Institutul Pedagogic Constanța în 1971 (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011, p. 134

(...) Mircea Alexandu Ieniștea, Nistor Ignat, Ioan Vladimir Iliescu, Margareta Iordan, Ion Lungu, Dumitru Lupu, Victor Mageru, Vasile Manea, Vasilica Mănescu, Arie Matache Grumberg, Faruc Mememt, Nicolae Șt. Mihăilescu, Marin Mincu, Vasile Mîrza, Adriana Moldoveanu, Dumitru Mondescu, Maria Munteanu, Virgil Nicolae, Gheorghe Niculescu, Mirela Niculescu, Alexandrina Novac, Maria Pascu, Mircea Peahă, Petre Petculescu, Ion Petrescu Burloiu, Dumitru Popescu, Enache Puiu, Valeria Petrescu, Nicolae Rășanu, Cornel Regman, Vladimir Robu, Gheorghe Rotariu, Anișoara Sălăgeanu Lupoi, Gheorghe Sălăgeanu, Gheorghe Saricu, Lucius Săveanu, Oltenia Skolka, Emilian Ștefănescu, Diomod Strungariu, Nadejda Talpă, Dem. Teodorescu, Ana Toșa-Turdeanu, Vasile Tutoveanu, Maria Vanță, Rodica Vasilescu Ureche, Gheorghe Vericeanu, Ștefan Zisulescu(135).

Cu prilejul aniversării este editată lucrarea Un deceniu de activitate. 1961-1971, sub egida Institutului pedagogic Constanța, volum redactat de lect. univ. Vladimir Robu, conf. univ. N. Mihăilescu, secretar șef A. Blaga. Printre alte raportări, se prezenta faptul că „institutul se află instalat cu spațiul de învățământ, cu serviciile administrative și cu unele ateliere în două localuri, dispune de două cămine, o cantină, două săli amenajate pentru educație fizică, un teren de sport și o bază nautică de yachting pe malul lacului Siut-Ghiol(136). Dispunea de 14 săli de cursuri și seminarii, repartizate, în general, pe facultăți. Pentru facultățile de fizică-chimie și științe naturale erau amenajate 20 de laboratoare. Biblioteca institutului, un punct de referință pentru cercetare, dispunea nu doar de un important fond de cărți și publicații, ci și de sute de documente microfilmate, fotocopiate sau xerocopii, „unele lucrări de materiale documentare de primă importanță nemaifiind în celelalte biblioteci din Constanța”(137).

Institutul pedagogic de 3 ani Constanța avea, la acea dată, 5 facultăți, 940 de studenți, din care 656 la fără frecvență, 600 de bursieri, (...) căminiști, 750 abonați la cantină. Suprafața utilă a institutului era de 6.066 mp, a dormitoarelor 6.614 mp. Numărul cadrelor didactice - 75. Pe această bază au fost posibile realizările din anii ce vor urma.

Cercetarea științifică se efectua multidisciplinar, fiind axată pe teme majore, precum studiul sistematic și ecologic al faunei litorale din sectorul românesc al Mării Negre, cercetări asupra florei și vegetației din Dobrogea, contribuțiile productivității culturilor irigate din Dobrogea etc(139).  

Se află în România și vizitează și Constanța în zilele de 8-11 august 1972, prof. dr. Charles Mercieca din SUA, secretarul general al Asociației Internaționale a Educatorilor pentru Pacea Lumii (IAEWP) și președinte al Comitetului Internațional pentru Crearea Universității Mondiale(140). „Scopul vizitei lui Charles Mercieca era acela de a cunoaște învățământul românesc și a se ocupa împreună cu prof. George Văideanu, directorul Institutului de științe pedagogice, cancelar pentru Europa de est a proiectatei universității mondiale a Europei, de pregătirea Convenției europene a IAEWP ce putea avea loc în România sau în Olanda(141). Membrii secretariatului asociației doreau ca România să devină centrul pentru Europa de est, oferindu-se fonduri de cercetare și pentru susținerea unei publicații, Educația pentru pace, difuzată în mai multe țări.

3.4. „Ovidianum” - asociație internațională dedicată poetului

În perioada 25-31 august 1972, se desfășoară la Constanța ample manifestări prilejuite de primul Congres internațional al Asociației științifice internaționale pentru cultivarea studiilor ovidiene numită „Ovidianum”. Asociația a fost întemeiată din inițiatică românească pentru intensificarea studiului (...).   

 

135 = Bibliografia lucrărilor științifice ale cadrelor didactice din Institutul Pedagogic Constanța, realizată în cadrul serviciului bibliografic de Iona Popișteanu, Gabriela Comîrzan și Ana Popișteanu.  

136 = Un deceniu de activitate. 1961-1971, Institutul Pedagogic Constanța, 1971.

137 =  Un deceniu de activitate. 1961-1971, Institutul Pedagogic Constanța, 1971.

138 = Arhiva MECST, dosar 261, 1971, f. 61.

