<
(...)
- Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se demodează? După cîte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.
- Da, însă diferenţele sunt foarte mici... vorbesc de moda bărbătească... Reverurile ceva mai late sau mai înguste, cînd în unghi ascuţit, cînd în unghi drept cu ele. Variază iar, puţin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiţeri... Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele de sus pînă jos egal de lat, dreptunghiular, peste cîţiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. Dealtfel, e foarte important la bărbaţi, căci asta dă o impresie de îngrijit - l-am privit cu intenţie - să aibă ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aic am făcut o pauză cu înţeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care îmbătrîneau gîtul, dîndu-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăţ mai întîi, făcîndu-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.
- Domnule Vasilescu... Uite pe tînărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii... Are vesta încheiată cu un șir de nasturi pînă la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămașa... Haina abia-i trece de șolduri, iar pantalonii sînt jos strînși pe gleznă, ca niște panataloni de pielea dracului, din cei care poartă pictorii... E sau nu la modă? Să-ți spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decît aceea de „a fi la modă”. Ce lecție de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!
- Domnule Ladima, dar e o glumă... Asta numești modă? Dar așa se îmbracă pe stradă cîțiva dansatori cari apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie”, ca să-și debiteze numărul și cîțiva băieți de liceu cari, dezorientați, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curînd se spînzură decît să facă asemenea costum. Nici măcar la București nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie” un asemenea costum. Aceștia, în principiu, nici nu lucrează pentru băiețandrii de douzăeci de ani, oricît de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mîna a doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai știu eu care...
- Ei, cum, tăgăduiești că e o modă?
L-am privit lung.
- O modă bărbătească, de cînd lordul Derby a adoptat fracul negru și de cînd s-a fixat costumul acesta „nemțesc”, cred că nu există... Mici deosebiri de amănunte, fără nici o importanță... E drept că, în genere, bărbații cari au trecut drept faimoși eleganți, cari au prețuit în mod deosebit accesoriile, le rămîn credincioși... Sunt așa de mici, încît nu sunt remarcate în genere decît de cei cari sunt de obicei atenți la îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toți bărbații rămîn la idealul de eleganță pe care l-au avut cînd au îmbrăcat primele haine „la modă”, nu fără un dezgust de aristocrați consevatori față de inovații. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra*, a rămas la culoarea verde de dinainte de război (1), care azi nu se mai poartă, la manșetele scrobite, la monoclul cu șnur negru, iar cînd vine în salon intră cu mănuși albe, purtînd mereu tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganță cînd a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Național, Soare Z. Soare**, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunța decît simțindu-se nenorocit la cămașa și gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Cînd Păstorel Teodoreanu*** a terminat liceul, se purta, provincial, la Iași, haină neagră, panataloni gri și gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, poartă cămașă de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunțat la nimic din felul primului lui costum.
(...) Prin urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda”, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă,.. Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovați de lipsă de modestie... Trebuie să ai o astfel de înfățișare, ca să nu te deosebești niciodată din jurul tău... Cîteodată, mă gîndesc pe mine însumi cu barbă și mă simt, așa din senin, umflatîn pene. E impresionant ce idee înaltă trebuie să aibă un om tînăr despre capul lui cu barbă... Eu, de cîte ori văd unul, așa, impozant, îl și rad în gînd, iar rezultatul, imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, cînd Ladima a vorbit de vanitatea puerilî a modei, îmi venea să-i spun că mai curînd mi se părea puerilă vanitatea asta a mustății lui imperiale, care atrăgea luarea-aminte, acum cînd eram cu el în restaurant. Dealtfel, tocmai poeții care disprețuiesc moda sunt cei care caută să se deosebească prea ades printr-o înfățișare prea personală, pe care unii o afișează ca pe o firmă prea indiscretă. Multă vreme am crezut că redingota neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care le poartă profesorii nemți, sunt o dovadă de modestie și dispreț pentru cele lumești, de ignoranță și naivă a „modei” actuale. Cînd am fost însă în Germania, am înțeles, cu o uimire pe care nu poți să ți-o închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mîndri de această ținută, pe care o cultivă dealtfel cu multă grijă, ca pe o uniformă de intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulțimii de rînd... Dacă mă gîndesc și mă gîndesc, îmi vine să cred că și o îmbrăcăminte urîtă, cu o cravată înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o dovadă de suficiență... Întîi, dovedește că nu te sinchisești de părerea celor în mijlocul cărora trăiești, iar pe de altă parte, că nu te stingherește să atragi luarea-aminte și să fii comentat.
Dar atunci nu i-am putu spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar el a continuat convorbirea, după ce și-a ars romul din ceașca de șvarț.
- Atunci, dacă nu fac haine la modă, de ce numai sunt mari croitori? De ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-ți cumperi haine gata.
- Nu... nu... Vezi, aici te înșeli... E o deosebire hotărîtoare. N-ai decît să privești atent un rînd de haine gata... Au întotdeauna umerii prea înguști, încît cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la subsoară, ci căzut scurt și nesigur, din pricină că sunt tăiate în serie... pentru orice întîmplare... De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul cămășii, frumos, ci rămîne căscat ca o gură de știucă. Haina, jos, e totdeauna prea lungă - pentru că fabricanții presupun că media cumpăratorilor au oarecum burtă... Mînecile au jos la pumn deschizătura prea mare, pentru orice mînă... De pantaloni, ce să mai spun? În față, chiar acolo unde orice ai spune, cade întîi privirea, sunt strîmți, scoțînd în relief oasele, în loc ca toate cusăturile să cadă frumos la vale, ei au încheietura trasă într-o parte și alta, ca șireturile la ghete. Dealtfel, însăși marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo doi milimetri înăuntru, acoperită... O haină gata e ca și o haină de împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard... pentru altul decît tine. Pe cînd un croitor mare e un artist... El face o singură haină, pentru un singur corp... Atunci haina capătă galba ei, unică, așa cum îi e destinația. De ce le mai multe ori, firește, el aranjează natura... Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cît de cît. Haina lui are cusăturile, de la umeri la subsioară, așa, cum să spun, ca niște jumătăți oblice de paranteză (nu i-am spus așa, dar așa trebuia să-i spun), la ceafă gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul peste altul... Haina cade pe corp, fără să se agațe nicăieri, cum învăluie, căzînd, mătasea, rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu rămîie loc gol subt ea ca subt o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul cîtorva cute, foart largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, partea din față, și ca să nu acopere dosul, strîns ca niște cioareci.
- Domnule, dar te pricepi... Cînd mi-oi face haine te rog să vii cu mine ca specialist.
(...)
Nu ştiu, mi-ar fi plăcut să-l transform pe acest demodat prieten, într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-şi tundă mustaţa, să puie cămăşi care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci cu gulere care să-i mîngîie gîtul, cravate frumos înnodate, pantofi englezeşti, haine sprintene... Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor. Şi fără îndoială că leafa destul de frumoasă pe care o primea acum i-ar fi permis să cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru îmbrăcăminte.
- Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? mi-a spus, după ce şi-a răsucit o ţigare, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl înţelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care ştie că e mai bun tutunul din cutie, şi după ce a pus-o cu grije într-un ţigaret special cu vată înăuntru.
- Nu, nici aşa... E modă... Însă priveşte mai curînd stofele. Ţesătura stofelor şi culoarea se schimbă destul de des. Nu numai din progresul naturala chimiei şi al ţesăturii, dar şi ca să depărteze frauda... În general, stofele bune au un preţ de producţie foarte ridicat, din cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alţi fabricanţi fără scrupule, din cei ce produc şi vînd în cantităţi considerabile, imită stofele şi ţesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întîrziere de doi-trei ani. ba încă şi mai mult, pînă îşi lichdează imenesele lor stocuri... Observă vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decît vitrinele bazar. Alte cravate, alţi ciorapi, alte cămăşi, alte stofe... A fost la modă, imediat după război, un poplin gălbui destul de fin, Imediat, după ce au terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanţi au produs depozite întregi de polin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu economie, din spirit de speculă... Atunci, poplinul din material bun, produs cu grije, a căpătat linii şi vărgi. Peste trei ani a fost imitat şi acesta... Acum magazinele de lux fac cămăşile de dejalenă... Peste cîţiva ani vom avea dejalenă şi pentru strada Carol. Dacă eşti atent la cravate, observi că - la un interval de trei-patru ani - ţi s eoferă la colţâul străzii o cravată ''la fel'' cu aceea pe care ai cumpărat-o la magazinul de lux, însă de zece ori mai ieftină. La adăpostul culorii şi desenului caută să te înşele la calitate... De aceea producătorii ''scumpi'' schimbă imediat. de aci, moda ţesăturilor.
(...) În realitate, el, care era împotriva atragerii atenţiei, izbutea să izbească toate privirile, să se izoleze între toţi, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu o oarecare brutalitate. La masa din fund, spre galantarul casieriţei, era un grup mare de oameni tineri şi alţii mai în vîrstă... Între ei era unul, un fel de cazac uriaş, cu barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, şuviţe cărunte lipicioase, cu un chimir lat, care atrăgea toate privirile...
Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima.
- Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puţin atenţia, îmbrăcat aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?... Moda uniformizează... e o lecţie pentru amorul propriu.
I s-a coborît mustaţa pe colţul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundaţi în orbite.
- Taci... taci... E marele poet german Daubler****, sărbătorit de redactorii unei reviste literare.
Am îngheţat, cu sentimentul că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viaţa mea, şi întîmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecţii.
(1) În 1927, firește. Căci, acum, în 1933 a revenit.
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, București, 1983, p. 209-215.
NOTE M.T.
* Tony Bulandra (1881 Tîrgoviște -1943 București) = Actor și regizor. Soțul actriței Lucia Sturdza Bulandra. (http://www.ziarulmetropolis.ro/tony-bulandra-secretele-unui-actor-de-top/)
** Soare Z. Soare (1894 Bucureşti -1944) = Regizor de teatru. (http://www.crispedia.ro/Soare_Z__Soare)
*** Alexandru (Păstorel) Teodoreanu (1894 Dorohoi - 1964) = Avocat și epigramist. Fratele romancierului Ionel Teodoreanu. (http://adevarul.ro/cultura/carti/50-ani-moartea-pastorel-teodoreanu-legendarele-aventuri-epigramistului-nu-l-treziti-cere-vin-1_5324259a0d133766a8ebd40e/index.html)
**** Theodor Daubler (1876 Trieste/Austro-Ungaria[Italia]-1934 Germania) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/152318/Theodor-Daubler)
miercuri, 31 decembrie 2014
duminică, 28 decembrie 2014
Artă modernă importată din Berlin în Bucureștiul interbelic (PETRESCU 1933)
<
(...)
Doamna T., care trăise aproape doi ani la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, și care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gîndit să folosească această împrejurare.
S-adresat bătrînei doamne, prpunîndu-i să facă amîndouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o serie de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat, cu lac modern cafeniu, alt biurou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzînd ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice... Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate.
Succesul a fost imediat și s-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. cunoștea o mulțime de reviste de artă, peste puțin timp au renunțat la pirogravură și țesături naționale, introducînd noul stil cubist*. Au botezat magazinul: „La arta decorativă”. (E drept că au început în cam în același timp cu un pictor modernist.)
Mai tîrziu, din pricină că transportul costa fosrte scump și mai ales se sporise vama, doamna T. a adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare cîțiva lucrători de la Tîrgu-Mureș și au instalat pe Șoseaua Iancului un atelier de mobilă și obiecte moderne.
Ore întregi ea studia retrasă în nișa care semăna cu un birou al magazinului,și pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schițe proprii, căci învățase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicații șefului de atelier. Dealtfel, nimic nu se întîmpla în magazin și atelier fără știrea ei... Cînd era invitată, se scuza, și la mirarea celorlalți adăoga, surăzînd cu amărăciune: „E mai bine totuși decît dactilografă...”
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat, și al geometriei chiar și în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tablie la căpătîi, placată, fără nici un un fel de zorzoană, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-șfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, București, 1983, p. 252-253.
NOTA M.T.
* Cubism = Stil inițiat de pictorii G. Braque și P. Picasso la începutul secolului XX. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
(...)
Doamna T., care trăise aproape doi ani la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, și care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gîndit să folosească această împrejurare.
S-adresat bătrînei doamne, prpunîndu-i să facă amîndouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o serie de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat, cu lac modern cafeniu, alt biurou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzînd ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice... Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate.
Succesul a fost imediat și s-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. cunoștea o mulțime de reviste de artă, peste puțin timp au renunțat la pirogravură și țesături naționale, introducînd noul stil cubist*. Au botezat magazinul: „La arta decorativă”. (E drept că au început în cam în același timp cu un pictor modernist.)
Mai tîrziu, din pricină că transportul costa fosrte scump și mai ales se sporise vama, doamna T. a adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare cîțiva lucrători de la Tîrgu-Mureș și au instalat pe Șoseaua Iancului un atelier de mobilă și obiecte moderne.
