pe lupta de clasă şi bolşevizarea ţării, pe educaţia ateistă a tineretului şi pe întărirea concepţiei materialiste. N-a fost "fals şi rău" - o, cât de rău şi de ruşinos! - că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Nicolae Ceauşescu?

N-a fost "fals şi rău" că, la cea de-a 26 Conferinţă teologică interconfesională, care a avut loc la Cluj-Napoca în ziua de 4 iunie 1975, celebrul ierarh Antonie Plămădeală (pe atunci episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să discute despre „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", cu concluzia marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind totodată o societate nedreaptă?"

N-a fost "fals şi rău" că patriarhia nu s-a opus faimosului Decret nr. 410 din 19 noiembrie 1959, care va permite să se abată năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe? Căci la ordinul unor prelaţi servili, nenumărate lăcaşuri sfinte au fost închise, iar aproximativ 2000-3000 de călugări şi călugăriţe (că­lugării până la vârsta de 55 ani şi călugăriţele sub 50 ani) se văzură constrânşi să revină în lume.

Tare aş dori să ştiu dacă patriarhul actual se consideră vinovat de tot ceea ce a fost "fals şi rău în cuvintele şi faptele" sale din anii dictaturii, când căuta să se arate mai comunist decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu - „eroul ţării", „cârmaciul şi conducătorul de oaste" - cu ocazia Congre­sului al XH-lea al P.C.R. Iată-1, în calitatea de mitropolit al Moldovei, nu numai copleşind de elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România", ci exprimându-şi „recunoştinţa sinceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Româneşti şi altor culte" din România, dar mai ales, dar mai presus de toate exprimându-şi - ceea ce Adrian Păunescu n-a făcut în poezia sa - „angajamentul ferm de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii".

Odată redescoperită libertatea „de a mărturisi greşelile, în ce fel a cerut iertare poporului român ierarhia ortodoxă din anii dictaturii comuniste, şi care i-a fost „pocăinţa ", indispensabilă propriei sale renaşteri spirituale? A auzit cineva pe patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe mitropolitul Antonie Plămădeală sau pe răposatul mi­tropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, să strige ţării şi poporului (retraşi, în chip de pocăinţă izbăvitoare, în vreuna din mănăstirile presărate de-a lungul şi de-a latul pământului românesc): „Iertaţi-ne, fraţilor, pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa noastră, în activitatea noastră sub comunism, iertaţi-ne pentru slugarnica noastră tăcere în legătură cu problemele credinţei şi pentru descalificabila proslăvire a unor conducători care duşmăneau şi pe Dumnezeu şi Biserica!" A scrie, în Cuvântul pastoral în discuţie, doar atât: „Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii", fără a se menţiona toate (dar absolut toate) „greşelile" săvârşite, este egal cu zero.

Mă întreb - şi te întreb, cititorule - dacă este suficient să spui duhovnicului tău, spovedindu-te: „Iertare, părinte, am greşit... Iertare pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa mea..." Sau trebuie să-i înşiri fărădelegile pe care le-ai comis de la ultima spovedanie, pocăindu-te cu adevărat, deoarece numai „regretul" că ai fi putut face „mai mult sau mai bine" şi nu ai făcut, nu duce la nimic, la nici o iertare din partea lui Dumnezeu...

La ce foloseşte „libertatea1''' de care se bucură acum ierarhia ortodoxă din România, dacă îi lipseşte libertatea interioară a unei penitenţe autentice, care să-i ajute pe ierarhii vinovaţi să rostească aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9. 6). Sau să aibă curajul mărturisirii lui Iov, strigând ca şi el: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă"(IOV, 42. 6).

De ce să nu-şi recunoască public ierarhii noştri ortodocşi imensele lor greşeli şi păcate săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ceea ce a fost fals şi rău" în slugarnica lor supuşenie, luând ca exemplu pe sfântul apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată", când -mărturiseşte el - „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam" (GALATENI, 1. 13); care nu se mulţumea să-şi redescopere doar „libertatea de a mărturisi" greşelile şi umilirile, fără ca să le arate pe toate, în toată murdăria şi josnicia lor. în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli citim: „Pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...), iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară..." (FAPTE, 26. 10-11). Sau: „Eu am prigonit până la moarte această Cale, legând şi dând la închisoare şi bărbaţi şi femei. Precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bătrânilor, de la care primind scrisori către fraţi, mergeam la Damasc ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi" (FAPTE, 22. 4-5).