139 = G. Octavian, Aspecte ale cercetării științifice la Institutul pedagogic din Constanța, „Tomis”, VIII, nr. 22, 25 noiembrie 1973, p. 15.

140 = Asociației Educatorilor pentru Pacea Mondială era o asociație neguvernamentală cu caracter internațional, înființată în 1969, condusă de prof. C. Marcieca de la Universitatea din Alabama, SUA, cu 500 de membri, având scop promovarea înțelegerii internaționale și a păcii mondiale prin intermediul educației. Publicație proprie: „Educația pentru pace”.

„Un monument de dezinformare” („TOMIS” 2001)

 ***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.

Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.

Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.

„Cultura, aproapele nostru” (MOCANU 2000)

 Virgil Mocanu, Cronică tv. „Cultura aproapele nostru”, „Tomis”, Constanța, 2000

În acest număr al revistei ne vom exprima, în deplină cunoștință de cauză, câteva opinii referitoare la o emisiune a postului de televiziune MTC care se ridică peste media altora, mai mult sau mai puțin anodine, pur formale, ticluite sub imperiul precipitării. Este vorba de Cultura, aproapele nostru, semnată frecvent de Mircea Pânzaru. De ce ne oprim și stăruim asupra acesteia? Pentru că își concentrează atenția asupra celor semnificative aspecte și evenimente ale spiritualității pontice (Festivalul Internațional de Operă și Balet de la Constanța, Gala anuală de balet a Teatrului specializat „Oleg Danovski”, Festivalul Național al Teatrelor de Revistă, găzduită de opt ediții, consecutiv, de Teatrul „Fantasio”, Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia), abordând frontal politica repertorială a instituțiilor profesioniste de spectacol tomitane, precum și manifestările culturale de prestigiu, nu pe cele ostentativ elitiste. Mă refer în mod deosebit la saloanele de carte, la activitatea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor, la Simpozionul Național de Haiku, la Festivalul Național de literatură „Colocvii tomitane”, la concertele și recitalurile unor instrumentiști sau voci celebre. Emisiunile culturale ale lui Mircea Pânzaru poartă pecetea unei minuțioase și atente documentații, fiind redactate accesibil, grație vehiculării unui limbaj accesibil de o incontestabilă plasticitate și expresivitate, vehiculând sintagme și construcții lexicale non-redundante. Reperele fenomenului cultural analizat sunt alese inspirat și prezentate explicit, dialogurile sale cu interlocutori de marcă (maestrul coregraf Gigi Căciuleanu, prozatorul Pavel Chihaia, regizorul de operă Cristian Mihăilescu, sopranele Felicia Filip, Elena Rotari și Niculina Cârstea etc), distingându-se prin precizia și claritatea întrebărilor, prin indiscreția benefică în sondarea universului sensibil al personalității invitate, ca și prin caracterul exhaustiv al răspunsurilor oferite.

În afara interviurilor, a reportajelor culturale cultivate cu obstinație de profesionist-teleast, Mircea Pânzaru, interferând comentariul avizat cu imaginea sugestivă, prezintă cronici de spectacole care incită la reflecție și violentează atitudini sau viziuni comode asupra spectacolului. Unele emisiuni ale lui Mircea Pânzaru reprezintă consistente viziuni asupra culturii.

La emisiunea „Pianiști de excepție” (Dan Grigore și Dimitrie Zgouros) am remarcat pertinența judecăților de valoare avansate, admirația ingenios temperată la adresa celor doi monștri sacri ai claviaturii, satisfacția, chiar bucuria reporterului de a fi ascultat „muzica sferelor”. Imaginea și sunetul au argumentat cu brio considerațiile lui Mircea Pânzaru.

Evenimente culturale în județul Tulcea în 1997 („Tomis” 1997)

OLIMPIU VLADIMIROV, Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, octombrie 1997
-De la începutul acestui an, câteva apariții editoriale tulcene ne-au reținut atenția: Armata poporului (versuri de Augustin Ioan, la editura Cartea românească), Lacrima cu zăvor (versuri de Dumitru Nicodim, la editura Mustang), Povestiri din Delta Dunării de Paul Sârbu la editura Eminescu și Soare..., versuri de Victoria Mihăilescu-Ștefănescu, (volum postum) la editura Eminescu.
-Sub genericul „Confluențele artelor”, la Biblioteca orășenească din Isaccea s-a desfășurat un dialog între scriitorii Ștefan Caraman, Marian Dopcea, Mihai Moleșag și artiștii plastici Cicerone Ciobanu și Vasile Drăgușanu. S-au acordat autografe pe volumele Zapp... de Ș. Caraman și Epigrame... pe alese de M. Moleșag, iar V. Drăgușanu a prezentat expoziția proprie de grafică publicitară (carte, teatru, muzică) intitulată Starea de... 

„Colocvii măcinene” (DUNĂREANU 1996)

 Ov. D., Colocvii măcinene, „Tomis”, 1996, noiembrie

Sub genericul de mai sus, între 9-10 noiembrie, s-a desfășurat în orașul Măcin a patra ediție a unei manifestări culturale care începe să-și consolideze o tradiție și un profil relevant în viața spirituală a spațiului nord-dobrogean.

Depășind toate vicisitudinile, un nucleu de oameni entuziaști, călăuziți de sentimentul propășirii culturale a urbei natale, adunați în jurul Casei de Cultură, avându-i în frunte pe Keazim Baeard, directorul acesteia, și pe profesorul Sorin Mureșnu, sprijinit de Consiliul Local și Inspectoratul pentru Cultură Tulcea, a asigurat o bună ținută acestor colocvii. În primul rând, prin conceperea unui program cu o tematică incitantă deschisă spre probleme precum: Românii în context european, Cultură și societate, Literatură și artă plastică contemporană. În al doilea rând, prin personalitățile invitate din București, Iași, Constanța, Tulcea.

Au susținut (...) cu publicul: conf. dr. Gh. Iacob - Integrarea României în Europa, conf. dr. Luminița Iacob - Românii despre ei înșiși, dr. Radu Ciuceanu - Totalitarism și democrație la români, Mariana Cris - Renașterea prin cultură, prof. Vladimir Ivanov - Cultura sub impactul informatizării societății, prof. Nicolae Buiculescu - Contribuții la monografia orașului Măcin.

Au dialogat cu publicul scriitorii Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Ovidiu Dunăreanu.

Artistul plastic Paula Toader și-a vernisat o expoziție personală de pictură. 

Au fost lansate cărțile: Modernism și europenism. Românii de la Cuza Vodă până la Carol al II lea, Percepții, trăire și identitate etnică, de Gh. Iacob și L. Iacob; Fragilități - poeme de N. Motoc; Punctul mort - roman de C. Novac.

Fără anvergura pe care și-au dorit-o inimoșii și oneștii lor organizatori, Colocviile măcinene s-au dovedit, în cele din urmă, nu o reuniune de dragul reuniunii, ci una de calitate.

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 Olimpiu V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Prozatorul tulcean Ștefan Caraman își delectează în continuare cititorii de pretutindeni, publicând, în revista „Flacăra” nr. 7/1996, povestirea „Cristoph colecționa timbre”

Ceea ce ne obligă să facem această mențiune este impresionanta prezentare pe care i-o face criticul Alex. Ștefănescu sub titlul „Un posibil maestru al gemului scurt?” „Ștefan Caraman progresează - într-un ritm alarmant - ca autor de proză scurtă. Multă vreme l-am considerat inofensiv pentru că locuiește la Tulcea, departe de București. Dar acum îmi este tot mai teamă că va face din Tulcea capitala prozei scurte românești”.

Dacă ne gândi m că tot de pe aceste meleaguri, cu ani în urmă, au „izbucnit” în literatura noastră contemporană „Provincialele” lui Valentin Barbu, „Cocoșul” lui Gheorghe Bogorodea și povestirile lui Gabriel Bădică, afirmația apreciatului critic îmbracă sâmburele unui adevăr cu optimismul care ne ferește de exagerări și gratuități.

*

Autor al volumului de versuri „Golgota tăcerii” (Edicop, București, 1993), prof. Gh. Dascălu din Babadag debutează editorial și cu... aforisme!

Volumul „Stropi de gând” (Romfel, București, 1995), prefațat de prof. univ. dr. Serafim Duicu, a fost lansat recent atât la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Babadag, cât și la Liceul „Spiru Haret”, bucurându-se de prezența unei numeroase asistențe, despre carte și autor exprimându-și opiniile ing. Mihai Nicolae, primarul municipiului Tulcea, scriitorul Ernesto Mihăilescu, consilier șef al Inspectoratului școlar județean, și prof. Cezar Calenic, directorul Liceului „Spiru Haret”. 

*

Între ultimele traduceri (din și în limba franceză) semnate de prof. Doina Postolache, director al Bibliotecii Județene „Panait Cerna” Tulcea, apărute la editura Lumina (Drobeta Turnu Severin), vom menționa „O femeie din Egipt” (memoriile soției fostului președinte al Egiptului, Anwar El Sadat) și volumul de poezie „A vie, a mort!” (o selecție din versurile poetului Florian Copcea).

Așteptăm cu același interes traducerea celor 36 de „Biografii de femei celebre”, aflată sub tipar la editura Agora (Iași).

*

Au apărut numerele 1 și 2 ale unei noi publicații tulcene, „Univers Delta Dunării”, periodic pe problematică de mediu, editat de Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării.

Am reținut din sumarul ultimului număr o tematică diversă, axată pe problemele specifice Administrației, dar și de interes general, incitantă pentru cele mai largi categorii de cititori.

Beneficiind de condiții grafice deosebite, publicația se înscrie ca o realizare de prestigiu, așteptată și necesară într-un domeniu cu certe priorități actuale.