Ore întregi ea studia retrasă în nișa care semăna cu un birou al magazinului,și pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schițe proprii, căci învățase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicații șefului de atelier. Dealtfel, nimic nu se întîmpla în magazin și atelier fără știrea ei... Cînd era invitată, se scuza, și la mirarea celorlalți adăoga, surăzînd cu amărăciune: „E mai bine totuși decît dactilografă...”
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat, și al geometriei chiar și în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tablie la căpătîi, placată, fără nici un un fel de zorzoană, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-șfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, București, 1983, p. 252-253.
NOTA M.T.
* Cubism = Stil inițiat de pictorii G. Braque și P. Picasso la începutul secolului XX. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
sâmbătă, 27 decembrie 2014
Actorul de teatru intre talent si Conservator in secolul XX (PETRESCU 1933)
<
(...)
Am avut totdeauna convingerea - si azi mai inradacinata ca oricind - ca ``meseria``, ``mestesugul`` sunt protivnice artei. In cronicele mele de teatru, de pilda, am cerut adesea, gindind ca numai astfel se va regenera arta actoriceasca la noi, ca directorii de teatru sa incerce sa-si recruteze interpretii principali nu dintre conservatoarele, cit mai ales atragind in lumea rampei dintre personalitatile care si in alte regiuni si-au dovedit capacitatea de creatie. Sa aduca pe scena complexe de experienta din viata reala, asa cum au procedat citiva mari regizori straini. Cum se gindeste, cum se iubeste, cum se sufera nu se poate invata in orele de curs si nici atestat prin certificat de absolvire. Elementele modeste, educate cu ingrijire si discernamint, isi pot valorifica prin lectii insusirile de rind, obtinind acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intrati intr-o scoala, fie ea militara, liceu, de bele-arte sau de silvicultura, sa termine aproape toti, promovind an cu an, automat si cu rabdare. Dar teatrul nu poate fi decit, intens, al personalitatilor puternice si al dislocarilor de constiinta (restul e distractie si ``institutie culturala`` de provincie). Nu are deci nici o valabilitate obiectia care mi s-a adus: ca in arta e de la sine inteles ca firile exceptionale n-au nevoie de Conservator, insa aceasta scoala este absolut necesara pentru temperamentele modeste. Acest raspuns inseamna, cred, o contradictie in esenta. Caci arta nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare si casa sa furnizeze scenelor periferice copii dupa actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structura exceptionala. Din pacate, e stiut ca tocmai acestea sint excluse initial prin insusi caracterul Conservatorului. In definitiv, dupa ce criterii isi aleg profesorii acestor scoli elevii? Mai intai ``dupa fizic``. Exista aberatia ``fizicului in teatru``, inteles ca fizic frumos. Cind arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton*, Othello**, Holofern***, diform pentru Richard III****, Smerdiacoff*****, si bufonii din toate piesele, tinar si frumos pentru Romeo******, potrivit si nervos pentru amantul ``modern``, burtos pentru comic, cind, in sfirsit, arta cere in fizicul actorului tot atita variatia cita a creat viata, comisia profesorilor admite cu preferinta un fel de tip care ``are fizic``, adica nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urit, nici alb, nici negru, in sfirsit ceva desavirsit mediocru, incolor si neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugereaza nimicsi pe care oricind l-ai lua mai curind drept functionar comercial decit slujitor al artei.
Alta aberatie este aceea a ``vocii``. Atiti tineri fara ocupatie devin actori pentru ca au voce, cind ar trebui tocmai pentru acest motiv sa fie eliminati de la clasele de drama si comedie. O ``voce muzicala``, cu o sonoritate independenta de continutul frazei, e totdeauna patogonomonic,o dovada de lipsa de inteligenta, de absenta a temperamentului si a virilitatii. Tenorii au o reputatie bine stabilita de saracie cu duhul, iar pina la inceputul veacului trecut, cintaretii alesi pentru anumite mari cariere muzicale erau castrati, pentru ca vocile lor sa devina si mai frumoase. Autentica frumusete a glasului e insa cu totul de ordin interior. Ea implica o corespondenta (si de aici neregularitatea ei) cu insesi strafundurile emotivitatii. O femeie - observati in jurul dumneavoastra - are voce frumoasa cind vorbeste cu cel pe care-l iubeste si voce urita, alba, cind porunceste servitoarei sa aduca apa sau sa spele vasele.
Adaugati in aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecata a talentului. talentul se descopera, conform celor stiute, in modul urmator: in fata comisiei asezate la o masa lunga, un baietan sau o fata sufocata de trac spune fie Latina ginta*******, fie Dusmancele********, si dupa asta domnii examinatori descopera talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere********* aflau de ce sufera un bolnav, pipaind piciorul patului.
In modul acesta clasele se populeaza cu numerosi elevi, dintre cari unii inca ar mai avea sansa, datorita neprevazutului dezvoltarii ulterioare, sa poata crea in arta daca n-ar fi obligati de maestrii lor sa-i imite, dupa geniala metoda didactica: ``fa ca mine``.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 5-7.
NOTE M.T.
* George Danton (1759-1794) = Lider revoluționar francez și personajul principal al dramei cu același nume de Camil Petrescu, publicată în 1926. ((http://www.crispedia.ro/Danton__de_Camil_Petrescu__comentariu_literar__rezumat_literar__aprecieri_critice_0
** Othello = Personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de W. Shakespeare în 1603 (http://www.sparknotes.com/shakespeare/othello/context.html)
*** Holofern = General asirian care amenința poporul evreu, salvat de Dumnezeu prin Iudita, conform Cărții Iuditei din Vechiul Testament. (http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp?cap=16)
**** Richard III = Rege al Angliei în perioada 1483-1485 și personaj principal al tragediei cu același nume scrisă de W. Shakespeare (http://www.sparknotes.com/shakespeare/richardiii/context.html)
***** Smerdiacoff = Personaj al romanului Frații Karamazov publicat de scriitorul rus F. Dostoievski în 1879-1880 (http://sites.utoronto.ca/tsq/DS/07/099.shtml)
****** Romeo = Personajul principal masculin al tragediei Romeo și Julieta a lui W. Shakespeare (http://www.humanitas.ro/humanitas/romeo-%C5%9Fi-julieta)
******* Latina ginta = Cântecul gintei latine este o poezie scrisă de V. Alecsandri în 1878. (https://www.facebook.com/permalink.php?id=130605936974539&story_fbid=362359747132489)
******** Dusmancele = Poezie a lui G. Coșbuc (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/george-cosbuc-8zudtpu/dusmancele-7zuddnt.html#.VJ3UAsgKA)
********* Moliere / Jean Baptiste Poquelin (1622-1673) = Actor și dramaturg francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/388302/Moliere)
(...)
Am avut totdeauna convingerea - si azi mai inradacinata ca oricind - ca ``meseria``, ``mestesugul`` sunt protivnice artei. In cronicele mele de teatru, de pilda, am cerut adesea, gindind ca numai astfel se va regenera arta actoriceasca la noi, ca directorii de teatru sa incerce sa-si recruteze interpretii principali nu dintre conservatoarele, cit mai ales atragind in lumea rampei dintre personalitatile care si in alte regiuni si-au dovedit capacitatea de creatie. Sa aduca pe scena complexe de experienta din viata reala, asa cum au procedat citiva mari regizori straini. Cum se gindeste, cum se iubeste, cum se sufera nu se poate invata in orele de curs si nici atestat prin certificat de absolvire. Elementele modeste, educate cu ingrijire si discernamint, isi pot valorifica prin lectii insusirile de rind, obtinind acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intrati intr-o scoala, fie ea militara, liceu, de bele-arte sau de silvicultura, sa termine aproape toti, promovind an cu an, automat si cu rabdare. Dar teatrul nu poate fi decit, intens, al personalitatilor puternice si al dislocarilor de constiinta (restul e distractie si ``institutie culturala`` de provincie). Nu are deci nici o valabilitate obiectia care mi s-a adus: ca in arta e de la sine inteles ca firile exceptionale n-au nevoie de Conservator, insa aceasta scoala este absolut necesara pentru temperamentele modeste. Acest raspuns inseamna, cred, o contradictie in esenta. Caci arta nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare si casa sa furnizeze scenelor periferice copii dupa actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structura exceptionala. Din pacate, e stiut ca tocmai acestea sint excluse initial prin insusi caracterul Conservatorului. In definitiv, dupa ce criterii isi aleg profesorii acestor scoli elevii? Mai intai ``dupa fizic``. Exista aberatia ``fizicului in teatru``, inteles ca fizic frumos. Cind arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton*, Othello**, Holofern***, diform pentru Richard III****, Smerdiacoff*****, si bufonii din toate piesele, tinar si frumos pentru Romeo******, potrivit si nervos pentru amantul ``modern``, burtos pentru comic, cind, in sfirsit, arta cere in fizicul actorului tot atita variatia cita a creat viata, comisia profesorilor admite cu preferinta un fel de tip care ``are fizic``, adica nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urit, nici alb, nici negru, in sfirsit ceva desavirsit mediocru, incolor si neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugereaza nimicsi pe care oricind l-ai lua mai curind drept functionar comercial decit slujitor al artei.
Alta aberatie este aceea a ``vocii``. Atiti tineri fara ocupatie devin actori pentru ca au voce, cind ar trebui tocmai pentru acest motiv sa fie eliminati de la clasele de drama si comedie. O ``voce muzicala``, cu o sonoritate independenta de continutul frazei, e totdeauna patogonomonic,o dovada de lipsa de inteligenta, de absenta a temperamentului si a virilitatii. Tenorii au o reputatie bine stabilita de saracie cu duhul, iar pina la inceputul veacului trecut, cintaretii alesi pentru anumite mari cariere muzicale erau castrati, pentru ca vocile lor sa devina si mai frumoase. Autentica frumusete a glasului e insa cu totul de ordin interior. Ea implica o corespondenta (si de aici neregularitatea ei) cu insesi strafundurile emotivitatii. O femeie - observati in jurul dumneavoastra - are voce frumoasa cind vorbeste cu cel pe care-l iubeste si voce urita, alba, cind porunceste servitoarei sa aduca apa sau sa spele vasele.
Adaugati in aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecata a talentului. talentul se descopera, conform celor stiute, in modul urmator: in fata comisiei asezate la o masa lunga, un baietan sau o fata sufocata de trac spune fie Latina ginta*******, fie Dusmancele********, si dupa asta domnii examinatori descopera talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere********* aflau de ce sufera un bolnav, pipaind piciorul patului.
In modul acesta clasele se populeaza cu numerosi elevi, dintre cari unii inca ar mai avea sansa, datorita neprevazutului dezvoltarii ulterioare, sa poata crea in arta daca n-ar fi obligati de maestrii lor sa-i imite, dupa geniala metoda didactica: ``fa ca mine``.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 5-7.
NOTE M.T.
* George Danton (1759-1794) = Lider revoluționar francez și personajul principal al dramei cu același nume de Camil Petrescu, publicată în 1926. ((http://www.crispedia.ro/Danton__de_Camil_Petrescu__comentariu_literar__rezumat_literar__aprecieri_critice_0
** Othello = Personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de W. Shakespeare în 1603 (http://www.sparknotes.com/shakespeare/othello/context.html)
*** Holofern = General asirian care amenința poporul evreu, salvat de Dumnezeu prin Iudita, conform Cărții Iuditei din Vechiul Testament. (http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp?cap=16)
**** Richard III = Rege al Angliei în perioada 1483-1485 și personaj principal al tragediei cu același nume scrisă de W. Shakespeare (http://www.sparknotes.com/shakespeare/richardiii/context.html)
***** Smerdiacoff = Personaj al romanului Frații Karamazov publicat de scriitorul rus F. Dostoievski în 1879-1880 (http://sites.utoronto.ca/tsq/DS/07/099.shtml)
****** Romeo = Personajul principal masculin al tragediei Romeo și Julieta a lui W. Shakespeare (http://www.humanitas.ro/humanitas/romeo-%C5%9Fi-julieta)
******* Latina ginta = Cântecul gintei latine este o poezie scrisă de V. Alecsandri în 1878. (https://www.facebook.com/permalink.php?id=130605936974539&story_fbid=362359747132489)
******** Dusmancele = Poezie a lui G. Coșbuc (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/george-cosbuc-8zudtpu/dusmancele-7zuddnt.html#.VJ3UAsgKA)
********* Moliere / Jean Baptiste Poquelin (1622-1673) = Actor și dramaturg francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/388302/Moliere)
vineri, 26 decembrie 2014
O veche familie nobilă din Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)
<
(...)
Am avut pînă acum, o dată sau de două ori, ocazia să menționez un nobil conte și cu siguranță că nici un cititor serios nu va consimți ca domnia sa să treacă prin prezenta istorie, alături de mulțimea personajelor de rînd, fără ca noi să nu zăbovim asupra persoanei sale. Dacă numele de Burke sau Debrett vă sînt cît de cît familiare, atunci știți și că vechea familie Ringwood este de mult cunoscută pentru întinsele sale domenii și pentru fidelitatea față de coroana britanică.
