Legiferarea înmatriculării auto în Franța în 1901 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Nu mai puțin zgomotoasă a fost reacția la decizia guvernului francez, în anul 1901, de a se înmatricula toate autovehiculele. La început de secol, pe șosele Franței, păcăneau deja suficiente mașini pentru ca autoritatea statală să nu le mai lase de capul lor, ci să le supună controlului și ordinii. Lumea automobiliștilor a reacționat vehement, apărînd dreptul șoferului de a nu da seama nimănui de faptele sale rutiere.Purtătorii de cuvînt ai opoziției devin baronul de Zuylen și de marchizul de de Dion, care clamează în presă: "Vreți să ne înregistrați? Ei bine, nu! Respectați autonomia automobiliștilor!"
Disputa a durat aproape un deceniu, cu sclipitoare dueluri de argumente ale părților, terminîndu-se cu victoria guvernului.Cu tot corul de proteste înălțat. dinspre miile de volane, sistemul înmatriculărilor a fost adoptat definitiv în 1909.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981.

Proprietățile imobiliare din Marea Britanie ale unui lord englez în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
Aproape nu-i om care să nu știe că palatul din Londra al lordului* Steyne e situat în Gaunt Square, piațetă în care dă și strada Great Gaunt, (...). Uitîndu-te cu băgare de seamă peste grilaj și printre arborii întunecați din grădina scuarului, zărești cîteva nefericite guvernante cu câțiva copii gălbejiți, rătăcind pe lîngă un gard sau dînd roată jalnicului rond de iarbă, în mijlocul căruia se înalță statuia lordului Gaunt - cel care a luat parte la lupta de la Minden** - purtînd perucă cu coadă iar în rest înveșmîntat ca un împărat roman. Gaunt House ocupă aproape o întreagă latură a scuarului. (...) Tăblițele de aramă și-au făcut apariția și în scuar - medici, banca „Diddlesex Western Branch”, „English and European Reunion” etc., tristă priveliște, și nici palatul lordului Steyne nu e mai puțin trist. Singurul lucru pe care l-am văzut din acest palat este zidul cel mare din față, cu coloanele lui rustice de la poarta principală, coloane printre care se zărește uneori un portar bătrîn, cu o față buhăită, roșie și posomorîtă, iar deasupra zidului, mansarda, ferestrele dormitorului și coșul din care acuma se ridică rareori fumul. Căci actualul lord Steyne trăiește la Napoli, preferînd priveliștea golfului, a insulei Capri și a Vezuviului înfățișării întunecate a zidurilor din Gaunt Square.
La cîțiva zeci de yarzi*** mai în jos, pe New Gaunt Street, și dînd în Gaunt Mews, se găsește o portiță simplă și tainică, pe care nici n-ai fi băgat-o în seamă printre celelalte porți ale grajdurilor. Dar multe cupeuri închise s-au oprit în fața portiței aceleia, după cum mi-am istorisit informatorul meu (micul Tom Știetot, căruia nu-i scapă nimic, și care mi-a arătat chiar și locul). „Prințul și Perdita au intrat și au ieșit pe portița asta, domnule”, mi-a spus el adesea; „Marianne Clarke a trecut tot pe-aici cu ducele de ... Portița asta îți poartă pașii spre faimoasele petits apartaments ale lordului Steyne - unul, domnule, mobilat numai în fildeș și mătase albă, altul, în abanos și catifea neagră; mai era și o mică încăpere pentru ospețe, copiată după cea din casa lui Sallustius**** din Pompei***** și pictată de Cosway******, o bucătărioară neștiută de nimeni, în care fiecare tingire era de argint și toate frigările de aur. Aici și-a fript potîrnichile Egalite Orleans******* în noaptea în care a cîștigat, împreună cu marchizul de Steyne, o sută de mii de lire de la un înalt personaj la jocul de ombră. Jumătate din bani au fost înghițiți de Revoluția Franceză, iar din cealaltă jumătate și-a cumpărat titlul de marchiz și Ordinul Jartierei******** lordul Gaunt, iar cu ce-a mai rămas”... (...)
În afară de palatul lui din Londra, marchizul avea castele și palate în diferite colțuri ale celor trei regate, și descrierea lor poate fi găsită în ghiduri - castelul Strongbow cu pădurile lui, pe țărmul de la Shannon*********; castelul Gaunt din Carmarthenshire**********, unde a fost făcut prizonier Richard al II lea***********; castelul Gauntly din Yorkshire************, unde am aflat că se găsesc două sute de cești de ceai din argint pentru micul dejun al musafirilor casei, castelul fiind la fel de opulent și în celelalte privințe; și Stillbrook în Hampshire************, care era ferma lordului, neînsemnată reședință despre al cărui extraordinar mobilier, vîndut  la mezat de un vestit portărel, la moartea lordului, ne aducem foarte bine aminte cu toții.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, București, 1992, pp. 127-128.