Da, de ce să nu recunoască ierarhii noştri ortodocşi în faţa întregii ţări că n-au fost „slujitori vrednici" ai lui Dumnezeu şi „împreună lucrători cu El", în toată perioada de subjugare comunista, ci s-au comportat ca nişte „apostoli mincinoşi", ca nişte „lucrători vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13), câtă vreme Pavel, acest inegalabil atlet al lui Hristos, nu se sfiieşte să recunoască, înaintea Bisericii din Corint: „Căc-i eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeul" (1 CORINTENI, 15. 9).

Sugerez înaltelor foruri bisericeşti cam cum ar trebui să se producă (după umila mea părere de creştin ortodox, care îmi iubesc Biserica) începutul pocăinţei lor salutare: printr-o dispoziţie (dată editurii patriarhale ortodoxe din Bucureşti, în vederea publicării ediţiei a doua a cărţii mele „Calvarul României creştine". Fiindcă, în această lucrare n-am făcut nimic altceva decât să prezinţi, pe bază de documente, ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea ierarhiei ortodoxe în anii dictaturii comuniste. Fiindcă, abia prin gestul acesta, uluitor de spiritual, s-ar vedea că prelaţii în refuză şi-au „redescoperit libertatea" mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul. Adevărul care, în lumina Evangheliei (IOAN, 8. 31]), ne poate face cu adevărat liberi...

 

 

 

„Prizonier în propria țară” (MARINESCU1997)

 Alexandru Mihalcea, O carte pentru demistificarea istoriei, „Tomis”, Constanța, septembrie 1997

Dl. Aurel Sergiu Marinescu, personalitate a exilului românesc, promotor de frunte al lobby-ului din Statele Unite în favoarea integrării țării noastre în structurile euroatlantice, a lansat la librăria „Mihai Eminescu” din Constanța, ultimul volum al trilogiei Prizonier în propria țară. I-a revenit semnatarului acestor rânduri, și el fost deținut politic și autor al unei cărți despre Gulagul din România bolșevizată, onoarea de a prezenta cartea, comparabilă, în opinia noastră, cu excepționala lucrare a dlui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele. Ca și Închisoarea..., opera dlui Marinescu depășește sfera memorialisticii, reconstituind, de fapt, istoria celei mai întunecate perioade din viața poporului român. Cărți precum Prizonier în propria țară înfățișează - așa cum încă ezită s-o facă istoricii de profesie - adevărata istorie a perioadei 1945-1964. Se cuvine să subliniem un aspect de o importanță aparte: autorul demitizează mult trâmbițata afirmație a lui Nicolae Ceaușescu și a cântăreților regimului, gen Adrian Păunescu, care proslăvea „Conducătorul”, care știa că „țării îi trebuie fabrici și școli, nu pușcării”, cum că, după decretul din 1964, nu au mai existat deținuți politici în România. Au existat, în număr mic, e drept, și A. S. Marinescu eliberat de-abia în 1969 și amenințat până în 1974 cu rearestarea - după 14 ani de pușcărie - este unul dintre aceștia.
L-am rugat pe distinsul oaspete al Constanței să ne vorbească despre carte și motivația scrierii ei. „Am scris-o din obligația morală de a restitui adevărul - ne-a spus autorul. Arhivele se îngroapă la Berevoiești sau dispar, oamenii mor și, peste ani, cercetătorului care ar încerca să reconstituie tragedia românilor trecuți prin malaxorul Securității i-ar fi imposibil. Enorm de multe probe au fost distruse. Am scris-o și cu gândul la tineret, cei care trebuie să înlăture orice i-ar putea primejdui viitorul. Am scris-o pentru încă un motiv: au apărut „scriitorii securiști” sau „securiștii scriitori” care mint de îngheață apele, producând o maculatură conform căreia, dacă ai sta să-i asculți, nu s-a întâmplat nimic tragic în România, nici măcar n-a existat Gulag, cu atât mai puțin sute de mii de deținuți politici”. În legătură cu situația actuală a foștilor deținuți politici, dl. Marinescu ne-a spus: „Sunt îndurerat de faptul că, atâta timp cât mai sunt în viață, sunt marginalizați și batjocoriți. Nu au fost repuși în drepturi, locuințele și alte lucruri confiscate în urma condamnărilor politice nu li se restituie. Ar fi trebuit să fie primii chemați la reconstrucția morală a societății românești. Personal, cred că în România este o schimbare în bine, dar nu adevărată democrație. Va fi doar când instalațiile de ascultare vor fi expuse în muzee, ca și aparatele de desfăcut scrisorile de către cenzură, alături de instrumentele de tortură ale Securității. Nu poate fi democrație adevărată câtă vreme torționarii nu-și cer iertare de la victime. Nu poate exista <reconciliere> între cel care  aridicat diguri la Salcia și a găsit schelete cu lanțuri la picioare și cătușe la mâni și prosperul om de afaceri al tranziției, fost călău al Securității, cu pensie grasă și pe care nimeni nu-l deranjează! <Reconciliere> poat efi între dl. Roman, cu studii la Toulouse, și col. Crăciun de la Aiud. Între torționari și foști deținuți politici, nu!”