În frămîntările care, din nefericire, au tulburat acest regat după detronarea ultimei case domnitoare, a fost implicată și familia Ringwood, alături de multe alte familii, dar la urcarea pe tron a Majestății Sale George al III lea (1), acestor divergențeli s-a pus capăt în chip fericit, iar monarhul nici c-a avut vreun supus mai loial și mai devotat decît sir John Ringwood, baronet de Wingate și Whipham Market. Prin influența lui, sir John a trimis trei membri în Parlament, iar în vremurile periculoase și supărătoare ale războiului din America (2), această influență a fost exercitată neîntrerupt și atît de cordial în favoarea ordinii și coroanei, încît Majestatea sa a socotit nimerit să-l avanseze pe sir John la demnitatea de baron Ringwood. Fratele lui sir John, sir Francis Ringwood din Appleshaw, care a urmat magistratura, a fost și el investit cu titlul de baron la Curtea de Finanțe a Majestății sale. Primul baron, mort în 1786, l-a avut ca succesor pe cel mai mare dintre cei doi fii ai săi, John, al doilea baron și primul conte de Ringwood. Fratele domniei sale, onorabilul colonel Philip Ringwood a pierit pe cîmpul de luptă, acoperit de glorie, în fruntea regimentului său și pentru apărarea țării, în bătălia de la Busaco (3), 1810, lăsînd două fete, Louisa și Maria, care de atunci locuiau cu contele, unchiul lor.
Contele de Ringwood n-a avut decît un fiu, Charles, viconte de Cinqbars, care, din nefericire, s-a prăpădit în cel de-al douăzeci și doilea an al vieții, de tuberculoză. Așa că descendenții lui sir Francis Ringwood au devenit moștenitorii marilor moșii ale contelui, de la Wingate și Whipham Market, dar nu și ale titlurilor de noblețe conferite contelui și tatălui său.
Împreună cu lordul Ringwood locuiau cele două nepoate ale sale, fiicele răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort în războiul din Spania*. Dintre ele, cea mai tînără, Louisa, era favorita lordului: și chiar dacă cele două tinere erau fiecare în posesia unei averi proprii considerabile, se spunea că unchiul lor avea să se îngrijească în continuare de ele, mai ales că nu era în relații prea bune cu vărul său, sir John din Shaw, care se alăturase partidului Whig, în vreme ce lordul era șeful partidului Tory (4).
Dintre cele două nepoate, cea mai mare, Maria, mai niciodată în favorurile unchiului ei, s-a măritat, în 1824, cu Talbot Twysden, Esq. (5), împuternicitul cu impozitele la „Powder and Pomatum Office”. Dar cea mai mică, Louisa, a atras asupra sa furia lordului prin fuga ei cu George Brand Firmin, Esq., doctor în medicină, un tînăr gentleman de la universitatea Cambridge, care veghease la căpătîiul lodului Cinqbars cînd acesta a murit la Neapole și adusese apoi corpul defunctului acasă, la castelul Wingate.
(...)
* Război național împotriva francezilor (1808-1814).
>
SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, Constanța, 1986, p. 50-52.
NOTE M.T.
(1) George III Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii în perioada 1760-1820. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeIII.aspx)
(2) Războiul de Independență al celor 13 colonii britanice din America de Nord a avut loc în perioada 1774-1783. (http://www.myrevolutionarywar.com/)
(3) In batalia de la Busaco, Portugalia, forțele britanice si portugheze, conduse de generalul britanic Wellington au înfrânt forțele franceze superioare conduse de mareșalul A. Massena. (http://www.britishbattles.com/peninsula/peninsula-busaco.htm)
(4) Whig a fost precursorul partidului liberal, iar Tory al celui conservator. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/641802/Whig-and-Tory)
(5) Esquire = Titlu acordat unui gentleman britanic (http://dictionary.reference.com/browse/esquire).
(...)
Am avut pînă acum, o dată sau de două ori, ocazia să menționez un nobil conte și cu siguranță că nici un cititor serios nu va consimți ca domnia sa să treacă prin prezenta istorie, alături de mulțimea personajelor de rînd, fără ca noi să nu zăbovim asupra persoanei sale. Dacă numele de Burke sau Debrett vă sînt cît de cît familiare, atunci știți și că vechea familie Ringwood este de mult cunoscută pentru întinsele sale domenii și pentru fidelitatea față de coroana britanică.
În frămîntările care, din nefericire, au tulburat acest regat după detronarea ultimei case domnitoare, a fost implicată și familia Ringwood, alături de multe alte familii, dar la urcarea pe tron a Majestății Sale George al III lea (1), acestor divergențeli s-a pus capăt în chip fericit, iar monarhul nici c-a avut vreun supus mai loial și mai devotat decît sir John Ringwood, baronet de Wingate și Whipham Market. Prin influența lui, sir John a trimis trei membri în Parlament, iar în vremurile periculoase și supărătoare ale războiului din America (2), această influență a fost exercitată neîntrerupt și atît de cordial în favoarea ordinii și coroanei, încît Majestatea sa a socotit nimerit să-l avanseze pe sir John la demnitatea de baron Ringwood. Fratele lui sir John, sir Francis Ringwood din Appleshaw, care a urmat magistratura, a fost și el investit cu titlul de baron la Curtea de Finanțe a Majestății sale. Primul baron, mort în 1786, l-a avut ca succesor pe cel mai mare dintre cei doi fii ai săi, John, al doilea baron și primul conte de Ringwood. Fratele domniei sale, onorabilul colonel Philip Ringwood a pierit pe cîmpul de luptă, acoperit de glorie, în fruntea regimentului său și pentru apărarea țării, în bătălia de la Busaco (3), 1810, lăsînd două fete, Louisa și Maria, care de atunci locuiau cu contele, unchiul lor.
Contele de Ringwood n-a avut decît un fiu, Charles, viconte de Cinqbars, care, din nefericire, s-a prăpădit în cel de-al douăzeci și doilea an al vieții, de tuberculoză. Așa că descendenții lui sir Francis Ringwood au devenit moștenitorii marilor moșii ale contelui, de la Wingate și Whipham Market, dar nu și ale titlurilor de noblețe conferite contelui și tatălui său.
Împreună cu lordul Ringwood locuiau cele două nepoate ale sale, fiicele răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort în războiul din Spania*. Dintre ele, cea mai tînără, Louisa, era favorita lordului: și chiar dacă cele două tinere erau fiecare în posesia unei averi proprii considerabile, se spunea că unchiul lor avea să se îngrijească în continuare de ele, mai ales că nu era în relații prea bune cu vărul său, sir John din Shaw, care se alăturase partidului Whig, în vreme ce lordul era șeful partidului Tory (4).
Dintre cele două nepoate, cea mai mare, Maria, mai niciodată în favorurile unchiului ei, s-a măritat, în 1824, cu Talbot Twysden, Esq. (5), împuternicitul cu impozitele la „Powder and Pomatum Office”. Dar cea mai mică, Louisa, a atras asupra sa furia lordului prin fuga ei cu George Brand Firmin, Esq., doctor în medicină, un tînăr gentleman de la universitatea Cambridge, care veghease la căpătîiul lodului Cinqbars cînd acesta a murit la Neapole și adusese apoi corpul defunctului acasă, la castelul Wingate.
(...)
* Război național împotriva francezilor (1808-1814).
>
SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, Constanța, 1986, p. 50-52.
NOTE M.T.
(1) George III Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii în perioada 1760-1820. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeIII.aspx)
(2) Războiul de Independență al celor 13 colonii britanice din America de Nord a avut loc în perioada 1774-1783. (http://www.myrevolutionarywar.com/)
(3) In batalia de la Busaco, Portugalia, forțele britanice si portugheze, conduse de generalul britanic Wellington au înfrânt forțele franceze superioare conduse de mareșalul A. Massena. (http://www.britishbattles.com/peninsula/peninsula-busaco.htm)
(4) Whig a fost precursorul partidului liberal, iar Tory al celui conservator. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/641802/Whig-and-Tory)
(5) Esquire = Titlu acordat unui gentleman britanic (http://dictionary.reference.com/browse/esquire).
joi, 25 decembrie 2014
Jurnalist independent versus politica economica liberala in România interbelica (PETRESCU 1933)
<
(...)
Dealtfel si tata si Nae Gheorghidiu erau din ce in ce mai nelinistiti si mai preocupati de soarta colaborarii cu Ladima... El scria gazeta ca si cind ar fi fost a lui si nici nu concepea macar ca ar putea sa scrie altfel... Negresit, aceasta aducea cetitori, dar contrazicea prea mult intentiile proprietarilor... Din ce in ce mai mult Veacul un organ dusmanos industriei si comertului, ceea ce in nici un mod nu se potrivea gindurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi acesta ne-a aratat enervat un anunt ironic in pagina intiia a Veacului, pe doua coloane, in chenar, cu litere: ``Fabricile de gheata cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutila gheata artificiala, naruind astfel o industrie atit de necesara atit de necesara apararii nationale. Se cere ca statul sa ia asupra sa, cel putin in timpul iernii, cumpararea intregii productii de gheata, altfel fabricii vor fi nevoite sa inchida, lasind pe drumuri pe lucratori.``
Pe urma, iesirile impotriva industriei ``parazitare`` au devenit tot mai numeroase... La inceput, lui Nae Gheorghidiu ii era teama ca aceasta campanie impotriva industriei nationale sa nu supere pe seful partidului... Ionel Bratianu era insa atit de preocupat de problema regentei si a mentinerii ``actului de la 4 ianuarie`` (1), incit tolera orice divergenta, pe orice chestie, era gata sa trateze cu orice partid, subventiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerind numai convenabila pe aceasta ``chestie inchisa``... Mai cu seama in zilele acestea, ale procesului Manoilescu (2), ingaduia orice, devenise impaciuitor, parasind cu totul faimosul sectarism, numai in schimbul admiterii ``actului``. L-am vazut in ziua proclamarii la Camera; albise, obrajii i se micsorasera si se adincisera mult, parul dat peste cap era ca o chica de poet carunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-as mai fi recunoscut pe strada. Si asta numai in citeva luni de zile.
La inceput ii fusese teama ca, suparat din pricina remanierii, Gheorghidiu sa nu se adaoge cumva la numarul acelora, care politicieni incercati si abili, stiau ce inseamna ``o chestie``, si refuzau sa recunoasca ``de drept`` ``actul de la 4 ianuarie``, caci de fapt il recunosteau mai toti. Ii era teama ca Veacul ar fi putut sa aiba o atitudine mai echivoca... Cum, dimpotriva, gazeta parea sa fie anticarlista, caci se facea, vag de tot, e drept, ecoul stirilor defavorabile printului exilat, cu doua sau trei zile inainte de serbarea donatiei Muzeului Simu (1), cu o saptamina deci inainte de moarte, Ionel Bratianu (2) i-a telefonat pe la 2 dupa-amiaza lui Gheorghidiu, care a primit vestea naucit de uimire si de fericire, ca vrea sa-l viziteze, daca e acasa... Cind a sosit, a fost primit de la portita de fier de Gheorghidiu, iar dupa ce a luat loc in biroul cu usile-oglinzi, impartite in careuri, si cu muchii de aur, linistit ca un stapin acasa la el, a spus ca tine sa-i aduca personal cordonul Coroanei Romaniei (pe care, dupa traditia liberala a remanierilor, i-l daduse drept consolare) si se scuza ca nu avusese timp, din cauza imprejurarilor (moartea regelui (3), aranjarea practica a regentei etc) sa i-l inmineze... E de prisos sa spun ce sperante - impotriva evidentei - a legat Gheorghidiu de acest ``gest`` al lui Ionel Bratianu. A crezut ca s-a intors iar roata norocului politic. Venirea peste o saptamina abia la sefie a lui Vintila Bratianu (1) marele pontif al industriei nationale, l-a facut sa inghete de teama vreunei imprudente. E usor de inteles ca a avut aproape o sincopa cind a cetit chiar in ziua aceea, in Veacul, un articol indirjit impotriva industriei si a bancilor ``parazitare``. Prabusirea Bancii Elino-Romane (2) de la Galati, ca si prabusirea in aceeasi saptamina a altor banci, iesene, se dovedisera ungrav simptom de maladie financiara. La rindul lor, bancile bucurestene incepusera sa avizeze la masuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, in polite dubioase, sume mari de foarte multe milioane, imprumutate dealtfel prietenilor politici, pe polite de complezenta, bani dati cu intentia de a nu mai fi achitati vreodata si care nu erau in realitate decit plata unor servicii pe care acestia le faceau cind erau la putere, bancilor si industriilor lor. Acum acestea incercau sa treaca statului, rind pe rind, aceste ``portofolii dubioase`` (2).
Nae Gheorghidiu a telefonat indata dupa aparitia ziarului tatalui meu, sa vie neintirziat la el.
I-a cerut sa-i spuie limpede lui Ladima ca Veacul nu numai ca nu poate lua atitudine impotriva comertului si industriei romanesti, dar ca intelege sa le sprijine calduros in orice imprejurare... Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. Îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.
(1) Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succcesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor. Partidul liberal nutrea speranța ca prin acest politic să-și consolideze poziția (n .ed.).
(2) Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926- 3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra 4 scrisori ale prințului Carol către Ion I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta își exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale. În favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al guvernului liberal (n. ed.).