NOTE M. T.
* LORD, lorzi, s. m. (în Anglia) 1. (În Evul Mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al Camerei superioare a Parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari din Marea Britanie. – Din engl., fr. lord. Sursa: DEX '09 (2009) 
** Minden = Localitate în Germania (landul Rhenania de Nord-Westfalia). La 1 august 1759, în timpul Războiului de 7 ani, o armată anglo-germană condusă de mareșelul Brunswick a învins o armată franceză condusă de mareșalul de Contades. (http://www.britishbattles.com/seven-years/minden.htm)
*** YARD, yarzi, s. m. Unitate de măsură engleză pentru lungime, egală cu 0,914399 m. – Din engl. yard. Sursa: DEX '09 (2009) 
**** Caius Crispus Sallustius (86 î.H. Amiternum/Italia - 35 î.H. Roma) = Istoric roman. (http://liviudanila.blogspot.ro/2011/08/sallustius-viata-si-opera.html)
***** Pompei = Oraș roman situat la poalele vulcanului Vezuviu, a cărui erupție din anul 79 l-a distrus complet, împreună cu orașul Herculaneum. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/)
****** Richard Cosway (1742-1821) = Pictor englez reprezentat al curentului portretelor miniaturale. (http://artuk.org/discover/artists/cosway-richard-17421821)
******* Philippe Bourbon, duce d`Orleans (1747-1793) = Reprezentant al unei ramuri a casei regale Bourbon a Franței. În pofida supranumelui Egalite, datorat susținerii revoluției începute în 1789, a fost ghilotinat în faza radicală a acesteia. (http://www.britannica.com/biography/Louis-Philippe-Joseph-duc-dOrleans)
******** Ordinul Jartierei a fost înființat în 1348 de regele Eduard III al Angliei, fiind cel mai vechi și mai important ordin cavaleresc al regatului. (http://www.royal.gov.uk/MonarchUK/Honours/OrderoftheGarter/OrderoftheGarter.aspx)
********* Shannon = Cel mai lung râu al Irlandei, cu un curs de 360 km. (http://www.britannica.com/place/River-Shannon)
********** Carmarthenshire = Una din cele 22 de regiuni ale Țării Galilor, cu reședința la Carmarthen. (http://www.discovercarmarthenshire.com/)
*********** Richard Plantagenet (1367-1400) = Rege al Angliei ca Richard II în perioada 1377-1399. (http://www.englishmonarchs.co.uk/plantagenet_8.htm)
************ Yorkshire = Unul din cele 39 de comitate istorice ale Angliei și cel mai mare ca suprafață, situat în nordul țării. (http://www.vanderbilt.edu/AnS/Classics/roman_provinces/britain/image21.htm)
************* Hampshire = Comitat ceremonial pe litoralul de sud al Angliei. (http://www3.hants.gov.uk/factsandfigures/keyfactsandfigures/factsabouthampshire.htm)

Impactul european al întoarcerii lui Napoleon din exilul din insula Elba în 1815 (THACKERAY 1848)

