O veche familie nobilă din Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
(...)
 Am avut pînă acum, o dată sau de două ori, ocazia să menționez un nobil conte și cu siguranță că nici un cititor serios nu va consimți ca domnia sa să treacă prin prezenta istorie, alături de mulțimea personajelor de rînd, fără ca noi să nu zăbovim asupra persoanei sale. Dacă numele de Burke sau Debrett vă sînt cît de cît familiare, atunci știți și că vechea familie Ringwood este de mult cunoscută pentru întinsele sale domenii și pentru fidelitatea față de coroana britanică.
În frămîntările care, din nefericire, au tulburat acest regat după detronarea ultimei case domnitoare, a fost implicată și familia Ringwood, alături de multe alte familii, dar la urcarea pe tron a Majestății Sale George al III lea (1), acestor divergențeli s-a pus capăt în chip fericit, iar monarhul nici c-a avut vreun supus mai loial și mai devotat decît sir John Ringwood, baronet de Wingate și Whipham Market. Prin influența lui, sir  John a trimis trei membri în Parlament, iar în vremurile periculoase și supărătoare ale războiului din America (2), această influență a fost exercitată neîntrerupt și atît de cordial în favoarea ordinii și coroanei, încît Majestatea sa a socotit nimerit să-l avanseze pe sir John la demnitatea de baron Ringwood. Fratele lui sir John, sir Francis Ringwood din Appleshaw, care a urmat magistratura, a fost și el investit cu titlul de baron la Curtea de Finanțe a Majestății sale. Primul baron, mort în 1786, l-a avut ca succesor pe cel mai mare dintre cei doi fii ai săi, John, al doilea baron și primul conte de Ringwood. Fratele domniei sale, onorabilul colonel Philip Ringwood a pierit pe cîmpul de luptă, acoperit de glorie, în fruntea regimentului său și pentru apărarea țării, în bătălia de la Busaco (3), 1810, lăsînd două fete, Louisa și Maria, care de atunci locuiau cu contele, unchiul lor.
Contele de Ringwood n-a avut decît un fiu, Charles, viconte de Cinqbars, care, din nefericire, s-a prăpădit în cel de-al douăzeci și doilea an al vieții, de tuberculoză. Așa că descendenții lui sir Francis Ringwood au devenit moștenitorii marilor moșii ale contelui, de la Wingate și Whipham Market, dar nu și ale titlurilor de noblețe conferite contelui și tatălui său.
Împreună cu lordul Ringwood locuiau cele două nepoate ale sale, fiicele răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort în războiul din Spania*. Dintre ele, cea mai tînără, Louisa, era favorita lordului: și chiar dacă cele două tinere erau fiecare în posesia unei averi proprii considerabile, se spunea că unchiul lor avea să se îngrijească în continuare de ele, mai ales că nu era în relații prea bune cu vărul său, sir John din Shaw, care se alăturase partidului Whig, în vreme ce lordul era șeful partidului Tory (4).
Dintre cele două nepoate, cea mai mare, Maria, mai niciodată în favorurile unchiului ei, s-a măritat, în 1824, cu Talbot Twysden, Esq. (5), împuternicitul cu impozitele la „Powder and Pomatum Office”. Dar cea mai mică, Louisa, a atras asupra sa furia lordului prin fuga ei cu George Brand Firmin, Esq., doctor în medicină, un tînăr gentleman de la universitatea Cambridge, care veghease la căpătîiul lodului Cinqbars cînd acesta a murit la Neapole și adusese apoi corpul defunctului acasă, la castelul Wingate.
(...)

* Război național împotriva francezilor (1808-1814).
>

SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, Constanța, 1986, p. 50-52.