(1) Colecționarul șți fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854-1935) a făcut donația într-un cadrul oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanți din partea guvernului, numeroși oameni de artă și scriitori.
(2) Ion I. C. Brătianu a decedat la 27 noiemebrie 1927 (n. ed.).
(3) Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
(1) Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927- 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
(2) Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele și procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
(3) Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la tiltu: Portofilii putrede și suflete descompuse (...)
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 178-183..
(...)
Dealtfel si tata si Nae Gheorghidiu erau din ce in ce mai nelinistiti si mai preocupati de soarta colaborarii cu Ladima... El scria gazeta ca si cind ar fi fost a lui si nici nu concepea macar ca ar putea sa scrie altfel... Negresit, aceasta aducea cetitori, dar contrazicea prea mult intentiile proprietarilor... Din ce in ce mai mult Veacul un organ dusmanos industriei si comertului, ceea ce in nici un mod nu se potrivea gindurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi acesta ne-a aratat enervat un anunt ironic in pagina intiia a Veacului, pe doua coloane, in chenar, cu litere: ``Fabricile de gheata cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutila gheata artificiala, naruind astfel o industrie atit de necesara atit de necesara apararii nationale. Se cere ca statul sa ia asupra sa, cel putin in timpul iernii, cumpararea intregii productii de gheata, altfel fabricii vor fi nevoite sa inchida, lasind pe drumuri pe lucratori.``
Pe urma, iesirile impotriva industriei ``parazitare`` au devenit tot mai numeroase... La inceput, lui Nae Gheorghidiu ii era teama ca aceasta campanie impotriva industriei nationale sa nu supere pe seful partidului... Ionel Bratianu era insa atit de preocupat de problema regentei si a mentinerii ``actului de la 4 ianuarie`` (1), incit tolera orice divergenta, pe orice chestie, era gata sa trateze cu orice partid, subventiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerind numai convenabila pe aceasta ``chestie inchisa``... Mai cu seama in zilele acestea, ale procesului Manoilescu (2), ingaduia orice, devenise impaciuitor, parasind cu totul faimosul sectarism, numai in schimbul admiterii ``actului``. L-am vazut in ziua proclamarii la Camera; albise, obrajii i se micsorasera si se adincisera mult, parul dat peste cap era ca o chica de poet carunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-as mai fi recunoscut pe strada. Si asta numai in citeva luni de zile.
La inceput ii fusese teama ca, suparat din pricina remanierii, Gheorghidiu sa nu se adaoge cumva la numarul acelora, care politicieni incercati si abili, stiau ce inseamna ``o chestie``, si refuzau sa recunoasca ``de drept`` ``actul de la 4 ianuarie``, caci de fapt il recunosteau mai toti. Ii era teama ca Veacul ar fi putut sa aiba o atitudine mai echivoca... Cum, dimpotriva, gazeta parea sa fie anticarlista, caci se facea, vag de tot, e drept, ecoul stirilor defavorabile printului exilat, cu doua sau trei zile inainte de serbarea donatiei Muzeului Simu (1), cu o saptamina deci inainte de moarte, Ionel Bratianu (2) i-a telefonat pe la 2 dupa-amiaza lui Gheorghidiu, care a primit vestea naucit de uimire si de fericire, ca vrea sa-l viziteze, daca e acasa... Cind a sosit, a fost primit de la portita de fier de Gheorghidiu, iar dupa ce a luat loc in biroul cu usile-oglinzi, impartite in careuri, si cu muchii de aur, linistit ca un stapin acasa la el, a spus ca tine sa-i aduca personal cordonul Coroanei Romaniei (pe care, dupa traditia liberala a remanierilor, i-l daduse drept consolare) si se scuza ca nu avusese timp, din cauza imprejurarilor (moartea regelui (3), aranjarea practica a regentei etc) sa i-l inmineze... E de prisos sa spun ce sperante - impotriva evidentei - a legat Gheorghidiu de acest ``gest`` al lui Ionel Bratianu. A crezut ca s-a intors iar roata norocului politic. Venirea peste o saptamina abia la sefie a lui Vintila Bratianu (1) marele pontif al industriei nationale, l-a facut sa inghete de teama vreunei imprudente. E usor de inteles ca a avut aproape o sincopa cind a cetit chiar in ziua aceea, in Veacul, un articol indirjit impotriva industriei si a bancilor ``parazitare``. Prabusirea Bancii Elino-Romane (2) de la Galati, ca si prabusirea in aceeasi saptamina a altor banci, iesene, se dovedisera ungrav simptom de maladie financiara. La rindul lor, bancile bucurestene incepusera sa avizeze la masuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, in polite dubioase, sume mari de foarte multe milioane, imprumutate dealtfel prietenilor politici, pe polite de complezenta, bani dati cu intentia de a nu mai fi achitati vreodata si care nu erau in realitate decit plata unor servicii pe care acestia le faceau cind erau la putere, bancilor si industriilor lor. Acum acestea incercau sa treaca statului, rind pe rind, aceste ``portofolii dubioase`` (2).
Nae Gheorghidiu a telefonat indata dupa aparitia ziarului tatalui meu, sa vie neintirziat la el.
I-a cerut sa-i spuie limpede lui Ladima ca Veacul nu numai ca nu poate lua atitudine impotriva comertului si industriei romanesti, dar ca intelege sa le sprijine calduros in orice imprejurare... Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. Îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.
(1) Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succcesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor. Partidul liberal nutrea speranța ca prin acest politic să-și consolideze poziția (n .ed.).
(2) Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926- 3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra 4 scrisori ale prințului Carol către Ion I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta își exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale. În favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al guvernului liberal (n. ed.).
(1) Colecționarul șți fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854-1935) a făcut donația într-un cadrul oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanți din partea guvernului, numeroși oameni de artă și scriitori.
(2) Ion I. C. Brătianu a decedat la 27 noiemebrie 1927 (n. ed.).
(3) Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
(1) Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927- 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
(2) Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele și procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
(3) Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la tiltu: Portofilii putrede și suflete descompuse (...)
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 178-183..
marți, 23 decembrie 2014
Biografia scriitorului american Washington Irving (1783-1859)
Washington Irving s-a nascut la 3 aprilie 1783, la New York, in familia emigrantilor scotieni William si Sarah Irwing, tatal sau fiind negustor.
La varsta de 16 ani incepe studiul dreptului, dar si sa-l citeasca pe marele romancier scotian (britanic) Walter Scott (1771-1832), fiind atras mai mult de literatura decat de jurisprudenta.
Debuteaza ca scriitor cu schite umoristice despre societatea si teatrul din New York, publicate in 1802-1803 in ziarul Morning Chronicle, condus de fratele sau Peter. Schitele au fost publicate in acelasi timp si in volum, cu titlul The Letters of Jonathan Oldstyle, Gent.
Deoarece are simptome de tuberculoza, calatoreste in anii 1804-1806 in Europa, vizitand Italia, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia. La intoarcere este primit in baroul avocatilor din orasul natal.
Impreuna cu fratele William si prietenul James Paulding publica anonim in 1807-1808 eseuri umoristice de orientare politica federalista, cu titlul Salmagundi, or the Whim-Whams and Opinions of Launcelot Langstaff.
In anul urmator moare logodnica sa Matilda Hoffman, dar reuseste sa publice, sub pseudonimul Dietrich Knickerbocker, A History of New York, frim the Beginning of the World to the End of the Dutch Dinasty. El satirizeaza stilul pretentios al lucrarilor istorie si aspecte ale societatii contemporane, pseudonimul devenind atat de renumit, incat newyorkezii de origine olandeza si scoala literara constituita in deceniul doi in jurul sau il adopta. Prin extensie critica literara va denumi cu acest nume toata miscarea literara din metropola atlantica pana la izbucnirea razboiului civil in 1861.
Intra in afaceri cu fratii sai Peter si William in 1810 intr-o firma de import, stabilindu-se in acest scop in portul englez Liverpool, unde va reveni in 1815 pentru saptesprezece ani. Cum firma da faliment in 1818, deoarece isi petrecuse timpul calatorind prin Anglia si Scotia, este nevoit sa faca din scris un mijloc din care isi castiga existenta. Incepe sa publice in foileton in anul urmator, la New York si Londra, The Sketch Book, sub pseudonimul Geoffrey Crayon. In 1822 se stabileste la Dresda (Germania) si ii apare, tot la New York si Londra, volumul de schite Brcacebridge Hall or the Humorists. A Medley, a caror actiune se petrece in Anglia, Franta, Spania si America. In anul urmator colaboreaza la Paris cu John Payne la adaptari dramatice. In 1824 se intoarce la Londra si ii apare la Philadephia, New York, Londra si Paris volumul Tales of a Traveler, care subliniaza contributia sa la aparitia genului literar romantic al schitei. In anul urmator se muta la Paris si ii apare primul volum din colectia bibliofila The Atlantic Souvenir, in care vor fi publicati si alti autori americani ca: Bryant, Cooper, Paulding si Halleck. In perioada 1826-1829 calatoreste in Spania la invitatia unui prieten si i se tipareste la New York, Paris si Londra biografia in trei volume a lui Cristofor Columb, una din cele mai bune lucrari consacrate marelui explorator aparute in SUA. De asemenea, apare la Londra, Paris si Philadelphia A Chronicle of the Conquest of Granada, lucrare documentata cu elemente de umor, intriga si decor romantic. Activitatea sa literara este recompensata in Marea Britanie cu o medalie de Royal Society of Literature (1830) si cu grade onorifice de Universitatea Oxford.
In 1832, cand se intoarce la New York, ii apare la Philadelphia si Londra volumul de insemnari din Spania The Alhambra. Pasionat de teritoriile neexplorate de la vest de fluviul Mississippi, participa la o misiune guvernamentala care avea ca scop sa negocieze cu amerindienii din aceasta zona. Aceasta calatorie cu momente de suspans va fi evocata in volumul A Tour on the Prairies.
Dupa sapte ani publica la Paris, Londra si Philadephia volumul The Crayon Muscellany care include: A Tour on the Prairies, Abbotsford and Newstead Abbey si Legends of the Conquest of Spain.
Incepand cu anul 1836 creatiile sale au caracter biografic. Prima este Astoria, carte inspirata de viata din asezarea comerciala infiintata de John Astor la varsarea fluviului Columbia in Oceanul Pacific. In anul urmator apare la Philadelphia si Londra The Adventures of Captain Bonneville, volum bazat pe jurnalul unui conducator de expeditie in Vestul Salbatic. Continua cu The Biography of Margaret Davidson (Philadelphia, 1841), Mahomed and his Succesors, (New York si Londra, 1845-1850) si Oliver Goldsmith. Biography (1849).
In 1838 renunta la functia de primar al New Yorkului, dar revine in politica, indeplinind functia de ambasador in Spania in anii 1842-1846.
In 1849 se stabileste la Sunnsyde, pe fluviul Hudson, de-a lungul caruia calatorise inca din tinerete. Aici va redacta ultimele sale carti. Volumul Wolfert`s Roost and Misecellanes, cu 19 povestiri stil Knickerbocker, apare in 1855, fara sa provoace interesul criticii literare. Ultima opera antuma i se tipareste in perioada 1855-1859, in cele 5 volume ale biografiei istorice The Life of George Washington exprimandu-si pozitia fata de conducatorii Razboiului de Independenta al SUA (1774-1783), cu aprecieri pozitive fata de federalisti si negative fata de democrati.
Inceteaza din viata la 28 noiembrie 1859, la Sunnsyde, in uitarea generatiei tinere.
Dar criticul literar Charles Warner isi incepe in 1881 seria American Men of Letters cu biografia a lui Washington Irving, consacrandu-l astfel in istoriografia literara americana.
SURSA
Suzana Dumitrescu, Tabel Cronologic: Washington Irving, O diligenta medievala, trad. S.D., ed. Minerva / colectia Biblioteca pentru toti nr. 1346, Bucuresti, 1990, p. xxv- xxxix.
La varsta de 16 ani incepe studiul dreptului, dar si sa-l citeasca pe marele romancier scotian (britanic) Walter Scott (1771-1832), fiind atras mai mult de literatura decat de jurisprudenta.
Debuteaza ca scriitor cu schite umoristice despre societatea si teatrul din New York, publicate in 1802-1803 in ziarul Morning Chronicle, condus de fratele sau Peter. Schitele au fost publicate in acelasi timp si in volum, cu titlul The Letters of Jonathan Oldstyle, Gent.
Deoarece are simptome de tuberculoza, calatoreste in anii 1804-1806 in Europa, vizitand Italia, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia. La intoarcere este primit in baroul avocatilor din orasul natal.
Impreuna cu fratele William si prietenul James Paulding publica anonim in 1807-1808 eseuri umoristice de orientare politica federalista, cu titlul Salmagundi, or the Whim-Whams and Opinions of Launcelot Langstaff.
In anul urmator moare logodnica sa Matilda Hoffman, dar reuseste sa publice, sub pseudonimul Dietrich Knickerbocker, A History of New York, frim the Beginning of the World to the End of the Dutch Dinasty. El satirizeaza stilul pretentios al lucrarilor istorie si aspecte ale societatii contemporane, pseudonimul devenind atat de renumit, incat newyorkezii de origine olandeza si scoala literara constituita in deceniul doi in jurul sau il adopta. Prin extensie critica literara va denumi cu acest nume toata miscarea literara din metropola atlantica pana la izbucnirea razboiului civil in 1861.
Intra in afaceri cu fratii sai Peter si William in 1810 intr-o firma de import, stabilindu-se in acest scop in portul englez Liverpool, unde va reveni in 1815 pentru saptesprezece ani. Cum firma da faliment in 1818, deoarece isi petrecuse timpul calatorind prin Anglia si Scotia, este nevoit sa faca din scris un mijloc din care isi castiga existenta. Incepe sa publice in foileton in anul urmator, la New York si Londra, The Sketch Book, sub pseudonimul Geoffrey Crayon. In 1822 se stabileste la Dresda (Germania) si ii apare, tot la New York si Londra, volumul de schite Brcacebridge Hall or the Humorists. A Medley, a caror actiune se petrece in Anglia, Franta, Spania si America. In anul urmator colaboreaza la Paris cu John Payne la adaptari dramatice. In 1824 se intoarce la Londra si ii apare la Philadephia, New York, Londra si Paris volumul Tales of a Traveler, care subliniaza contributia sa la aparitia genului literar romantic al schitei. In anul urmator se muta la Paris si ii apare primul volum din colectia bibliofila The Atlantic Souvenir, in care vor fi publicati si alti autori americani ca: Bryant, Cooper, Paulding si Halleck. In perioada 1826-1829 calatoreste in Spania la invitatia unui prieten si i se tipareste la New York, Paris si Londra biografia in trei volume a lui Cristofor Columb, una din cele mai bune lucrari consacrate marelui explorator aparute in SUA. De asemenea, apare la Londra, Paris si Philadelphia A Chronicle of the Conquest of Granada, lucrare documentata cu elemente de umor, intriga si decor romantic. Activitatea sa literara este recompensata in Marea Britanie cu o medalie de Royal Society of Literature (1830) si cu grade onorifice de Universitatea Oxford.
In 1832, cand se intoarce la New York, ii apare la Philadelphia si Londra volumul de insemnari din Spania The Alhambra. Pasionat de teritoriile neexplorate de la vest de fluviul Mississippi, participa la o misiune guvernamentala care avea ca scop sa negocieze cu amerindienii din aceasta zona. Aceasta calatorie cu momente de suspans va fi evocata in volumul A Tour on the Prairies.
Dupa sapte ani publica la Paris, Londra si Philadephia volumul The Crayon Muscellany care include: A Tour on the Prairies, Abbotsford and Newstead Abbey si Legends of the Conquest of Spain.
Incepand cu anul 1836 creatiile sale au caracter biografic. Prima este Astoria, carte inspirata de viata din asezarea comerciala infiintata de John Astor la varsarea fluviului Columbia in Oceanul Pacific. In anul urmator apare la Philadelphia si Londra The Adventures of Captain Bonneville, volum bazat pe jurnalul unui conducator de expeditie in Vestul Salbatic. Continua cu The Biography of Margaret Davidson (Philadelphia, 1841), Mahomed and his Succesors, (New York si Londra, 1845-1850) si Oliver Goldsmith. Biography (1849).
In 1838 renunta la functia de primar al New Yorkului, dar revine in politica, indeplinind functia de ambasador in Spania in anii 1842-1846.
In 1849 se stabileste la Sunnsyde, pe fluviul Hudson, de-a lungul caruia calatorise inca din tinerete. Aici va redacta ultimele sale carti. Volumul Wolfert`s Roost and Misecellanes, cu 19 povestiri stil Knickerbocker, apare in 1855, fara sa provoace interesul criticii literare. Ultima opera antuma i se tipareste in perioada 1855-1859, in cele 5 volume ale biografiei istorice The Life of George Washington exprimandu-si pozitia fata de conducatorii Razboiului de Independenta al SUA (1774-1783), cu aprecieri pozitive fata de federalisti si negative fata de democrati.
Inceteaza din viata la 28 noiembrie 1859, la Sunnsyde, in uitarea generatiei tinere.
Dar criticul literar Charles Warner isi incepe in 1881 seria American Men of Letters cu biografia a lui Washington Irving, consacrandu-l astfel in istoriografia literara americana.
SURSA
Suzana Dumitrescu, Tabel Cronologic: Washington Irving, O diligenta medievala, trad. S.D., ed. Minerva / colectia Biblioteca pentru toti nr. 1346, Bucuresti, 1990, p. xxv- xxxix.
luni, 22 decembrie 2014
Un jurnalist independent versus PNL in Romania interbelica (PETRESCU 1933)
<
(...)
Tata l-a poftit jos, a insistat, cind Ladima voia sa stea in picioare:
- Nu, ia te rog loc. Si apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinta a fost surprinsa, si azi a aparut in gazeta un articol, despre care, ce sa-ti spun?... sunt uimit.
Ladima, parca suflecat, cu buzele strinse si mustata ridicata:
- Da... care articol?
- Cel cu Caile Ferate... cu furnitura de carbuni.
A precizat de-a dreptul, oarecum bataios:
- Eu l-am scris.
Tata a inceput sa se bilbiie... Si-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu gasea cuvinte... Cred ca dincolo Gheorghidiu fierbea...
- Sa stii ca n-ai dreptate... Lovesti prin asta in 15 000 de muncitori si intr-o industrie nationala necesara apararii statului.
Ladima fierbea.
- Domnule Vasilescu, e o gluma liberala aceasta industrie necesara statului... Deocamdata vad ca, pentru moment, ii e mai mult necesar statul ei decit statului... Daca s-ar arde pacura, daca s-ar importa chiar carbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual... Am socotelile in sertar la birou... Acest miliard e bagat in buzunar de citiva escroci, care constituie un consiliu de administratie si clientela lor (presedinte al consiliului de administratie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu exista stat in lume mai jefuit decit acest stat romanesc.
- Domnule Ladima... Te inseli... te-nseli grozav. Acolo sunt oameni incercati... cu dragoste de tara...
- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni cari si-ar iubi tara si pentru mai putin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu va inteleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastra a fost despartirea de liberali, caci va banuiam dezgustat, fara indoiala, de spiritul lor de jaf in averea statului... Veacul trebuia sa fie - asa am crezut ca doriti - un transeu de protestare impotriva unor metode vechi... O tribuna pentru promovat tot ce e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice... Asa a inteles si publicul si de aceea ne cauta si ne sprijina.
- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate ca ne-am inteles gresit. Dar noi nu luam atitudine nici impotriva lui Ionel Bratianu*, nici a lui Vintila**, nici chiar a partidului.
- Dar parca e cineva care sa vrea asta? Se indoieste cineva de cinstea lui Ionel Bratianu sau a lui Vintila? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am nimic, ca flamura, dar statul lui major e o adunatura de jecmanitori ai statului. Dealtfel, daca nu ne intelegem... e o solutie foarte simpla... Va rog sa primiti demisia mea. Si s-a sculat nervos in picioare, a vrut sa faca un gest, pe urma, prea schematic: Buna ziua.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 166.
NOTE M.T.
* Ion I.C. Bratianu (1864-1927) = Fiul liderului liberal Ion C. Bratianu, in a carui guvernare (1876-1888) Romania a devenit indepenenta. Deputat si ministru din 1895. Presedinte al PNL din 1909. Prim-ministru intre 1914-1918 si 1922-1926. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ion-ic-bratianu-conducatorul-umbra-al-romaniei-interbelice)
** Vintila I.C. Bratianu (1866-1930) = Fratele lui Ion I.C. Bratianu. Deputat si ministru de finante. Autorul devizei liberale ``Prin noi insine``. Prim-ministru in 1927-1928 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/vintila-bratianu-omul-0)
(...)
Tata l-a poftit jos, a insistat, cind Ladima voia sa stea in picioare:
- Nu, ia te rog loc. Si apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinta a fost surprinsa, si azi a aparut in gazeta un articol, despre care, ce sa-ti spun?... sunt uimit.
Ladima, parca suflecat, cu buzele strinse si mustata ridicata:
- Da... care articol?
- Cel cu Caile Ferate... cu furnitura de carbuni.
A precizat de-a dreptul, oarecum bataios:
- Eu l-am scris.
Tata a inceput sa se bilbiie... Si-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu gasea cuvinte... Cred ca dincolo Gheorghidiu fierbea...
- Sa stii ca n-ai dreptate... Lovesti prin asta in 15 000 de muncitori si intr-o industrie nationala necesara apararii statului.
Ladima fierbea.
- Domnule Vasilescu, e o gluma liberala aceasta industrie necesara statului... Deocamdata vad ca, pentru moment, ii e mai mult necesar statul ei decit statului... Daca s-ar arde pacura, daca s-ar importa chiar carbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual... Am socotelile in sertar la birou... Acest miliard e bagat in buzunar de citiva escroci, care constituie un consiliu de administratie si clientela lor (presedinte al consiliului de administratie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu exista stat in lume mai jefuit decit acest stat romanesc.
- Domnule Ladima... Te inseli... te-nseli grozav. Acolo sunt oameni incercati... cu dragoste de tara...
- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni cari si-ar iubi tara si pentru mai putin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu va inteleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastra a fost despartirea de liberali, caci va banuiam dezgustat, fara indoiala, de spiritul lor de jaf in averea statului... Veacul trebuia sa fie - asa am crezut ca doriti - un transeu de protestare impotriva unor metode vechi... O tribuna pentru promovat tot ce e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice... Asa a inteles si publicul si de aceea ne cauta si ne sprijina.
- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate ca ne-am inteles gresit. Dar noi nu luam atitudine nici impotriva lui Ionel Bratianu*, nici a lui Vintila**, nici chiar a partidului.
- Dar parca e cineva care sa vrea asta? Se indoieste cineva de cinstea lui Ionel Bratianu sau a lui Vintila? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am nimic, ca flamura, dar statul lui major e o adunatura de jecmanitori ai statului. Dealtfel, daca nu ne intelegem... e o solutie foarte simpla... Va rog sa primiti demisia mea. Si s-a sculat nervos in picioare, a vrut sa faca un gest, pe urma, prea schematic: Buna ziua.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 166.
NOTE M.T.
* Ion I.C. Bratianu (1864-1927) = Fiul liderului liberal Ion C. Bratianu, in a carui guvernare (1876-1888) Romania a devenit indepenenta. Deputat si ministru din 1895. Presedinte al PNL din 1909. Prim-ministru intre 1914-1918 si 1922-1926. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ion-ic-bratianu-conducatorul-umbra-al-romaniei-interbelice)
** Vintila I.C. Bratianu (1866-1930) = Fratele lui Ion I.C. Bratianu. Deputat si ministru de finante. Autorul devizei liberale ``Prin noi insine``. Prim-ministru in 1927-1928 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/vintila-bratianu-omul-0)
vineri, 19 decembrie 2014
Oameni versus ceilalti in Romania antebelica (PETRESCU 1933)
<
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.
joi, 18 decembrie 2014
Opinia publica versus presa in Romania interbelica (PETRESCU 1933)
<
(...) Ziaristul acesta, in aparenta, violent si dezordonat, nu era lipsit de o judecata rece, retinuta, ca sa zic asa... Cred ca el si-a dat seama ca opinia publica, la noi, e incapabila de discernamint, dar in acelasi timp si mult mai sensibila ca orice alta opinie publica. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profunda si intotdeauna cel care scrie are absoluta dreptate. Stiu o anecdota care s-ar aplica foarte bine opiniei publice romanesti. Se zice ca un sultan a vrut sa judece el insusi intr-un proces. I s-au infatisat deci partile si a inceput sa vorbeasca cel cu plingerea... Uluit, sultanul s-a intors catre cadiul, care facea un soi de oficiu de grefier, si i-a spus, ca omul care a descoperit America: ``Asta are dreptate... Sa stii ca are dreptate.`` Dar a vorbit si piritul, vreme indelungata, dupa cit se pare, caci sultanul s-a aplecat catre cadiu din nou: ``Si asta are dreptate!...``... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte ca nu e cu putinta ca amindoi sa aiba dreptate... Si sultanul, uimit de aceasta descoperire, i-a spus mingiindu-si cu intelepciune barba: ``Si tu ai dreptate!`` Oricine ``injura`` pe cineva la noi, in gazeta, ``are dreptate`` si tulbura. Se intelege de la sine ca aceasta excesiva sensibilitate a opiniei publice romanesti fata de orice afirmatie insemneaza anularea insasi a oricarei opinii adevarate, capabile de lupta si de rezistenta. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a inteles acest lucru si atunci a adoptat ca principiu deliberat: bestelirea crincena acelui pe care vrea sa-l combata... Ca urmare a faptului ca nu sunt in stare de o opinie reala si de discernamint, romanii sunt poate si neamul din lume cel mai sensibil la ridiculul exterior. Am inteles asta in timpul cit mai fost la legatia din Londra. Nicaieri nu sunt, cred eu, mai putin maniaci, adica in realitate mai putini oameni cu viata interioara ca la noi. As vrea sa fiu limpede, dar nu stii sa scrii poti s-o faci boacana; nu vreau sa spun ca toti maniacii au viata interioara, dar tin sa afirm ca, dupa pararea mea, dupa cite am inteles pe unde am fost, orice om cu viata interioara trebuie sa-si organizeze traiul, sa si-l simplifice pe baza citorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalti, care-l scutesc de atentie exterioara, de explicatii si de pierdere de timp... daca nu e inca limpede, poate ca am sa mai revin, caci faptul ca englejii, francejii, germanii si nordicii dau cel mai mare numar de maniaci mi-a dat mult de gindit cind eram in strainatate. Si cred ca e si usor de constatat din istorie ca mai toti oamenii mari au avut manii, adica au avut curajul sa treaca putin drept ridiculi. Un om ridicul e insa un om pierdut intr-o tara incapabila de discernamint si de aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca sa zic asa, la rangul de principiu, besteleala...
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 157-158.
(...) Ziaristul acesta, in aparenta, violent si dezordonat, nu era lipsit de o judecata rece, retinuta, ca sa zic asa... Cred ca el si-a dat seama ca opinia publica, la noi, e incapabila de discernamint, dar in acelasi timp si mult mai sensibila ca orice alta opinie publica. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profunda si intotdeauna cel care scrie are absoluta dreptate. Stiu o anecdota care s-ar aplica foarte bine opiniei publice romanesti. Se zice ca un sultan a vrut sa judece el insusi intr-un proces. I s-au infatisat deci partile si a inceput sa vorbeasca cel cu plingerea... Uluit, sultanul s-a intors catre cadiul, care facea un soi de oficiu de grefier, si i-a spus, ca omul care a descoperit America: ``Asta are dreptate... Sa stii ca are dreptate.`` Dar a vorbit si piritul, vreme indelungata, dupa cit se pare, caci sultanul s-a aplecat catre cadiu din nou: ``Si asta are dreptate!...``... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte ca nu e cu putinta ca amindoi sa aiba dreptate... Si sultanul, uimit de aceasta descoperire, i-a spus mingiindu-si cu intelepciune barba: ``Si tu ai dreptate!`` Oricine ``injura`` pe cineva la noi, in gazeta, ``are dreptate`` si tulbura. Se intelege de la sine ca aceasta excesiva sensibilitate a opiniei publice romanesti fata de orice afirmatie insemneaza anularea insasi a oricarei opinii adevarate, capabile de lupta si de rezistenta. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a inteles acest lucru si atunci a adoptat ca principiu deliberat: bestelirea crincena acelui pe care vrea sa-l combata... Ca urmare a faptului ca nu sunt in stare de o opinie reala si de discernamint, romanii sunt poate si neamul din lume cel mai sensibil la ridiculul exterior. Am inteles asta in timpul cit mai fost la legatia din Londra. Nicaieri nu sunt, cred eu, mai putin maniaci, adica in realitate mai putini oameni cu viata interioara ca la noi. As vrea sa fiu limpede, dar nu stii sa scrii poti s-o faci boacana; nu vreau sa spun ca toti maniacii au viata interioara, dar tin sa afirm ca, dupa pararea mea, dupa cite am inteles pe unde am fost, orice om cu viata interioara trebuie sa-si organizeze traiul, sa si-l simplifice pe baza citorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalti, care-l scutesc de atentie exterioara, de explicatii si de pierdere de timp... daca nu e inca limpede, poate ca am sa mai revin, caci faptul ca englejii, francejii, germanii si nordicii dau cel mai mare numar de maniaci mi-a dat mult de gindit cind eram in strainatate. Si cred ca e si usor de constatat din istorie ca mai toti oamenii mari au avut manii, adica au avut curajul sa treaca putin drept ridiculi. Un om ridicul e insa un om pierdut intr-o tara incapabila de discernamint si de aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca sa zic asa, la rangul de principiu, besteleala...
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 157-158.
miercuri, 17 decembrie 2014
Capitala noua versus capitala veche in viziunea unui ziarist din Romania Mare (PETRESCU 1933 )
<
``La suflet nou ne trebuie o casa noua... E neaparat nevoie sa mutam capitala... Trebuie sa nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea sa inteleaga, sa inteleaga.
Argumentele faptice sunt si ele nenumarate.
Din motive de igiena: Bucurestii sunt un oras cu ierni cumplite si veri care descompun, de caldura. Canalizarea e primitiva si complicata, pentru ca urmeaza strazi sucite. Vecinic reparatii vor impiedeca prin transee circulatia. Imprejurimile sunt mocirle si praf. Nu e loc de creatie si inviorare. In afara de frumusetea cerului, inalt, totul terfeleste imaginatia... Dimbovita e meschina, ca un sant cu laturi... Din iunie pina in septembrie orasul acesta miroase ca o lada de gunoi. Apa de baut ii vine departe, iar uzinele electrice vor trebuie sa intinda cabluri de sute de kilometri peste munti si dealuri. In treizeci de ani, circulatia va deveni atit de complicata, incit strazile actuale vor putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani aci incolo, cetatenii vor fi robi exproprierilor comercializate si scandaloase... Panamalele acestor indeletniciri vor dezonora orasul neintrerupt, vreme de o jumatate de veac. Calea Victoriei, ale carei case sunt in interior ruine mucegaite, igrasioase, intunecoase, puturoase si pline de sobolani cit cateii (i-am vazut de atitea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat intreg. Fiecare metru se va plati cu sute de mii de lei.
Visez o capitala ca o inima noua... Pe undeva pe Olt, in Ardeal, sa zicem la o posta de Brasov, la Feldioara... Adapostita de viscole, cu verile placute ca intr-o statie climaterica... Totul se poate incepe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucatariile in grajduri cu rindasi bolnavi de riie, ci laboratorii de faianta si nichel... Iar salile de mincare, aerisite, caci nu vor fi cu ferestrele spre canal... Se vor lasa locuri pentru gradini, parcuri si piete mari. Imprejurimile vor fi dealurile cu vile, sau inspre Brasov, cimpii cu arene si stadioane, un hipodrom al frumusetii... Toata zona apropiata de 30-40 de kilometri, briul verde si carunt sus, a Bucegilor... Se va lucra tot anul in cintec si bucurie in aceasta cetate a sanatatii...
Si poate ca... nu poate... sigur... arhitectii si edilii vor gasi posibilitate sa faca bulevardele, strazile si pietele asa de frumoase, ca oamenii saraci sa aiba si ei momente cind sa uite de uritenia vietii. (Aici, in Bucuresti, este prea mare deosebirea intre placerea si-o pot procura cei bogati si inabusitoarea atmosfera in care traiesc saracii, fara nimic oferit ochilor lor.)
In zece ani, pina in 1936, e de presupus ca se vor tripla, prin constrcutii moderne si mari, numarul si volumul caselor din Bucuresti... Sa le construim aceste vile si palate, de-a dreptul acolo, si in zece ani vom avea un oras de trei sute de mii de locuitori, asemanator oricaror orase din Elvetia si Germania, care ar imbogati frumusetea acestui mare regat... Mussolini vrea sa faca nu numai un suflet nou ci si alt fizic italienilor lui... Nu mai ingaduie nici sa vorbeasca de maretia Romei vechi... Vrea o Italie si italieni noi... Ce avem de noi de pastrat din acest Bucuresti, cerut de turci la indemina lor? Mormintele noastre sunt la Arges, la Tirgoviste, la Suceava... De ce sa ne invinuiasca mereu cei dezrobiti ca sunt robii balcanicilor de la Bucuresti?
Si din punct de vedere ostasesc aceasta mutare se impune... Acolo la Feldioara, ar sta intre capitala si oricare eventual dusman, zidul inalt al muntilor... Administrativ? Nu mai incape indoiala ca da... capitala s-ar gasi chiar in mijlocul tarii... Tunelul inceput la vama Buzaului ar pune Braila si Galatii mai aproape decit sunt azi de capitala cu citeva poste.
Dar nimic nu se va face cu oameni cae nu vad dincolo de botul ghetei lor.``
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 85-86.
``La suflet nou ne trebuie o casa noua... E neaparat nevoie sa mutam capitala... Trebuie sa nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea sa inteleaga, sa inteleaga.
Argumentele faptice sunt si ele nenumarate.
Din motive de igiena: Bucurestii sunt un oras cu ierni cumplite si veri care descompun, de caldura. Canalizarea e primitiva si complicata, pentru ca urmeaza strazi sucite. Vecinic reparatii vor impiedeca prin transee circulatia. Imprejurimile sunt mocirle si praf. Nu e loc de creatie si inviorare. In afara de frumusetea cerului, inalt, totul terfeleste imaginatia... Dimbovita e meschina, ca un sant cu laturi... Din iunie pina in septembrie orasul acesta miroase ca o lada de gunoi. Apa de baut ii vine departe, iar uzinele electrice vor trebuie sa intinda cabluri de sute de kilometri peste munti si dealuri. In treizeci de ani, circulatia va deveni atit de complicata, incit strazile actuale vor putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani aci incolo, cetatenii vor fi robi exproprierilor comercializate si scandaloase... Panamalele acestor indeletniciri vor dezonora orasul neintrerupt, vreme de o jumatate de veac. Calea Victoriei, ale carei case sunt in interior ruine mucegaite, igrasioase, intunecoase, puturoase si pline de sobolani cit cateii (i-am vazut de atitea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat intreg. Fiecare metru se va plati cu sute de mii de lei.
Visez o capitala ca o inima noua... Pe undeva pe Olt, in Ardeal, sa zicem la o posta de Brasov, la Feldioara... Adapostita de viscole, cu verile placute ca intr-o statie climaterica... Totul se poate incepe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucatariile in grajduri cu rindasi bolnavi de riie, ci laboratorii de faianta si nichel... Iar salile de mincare, aerisite, caci nu vor fi cu ferestrele spre canal... Se vor lasa locuri pentru gradini, parcuri si piete mari. Imprejurimile vor fi dealurile cu vile, sau inspre Brasov, cimpii cu arene si stadioane, un hipodrom al frumusetii... Toata zona apropiata de 30-40 de kilometri, briul verde si carunt sus, a Bucegilor... Se va lucra tot anul in cintec si bucurie in aceasta cetate a sanatatii...
Si poate ca... nu poate... sigur... arhitectii si edilii vor gasi posibilitate sa faca bulevardele, strazile si pietele asa de frumoase, ca oamenii saraci sa aiba si ei momente cind sa uite de uritenia vietii. (Aici, in Bucuresti, este prea mare deosebirea intre placerea si-o pot procura cei bogati si inabusitoarea atmosfera in care traiesc saracii, fara nimic oferit ochilor lor.)
In zece ani, pina in 1936, e de presupus ca se vor tripla, prin constrcutii moderne si mari, numarul si volumul caselor din Bucuresti... Sa le construim aceste vile si palate, de-a dreptul acolo, si in zece ani vom avea un oras de trei sute de mii de locuitori, asemanator oricaror orase din Elvetia si Germania, care ar imbogati frumusetea acestui mare regat... Mussolini vrea sa faca nu numai un suflet nou ci si alt fizic italienilor lui... Nu mai ingaduie nici sa vorbeasca de maretia Romei vechi... Vrea o Italie si italieni noi... Ce avem de noi de pastrat din acest Bucuresti, cerut de turci la indemina lor? Mormintele noastre sunt la Arges, la Tirgoviste, la Suceava... De ce sa ne invinuiasca mereu cei dezrobiti ca sunt robii balcanicilor de la Bucuresti?
Si din punct de vedere ostasesc aceasta mutare se impune... Acolo la Feldioara, ar sta intre capitala si oricare eventual dusman, zidul inalt al muntilor... Administrativ? Nu mai incape indoiala ca da... capitala s-ar gasi chiar in mijlocul tarii... Tunelul inceput la vama Buzaului ar pune Braila si Galatii mai aproape decit sunt azi de capitala cu citeva poste.
Dar nimic nu se va face cu oameni cae nu vad dincolo de botul ghetei lor.``
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 85-86.
marți, 16 decembrie 2014
Moda vulgaritatii la actritele de teatru din Bucurestiul interbelic (PETRESCU 1933)
<
(...) Era o asociatie de idei noua la ea, vrea sa imite pe Miti Marculeanu, al carui stil banuia ca-mi place. Miti Marculeanu, o mahalagioaica frumoasa si voinica, gen florareasa, care se specializase in rolurile de cocota si nu izbutea decit in ele, afecta trivialitatea, convinsa ca asta iti da un farmec irezistibil in ochii barbatilor. Injura ca soldatii, spunea anecdote pronografice si scatologice si transa multe situatii la cel mai animat supeu, cu o apostrofa pe care un ministru o lansase cu succes vietii politice de pe insasi banca ministeriala. Nu pot sa-mi dau seama ce efect are asupra altor barbati vulgaritatea voita (dar voita si din cauza usurarii pe care i-o aduce femeii ce o speculeaza, permitindu-i sa fie ea insasi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranta), pe care, de altfel, o sublinia si printr-o eleganta a rochiilor exagerata, dar mie imi infatisa si mai mult prostia de acasa a acestei actrite. Dealtfel nu facea decit sa imite si ea searbad (cum imita in toate) pe o mare si frumoasa comediana (1), dupa cum aceasta insasi adoptase o moda - dindu-i stralucire si savoare, ca si toaletele pe care le adopta - moda recenta, adusa in teatru, dupa cite stiu, de un celebru actor roman de la Comedia Franceza (2). In acesti trei ani, in care am cautat consolare si pretexte, inversunindu-ma sa patrund in viata actritelor si deci sa cunosc teatrul, am inteles insa ca libertatea de a folosi un limbaj verde era proportionata oarecum cu importanta fiecaruia. In plina scena, de pilda, aveau dreptul acesta - stiu de la repetitie - numai regizorii si vedetele. Asa cum elevii de la scoala militara isi fac un ideal din locotenentul instructor si-l imita in oras cu orice prilej, cu convingerea ca in modul acesta dovedesc o reala superioritate, toate actritele si mai toti actorii necunoscuti cautau sa-si dovedesca in cercul cunoscutilor lor ``cachet-ul profesional`` printr-un limbaj degajat. E adevarat, trebuie sa spui, ca libertatea cuvintului sia gestului nu erau mai niciodata jignitoare al marea comediana. Dar asta are nevoie de o explicatie. Un cuvint sau un gest pot sa jigneasca sau nu, dupa felul sufletesc al celui care-l face.
Gest trivial, propriu-zis, nu exista, numai feluri de a fi triviale.
(1) Elvira Popescu (n. ed.)
(2) Al. Mihalescu (n. 1833), stralucit actor de teatru si film, care a jucat in tara pe scenele Teatrului National si Teatrului Mic - fondat de el impreuna cu Elvira Popescu si Ion Iancovescu. Dupa o absenta de trei ani, timp in care a intrepretat roluri pe scenele pariziene, Al. Mihalescu a intreprins, in toamna anului 1926, un turneu in Romania (septembrie-decembrie). Cu Doamna si domnul Cutare de Denys Amiel, in regia lui Al. Mihalescu, la 10 septembrie 1926 s-a deschis stagiunea Teatrului Mic (n. ed.)
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 60-61.
(...) Era o asociatie de idei noua la ea, vrea sa imite pe Miti Marculeanu, al carui stil banuia ca-mi place. Miti Marculeanu, o mahalagioaica frumoasa si voinica, gen florareasa, care se specializase in rolurile de cocota si nu izbutea decit in ele, afecta trivialitatea, convinsa ca asta iti da un farmec irezistibil in ochii barbatilor. Injura ca soldatii, spunea anecdote pronografice si scatologice si transa multe situatii la cel mai animat supeu, cu o apostrofa pe care un ministru o lansase cu succes vietii politice de pe insasi banca ministeriala. Nu pot sa-mi dau seama ce efect are asupra altor barbati vulgaritatea voita (dar voita si din cauza usurarii pe care i-o aduce femeii ce o speculeaza, permitindu-i sa fie ea insasi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranta), pe care, de altfel, o sublinia si printr-o eleganta a rochiilor exagerata, dar mie imi infatisa si mai mult prostia de acasa a acestei actrite. Dealtfel nu facea decit sa imite si ea searbad (cum imita in toate) pe o mare si frumoasa comediana (1), dupa cum aceasta insasi adoptase o moda - dindu-i stralucire si savoare, ca si toaletele pe care le adopta - moda recenta, adusa in teatru, dupa cite stiu, de un celebru actor roman de la Comedia Franceza (2). In acesti trei ani, in care am cautat consolare si pretexte, inversunindu-ma sa patrund in viata actritelor si deci sa cunosc teatrul, am inteles insa ca libertatea de a folosi un limbaj verde era proportionata oarecum cu importanta fiecaruia. In plina scena, de pilda, aveau dreptul acesta - stiu de la repetitie - numai regizorii si vedetele. Asa cum elevii de la scoala militara isi fac un ideal din locotenentul instructor si-l imita in oras cu orice prilej, cu convingerea ca in modul acesta dovedesc o reala superioritate, toate actritele si mai toti actorii necunoscuti cautau sa-si dovedesca in cercul cunoscutilor lor ``cachet-ul profesional`` printr-un limbaj degajat. E adevarat, trebuie sa spui, ca libertatea cuvintului sia gestului nu erau mai niciodata jignitoare al marea comediana. Dar asta are nevoie de o explicatie. Un cuvint sau un gest pot sa jigneasca sau nu, dupa felul sufletesc al celui care-l face.
Gest trivial, propriu-zis, nu exista, numai feluri de a fi triviale.
(1) Elvira Popescu (n. ed.)
(2) Al. Mihalescu (n. 1833), stralucit actor de teatru si film, care a jucat in tara pe scenele Teatrului National si Teatrului Mic - fondat de el impreuna cu Elvira Popescu si Ion Iancovescu. Dupa o absenta de trei ani, timp in care a intrepretat roluri pe scenele pariziene, Al. Mihalescu a intreprins, in toamna anului 1926, un turneu in Romania (septembrie-decembrie). Cu Doamna si domnul Cutare de Denys Amiel, in regia lui Al. Mihalescu, la 10 septembrie 1926 s-a deschis stagiunea Teatrului Mic (n. ed.)
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 60-61.
luni, 15 decembrie 2014
Caracterul marii actrite de teatru Elvira Popescu (1894-1993) (PETRESCU 1933)
<
(...) In timp ce colega facea glume cu o invidie vulgara (glume care intilnind acelasi fond de invidie vulgara la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miti Marculeanu a scos de sub masa un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se da de baut la rate) si ne-a invitat net: ``Iesiti afara, ca vreau sa ma...`` Si spune cuvintul pe nume, asa cum eu nici intre prieteni la vespasiana nu-l pot spune. E adevarat ca si marea comediana, intr-o alta imprejurare, tot la acest teatru, ba cind afara de noi mai era in cabina ei directoriala si Miti Marculeanu - venita aici de la ea, ca in salonul de musafiri al cabinelor - ne invitase afara pe toti imi amintesc ca aproape cu aceeasi fraza. Dar gestul ei se integra unuui alt fel decit aceluia al unei actrite imitatoare... Pe ea o stiam, e drept, familiara, si amatoare de expresii neocolite, dar mai stiam si cit de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, in care jucase totul, cariera si mijloace materiale; stiam ca de multe ori punea in situatii disperate pe directorul teatrului, anuntind ca nu joaca din motive ridicule (ca sa fac o escapada sentimentala, intr-un rind invocase o indispozitie strict femeiasca), dar mai stiam ca, fara urma de rivalitate, isi sprijinea camaradele, le obtinea roluri, ca un mic roi de fete se folosea de garderoba ei, de la ciorapii de matase pian la mantoul de blana, ca intr-un rind, ca acei comandanti de vas care se salveaza la urma, desi nu era obligata, nici macar moralmente, acceptase sa nu fie platita ea, ca sa-si primeasca salariul actorii din trupa - desi circula pe seama ei anecdota ca in ziua in cind un extrem de inalt personagiu nu i-a trimis cadoul, care ar fi trebuit s-o maguleasca pe stralucita comediana, ea il silise cu ajutorul unei fotografii dedicate sa se execute numaidecit. Ceea ce n-a impiedicat-o o data sa-si vinza casa pe aproape nimic, daca nu chiar pe nimic, unei rude sarace.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 61-62.
(...) In timp ce colega facea glume cu o invidie vulgara (glume care intilnind acelasi fond de invidie vulgara la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miti Marculeanu a scos de sub masa un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se da de baut la rate) si ne-a invitat net: ``Iesiti afara, ca vreau sa ma...`` Si spune cuvintul pe nume, asa cum eu nici intre prieteni la vespasiana nu-l pot spune. E adevarat ca si marea comediana, intr-o alta imprejurare, tot la acest teatru, ba cind afara de noi mai era in cabina ei directoriala si Miti Marculeanu - venita aici de la ea, ca in salonul de musafiri al cabinelor - ne invitase afara pe toti imi amintesc ca aproape cu aceeasi fraza. Dar gestul ei se integra unuui alt fel decit aceluia al unei actrite imitatoare... Pe ea o stiam, e drept, familiara, si amatoare de expresii neocolite, dar mai stiam si cit de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, in care jucase totul, cariera si mijloace materiale; stiam ca de multe ori punea in situatii disperate pe directorul teatrului, anuntind ca nu joaca din motive ridicule (ca sa fac o escapada sentimentala, intr-un rind invocase o indispozitie strict femeiasca), dar mai stiam ca, fara urma de rivalitate, isi sprijinea camaradele, le obtinea roluri, ca un mic roi de fete se folosea de garderoba ei, de la ciorapii de matase pian la mantoul de blana, ca intr-un rind, ca acei comandanti de vas care se salveaza la urma, desi nu era obligata, nici macar moralmente, acceptase sa nu fie platita ea, ca sa-si primeasca salariul actorii din trupa - desi circula pe seama ei anecdota ca in ziua in cind un extrem de inalt personagiu nu i-a trimis cadoul, care ar fi trebuit s-o maguleasca pe stralucita comediana, ea il silise cu ajutorul unei fotografii dedicate sa se execute numaidecit. Ceea ce n-a impiedicat-o o data sa-si vinza casa pe aproape nimic, daca nu chiar pe nimic, unei rude sarace.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 61-62.
duminică, 14 decembrie 2014
sâmbătă, 13 decembrie 2014
Umor
Doi urşi stau de vorbă:
- Dacă te-ai întâlni cu Crin Antonescu, l-ai mânca?
- Nu. Dar m-aş întinde lângă el un pic până la primăvară.
Bancuri, ''Cuget liber'', Constanţa, 14 decembrie 2013
- Dacă te-ai întâlni cu Crin Antonescu, l-ai mânca?
- Nu. Dar m-aş întinde lângă el un pic până la primăvară.
Bancuri, ''Cuget liber'', Constanţa, 14 decembrie 2013
vineri, 12 decembrie 2014
joi, 11 decembrie 2014
Politete versus timiditate la un diplomat in lumea literara din Romania interbelica (PETRESCU 1933)
<
(...)
Ne-am despartit foarte cordial in fata restaurantului, rugindu-i sa-mi trimita si mie revista pe care voiau s-o scoata. Cred ca am facut si o suprema impoliteta intrebind cum pot plati abonamentul, ba inca ducind si mina la portvizit. A fost numai o precipitare mintala. Eu, care sunt dat in cercurile noastre drept model de atitudine degajata si liniste de spirit (pentru ca totdeauna ma consider cel putin egalul cu care vorbesc, dar nu in orice caz din aceeasi lume cu ei), sunt timid si imbracat in haine prea strimte in fata celor pe care-i admir. Acum, de pilda, daca as fi inceput asa: ``Va rog sa ma considerati si pe mine abonat la revista``, nu m-as mai fi simtit obligat sa schitez un gest precis, ducind vag mina la portvizit. Dar pentru ca incepusem numai asa: ``Va rog sa-mi trimiteti si mie revista``, mi-era teama ca ei sa nu inteleaga cumva ca doresc sa mi se trimita revista gratuit, mai ales ca, desi mai putin prieten cu unul dintre ei, imi permisesem sa achit eu toata socoteala. A trebuit sa fac un gest care sa arate cum vreau si am tinut sa ma explic, repede. Dar e ceva atit de incurcat, cu toate virtualitatile astea ma enervau atit de mult, tocmai pentru ca nu puteam exprima nimic, erau fara coada si cap, inghesuite in citeva clipe, nimic, erau fara coada si cap, inghesuite in citeva clipe, cum ai viri si ai inghemui pe cineva care s-ar zbate, intr-un sac. Nu stii daca nu-i apesi genunchiul pe git, nu stii unde-i e capul, nu stii sa dai forma unitara sacului, in sfirsit. Si eu, cind sint nelalocul meu, stau in clipa (aruncat in graba) ca virit in cap. Nu gasesc nici explicatia pe care o caut disperat si nici echilibrul dupa care ma chinuiesc cu indirjire. Am fost aproape recunoscator scriitorului voinic si balan, care m-a batut pe umar si mi-a explicat ca voi plati mai tirziu. Mi-a insemnat apoi adresa in carnet.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 38-39.
(...)
Ne-am despartit foarte cordial in fata restaurantului, rugindu-i sa-mi trimita si mie revista pe care voiau s-o scoata. Cred ca am facut si o suprema impoliteta intrebind cum pot plati abonamentul, ba inca ducind si mina la portvizit. A fost numai o precipitare mintala. Eu, care sunt dat in cercurile noastre drept model de atitudine degajata si liniste de spirit (pentru ca totdeauna ma consider cel putin egalul cu care vorbesc, dar nu in orice caz din aceeasi lume cu ei), sunt timid si imbracat in haine prea strimte in fata celor pe care-i admir. Acum, de pilda, daca as fi inceput asa: ``Va rog sa ma considerati si pe mine abonat la revista``, nu m-as mai fi simtit obligat sa schitez un gest precis, ducind vag mina la portvizit. Dar pentru ca incepusem numai asa: ``Va rog sa-mi trimiteti si mie revista``, mi-era teama ca ei sa nu inteleaga cumva ca doresc sa mi se trimita revista gratuit, mai ales ca, desi mai putin prieten cu unul dintre ei, imi permisesem sa achit eu toata socoteala. A trebuit sa fac un gest care sa arate cum vreau si am tinut sa ma explic, repede. Dar e ceva atit de incurcat, cu toate virtualitatile astea ma enervau atit de mult, tocmai pentru ca nu puteam exprima nimic, erau fara coada si cap, inghesuite in citeva clipe, nimic, erau fara coada si cap, inghesuite in citeva clipe, cum ai viri si ai inghemui pe cineva care s-ar zbate, intr-un sac. Nu stii daca nu-i apesi genunchiul pe git, nu stii unde-i e capul, nu stii sa dai forma unitara sacului, in sfirsit. Si eu, cind sint nelalocul meu, stau in clipa (aruncat in graba) ca virit in cap. Nu gasesc nici explicatia pe care o caut disperat si nici echilibrul dupa care ma chinuiesc cu indirjire. Am fost aproape recunoscator scriitorului voinic si balan, care m-a batut pe umar si mi-a explicat ca voi plati mai tirziu. Mi-a insemnat apoi adresa in carnet.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 38-39.
miercuri, 10 decembrie 2014
Umor
La Naţiunile Unite:
- Cu ce dotare logistică poate participa Albania la forţele de menţinere a păcii?
- Vă dăm un tanc!
- Nu se poate, doar unul?
- Bine, vi le dăm pe amândouă.
Bancuri, ''Cuget liber'', Constanţa, 18 decembrie 2013
- Cu ce dotare logistică poate participa Albania la forţele de menţinere a păcii?
- Vă dăm un tanc!
- Nu se poate, doar unul?
- Bine, vi le dăm pe amândouă.
Bancuri, ''Cuget liber'', Constanţa, 18 decembrie 2013
marți, 9 decembrie 2014
Tanar diplomat monden versus scriitor consacrat in Romania interbelica (PETRESCU 1933)
<
Luasem masa la restaurantul de pe strada Regala, in gradina, cu doi scriitori. Am mincat, tot timpul, enervat, feluri de mincare salcie, am baut apa calduta si lesioasa, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru ca n-am avut curajul sa declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten dealtfel, ca eu nu pot sta la alta masa decit la aceea la care sunt obisnuit, ca nu ma pot intelege cu alt chelner decit cu cel care ma slujeste de obicei. Unii cred ca asta e un inceput de manie (cuim mi se spune), oricum, mi-a fost frica sa le spun celor doi ca nu-mi place sa schimb masa la restaurant, caci ar fi zimbit indulgent si zimbetul acesta indulgent mi-ar fi taiat toata pofta de mincare. Ei sunt doi scriitori cunoscuti tuturor acelor care calatoresc cu trenul si profesorilor de limba romana, au un fel de certitudine in calmul si in politetea lor indiferenta si comoda, care contrasteaza cu graba si excesul de zel pe care-l vadesc eu in fiecare gest cind vorbesc cu ei. Imi spun cu un ton departat si deferent: ``Diplomatule``, ``Aviatorule``. Stiu ca si ei sunt maguliti sa stea la masa cu mine, din cauza numelui sia a situatiei mele in Ministerul de Externe, dar e in asta ceva gratuit, asa cum cei care imbraca un frac inchiriat il dispretuiesc si il afiseaza totusi. La rindul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucurile pe care n-ai sa le poti face. Admiram pe cei care joaca tenis si cu destula truda am devenit campion regional de tenis, am tinut sa se vorbeasca, sa se amestece in convorbire fraze despre modul in care dansez, iar fetele ma anunta la telefon sa viu negresit la bal ``si sa dansez numai cu ele``. Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul ``Solon``, premiu fara insemnatate baneasca prea mare, desigur, dar pe care il ambitioneaza toti proprietarii, din cauza ca a fost cucerit de cai ilustri in trecut. Cu atit mai mare e meritul meu ca l-am cucerit cu un grajd de trei cai numai. Am avut doua accidente de automobil despre care a vorbit toata presa si indeosebi Le Progres (1) in cronica mondena. Am incercat trei recorduri cu avionul, numai dupa doi ani de pilotaj, caci abia de atunci incoace m-am decis, cu toate ca as fi avut prilejul inca din timpul razboiului*, cind am fost cerut la un centru de aviatie, dar era tocmai in timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlarie, si cind colonelul mi-a aratat, zimbind cu dispret perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier**, parca ar fi plouat cu cenuse pe mine, asa ma simteam de prost.
- Du-te, te mai odihneste la poarta Cartierului, ca de zburat nu prea se zboara acolo. Aci e greu... miine divizionul dumitale trebuie sa atace Cosna.
Am ramas la escadron, spre marele necaz al ordonantei care se vedea restabilit la oras, dar si spre bucuria rosiorilor*** mei, care ma iubeau ca pe un frate. Toate le-am facut in viata, si tot ce mi-a starnit amorul-propriu e trecut in activitatea mea ca intr-un memoriu de cariera. Numai scriitor stiu ca oricit as vrea, orice as face si oricit m-as stoarce, n-as putea deveni niciodata, si de aceea stau cu sfiala alaturi de cei doi prieteni, caci zimbetele lor ma umilesc putin, nu mult, asa cit s-ar apleca o trestie sub apasarea vintului.
(1) Le Progres, organ al partidului conservator, fondat in 1918 de A, Marghiloman. In ultimii ani (1929-1932) a avut ca director pe A. Chiriacescu (n. ed.)
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 34-35.
NOTE M.T.
* Primul Razboi Mondial (1914-1918), la care Romania a participat din 1916.
** Marele Cartier General, structura de comanda suprema a armatei pe timp de razboi.
*** Rosiori, arma a cavaleriei romane.
Luasem masa la restaurantul de pe strada Regala, in gradina, cu doi scriitori. Am mincat, tot timpul, enervat, feluri de mincare salcie, am baut apa calduta si lesioasa, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru ca n-am avut curajul sa declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten dealtfel, ca eu nu pot sta la alta masa decit la aceea la care sunt obisnuit, ca nu ma pot intelege cu alt chelner decit cu cel care ma slujeste de obicei. Unii cred ca asta e un inceput de manie (cuim mi se spune), oricum, mi-a fost frica sa le spun celor doi ca nu-mi place sa schimb masa la restaurant, caci ar fi zimbit indulgent si zimbetul acesta indulgent mi-ar fi taiat toata pofta de mincare. Ei sunt doi scriitori cunoscuti tuturor acelor care calatoresc cu trenul si profesorilor de limba romana, au un fel de certitudine in calmul si in politetea lor indiferenta si comoda, care contrasteaza cu graba si excesul de zel pe care-l vadesc eu in fiecare gest cind vorbesc cu ei. Imi spun cu un ton departat si deferent: ``Diplomatule``, ``Aviatorule``. Stiu ca si ei sunt maguliti sa stea la masa cu mine, din cauza numelui sia a situatiei mele in Ministerul de Externe, dar e in asta ceva gratuit, asa cum cei care imbraca un frac inchiriat il dispretuiesc si il afiseaza totusi. La rindul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucurile pe care n-ai sa le poti face. Admiram pe cei care joaca tenis si cu destula truda am devenit campion regional de tenis, am tinut sa se vorbeasca, sa se amestece in convorbire fraze despre modul in care dansez, iar fetele ma anunta la telefon sa viu negresit la bal ``si sa dansez numai cu ele``. Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul ``Solon``, premiu fara insemnatate baneasca prea mare, desigur, dar pe care il ambitioneaza toti proprietarii, din cauza ca a fost cucerit de cai ilustri in trecut. Cu atit mai mare e meritul meu ca l-am cucerit cu un grajd de trei cai numai. Am avut doua accidente de automobil despre care a vorbit toata presa si indeosebi Le Progres (1) in cronica mondena. Am incercat trei recorduri cu avionul, numai dupa doi ani de pilotaj, caci abia de atunci incoace m-am decis, cu toate ca as fi avut prilejul inca din timpul razboiului*, cind am fost cerut la un centru de aviatie, dar era tocmai in timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlarie, si cind colonelul mi-a aratat, zimbind cu dispret perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier**, parca ar fi plouat cu cenuse pe mine, asa ma simteam de prost.
- Du-te, te mai odihneste la poarta Cartierului, ca de zburat nu prea se zboara acolo. Aci e greu... miine divizionul dumitale trebuie sa atace Cosna.
Am ramas la escadron, spre marele necaz al ordonantei care se vedea restabilit la oras, dar si spre bucuria rosiorilor*** mei, care ma iubeau ca pe un frate. Toate le-am facut in viata, si tot ce mi-a starnit amorul-propriu e trecut in activitatea mea ca intr-un memoriu de cariera. Numai scriitor stiu ca oricit as vrea, orice as face si oricit m-as stoarce, n-as putea deveni niciodata, si de aceea stau cu sfiala alaturi de cei doi prieteni, caci zimbetele lor ma umilesc putin, nu mult, asa cit s-ar apleca o trestie sub apasarea vintului.
(1) Le Progres, organ al partidului conservator, fondat in 1918 de A, Marghiloman. In ultimii ani (1929-1932) a avut ca director pe A. Chiriacescu (n. ed.)
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 34-35.
NOTE M.T.
* Primul Razboi Mondial (1914-1918), la care Romania a participat din 1916.
** Marele Cartier General, structura de comanda suprema a armatei pe timp de razboi.
*** Rosiori, arma a cavaleriei romane.
luni, 8 decembrie 2014
Arta versus ortografie in secolul XX (PETRESCU 1933)
<
(...)
- Dar eu nu stiu sa scriu... Ma intreb daca n-as face chiar greseli de ortografie?
- Arta n-are de-a face cu ortografia... Scrisul corect e piinea profesorilor de limba romana. Nu e obligatoriu decit pentru cei care nu sint scriitori. Marii creatori sunt mai abundenti in greseli de ortografie decit bancherii. Eminescu a scris mai putin ortografic decit oricare dintre poetii care l-au urmat si l-au imitat... E indreptat, cind e tiparit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaste orice elev premiat in clasa a cincea de liceu.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 8-9.
(...)
- Dar eu nu stiu sa scriu... Ma intreb daca n-as face chiar greseli de ortografie?
- Arta n-are de-a face cu ortografia... Scrisul corect e piinea profesorilor de limba romana. Nu e obligatoriu decit pentru cei care nu sint scriitori. Marii creatori sunt mai abundenti in greseli de ortografie decit bancherii. Eminescu a scris mai putin ortografic decit oricare dintre poetii care l-au urmat si l-au imitat... E indreptat, cind e tiparit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaste orice elev premiat in clasa a cincea de liceu.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 8-9.
duminică, 7 decembrie 2014
sâmbătă, 6 decembrie 2014
miercuri, 3 decembrie 2014
Umor
Văzând un adolescent mort de beat pe stradă, o doamnă îl întreabă cu un ton compătimitor:
- Uită-te la tine… de-abia stai în picioare! Cine te-a învăţat să bei în halul asta, tinere?
- Mama! răspunse el tran-şant.
- Maică-ta?! Halal mamă!… Dar cum o cheamă, că-s curioasă?
- Mama Rusie…
``Cuget liber``, Bancuri, Constanta, 5 iulie 2013
- Uită-te la tine… de-abia stai în picioare! Cine te-a învăţat să bei în halul asta, tinere?
- Mama! răspunse el tran-şant.
- Maică-ta?! Halal mamă!… Dar cum o cheamă, că-s curioasă?
- Mama Rusie…
``Cuget liber``, Bancuri, Constanta, 5 iulie 2013
marți, 2 decembrie 2014
Ministrul de interne în provincie în Romania sfarşitului de secol XIX (ZAMFIRESCU 1895)
<
(...)
La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pe piept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, ``domnul protoereu``; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani - în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ``ceva bizbiu`` între ministul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumul oamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gura-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau la cîrciuma de la colţ.
La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce naltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întîi.
Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: ``Domnule ministru!``, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-l să vorbească pe nas. Si iar începu: ``Domnule ministru!`` Vîntul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară erau un chiloman de nu se mai auzea nici în cer nici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era întins de la clasa a I a pînă la ieşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curnd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
(...)
>
SURSA
Duiliu Zamfirescu, Tanase Scatiu, ed. Eminescu / Biblioteca Eminescu nr. 51, Buucresti, 1985,p. 194- .
(...)
La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pe piept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, ``domnul protoereu``; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani - în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ``ceva bizbiu`` între ministul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumul oamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gura-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau la cîrciuma de la colţ.
La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce naltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întîi.
Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: ``Domnule ministru!``, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-l să vorbească pe nas. Si iar începu: ``Domnule ministru!`` Vîntul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară erau un chiloman de nu se mai auzea nici în cer nici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era întins de la clasa a I a pînă la ieşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curnd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
(...)
>
SURSA
Duiliu Zamfirescu, Tanase Scatiu, ed. Eminescu / Biblioteca Eminescu nr. 51, Buucresti, 1985,p. 194- .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)