<
Oricine își dă seama că povestirea noastră se găsește în momentul de față prinsă și ea, nu pentru multă vreme, între atît de cunoscutele evenimente și personaje ale timpului, și agățată de pulpanele istoriei. Cînd vulturii* lui Napoleon Bonaparte, parvenitul corsican**, și-au luat zborul din Provence, unde se abătuseră după o scurtă ședere pe Elba***, și poposind din clopotniță în clootniță, au ajuns în cele din urmă pe turnurile de la Notre-Dame, tare-aș fi curios să știu dacă păsările imperiale aveau un cît de mic interes pentru un colțișor al parohiei Bloomsbury din Londra, despre care puteai crede că-i atît de calmă, încît zborul și fîlfîitul aripilor ar fi putut trece pe-acolo nebăgate în seamă?
„Napoleon a debarcat la Cannes!” Asemenea veste putea produce panică la Viena, putea răsturna planurile Rusiei, putea strînge în chingi Prusia, îl putea sili pe Talleyrand****, cît și pe Metternich*****, să dea din cap, în timp ce prințul Hardenberg******, ba chiar și actualul marchiz de Londonderry******* să fie în mare nedumerire; (...)
În felul acesta, zăvorîtă și chinuită, era blînda inimioară a Ameliei cînd, în luna lui martie, anul Domnului 1815, Napoleon debarcă la Cannes, iar Ludovic al XVIII lea dădu bir cu fugiții; întreaga Europă intră în panică, acțiunile scăzură, și bătrînul John Sedley fu ruinat.
(...) și în felul acesta vine să-și joace și împăratul francezilor rolul în această comedie domestică din Bîlciul deșertăciunilor pe care o jucăm acum și care n-ar fi fost niciodată scrisă fără intervenția acestui august******** personaj mut. El a fost acela care i-a ruinat pe Bourboni********* și pe domnul John Sedley. El a fost acela care, de îndată ce a pus piciorul în capitala sa, a chemat întreaga Franță la arme spre a-l apăra și întreaga Europă spre a-l alunga. În timp ce națiunea franceză și armata ei jurau credință acvilelor lui în Champ-de-Mars**********, patru puternice armate europene*********** se puseră în mișcare pentru marea chaise de l`aigle;************ și una dintre acestea era însăși armata britanică, din care doi dintre eroii noștri, căpitanul Dobbin și căpitanul Osborne, formau și ei o părticică.
Veste despre evadarea și debarcarea lui Napoleon fu primită de viteazul regiment al...-lea cu o bucurie și un entuziasm de nedescris, pe care-l înțelegea oricine cunoaște acest faimos corp de armată. De la colonel la cel din urmă toboșar din regiment erau năpădiți cu toții de speranță, de ambiție și înflăcărare patriotică și-i mulțumeau împăratului francez ca pentru cine știe ce favoare personală pentru faptă de-a fi venit să tulbure pacea Europei. Sosise în sfârșit și timpul, de-atîta vreme dorit, ca să poată dovedi camarazilor lor de arme că ei se puteau bate tot atît de bine ca și veteranii din peninsulă și că vitejia și curajul regimentul lor nu fuseseră în de Indiile occidentale************* și nici de frigurile galbene. Stubble și Spooney trăgeau nădejde să capete comanda unei companii fără să mai fie nevoiți să cumpere brevetul de căpitan. Iar înainte de  terminarea campaniei (la care luase hotărîrea să ia și ea parte), doamna maior nădăjduia să semneze: „Doamna colonel O`Dowd, cavaler al ordinului <<Bath**************>>. Cei doi prieteni ai noștri (Dobbin și Osborne) erau la fel de înfierbîntați ca și ceilalți, fiecare în felul lui, domnul Dobbin păstrîndu-și tot cumpătul, domnul Osborne plin de exuberanță și energie, și erau hotărîți să-și facă datoria și să-și cîștige partea lor de glorie și decorațiile.
(...)
>


SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***************, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, Bucrești, 1992, p. 177, 180, 185-186.