NOTE M.T.
(1) George III Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii în perioada 1760-1820. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeIII.aspx)
(2) Războiul de Independență al celor 13 colonii britanice din America de Nord a avut loc în perioada 1774-1783. (http://www.myrevolutionarywar.com/)
(3) In batalia de la Busaco, Portugalia, forțele britanice si portugheze, conduse de generalul britanic Wellington au înfrânt forțele franceze superioare conduse de mareșalul A. Massena. (http://www.britishbattles.com/peninsula/peninsula-busaco.htm)
(4) Whig a fost precursorul partidului liberal, iar Tory al celui conservator. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/641802/Whig-and-Tory)
(5) Esquire = Titlu acordat unui gentleman britanic (http://dictionary.reference.com/browse/esquire).

Necrologul contelui Ringwood in Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
Primul și singurul conte de Ringwood se supuse soartei hărăzite atît lorzilor cît și oamenilor de rînd. Grăbindu-se spre magnifica lui reședință din Whipham Market, unde-și propusese să invite lume aleasă cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, Excelența sa părăsi Londra abia întremat după un atac de gută, boală a cărui victimă fusese timp de cîțiva ani. Pesemne că boal îi atinsese și stomacul și îl biruise fără veste. La Turreys Regum, la vreo cincizeci de kilometri de reședința lui somptuoasă, unde obișnuia să se ospăteze în călătoriile lui regești spre casă, încpură să-l chinuie dureri îngrozitoare, cărora însoțitorii lui nu le acordară atenția cuvenită, căci de cîte ori această maladie dureroasă nu-i dădea pace, răcnea din răsputeri, iar limbajul și comportarea îi erau deosebit de violente. Refuză cu furie să trimită după doctor la Turreys și insistă să-și continue călătoria spre casă. Se număra printre acei oameni de modă veche, care n-ar fi călătorit în ruptul capului pe calea ferată (deși averea i-ar fi sporit considerabil dacă ar fi lăsat să treacă o cale ferată pe proprietatea lui); caii lui erau întotdeauna pregătiți la Popper`s Tavern, un cătun singuratic, l aapropae treizeci de kilometri de casa lui princiară. Ajungînd la Popper`s, nu făcu nici un semn, nu rosti nici un cuvînt, fapt care-i alarmă pe servitori. Cînd aprinseră lămpile trăsurii și se uitară înăuntru, în cupeu, văzură că lordul, proprietar al atîtor mii de pogoane de pămînt și, după cum vorbea lumea, al unor imense bogății, murise. Călătoria de la Turreys fusese ultimul drum dintr-o viață prosperă și, dacă nu admirată, cel puțin notorie și plină de strălucire.
„Răposatul John George, conte și baron Ringwood și viconte Cinqbars, și-a făcut intrarea în societate în perioada critică de dinaintea Revoluției franceze* și și-a început cariera ca prieten și tovarăș al Prințului de Wales**. Cînd Majestatea sa s-a retras din partidul Whig***, lordul Ringwood a aderat la partidul Tory**** și a primit, ca răsplată a fidelității sale, titlul de conte. Dar cu ocazia investirii lordului Steyne cu titlul de marchiz, lordul Ringwood s-a certat o vreme cu prietenul și stăpînul lui, socotind că i se desconsideraseră serviciile, dat fiind că nu i se conferise acel titlu. În diverse ocazii, votă împotriva guvernului, obligîndu-i pe candidații propuși de el în Camera Comunelor***** să voteze pentru partidul Whig. Nu s-a mai împăcat cu Majestatea sa, răposatul George al IV******, despre care obișnuia să vorbească cu asprime. Totuși Reforma Sistemului Electoral******* îl trecu defintiv de partea partidului Tory, al cărui mmebru a și rămas, fiind un suporter, dacă nu elocvent, cel puțin vehement al acetui partid. Se spunea despre el că era un moșier liberal, atîta timp cît arendașii lui nu i se împotriveau. Unicul lui fiu a murit prematur, iar Excelența sa nu a fost, pare-se, în relații bune cu ruda și succesorul său, sir John Ringwood, baronet de Appleshaw. Titlul de baron există în această familie veche de pe vremea domniei regelui George I********, cînd sir John Ringwood a fost înnobilat, iar sir Francis, fratele lui, intendent la vistieria statului, a fost avansat la rangul de baronet de către primul nostru suveran din casa de Hanovra.”
Așa suna articolul pe care l-am citit împreună cu soția mea în dimineața din ajunul Crăciunului, în vreme ce copiii noștri împodobeau candelabrele și oglinzile cu vîsc, pentru apropiata sărbătoare.