În ce privește impresia pe care i-a făcut-o societatea românească, după 22 de ani de absență, interlocutorul niostru ne-a declarat: „Mă impresionează neplăcut urmele lăsate de comunism în <opera de creare a omului nou>. Românii nu mai sunt ce au fost înainte, pe vremea modelelor care au dispărut în închisori sau în mormânt. Le-au înlocuit nomenclaturiștii, activiștii de partid și, în plus, este extrem de supărătoare infuzia de țigănisme în limba noastră, extinsă, din nefericire, la mai toate nivelele: <mișto>, <parai>, <gagică> etc. La fel ca lenevia, muzica țigănească de pe străzi, faptul că au venit aici, să facă pâine, turcii și libanezii!”
Dl. Marinescu este membru al AFDPR Geneva, afiliată la AFDPR condusă de dl. Ticu Dumitrescu. Prima este condusă de dl. Dumitru Ionescu, iar reprezentantul ei pentru românii din SUA este dl. Grigore Caraza (23 de ani de închisoare), bucovinean din Vatra Dornei. Există strânse legături între membrii AFDPR, în ciuda celor 3.500 km care despart Coasta de Est de Coasta de Vest. L-am întrebat pe dl. Marinescu cum se explică toleranța americanilor față de securiștii aciuați acolo. Nu se știe cine sunt? „Ba da, dar nu interesează pe nimeni. Când au fost arestați, cu ani în urmă, câțiva comuniști, dovediți ca autori de acte de subversiune într-o țară sud-americană, presa a făcut mare tam-tam sub influența stângii, iar dacă zece mii de oameni au fost trimiși în Siberia, nimeni n-a scos o vorbă! Periodic apar filme despre crimele naziste, dardespre crimele de o sută de ori mai numeroase  săvârșite de comuniști nu se zice nimic”, ne-a spus dl. Marinescu.

„Flașneta cu iluzii” (TUFIȘ 1993)

 Anca Tufiș, Flașneta cu iluzii, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993

Dacă ar fi să definim cu foarte puține cuvinte coproducția cinematografică româno-moldavă sau moldo-română „Unde fugi maestre?”, în regia lui Bogdan Drăgulescu, după un scenariu de Constantin Munteanu și B. D., am face aceasta răspunzând (nu numai în locul „maestrului”): „Oriunde s-ar putea evita propria umbră”. Și aceasta pentru că, la sfârșitul unei pelicule în care ne aleargă haotic prin cartierele executate la indigo, cu tot cu aleile lor labirintice inundate de gunoaie, prin viața de zi cu zi” a celor greu încercați de adaptarea la „noile realități”, prin Chișinău și București, prin crize de conștiință, ne trezim aruncați într-un carusel de bâlci, în vârtejul căruia figurile umane nu se mai deosebesc de figurile de lemn vopsit, la fel de lipsite de respirație după atâta maraton și la fel de supărate pe Dumnezeu, vinovat, nu se poate desluși clar pentru ce. Poate pentru că în această cursă contra cronometru nimeni n-a reușit să bată recordul. Și pentru că ambiția tânărului regizor de a crea muzică pe sintetizator eșuează (uneori lamentabil) într-un recital de flașnetă. O flașnetă din a cărei cutie mâncată de carii ies anevoie, una după alta, scârțâind din toate încheieturile lor de lemn, iluziile.