NOTE M. T.
* Steagurile împăratului francez Napoleon I (1804-1814; 1815) aveau ca emblemă vulturul. (http://www.referatexp.com/limba-romana/motive-si-simboluri-vulturul-soimul/#_)
** Napoleon Bonaparte s-a născut în 1769 în insula Corsica, cumpărată cu un înainte de Ludovic XV
de la republica italiană Genova, aflată în decădere. (http://www.biblacad.ro/UPC-Napoleon.html)
*** Provence este o provincie de pe litoralul mediteranean al Franței, unde a Napoleon a debarcat când a revenit din insula mediteraneană, unde fusese exilat  la 11 aprilie 1814, după înfrângerea de către Rusia, Prusia, Austria și Marea Britanie. ((http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba)
**** Charles Talleyrand (1754-1838), născut într-o veche familie aristocrată franceză, a fost ministru de externe al republicii și al imperiului până în 1807, când are loc ruptura cu Napoleon și începe apropierea de fosta dinastie de Bourbon, care va reveni pe tronul Franței după cele două abdicări ale împăratului din 1814 și 1815. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/talleyrand-omul-tuturor-regimurilor)
***** Klemens (1773-1851), prinț von Metternich, născut în Imperiul romano-german (962-1806), a fost ministru de externe al Imperiului Austriei din 1809 și protagonistul Congresului de la Viena din 1814-1815 și al Sfintei Alianțe. (http://www.hyperhistory.com/online_n2/people_n2/persons6_n2/metternich.html)
****** Karl August (1750-1822), prinț von Hardenberg, prim-ministru al Prusiei din 1810 și protagonist al Congresului de la Viena și al Sfintei Alianțe. (http://www.britannica.com/biography/Karl-August-Furst-von-Hardenberg)
******* Robert Stewart, baron de Londonderry (Irlanda) din 1789, a primit rangul de marchiz de Londonderry în 1816. (http://www.telegraph.co.uk/news/obituaries/9345238/The-Marquess-of-Londonderry.html)
******** După domnia primului împărat roman, Octavianus Caesar (30 î. H. -14 d. H.), supranumit Augustus, succesorii săi și-au luat titlul de Augustus.
********* După înfrângerea și abdicarea împăratului Napoleon I la 11 aprilie 1814 și exilarea sa în insula mediteraneană Elba, dinastia de Bourbon a revenit din exil pe tronul Franței, de unde fusese alungată de revoluție în 1792. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-ajuns-napoleon-in-insula-elba/) (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
********** Champ-de-Mars (Câmpul lui Marte) era în epocă un spațiu verde la periferia Paris, purtând numele zeului roman al războiului. (http://equipement.paris.fr/parc-du-champ-de-mars-1807)
*********** Rusia, Austria, Prusia și Marea Britanie au format în 1815 cea de a șaptea coaliție europeană antifranceză, începând din 1792. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-waterloo)
************ chaise de l`aigle (fr.) = vânătoarea vulturului
************* Denumirea Indiile Occidentale face referire la coloniile britanice din continentul american, a cărui descoperire a fost confundată de Columb cu destinația sa vizată, respectiv India.
************** Bath (eng.) = Baie. Prima mențiune a îmbăierii ca simbol al purificării înaintea ridicării la rangul de cavaler datează din 1128. (http://www.royal.gov.uk/MonarchUK/Honours/OrderoftheBath.aspx)

*************** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Relația dintre un domn francez și o domnișoară rusoaică în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în statele germane. El discută cu prietenul său britanic Astley despre relația dintre tânăra rusoaică Polina și marchizul francez Des Grieux.

<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley,  reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
 >

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.

Umor

Marchizul d'Aligre, unul din cei mai de seamă bogătaşi de pe vremea celui de-Al Doilea Imperiu francez (1852-1870), era de o avariţie proverbială. La o chetă ce se făcea pentru o chetă de binefacere, puse pe tavă 10 centime. Tânăra care strângea ofrandele îi mulţumi zâmbind şi adăugă:
- Scuzaţi-mă, domnule marchiz, nu am să vă dau restul...

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ''Rebus'', Bucureşti, 2013

Marchizul de Rollebon (SARTRE 1938)

<

(…)
„Domnul de Rollebon.era foarte urât. Regina Maria-Antoaneta* îl numea de obicei <<scumpă maimuță>>. Și totuși le-a avut pe toate femeile de la curte, nu făcând pe caraghiosul ca Voisenon**, maimuțoiul, ci printr-un magnetism care le ducea pe frumoasele lui seduse la cele mai rele excese ale pasiunii. Urzește intrigi, joacă un rol destul de echivoc în afacerea Colierului*** și dispare în 1790, după ce întreținuse relații destul de strânse cu Mirabeau-Tonneau**** și cu Nerciat*****. Îl regăsim în Rusia, unde participă în oarecare măsură la asasinarea lui Pavel I******, și, de aici, călătorește în cele mai îndepărtate țări, în India, în China, în Turkestan. Trafichează, complotează, spionează. În 1813 se întoarce la Paris. În 1816, ajunge la maxima putere: e unicul confident al ducesei de Angouleme. Femeia aceasta bătrână, capricioasă și îndărătnică cu amintirile ei îngrozitoare din copilărie, se potolește și surîde cînd îl vede pe domnul de Rollebon. Prin ea devine un om puternic la curte. În martie 1820, se căsătorește cu domnișoara de Roquelaure, foarte frumoasă și în vîrstă de șaptesprezece ani; e în culmea onorurilor, la apogeul vieții. Șapte luni mai tîrziu, acuzat de trădare, e arestat, aruncat într-o temniță, unde moare după cinci ani fără să fi fost judecat.”