„Viața Filialiei” („TOMIS” 1996)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, martie 1996

* 

De curând, în sediul revistei „Tomis”, a avut loc Adunarea Generală a Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România. Scriitorul Constantin Novac - secretarul executiv al „Filialei” o analiză a activității desfășurate în primul ei an de existență. În luările de cuvânt, membrii filialei au stabilit obiective și acțiuni care urmează a fi realizate în cursul acestui an. Ne rețin atenția: aniversarea a 30 de ani de la înființarea revistei „Tomis”; organizarea ediției a II a Colocviilor Tomitane, cu acordarea premiilor revistei „Tomis” și ale Filialei „Dobrogea” a USR.; preocuparea Filialei de a primi noi membri în USR; organizarea de întâlniri cu cititorii din centrele culturale ale Dobrogei (Sulina, Babadag, Medgidia, Mangalia); realizarea, cu concursul Inspectoratului Județean de Cultură, a unei antologii de reportaj dobrogean contemporan; acordarea de sprijin social scriitorilor, membri ai Filialei, care acuză dificultăți materiale majore.

* Scriitorii Nicolae Motoc și Vasile Cojocaru au participat la o emisiune, de mare audiență în rândul tinerilor, realizată de postul de televiziune MTC despre cărțile de debut în poezie.

* Prozatorul Ernesto Mihăilescu, inspector șef al Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, și scriitorul Constantin Novac, redactor șef, și redactor șef adjunct al revistei „Tomis”, au realizat un dialog, la Casa Cărții și Biblioteca Județeană, cu factori responsabili de difuzarea presei și a cărții din orașul Tulcea.

*

Liceul de Artă din Constanța i-a avut ca invitați pe Cristina Tamaș și Ovidiu Dunăreanu. Despre cărțile a vorbit Virgil Mocanu, redactor al postului de radio Constanța. Cei doi au dialogat cu elevii claselor a XII a și au acordat autografe.

*

La serata de muzică și literatură „Femeia și marea”, organizată de Filiala Constanța a Ligii Navale Române, cu prilejul Zilei Femeii, au citit din cărțile lor Cristina Tamaș, Aurelia Lăpușan și Ana Ruse.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1995)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, iunie-iulie 1995

*

Primăria și Școala Generală din comuna Greci au organizat, cu sprijinul Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, o întâlnire cu membrii redacției revistei „Tomis” și Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Cu acest prilej, a avut loc lansarea antologiilor de proză, Vânzătorul de enigme, și de versuri, Fereastra dinspre mare, editate de revistă. Au participat scriitorii: Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Sorin Roșca, Dan Perșa.

*

Vineri, 16 iunie, la librăria „Eminescu” din Constanța, au fost lansate volumele: Alte Americi de Norman Spinrad și Copiii lui Faraday de N. Lee Wood, în prezența autorilor americani. Dacă Spinrad este cunoscut publicului românesc grație romanelor Solarienii, Mașinăria Rock and Roll, Visul de fier, publicate în colecția Nautilus a Editurii Nemira, Wood și-a lansat cartea în premieră mondială. Autorii americani au sosit în orașul de pe malul mării la invitația Clubului SF - MTC, realizat de Iulia Pană. Organizatori au fost postul de televiziune MTC și SC Libri Maris. Autorii și cărțile au fost prezentați de scriitorii Florin Șlapac, Dan Perșa și de directorul MTC Haralambie Beizadea.

*

Numărându-se printre invitații simpozionului „Scriitori români din întreaga lume”, organizat de Uniunea Scriitorilor la Neptun între 5-10 iunie, scriitorul român Pavel Chihaia, care trăiește la Munchen, a fost oaspetele redacției revistei „Tomis” și a dialogat cu câțiva dintre membrii Filialei. Au luat parte la acest colocviu de suflet: C. Novac, N. Motoc, F. Șlapac, Arthur Porumboiu, Ovidiu Dunăreanu, Sanda Ghinea, Nicolae Necula, S. Roșca, D. Perșa, Șerban Gheorghiu, Corina Apostoleanu.

*

Poetul Ion Codrescu a fost distins cu mențiunea de onoare a Concursului Internațional de Poezie „Matsuo Basho”, desfășurat în Japonia cu ocazia aniversării a trei sute de ani de la nașterea celebrului poet din arhipeleagul nipon.

*

Duminică, 11 iunie, la Muzeul de Artă Constanța, a avut loc lansarea volumului Viața în direct (Editura Leda) al tânărului poet Valentin Busuioc, membru al Societății de Haiku din Constanța. Și-au exprimat opiniile: consilierul editorial profesor Valentin Sgarcea, I. Codrescu, profesor Olga Duțu, profesor Florina Popescu.

„Viața Filialei” (DUNĂREANU 1995)

 Ovidiu Dunăreanu, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

*

Faptul că Dobrogea este bogată în proză îl dovedesc și recentele lansări de carte. Aceste întâlniri cu cititorii s-au constituit în tot atâtea prilejuri de manifestare a unei solidarități literare, prin numărul scriitorilor participanți la ele, mai pregnant simțită în ultima vreme în Ținutul Mării, ca semn al rezistenței în fața veleitarismului, dificultăților și indiferenței generale.

*

Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea și Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din Dobrogea au organizat la Casa de Cultură a orașului Babadag lansarea romanului „Procesul unui intelectual” de Al. Prundea și a antologiei de proză contemporană „Vânzătorul de enigme”, editată de revista „Tomis”. Evenimentul a fost onorat de prezența scriitorilor Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Florin Șlapac, O. Dunăreanu.

*

Muzeul de Artă Constanța găzduit lansarea volumului de proză scurtă „Spovedania unei femei” de Aurelia Lăpușan, apărut la editura constănțeană „Europolis”. Întâlnirea s-a bucurat de prezența unui public distins, format din scriitori, oameni de presă, radio și televiziune. Au vorbit despre autoare și cartea ei de debut scriitorul Corneliu Leu, editorul Olga Duțu și redactorul revistei noastre, Dan Perșa.

„Filiala din Constanța a Uniunii Scriitorilor” (DUNĂREANU 1995)

 Ovidiu Dunăreanu, Filiala din Constanța a Uniunii Scriitorilor, „Tomis”, Constanța, februarie 1995

Strădania, de decenii, a scriitorilor din Ținutul Mării, de a se constitui într-un organism profesional care să-i reprezinte în plan național și să le apere interesele, a devenit certitudine. Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România funcționează! Înființarea ei fost favorizată pe de o parte de faptul că în cele două județe - Constanța și Tulcea - există deja un nucleu de membri titulari, iar pe de altă parte că, în ultimii ani, aici, a reușit să se afirme un grup masiv de noi creatori de certă valoare, care au și îndeplinit, de altfel, exigențele impuse de „Statutul Uniunii”. Nu trebuie diminuat, însă, nici efortul revistei Tomis, care a militat de-a lungul celor aproape 30 de ani de viață pentru această idee, promovând cu consecvență scriitorii de talent. În urma ședinței de constituire, de sâmbătă 21 ianuarie 1995, onorată de prezența președintelui Uniunii Scriitorilor, criticul Laurențiu Ulici, a primarului municipiului Constanța, dr. Cornel Neagoe, a criticului de artă Doina Păuleanu, consilier șef al Inspectoratului județean pentru cultură, a unei numeroase asistențe, formată din scriitori, oameni de cultură, ziariști, sponsori și după desfășurarea lucrărilor Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor din România, din 3-4 februarie 1995, Filiala dobrogeană are următoarea componență: Constantin Novac - secretar executiv; Nicolae Motoc - reprezentantul Filialei în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor din România; Arthur Porumboiu, Florin Șlapac, Ștefan Cucu, Cristina Tamaș, Nicolae Necula - membri în Biroul Filialei; Ion Codrescu, Vasile Cojocaru, Victor Corcheș, Ion Dragomir, Ion Faiter, Victoria Gavrilescu, Octavian Georgescu, Șerban Gheorghiu, Sanda Ghinea, Ernesto Mihăilescu, Ana Ruse, Hortensia Teodorescu, Petru Vălureanu - membri.

„Efigii Măcinene” (ROȘCA 1994)

S. R., Efigii Măcinene, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

În excepționala organizare a Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, a Consiliului Local și a Casei de Cultură, au avut loc la Măcin manifestările celei de a doua ediții a Zilelor Culturii, sub genericul „Efigii Măcinene”. Ca o dovadă a faptului că ediția din 1993 s-a bucurat de succes, oaspeți de marcă au onorat cu prezența lor această reuniune cultural-științifică, participând cu lucrări de înaltă ținută la simpozioanele organizate cu acest prilej. Astfel, eminentul profesor dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. Emil Eamandi, prof. Sorin Mureșanu și prof. Vasile Popa au prezentat tema „23 August-12 septembrie-25 octombrie 1944 în perspectivă istorică”, iar dr. Eugen Dijmărescu, vicepreședinte al Senatului României, a susținut tema „Reformă și tranziție - condiționări, limite, alternative”. Cele câteva lansări de carte, spectacolul oferit de Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, cu apreciatul actor George Motoi la „timonă”, întâlnirea cu scriitorul Ioan Lăcustă și concursurile de creație literară și plastică sunt tot atâtea repere ale acestei ediții, la care au participat scriitorii Sorin Roșca și Ovidiu Dunăreanu, preot lector univ. Nichita Runcan, prof. Ernesto Mihăilescu, sculptorul Stelian Bâscă, ing. Lucian Matei, primarul orașului Măcin și, nu în ultimul rând, Chiazim Baear, directorul Casei de Cultură Măcin. Felicitări și succes ediției 19965

„Mozart, prietenul meu” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș, Mozart, prietenul meu, „Tomis”, martie 1993

Premiera inaugurală a anului 1993, prima montare Mozart din istoria Teatrului Liric Constanța, spectacolul supraintitulat „Mozart, prietenul meu”, alcătuit din două opere comice într-un act, „Directorul de teatru” și „Bastien și Bastienne”, ne-a oferit imaginea vie a celui pe care D. Șostakovici îl caracteriza astfel: Tinerețea muzicii, mugurele veșnic tânăr care aduce omenirii bucuria înnoirii primăvăratice”. Echipa de regizori, actori și scenografi a reușit, cu ajutorul formulelor magice ale frumosului artistic, să-l aducă pentru o clipă printre noi pe Mozart - demiurgul, care a fost lăsat să ne dezvăluie tainele creării unui univers făurit parcă în joacă, pentru a-l duce în cele din urmă cu sine, odată cu lăsarea cortinei.

Inspirata scenografie a lui Șerban Jianu ne-a lăsat să credem că uriașa efigie a lui Mozart se află a pentru a-i supraveghea și proteja pe cei care se aflau acolo pentru a-i da viață. Prima parte, „Directorul de teatru”, ne insinuează încă din momentul coregrafic  de debut, simbolul erotic sub care va evolua toată reprezentația: mișcări feline, lascive, costumație de budoar, mătăsuri în tonuri calde și pecetea încărcată de senzualitate a luminilor roșii  ca și tapiseria decorului sau costumația protagonistelor ce se vor duela pentru titlul de primadonă. Absolut încântătoare sunt elementele de regie compuse de Cristian Mihăilescu și Gabriela Tofănel, care dau spectacolului savoare operei bufe și vioiciunea commediei dell`arte, începând cu intrările în scenă și continuând cu momentul de „teatru în teatru”, susținut de Marga Andriescu, parodiind o mare tragediană, și de Iulian Dumitrache, tânărul actor „importat” de la Teatrul Fantasio, care, folosind o tehnică „a la Charlot”, creează o scenă antologică. Multă naturalețe, vervă și ținută de actor britanic aduce Constantin Acsinte în rolul lui Buff. Bancherului Eiler, Radu Popescu îi împrumută căldură, bonomie și expresivitate. Luminița Popa, alias doamna Pfeil, se remarcă nu numai prin experiența inedită pe care o declara în anterioara conferință de presă, ca „generatoare a unui sentiment de contrariere”, ci și prin exercițiul compunerii portretului vedetei înfumurate, întrucâtva în maniera anilor 30, cu tușeuri uneori poate pronunțate.

O revedem, în domnișoara Silberklang („Clopoței de argint”), pe Niculina Cîrstea susținându-și identitatea scenică printr-o prestație de excepție dăruindu-ne, cu generozitate, alături de Emilia Oprea, plină de grație și strălucire, un regal de reprize vocale, adevărate cascade de sunete revărsându-se dinspre scenă spre public. Tânărul prim solist George Martin, în rolul directorului de teatru, contribuie cu mult rafinament și delicatețe la realizarea unei picturi naive pe medalionul cu două fețe ale aceluiași portret. De fapt, încercarea de a crea o galerie de figurine de porțelan de Sevres se materializează încă din acele ultime momente ale primei părți, în care actorii sunt aduși pe rând la rampă într-o succesiune de „poze” care evocă bibelourile modelate de artiștii secolului XVIII. De aceea pare atât de firească și atmosfera idilic-bucolică din cea de a doua parte a spectacolului, „Bastien și Bastienne”, care se desfășoară într-un cadru inundat de o lumină blândă, discretă, un decor elaborat cu minuțiozitate și gingășie, evocând peisajele naive de pe vasele de porțelan ale mai sus amintitului secol. Momentele apariției protectorului acestui tărâm, vrăjitorul cel bun, bătrânul cioban Colas, interpretată cu căldură de Gheorghe Țirea, ne oferă prilejul de a pătrunde în atmosfera basmelor fantastice germane, cu ajutorul desfășurării arsenalului magiei albe a invocării dragostei, care invadează atotputernică și atotcuprinzătoare toată scena, imagine „materializată” printr-o ploaie de șampanie și inimi de catifea, ca o apoteoză a întregii reprezentații. O reprezențație ai cărei susținători au reușit să demonstreze cu succes că o pot sluji pe Thalia, în aceeași măsură ca și pe Eurterpe.

„Jurnal de ocnă” (MIHALCEA 1990)

 Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10

(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.

Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.

(Va urma)

„România în calea imperialismului rus” - teza de doctorat a lui P. M. Mihăilescu din 1944 (BUZATU 1990)