(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripețíile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 312-313.

NOTE M.T.
* 1789
** Printul mostenitor - viitorul George IV.
*** Liberal.
**** Conservator.
***** Camera inferioara a Parlamentului britanic.
****** George IV (1820-1830).
******* Reforma electorala din 1832 promovata de partidul Whig a anulat privilegiile localitatilor rurale medievale cu o populatie mica si a acordat drepturi noilor orase industriale cu o populatie mare. (http://www.crispedia.ro/Reforma_electorala_din_1832_din_Anglia)
******** George I (1714-1727). Ducatul protestant Hanovra era unul din cele 360 de state ale Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana (962-1806). (http://optdolari.blogspot.com/2011/03/politica-angliei-in-perioada-domniei.html)

Elita politică a Marii Britanii din secolul XIX văzută de provinciali (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea engleză Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în anii 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Marea Britanie se găsea în timpul lungului război cu Franța republicană  și apoi imperială napoleoniană (17193-1815), precum și în plină transformare social-economică generată de revoluția industrială inițiată în secolul XVIII. Personajele romanului discută și despre personalitățile politice ale regatului.

<
(...)
Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat în funcție și făcu considerații asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh și despre domnul Perceval (1) în termenii cei mai familiari. Și fiecăruia dintre ei îi acordă niște laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh și pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decît un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”.
Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele și tunetele tatălui exprimîndu-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiță și un șal de muselină. (...)
Caroline o dojeni cînd o auzi vorbind urît despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prințului regent. (...) De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani”, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă - întocmai cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire.
(...)
>

<
-Nu ți-am mai spus de atîtea ori cine era aproape tot așa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca și tine, și totuși puternic ca un uriaș și viteaz ca un leu?
-Amiralul Horatio?
-Amiralul Horatio, viconte de Nelson și duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz și curajos cît toată lumea și vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forțelor Angliei; comandantul al forțelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor.
-Un om mare; dar eu nu sînt războinic, Shirley; (...)
>

<
(...)
-În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc - o pereche de oameni ca niște șoimi - și amîndoi sînt impasibili, dintr-o bucată, hotărîți. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adînci, răbdarea lui e asemeni stîncilor mării, iar forța lui poate sta alături de puterea talazurilor.
-Asta-i fanfaronadă și emfază!
-Aș avea curaj să spun că poate fi zgronțuros ca gura fierestrăului și morocănos ca un corb înfometat.
(...)
-A fost bine spus, unchiule. „Vorbește, fato!” sună cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o bună zi are să vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a  temut de urlete și n-are să se bucure de vuiete.
-Am spus că-i nebună... și chiar este.
-Țara asta a noastră are să-și schimbe și să-și  schimbe mereu atitudinea față de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care își face datoria față de ea. Stai, nu te mai înfuria unchiule; am să-ți spun cum îl cheamă.
(...)
-Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington.
(...)
>

(1) Spencer Perceval (1762-1812), om politic englez, prim-ministru în timpul războaielor cu Napoleon.

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clio Impex, București, 1993, p. 84-85

UMOR: Scriitorul francez Alexandru Dumas-fiul (1824-1895)

Scriitorul Alexandru Dumas-fiul (1824-1895) aprinzându-se în timpul unei discuții cu un senior, proaspăt făcut viconte, i-a adresat acestuia epitetul de bou. Informat de această dispută, suveranul îi reproșează scriitorului:
-Se poate, domnule Dumas, mi-ai făcut un viconte bou...
Mare amator de calambururilor, Dumas a răspuns prompt:
-Adevărul este, Sire, că pe acest bou nu l-am făcut eu viconte!

SURSA
”Rebus”, București, iulie 2012.

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului