LIDERI PCR

Emil Bobu (1927-2014)

În 1981, Emil Bobu, membru reprezentativ al ‘’familiei’’ clienterale a Elenei Ceauşescu, a fost eliberat din funcţiile sale de ministru al Muncii şi de preşedinte al organizaţiei naţionale sindicale, pentru a fi numit secretar al CC (poziţie pe care o va deţine apoi, pentru un timp, paralel cu cea de vice-prim-ministru al guvernului). Acesta era un exemplu că între posturile din guvernul ţării şi cele din diferite sectoare ale conducerii de partid nu mai era o diferenţă semnificativă. În perioada august 1981- decembrie 1989, face parte din CPEx, fiind un exponent al nucleului dur al acestui organ al partidului.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)

Miron Constantinescu (1917-1974)

Discursul său din perioada acaparării puterii totale de către comunişti a excelat prin duritate. El a instigat la violenţă şi s-a caracterizat prin maxima slugărnicie faţă de diriguitorii de la Kremlin. Figurează printre membrii CC ai PMR în perioada de vîrf a sovietizării României şi a terorii. După unele surse, el ar fi fost alături  de Iosif Chişinevschi în înscenarea judiciară contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Probabil drept răsplată, la Congresul al II-lea al PMR este promovat în Biroul Politic. El ajunge peste un an şi membru al guvernului prezidat în acea vreme de Chivu Stoica. La finele anului 1956 e numit ministru al Învăţămîntului, pentru a-i ţine pe elevi şi studenţi sub un sever control politic, timp în care Securitatea opera numeroase arestări.

A ajuns ulterior în dizgraţia lui Gheorghiu-Dej, ca şi Chişinevschi. Constantinescu e înlăturat din toate funcţiile înalte pe care le deţinea (1957) pentru a reveni în nomenclatura de prim rang în timpul lui Nicolae Ceauşescu. Mai întîi ministru adjunct, apoi ministru plin al Învăţămîntului, el revine la Congresul al X-lea (1969). Fostul stalinism înflăcărat ajunge unul dintre ideologii ceauşismului, controlînd, în noua sa funcţie de preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (1969-1972) activitatea institutelor de cercetare cu profil umanistic. În 1972 devine vicepreşedinte al Consiliului de Stat.

La 18 iulie 1974, a încetat din viaţă.

(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în România)

Ştefan (Istvan) Foriş (1892-1946)

S-a născut în 1892, la Tîrlungeni, jud. Braşov. A frecventat Liceul Real din Braţov şi Facultatea de fizică şi matematică, din Budapesta. Cunoştea bine limbile maghiară, română, germană, franceză. A revenit la Braşov, a practicat gazetăria în presa de stînga. A intrat în partidul comunist încă de la înfiinţarea acestuia, a fost secretar al conducerii centrale a Ajutorului Roşu și membru în CC al Blocului Muncitoresc-Ţărănesc. Pentru colaborare la presa comunistă, pentru agitaţie şi propagandă în mediile studenţeşti, Foriş a fost arestat, la Cluj, în toamna lui 1927. Cominternul i-a aranjat, însă, trecerea clandestină în URSS. Condamnat în contumancie la 10 ani de închisoare, Foriş, revenit, de asemnea, ilegal în ţară, va fi închis, în 1931-1935, la Văcăreşti şi Doftana. În împrejurări neelucidate, Foriş pleacă din nou în URSS, de unde revine prin “canalul sovietic” de la Tulcea, la sfîrşitul lui decembrie 1940, pentru a prelua conducerea PCdR (locul fiind vacant prin moartea lui Bela Breiner).

La 4 aprilie 1944, a fost înlăturat din funcţie de triumviratul Emil Bodnăraş-Constantin Pîrvulescu-Iosif Rangheţ, iar în 1946 a fost asasinat. Oficial, în chiar versiunea lui Nicolae Ceauşescu (Cuvîntare la Plenara CC al PMR, din 30 noiembrie-5 decembrie 1961), personajul Foriş este prezentat   ca un trădător şi este subliniat meritul lui Dej în înlăturarea lui. Aflat în lagăr, el a întocmit planul pus la îndeplinire de tovarăşii de afară.

Lui Foriş i se reproşa şi faptul că, aflat la Doftana, a dat o declaraţie de renunţare la covingerile sala politice.

(Dosarele istoriei, an II, nr. 4, 1998).

Manea Mănescu (1916-2009)

A fost agitator în rîndul studenţimii in perioada sovietizării României. A fost promovat pentrul zelul  său din perioada cea mai neagră a totalitarismului comunist.  Membru al CC al PMR, la al III- Congres al acestuia (1960). De atunci începe rapida sa ascensiune politică: secretar al CC al PCR (1965), membru al Comitetului Executiv al PCR (1969), vicepreşedinte al Consiliului de Stat pînă în 1972, cînd este numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri şi pînă la urmă, prim ministru al guvernului (1974) odată cu pensionarea lui I.Gh. Maurer. În 1979, Manea Mănescu este înlocuit din fruntea guvernului cu Ilie Verdeţ, fostul său adjunct, adică viceprim ministru, un activist de prim rang în perioada terorii şi sovietizării României.

(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în România)

Marcel Pauker (1896-1938)

S-a născut la 6 decembrie 1896, la Bucureşti. A a absolvit liceul cu diploma de bacalaureat în anul 1914, în 1915 plecînd la studii (politehnice) la Zurich. În 1916, a revenit în România, a urmat (două luni) Şcoala de ofiţeri de Artilerie, fiind avansat sublocotenent. A obţinut diploma de inginer, în 1921.

A fost desemnat ca membru al Comitetului Provizoriu al Partidului Comunist din România în decembrie 1921. La Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, a fost ales membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic. A participat la conferinţele Federaţiei Comuniste Balcanice, de la Sofia ( iunie 1922) şi Berlin (1923).

Reţinut pentru activitatea sa cu caracter antistatal, a evadat din închisoare, fiind condamnat în contumancie de Consiliul de Război al Corpului II  armată la 10 ani de închisoare, ulterior la muncă silnică pe viaţă, de Consiliul de Război al Diviziei 4 infanterie. A purtat o serie de nume conspirative, între care: Luximin, Stepan, Semionovici Marin, Paul Lampart, Burghezul, Puiu, Herman Gugenheim, Paul Weiss, Priu, Ion ş.a. După evadarea din 1925, a revenit în România, în 1929, fiind prins şi întemniţat, dar în iunie acelaşi an a fost amnistiat şi pus în libertate; în august 1929 a fost din nou arestat la Petroşani, pentru participarea la greava generală aminerilor. În anul 1935, era membru secretariatului CC al PCR.

A plecat în anul 1937 prin Praga în URSS. A participat ca delegat al Partidului Socialist-Comunist din România la Congresele IV şi VII ale Internaţionalei Comuniste şi la unele plenare ale Cimitetului Executiv al acesteia. A fost amestecat în luptele fracţioniste din cadrul PCR, izbucnite între liderii de partid. În perioada cînd s-a aflat în URSS, a fost sancţionat de Comintern cu interdicţia de a activa o vreme în România, fiind trimis la “munca de jos”(august 1930-ianuarie 1932), ca inginer ajutor al conducătorului şantierului, conducător, şi apoi conducător şef al şantierului. A fost raportor la Congresul al II-lea al partidului privind activitatea Partidului Socialist-Comunist din România pentru perioada 1921-1922.

Marcel Pauker a avut patru copii, dintre care trei cu Ana Pauker (Tanio, n. 1921-m. 1922; Vlad, n. 1926, la Viena; Tatiana, n. 1928, la Moscova) şi unul Iakov (Iaşa), născut în februarie 1921, din legăturile cu basarabeanca Roza Elbert, activistă a PCdR.

A trăit cu Vanda Nicolski şi cu Elena Filipovici. În străinătate a locuit în Elveţia, la Zurich, între anii 1915-1916 şi 1919-1921, apoi a fost în Germania, Austria, Cehoslovacia, Franţa, Bulgaria.

A fost arestat de NKVD, la 21 martie 1937, şi întemniţat în închisorea Taganka din Moscova, fiind anchetat de două ori. La ultima anchetă, din 31 martie 1938, semnată în fals cu nunele lui Marin Stepan Stepanovici prin care “Recunoaşte că a făcut spionaj în URSS în favoarea României” etc. A fost condamnat la moarte şi executat la 16 august 1938.

A fost reabilitat  la Plenara CC al PCR din aprilie 1968. Cu toate acestea, numele său a continuat să fie ţinut la index fără a se cunoaşte activitatea sa.

 (Dosarele istoriei, an III, nr. 10, 1998).

Dumitru Popescu ''Dumnezeu''

S-a născut în 1928.

A activat la Contemporanul ca secretar adjunct de redacţie. Curs de un an la “Jdanov”, şcoala superioară a Comitetului Central (1957). “Jdanov” perfecţiona în sfera ideologică. În 1958, redactor şef la Scînteia Tineretului, apoi  redactor şef la Scînteia și director la Agerpress (1960-1962).

În 1962 a fost ales vicepreşedinte al Consiliului Culturii. În 1968, a fost ales secretar al Comitetului Central.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere, 1993)

Gheorghe (Gogu) Rădulescu (1914-1991)

În perioada august 1981- decembrie 1989, Gogu Rădulescu face parte neîncetat din CPEx. El face parte din nucleul dur al CPEx. Se pare că el a beneficiat de sprijinul lui Nicolae Ceauşescu, nefiind totuşi (şi) un client al Elenei Ceauşescu.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)

Institutul Pedagogic Constanța în 1971 (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011, p. 134

(...) Mircea Alexandu Ieniștea, Nistor Ignat, Ioan Vladimir Iliescu, Margareta Iordan, Ion Lungu, Dumitru Lupu, Victor Mageru, Vasile Manea, Vasilica Mănescu, Arie Matache Grumberg, Faruc Mememt, Nicolae Șt. Mihăilescu, Marin Mincu, Vasile Mîrza, Adriana Moldoveanu, Dumitru Mondescu, Maria Munteanu, Virgil Nicolae, Gheorghe Niculescu, Mirela Niculescu, Alexandrina Novac, Maria Pascu, Mircea Peahă, Petre Petculescu, Ion Petrescu Burloiu, Dumitru Popescu, Enache Puiu, Valeria Petrescu, Nicolae Rășanu, Cornel Regman, Vladimir Robu, Gheorghe Rotariu, Anișoara Sălăgeanu Lupoi, Gheorghe Sălăgeanu, Gheorghe Saricu, Lucius Săveanu, Oltenia Skolka, Emilian Ștefănescu, Diomod Strungariu, Nadejda Talpă, Dem. Teodorescu, Ana Toșa-Turdeanu, Vasile Tutoveanu, Maria Vanță, Rodica Vasilescu Ureche, Gheorghe Vericeanu, Ștefan Zisulescu(135).

Cu prilejul aniversării este editată lucrarea Un deceniu de activitate. 1961-1971, sub egida Institutului pedagogic Constanța, volum redactat de lect. univ. Vladimir Robu, conf. univ. N. Mihăilescu, secretar șef A. Blaga. Printre alte raportări, se prezenta faptul că „institutul se află instalat cu spațiul de învățământ, cu serviciile administrative și cu unele ateliere în două localuri, dispune de două cămine, o cantină, două săli amenajate pentru educație fizică, un teren de sport și o bază nautică de yachting pe malul lacului Siut-Ghiol(136). Dispunea de 14 săli de cursuri și seminarii, repartizate, în general, pe facultăți. Pentru facultățile de fizică-chimie și științe naturale erau amenajate 20 de laboratoare. Biblioteca institutului, un punct de referință pentru cercetare, dispunea nu doar de un important fond de cărți și publicații, ci și de sute de documente microfilmate, fotocopiate sau xerocopii, „unele lucrări de materiale documentare de primă importanță nemaifiind în celelalte biblioteci din Constanța”(137).

Institutul pedagogic de 3 ani Constanța avea, la acea dată, 5 facultăți, 940 de studenți, din care 656 la fără frecvență, 600 de bursieri, (...) căminiști, 750 abonați la cantină. Suprafața utilă a institutului era de 6.066 mp, a dormitoarelor 6.614 mp. Numărul cadrelor didactice - 75. Pe această bază au fost posibile realizările din anii ce vor urma.

Cercetarea științifică se efectua multidisciplinar, fiind axată pe teme majore, precum studiul sistematic și ecologic al faunei litorale din sectorul românesc al Mării Negre, cercetări asupra florei și vegetației din Dobrogea, contribuțiile productivității culturilor irigate din Dobrogea etc(139).  

Se află în România și vizitează și Constanța în zilele de 8-11 august 1972, prof. dr. Charles Mercieca din SUA, secretarul general al Asociației Internaționale a Educatorilor pentru Pacea Lumii (IAEWP) și președinte al Comitetului Internațional pentru Crearea Universității Mondiale(140). „Scopul vizitei lui Charles Mercieca era acela de a cunoaște învățământul românesc și a se ocupa împreună cu prof. George Văideanu, directorul Institutului de științe pedagogice, cancelar pentru Europa de est a proiectatei universității mondiale a Europei, de pregătirea Convenției europene a IAEWP ce putea avea loc în România sau în Olanda(141). Membrii secretariatului asociației doreau ca România să devină centrul pentru Europa de est, oferindu-se fonduri de cercetare și pentru susținerea unei publicații, Educația pentru pace, difuzată în mai multe țări.

3.4. „Ovidianum” - asociație internațională dedicată poetului

În perioada 25-31 august 1972, se desfășoară la Constanța ample manifestări prilejuite de primul Congres internațional al Asociației științifice internaționale pentru cultivarea studiilor ovidiene numită „Ovidianum”. Asociația a fost întemeiată din inițiatică românească pentru intensificarea studiului (...).   

 

135 = Bibliografia lucrărilor științifice ale cadrelor didactice din Institutul Pedagogic Constanța, realizată în cadrul serviciului bibliografic de Iona Popișteanu, Gabriela Comîrzan și Ana Popișteanu.  

136 = Un deceniu de activitate. 1961-1971, Institutul Pedagogic Constanța, 1971.

137 =  Un deceniu de activitate. 1961-1971, Institutul Pedagogic Constanța, 1971.

138 = Arhiva MECST, dosar 261, 1971, f. 61.

139 = G. Octavian, Aspecte ale cercetării științifice la Institutul pedagogic din Constanța, „Tomis”, VIII, nr. 22, 25 noiembrie 1973, p. 15.

140 = Asociației Educatorilor pentru Pacea Mondială era o asociație neguvernamentală cu caracter internațional, înființată în 1969, condusă de prof. C. Marcieca de la Universitatea din Alabama, SUA, cu 500 de membri, având scop promovarea înțelegerii internaționale și a păcii mondiale prin intermediul educației. Publicație proprie: „Educația pentru pace”.

Dumitru Preda, Reluarea relațiilor diplomatice România - Republica Cuba

MAGAZIN ISTORIC, Bucureşti, noiembrie 2010, pp. 20-22