Gheorghe Buzatu, O carte aproape necunoscută, „Tomis”, Constanța

A apărut în 1944, în preajma ocupării României de către forțele Armatei Roșii. În condițiile ce au intervenit în România și în Europa est-centrală, o carte precum cea la care ne vom referi  nu putea să se bucure de o largă difuzare și recunoaștere. Nu cred că ne înșelăm, dar, până acum, nu am văzut-o menționată nici măcar în vreo lucrare de specialitate, nici în recenta bibliografie a Mării Negre apărută sub egida Editurii Enciclopedice din București. Sunt convins că titlul și conținutul cărții în discuție explică situația intervenită. Și asta pentru că, mai întâi, prin 1944-1947, cartea a fost interzisă, apoi retrasă din bibliotecile publice și arsă, apoi, ca prin minune, pur și simplu „a dispărut”. Astăzi, desigur, numai întâmplător mai apare pe la vreun anticariat din provincie ori din București, precum exemplarul care ne-a parvenit. Dar despre ce carte este vorba? Facem trimitere la România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră, teza de doctorat a lui Petre Mihail Mihăilescu, tipărită de Editura „Dacia Traiană” în 1944 (453 pagini). Apărută către sfârșitul ultimei conflagrații, cartea poartă o dedicație, cu trimitere la eroii de pe Frontul de Est: „Eroilor români căzuți pe Don și Volga, pe crestele Caucazului, în Crimeea  și pretutindeni pe malurile rusești ale Mării Negre, închin această carte. Sacrificiul lor n-a fost inutil; ei s-au dăruit pentru veșnicie Patriei” (p. 5). Întocmită în baza unei bogate bibliografii române și străine (p. 443-447), cuprinzând 16 capitole și o introducere, autorul reconstituie, în termeni sobri și preciși, istoria zbuciumată a istoriei de secole pentru Strâmtorile Mării Negre, prin prisma tendințelor seculare ale Rusiei de a se instala în zonă. „Obiectivul principal și permanent al politici rusești în Europa, de-a lungul secolelor, a fost și este - observa Mihăilescu dintru început - cucerirea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, adică întinderea limitelor imperiului rus până la Adraitica și Mediterana, marea caldă a civilizației. Toți istoricii ruși fără excepție, toți teoreticienii panslavismului, toți scriitorii de seamă, toți bărbații de stat ruși, s-au străduit să justifice drepturile Rusiei de moștenitoare a Bizanțului; dacă Constantinopolul - sau cum i s-a spus până la revoluția comunistă, Țarigradul, orașul țarului - n-a devenit până în prezent capitala imperiului rus, se poate spune, fără exagerare, că el este, de secole, capitala istoriei ruse” (p. 7). în calea imperialismului rus s-a interpus în secolele XIX-XX România, care „n-a renunțat niciodată la misiunea ei europeană” (p. 13). Acestei problematici îi sunt consacrate cele mai importante și mai vaste capitole ale cărții (XI-XVI, p. 257-441), acoperind epoca Războiului Crimeii, confluența veacurilor XIX-XX, politica Rusiei Sovietice (1917-1939) și chiar perioada celui de-al doilea război mondial în plină desfășurare  în momentul definitivării, susținerii și publicării lucrării (cap. Războiul actual și imperialismul sovietic, p. 411-441) relevă politica agresivă a Kremlinului concretizată în 1940 prin ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei (p. 431-432) precum obiectivul final al Moscovei roșii ori țariste: înglobarea țării românești în întregime în limitele imperiului rus (p. 433). În anii 30, Bucureștii s-au lăsat antrenați în iluziile pacifismului sovietic (ibidem), situație corectată după 22 iunie 1941. Respingând aserțiunile propagandei comuniste, autorul releva - cu deplin temei -  că „războiul de pe Frontul de Est nu este decât consecința unui lung șir de agresiuni sovietice” (434). În războiul în curs de desfășurare, victoria URSS semnifică împlinirea obiectivelor permanente ale imperialismului rus, pe care aliații de moment, Marea Britanie și SUA, nu le puteau în nici un fel stăvili” (p. 438-439). În fapt, nu numai România era amenințată, ci întreaga Europă est-centrală (p. 440-441). Față de pericolele ce se profilau, P. Mihăilescu conchidea pe acest ton optimist, confirmat, din nefericire, numai parțial, după 1944-1945: „Așa cum a luptat timp de secole, România va continua să lupte și de acum înainte  pentru apărarea teritoriului ei, pentru salvarea existenței ei naționale. Rusia sovietică nu trebuie să-și facă iluzii; ea nu va găsi niciodată în România un guvern capabil să se preteze la jocul ei perfid (?!). România se va apăra și va lupta până la moarte, dacă va trebui să moară. Dar ea va trăi cu siguranță” (441). Suntem convinși că, în acest fel, cititorul va înțelege  de ce lucrarea România în calea imperialismului rus. Rusia, România și Marea Neagră a fost interzisă între 1944-și 1989. Nu numai titlul, cu adevărat incendiar, dar toate informațiile și demonstrațiile autorului justificau integral valabilitatea adagiului privind blestemul situație geopolitice a României moderne: vecinătatea Rusiei!

„Opera Pinocchio - o premieră românească” (STOENESCU 1983)

 Mirela Stoenescu, Opera Pinocchio - o premieră românească, „Tomis”, Constanța, 1983

Printre partiturile care fac ca repertoriul predilect pentru copii să fie îndrăgit de aceștia, s-a înscris în cursul acestei veri și opera „Pinocchio”, de Corneliu Cezar, care, în spectacolul prezentat de Teatrul Liric din Constanța, cu prilejul fazei finale a Festivalului Național „Cântarea României”, a îmbrăcat semnificațiile unei premiere absolute.

Cu subiectul deschis, așadar, din mirifica lume a jucăriilor însuflețite, menite să incite mereu fantezia celor mici, opera lui C. Cezar, chiar dacă nu inovează spectaculos, se dezvăluie drept un demers antrenant, străbătut de umor, capabil să-și poarte destinatarii într-un univers emoționant învăluit în farmec și sugestii.

Autorul regiei artistice, Cristian Mihăilescu, a urmărit riguros firul celebrei povestiri a lui Collodi - surprinsă cu căldură și cursivitate în libretul alcătuit de compozitor - punând în lumină atât latura feerică a basmului, cât și pe cea moralizatoare, și insistând asupra dinamismului, asupra spontaneității evoluțiilor scenice. Rezultatul s-a arătat mulțumitor, căci interpreții - fetița Cristina Groza (în rolul titular), Luminița Teleabă-Popa (Greierul), Florența Marinescu (Zâna), Radu Popescu (Cotoiul) și ceilalți - trecând peste unele stângăcii, au vădit autenticitate și prospețime în redarea personajelor, în reliefarea detaliată a fizionomiei și caracterului fiecăruia. 

Scenografia semnată de Cătălin Ionescu-Arbore a investit, și ea, cu forță și sugestie, atmosfera spectacolului, prin desen și culoare, prin joc de lumini, prin apelul la unele elemente de mișcare plastică, cu scopul de a însufleți expresivele imagini ale basmului.

Desfășurarea scenică a apărut cursivă, firească, adecvată și prin coregrafia realizată de Fănică Lupu, care a urmărit permanent unitatea și coerența mișcării, echilibrul dintre static și dinamic, în timp ce discursul muzical a fost impulsionat favorabil de Claudiu Negulescu, aflat la pupitrul dirijoral.

Demnă de subliniat este colaborarea orchestrei și soliștilor teatrului liric constănțean cu corul de copii „Voces Primavera” al Comitetului Municipal al UTC București, cor care, chiar dacă nu a avut totdeauna o emisie corectă și deplină stabilitate intonațională, a evoluat în consens cu cerințele stilistice, prin comunicativitate și maleabilitate în arcuirea fluxului vocal, prin simț armonic și puritate în glas, prin acea prospețime și vitalitate pe care numai niște copii pot să le confere unei interpretări.

Etica protestantă și spiritul capitalismului (WEBER 1920)

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, trad. I. Lemnij, postf.. I. Mihăilescu, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (germ. 1920), 278 p.

2 Max Weber, economist și sociolog, s-a născut la Erfurt la 21 aprilie 1863 și a murit la Munchen la 14 iunie 1920. Din 1893, profesor la Berlin, din 1894 la Freiburg im Breslau, între 1897 și 1903 la Heidelberg, din 1919 la Munchen. Pornind de la teoriile lui G. Hegel, A. Comte, L. v. Stein, K. Marx, ca și de la cercetările lui W. Dilthey, W. Windelhand, H. Rickert și G. Simmel, M. Weber a elaborat o sinteză a metodelor teoretice și istorice ale științelor sociale, pe care a aplicat-o cu mult succes în sociologie. Sociologia religiei fondată de el (de exemplu prin Die protestantische Ethik unt der Geist des Kapitalsimus - Etica protestantă și spiritul capitalismului) și-a propus să lămurească în locul construcțiilor istorice monocauzale raportul dintre compoenentele spirituale și cele materiale ale procesului istoric și social. În politică s-a manifestat în favoarea unei democrații naționale.

5 Introducere
21 Note

23 I. Problema 

1. Confesiune și stratificare socială

2. „Spiritul” capitalismului 

3. Concepția lui Luther privind vocația. Sarcina cercetării

71 Note

108 II. Etica profesională a protestantismului ascetic

1. Bazele religioase ale ascezei laice

2. Asceza și spiritul capitalist

183 Note

267 Postfață: Protestantism și capitalism - Ioan Mihăilescu

coperta IV

Deși au trecut peste 70 de ani de la moartea sa, Max Weber este considerat unul dintre marii gânditori contemporani, unii exegeți neezitând să-l privească drept cel mai mare sociolog al tuturor timpurilor. Contemporaneitatea lui Weber nu decurge numai din faptul că este cel mai citat sociolog, ci, în primul rând din actualitatea analizelor sale și din permanenta reconsiderare a contribuțiilor sale metodologice și epistemologice. A creat o operă impresionantă, care în România ultimelor decenii a fost cunoscută doar de un număr restrâns de specialiști. La acest fapt au contribuit două situații. Mai întâi, o limitare de ordin editorial: absența traducerilor în limba română a principalelor opere ale sociologului german. În al doilea rând, o limitare de ordin ideologic: Weber a fost considerat unul dintre principalii adversari teoretici și ideologici ai lui Karl Marx. În consecință, opera sa trebuia ținută departe de cei pe care i-ar fi putut influența.

Ioan Mihăilescu