Mai întâi iluzia că dacă ești ziarist la noua „Casă a Presei” și scrii „mii de rânduri despre vaci”, acestea drept recunoștință, vor rumega cele 403 poezii patriotice scrise cândva cu oarecare convingere. După aceea, iluzia că totul se poate schimba la comandă, vorba unui zelos redactor: „Trageți tare, da mai moale, că acum suntem în libertate și avem voie”. Iluzia că pomenindu-i până la refuz pe jurnaliștii americani, capitaliștii francezi și chiar pe Saddam Hussein, intrarea în occident se va deschide larg, precum peștera lui Ali Baba atunci când s-a rostit „Sesam”. Iluzia de Cenușăreasă neinvitată la bal a unui personaj masculin, care în toiul nopții așteaptă o zână ce poate transforma dovleacul într-o caleașcă rapidă cu destinația „trecut”, unde va poposi, proaspăt mirosind a „Stalicinaia”, înveșmântat în cele „3 kile de decorații rusești”, pe care și le admiră nostalgic după ce s-au culcat toți ai casei și doar imaginea din oglindă îi mai poate răspunde la marile probleme existențiale: „Dacă ești milos pe lumea asta, n-ajungi nicăierea”. Iluzia că fiind un „cadru” racolat din popor, cu ideologia „lămurită” pentru a face parte dintr-o brigadă artistică mărșăluind prin „întreprinderi și instituții” cu un program temeinic de cântece și versuri patriotice mobilizatoare, ba românești, ba rusești (după conjunctură și public spectator), poți adopta condiția de artist „neproductiv” la „standardele economiei de piață”, lădându-te plătit în „diversificata gamă de produse” a unităților mai sus menționate, spre suprema satisfacție a familiei dezlănțuite într-un slalom uriaș printre oglinzile aburite de emoția sarabandei de lenjerie intimă sau a grămezii de televizoare ce sporesc, în piramidă, imaginea nivelului de trai. Apoi iluzia consacrării în orașul luminilor, care eșuează în „Micul Paris”, unde „Coca Cola se zice tot Coca Cola”, „Eminescu se zice tot Eminescu” și de fapt „fericirea este totul să fie liniște”.

Din tot acest noian de iluzii devin realizabile doar câteva imagini care frizează antologicul, susținute de Mircea Diaconu (recitând poezie revoluționară cu inflexiuni păunesciene sau gafând la fiecare pas cu o înduioșătoare și dezarmantă bună-credință), Mihai Mereuță (nostalgicul ce nu va înțelege în veci mersul istoriei, dar își clădește un viitor solid din calupurile de brânză vândute în piață și kilogramele de versuri care-i vor fi plătite corespunzător în calitate de poet-țăran), Horațiu Mălăele și Petre Nicolae (vajnicii apărători ai „crezului artistic”, înduioșând rusește o bandă de hoți de buzunare la Chișinău și dezlănțuindu-se apoi pe trei voci la București într-o odă a bucuriei de a fi român). Din păcate, scenariștii s-au grăbit să spună totul dintr-o singură suflare (devenită oftat spre final), iar regizorul s-a mulțumit cu încredințarea partiturilor unor voci masculine exersate. Corina Druc ne șoptește la ureche că este doar un element de butaforie. Cele câteva imagini cu încărcătură simbolică, lucrate sârguincios de Petre Petrescu, sunt departe de a ne sădi în suflet o primăvară, așa cum ne-am imaginat-o înaintea vizionării filmului. Aceasta nu pentru că am fi dorit neapărat să ascultăm trilul de privighetoare înainte de termen, ci, mai degrabă, din speranța de a asculta altceva în locul flașnetei mânuite în ritmul caruselului pus în mișcare de același „maestru”.

Comuna Valu lui Traian din județul Constanța în 1992 („TOMIS” 1992)

Am încercat să vă relatăm în cele patru pagini, succint, cum apare cum apare comuna Valu lui Traian acum, la început de an 1993, felul cum se implică consiliul comunal pentru a rezolva problemele stringente, care sunt jaloanele ce scot în evidență perspectiva de bunăstare a locuitorilor din cele două localități.

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a sfântului Crăciun, nașterea Domnului Iisus Hristos, a Noului An 1993, Consiliul comunal format din 17 consilieri, reprezentat de Ștefan Păunescu, primar, Ion Adrian, viceprimar, și Vasile Toma, secretar, calde mulțumiri locuitorilor comunei, agenților economici, colaboratorilor pentru aportul adus în 1992 la realizările notabile și le urează sănătate, bucurii și împliniri în activitate.

Aceleași urări le transmitem și celor care poartă numele sfinților Ștefan, Vasile și Ion și care își serbează ziua de naștere în această perioadă, dorindu-le felicitări, noroc, sărbători fericite și „La mulți ani!”

Interviu cu Eugen Seceleanu (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

E. S. - (...) Știi doar că am fost șef de promoție la facultatea de filosofie. Am fost solicitat să rămîn asistent – reține, asistent, nu preparator.

- (...) Deci să rămîn asistent la catedra de materialism istoric, după aceea, în termen de 10 minute, am fost solicitat să rămîn la Institutul de filosofie. Pentru că nu-mi plăcea să merg prin biblioteci, am acceptat o altă propunere. Aceea de a fi profesor la Școala MAI nr. 1. Acolo am funcționat un an și aș mai funcționat dacă nu-mi dădeam demisia.

- Voiam să respect regulamentul, dar nu puteam.

- (...) am citit în ziarul Informația un anunț că studioul Sahia angajează prin concurs un redactor principal. (...).

- (...) După proba asta mai rămăsesem 4 inși, printre care Bogdan Antonescu, redactor azi la tv. La proba orală, comisia formată din Ion Vissu, directorul Moldovan și alții mi-au spus că am o inteligență ieșită din comun și m-a întrebat dacă accept să mă angajez.

- Văzusem în tramvaie afișe care anunțau revista Flacăra într-o nouă form. (...) Eu l-am propus în 1972 pe Adrian Păunescu să scrie comentarii la jurnalul de actualități, (...). Într-adevăr, A. P. a scris excelent comentariile.

- (...), m-am hotărît să discut cu Traian Stoica, fostul redactor șef adjunct al revistei. M-am prefăcut că vreau să mă ocup de organizarea cenaclului. (...) T. S., un om foarte subtil, m-a înțeles și mi-a promis că mă va propune pe mine pentru acest lucru. La cîteva zile, redactorul șef al revistei m-a întrebat dacă pot să mă ocup de acest cenaclu.

G. A. - Ce crezi că reprezintă pentru tineretul României socialiste acest cenaclu?

E. S. - Cred că reprezintă învingerea complexului față de propria noastră cultură. Nu mi-a plăcut niciodată că i-am uitat pe Goga, Blaga, Șerban Cioculescu – (...).

- (...) Omenirea știe că datorită revoluției organizate și conduse de PCR, România își scrie și într-un fel rescrie istoria. (...)

- (...) Familia noastră are pe puțin 500 de ani vechime în Făgăraș.

- A. P. are cultul talentului, (...). Cît despre poet, acesta a debutat spectaculos, înfrîngînd multe adversități, dar, în ultimul timp, spre satisfacția unora, scrie poezii mult prea directe fără o transfigurare artistică. Și așa, este un poet al națiunii, dar asta nu trebuie să-l mulțumească.

- Întotdeauna am crezut că acelora mai puțin băgați în seamă li se cuvine totul. (...), m-a uluit faptul că avînd o geantă diplomat neagră și o soră la tv, poți să fii atît de plin de caracter, lucru care de altfel a speriat pe mulți. (...)

„Momente de istorie literară” (RAICU 198?)

 Lucian Raicu, Momente de istorie literară, „Tomis”, Constanța, 198? 

Patruzeci de ani de la primele lecturi, peste treizeci de ani de amintiri din viața literară - nu e deloc dar deloc puțin, nici nu se mai potrivește formula de acum cincisprezece ani: „răstimp  relativ scurt”, nu mai e „scurt” nici dintr-o optică liniștitoare, voioasă și optimistă. Prin 1948, când elev în clasa a patra de liceu fiind, observam pe străzile Bârladului persoana gravă și absentă a scriitorului Traian Coșovei, autorul nuvelei La Talianul, venit (trimis) pe la noi în aspră „muncă” de documentare, tânărul poet de astăzi Traian T. Coșovei, fiul încă mai tânărului de atunci (viitor) tată, nu se născuse; nici el și nici unul din fruntașii generației noi de astăzi. Nu se ivise pe lume Mircea Dinescu când l-am întâlnit pe Labiș la Conferința tinerilor scriitori din Moldova. Nici Mircea Cărtărescu, nici Bogdan Lefter, Mariana Marin Alexandru Mușina, Ioan Buduca nu fuseseră înregistrați la oficiul de nașteri din urbele natale. În anul când Nichita Stănescu publica versuri la gazeta de perete a liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, Nicolae Labiș cucerea premiul întâi pe țară la Olimpiada de limba și literatura română (tema: „Lupta de clasă în folclor”), iar la București, la Șosea, era de acum bine consolidată Școala de literatură și critică literară Mihai Eminescu: primele două serii, avându-i printre cursanți - înaintea seriei Labiș - pe D. Micu, Aurel Rău, Ștefan Bănulescu, Al. Andrițoiu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Lăncrăjan, Aurel Martin, S. Damian, Pop Simion, Victor Tulbure. Cursanți scoteau și o revistă (șapirografiată) intitulată Anii de ucenicie, omagiu adus cunoscutei cărți lui Sadoveanu. Promoția a treia îl desemnase pe Nicolae Labiș să conducă sectorul de poezie al voluminoasei reviste (redactor-șef era, în 1952-1953, Radu Cosașu, reputat publicist de la Revista elevilor, un tip matur de 21 de ani împliniți. Publicau versuri în revistă (în selecția lui Labiș, el însuși de șaptesprezece ani, ascultat și de mult glorios) Doina Sălăjan și Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei și Doina Ciurea, Nicolae Motoc și Florin Mugur; aceștia erau vedetele, celebritățile, răsfățații cărora li se îngăduiau destule; pe lângă ei erau alții mai cuminți, mai respectuoși cu schemele zilei, mai prezenți în succesiunea fără de abatere a evenimentelor, proaspetelor aniversări, centenarelor. Unii dintre cei mai citați își permiteau să fie, în virtutea talentului evident, mai liberi în tratarea temelor și chiar „apolitici” (să scrie adică despre dragoste cu melancolie, rău văzută de supraveghetorii mai îndărătnici. După 1953 climatul Anilor de ucenicie se destindea, în limita posibilităților, văzând cu ochii. Neastâmpărații „seriei” în plină desfășurare începuseră să fie priviți cu mai multă omenie și răbdare (cine ar fi crezut?), cu un părintesc umor al acceptării. Esenienii își cam luau revanșa asupra maiakovskienilor, teribilele lor elanuri și tristeți (de moarte) pătrundeau în paginile entuziastei publicații în egală măsură cu cele dedicate lumii prieteniei, actului naționalizării sau demascării forțelor imperialiste. La gazeta de perete a școlii stârnise senzație articolul acceptat, publicat, pur și simplu publicat al unui elev care recomanda „inefabilul” în materie de poezie; morocănoșii, pentru moment, trebuiau să bată în retragere. Nu vorbise și Eminescu (autorul exemplar al poemului Împărat și proletar) despre existența unui „nu știu ce” în materie de sentimente? Nu vorbise de „inefabil” chiar și G. Călinescu, deputat în Marea Adunare Națională? Nu le era simplu morocănoșilor să dea replica unor argumente de asemenea gravitate. Chiar și umorul, ironia, râsul de toate felurile începuseră să facă ravagii printre elevi, spre marea nemulțumire și profunda derută a unor membri care socoteau că se mersese prea departe, se râde fără măsură, se mai cântă și cântece vechi. Atribute ale tinereții, desigur, dar unde se va ajunge dacă sunt îngăduite și cultivate în spiritul unei condamnabile de „gură-cască”? Elevii mai neastâmpărați (Labiș - primul dintre ei, călăuzitorul, inițiatorul de temeri) evadau spre zonele centrale ale încă vechiului nostru București, spre Capșa, de pildă, spre Cafe de la Paix, spre bătrânul Gambrinus, spre mai tânărul Trocadero (tânăr, dar deschis toată noaptea) și, doamne, ce le era dat să vadă? Lucruri inadmisibile și pe care bietul „director de studii” al școlii, un alarmist, un lăcrimos auster, un foarte tenace supraveghetor, iritat de fatala evoluție a situației, le contempla, în cazul cel mai fericit, cu o îndurerată clătinare din cap. Putea fi văzut la o m masă - și elevii vedeau asta cu ochii lor dilatați de uimire, de admirativă neîncredere - cum Ion Barbu, sorbind dintr-un pahar mai ales de oranjadă, rezolvă probleme de matematică superioară. Dacă vreunul dintre tinerii elevi deciși să asimileze tainele „măiestriei artistice” îl privea timid, emoționat, insistent, marele poet nu se supăra; uneori, interesat el însuși, îl invita să ia loc și asta se putea povesti ceasuri, zile și săptămâni întregi. La altă masă, neverosimil de real, autorul Esteticii - Tudor Vianu. Adrian Maniu nu se lăsa nici el așteptat; îl întovărășea uneori la o cafea, la un coniac, atoateștiutorul Șerban Cioculescu. Cum să nu se tulbure Nicolae Labiș și colegii săi, cum să nu cadă pe gânduri? Cădeau, desigur, pe gânduri și vorbeau între ei și mai ziceau una-alta și zicerea devenea uneori vers, proză, critică și în oricât de naiv rudimentare forme, zicerile acestea erau simptomatice, demne de toată atenția.

Debutul lui Nichita Stănescu a constituit vârful de lance al impunerii și afirmării unei alte strălucite generații, ajunsă repede la maturizare, la o meritată audiență și reputație publică, stimulată și de conștiința solidară a criticii literare (un cuvânt greu au avut și prietenii literari; l-aș cita pe Al. Ivasiuc). Poeți de talent, câțiva dintre ei mari poeți, debutează odată cu Nichita Stănescu sau, în anii îndată consecutivi, pe calea de el deschisă. Nici unul nu seamănă cu autorul Necuvintelor;  în nici un caz nu-i sunt subordonați, dar toți colaborează cu el, într-o diversitate de forme, la înnoirea ambianței, la promovarea unor noi structuri lirice. Numele cel mai des asociat în faza începuturilor este cel al lui Cezar Baltag, poet de remarcabilă profunzime, cu volum de debut tot în 1960 (Cununa de aur), dar deplin exprimat în Vis planetar (1964), Răsfrângeri (1966), Monade (1968), Odihnă în țipăt (1969). Când Nichita Stănescu dă la iveală O viziune a sentimentelor, în 1964, Marin Sorescu se semnalează cu volumul de inteligente parodii Singur printre poeți, el urmând a se impune definitiv (ca unul dintre cei mai importanți poeți de după război) cu Poeme (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), La Lilieci (1973). Ioan Alexandru publicase primele versuri, ca și Nichita Stănescu, în revista Tribuna, dar atrage puternic atenția (și consimțirea criticii literare) cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966). Ana Blandiana își sincronizează debutul (Persoana întâia plural, 1964) cu a doua carte a lui Nichita, dar convinge cu Călcâiul vulnerabil (1966). Anul 1965 înregistrează debutul fulgerător al lui Adrian Păunescu (Ultrasentimente), mai edificator continuat în sensul dramatizării obsesiilor cu Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1969).

După un excepțional debut (1964)  în reviste (girat de autoritatea unui Geo Dumitrescu, a unui Ștefan Aug. Doinaș), Marcel Mihalaș publică volumul Nume, unanim salutat de cronicarii literari ai momentului (N. Manolescu, E. Simion, Valeriu Cristea și alții), de o factură singulară - și ceea ce îl singularizează și mai mult - întru totul rezistent și astăzi.

Nu numai pentru poezie, momentul ambiant Nichita Stănescu, dar și pentru nuvelistică și roman, eseu și critică literară, este un moment fast, productiv și efervescent, cu urmări considerabile asupra evoluției literaturii din ultimii douăzeci de ani.

Interviu cu Dinu Săraru (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

D. S. -(...) Am fost cuprins de tânăr de febra acestei revoluții. Să nu ți se pară curios, dar prin 1945 am participat la schimbarea primarului din raionul Horezu. Aveam 13 ani. (...)

-Poate pentru că eram fiul unu învățător care fusese ilegalist.

-(...) Din vremea aceea și pînă am terminat Clipa, pe care o aștept să apară, am tot visat să scriu un roman în care să vorbesc despre activiști.

-(...) A. Păunescu este indiscutabil un catalizator de energii artistice și unul din cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut în ceea ce privește promovarea talentelor, în ciuda crustei sale de om imposibil.

- Revoluția e atît de cuceritoare, chiar în perioada ei de copilărie, cînd poate fi sîngeroasă, încît peste vreme nu se reține decît partea ei frumoasă. Chiar și Bălcescu s-a bătut pentru a apuca o bucată din plușul de pe tronul regelui Louis-Philippe.

- M-au interesat în acest roman [Clipa] suferințele unui om care se afla pe baricadele revoluției și care a trebuit să îndure nedreptatea întîmplătoare a revoluției. (...) Maniu a fost unul dintre cei mai lași politicieni ai istoriei noastre moderne. Însă după ce a fost condamnat de tribunalul poporului el putea să aibă sentimentul că este un martir sau un erou. Dar ce tragedie trăia Lucrețiu Pătrășcanu? A fost o perioadă dramatică în istoria noastră cînd s–au făcut și erori, care, sigur, și-a pus pecetea pe epoca respectivă. Dar marele sens al revoluției noastre nu a fost alterat. Revoluția nu ține seama de un singur destin, ea se face cu destinele unui popor întreg.

- Care credeți că e sensul revoluției noastre?

- Fericirea omului. Dacă studiem cu atenție cuvîntările tov. N. Ceaușescu va trebui să observăm insistența, nu numai teoretică, programatică a acestui mare om pentru ideea de fericire a omului în România. (...) Fericirea e o stare gravă. Ea implică gravitate în fiecare, gest, act, cuvânt. Acest sfînt care e Bălcescu nu putea să devină sfânt dacă n-ar fi făcut ca toată biografia lui să fie egală cu ideea de sacrificiu pentru fericire. (...) Se manifestă o tendință spre bombasticism în presa noastră.

- Aș vrea să vă reamintesc un vers al lui Miron Radu Paraschivescu: „Nu cred în libertate cît nu-i a tuturor...”. (...)

- Setea de libertate nu se poate satura decît printr-o înțelegere extraordinară de angajată a necesității. (...) Libertatea fundamentală care s-a cîștigat este aceea de a ne dicta noi înșine destinul în acest moment, inclusiv privațiunile. (...) Există chiar niște riscuri ale democrației.

- (...) Am stat de vorbă mai demult cu copiii unui ministru pe care tatăl lor îi trimitea la școală cu mașina. I-am întrebat: „Cum o să vă duceți la școală cînd tatăl vostu nu va mai fi ministru?” Era o zi friguroasă și ei s-au și văzut în situația de a merge prin ger pe jos. „Cum așa?”, m-au întrebat ei. Le-am răspuns: „Așa cum merg la școală copiii lui Nicolae  al Getii de la mine din Slătioara.” (...) De la această concepție am pornit atunci cînd am scris în Flacăra o tabletă întitulată Exploatarea scaunului de către om, care mi-a adus o mulțime de scrisori. Descriam acolo o formă de „exploatare” în socialism. (...) Democrația trebuie să ne învețe că egalitatea se desfășoară între cetățeni egali nu între funcții.

- Cu cîteva fericite excepții, apar încă multe cărți lipsite de semnfiicații social-pol majore, care macină un cotidian domestic fără priză la actualitate. Război și pace  evocă starea de spirit a unei societăți în istorie. Nu numai un bal la familia Rostovilor. Alți scriitori trec dincolo de realitate și fabulează. Mai există și ipostaza scriitorului care ciupește istor. Stă pe marginea drumului pe care merge istoria și în reportajul lui pedestru vede doar piciorul soldatului căruia i s-a desfăcut moletiera.

-Tot făcîndu-se  ierarhizări din afara fenomenului literar, fără piedestal, scriitorimea s-a dezobișnuit de ideea că, dacă scriitorul are dreptul să scrie și să publice, și cititorul are dreptul să citească și să nu-i placă.

G. A. -O tristă realitate a vieții noastre literare o constituie „bisericuțele literare”.

D. S. - E una din dramele momentului nostru literar. Și eu am făcut politică de grup și eu am făcut erori, dar tot atunci am participat și la opera de promovare a celei mai bun generații de poeți actuale, pe vremea Luceafărului lui E. Barbu.

-(...) N-am fost laș, de pildă, cînd am participat la publicarea piesei lui M. Sorescu, Iona. Și nu era prea ușor să nu fii laș, cînd au fost atîția.(..) Am fost mai curînd oportunist, ceea ce e și mai îngrozitor. De pildă, atunci cînd n-am făcut praf niște piese fără cap și fără coadă și am închis ochii pe principiul „să trăim cu toții bine”. Atunci s-a spus: „S-a intelectualizat și Săraru! Nu mai e un primitiv.” Penibilă intelectualizare! Istoria culturii e dură. Ea operează numai cu da și nu. Nu reține decît pe da.

- (...) Uneori apar dueluri în presă cu cele mai modeste motive, subiectiviste, carieriste, de orgoliu. N-am mai asistat de mult la o înfruntare serioasă de idei. Parcă am avea vocația ciupelii.

- Cel mai interesant moment pentru literatură este momentul actual. Există apoi o extraordinară apetență pentru literatatura inspirată din viața politică. Ar fi dealtfel absurd ca o societate prin excelență politică cum este societatea noastră, să nu poată determina o literatură și o artă profund politică. Ele trebuie să contribuie la purificarea vieții noastre spirituale. (...) Cu o carte ca Răscoala rămîne Rebreanu în istoria literaturii nostre, nu cu Adam și Eva.

- (...) Am slăbiciunea lucrurilor concrete. Am să m-apuc odată să fac la margine de drum, în satul meu, Slătioara, o fîntînă.”