Am recitit cu melancolie această notiță de Germain Berger (1). Grație acestor cîtorva rînduri am aflat pentru prima oară de domnul de Rollebon. Cît mi s-a părut de seducător și cît de mult l-am iubit, imediat mai apoi, din aceste puține cuvinte! Pentru el, pentru acest om, am venit eu aici. Cînd m-am întors din călătorie, aș fi putut tot atît de bine să mă stabilesc la Paris sau la Marsilia. Dar majoritatea documentelor cu privire la lungile petreceri în Franța ale marchizului se află în biblioteca municipal din Bouville. Rollebon era castellan de Marommes. Înainte de război se mai afla încă în acest orășel unul din descendenții săi, un architect pe nume Rollebon-Campouyre și care, murind în 1912, a lăsat o importantă moștenire bibliotecii din Bouville: scrisorile marchizului, un fragment de jurnal, acte de tot felul. Nu le-am cercetat încă pe toate.

Sînt mulțumit că am regăsit aceste note. Sînt zece ani de când nu le mai recitisiem Scrisul meu s-a schimbat, după cîte mi se pare: scriam mai strîns. Cît de mult îl iubeam pe domnul de Rollebon în anul acela! Îmi aduc aminte de o seară – marți seara – lucrasem toată ziua la biblioteca Mazarine, tocmai ajunsesem să deduc, după corespondența din 1789-1790, felul magistral în care izbutise să-l păcălească pe Nerciat. Era noapte, mergeam pe bulevardul du Maine și în colțul străzii Gaite, îmi cumpărasem castanet. Cît eram de fericit! Rîdeam singur gândindu-mă la mutra pe care trebuie s-o fi făcut Nerciat, cînd s-a întors din Germania. Figura marchizului e asemeni acestei cerneli: a pălit mult de când mă ocup de ea.

Mai întîi, nu mai înțeleg nimic din purtarea lui începînd in 1801. Nu pentru că ar lipsi documentele: scrisori, fragmente de memorii, rapoarte secrete, arhive de poliție. Dimpotrivă, am aproape prea multe. Ceea ce lipsește din toate mărturiile e fermitatea, consistența. Nu se contrazic, desigur, dar nici nu se acordă; nu a aerul că privesc aceeași persoană. Și cu toate acestea, alți istorici lucrează pe baza unor informații de acest fel. Cum procedează oare? Sînt eu cumva mai scupulos sau mai puțin intelligent? De altminteri, pusă în felul acesta, chestiunea mă lasă cu totul rece. În fond, ce anume urmăresc eu? Nu știu nimic. Multă vreme, omul, Rollebon, m-a interesat mai mult decît cartea pe care o aveam de scris. Dar acum, omul… omul începe să mă plictisească. Mă atașez de carte, simt o nevoie din ce în ce mai puternică de a o scrie – s-ar zice, pe măsură ce îmbătrînesc.

Evident, putem admite că Rollebon a luat o  parte activă la asasinarea lui Pavel I, că a acceptat apoi o importantă misiune de spionaj în Orient pe socoteala țarului și că l-a trădat constant pe Alexandru în favoarea lui Napoleon. În același timp, a putut să întrețină o corespondență activă cu contele d’Artois și să-i ofere informații de mică importanță pentru a-l convinge că îi e credincios; nimic din toate acestea nu pare neverosimil; tot în vremea aceea, Fouche juca o comedie complex și periculoasă. Poate că marchizul facea pecont propriu comerț cu puști cu principatele asiatice.

Ei bine, da: o fi făcut toate acestea, dar nu există nici o dovadă; încep să cred că niciodată nu putem dovedi ceva. Sînt niște ipoteze cinstite și care dau seama de fapte, dar simt atât de bine că ele emană de la mine, că sunt pur și simplu un mod de-a-mi unifica cunoștințele. Nici o rază de lumină nu vine de la Rollebon. Lente, leneșe, morocănoase, faptele se acomodează rigurozității ordinei pe care vreau să le-o dau, dar care le rămâne exterioară. Am impresia că fac un lucru de pură imaginative. Și sunt sigur că niște personaje de roman ar fi părut mai adevărate, ar fi fost, în tot cazul, mai placate.

(…) Oare Rollebon a participat sau nu la asasinarea lui Pavel I? Asta e problema zilei: am ajuns aici și nu pot continua dacă nu am soluționat-o.

După Tcerchoff, Rollebon a  fost plătit de contele Pahlen. Cea mai mare parte a conjuraților, afirmă Tchercoff, s-ar fi mulțumit să-l detroneze pe țar și să-l închidă. (Alexandru pare să fi fost, într-adevăr, partizanul acestei soluții.) Dar Pahlen ar fi vrut s-o termine definitiv cu Pavel. Domnul Rollebon ar fi fost însărcinat să îndemne la asasinat pe fiecare dintre conjurați în parte.

„S-a dus în vizită la fiecare dintre ei și a mimat cu o forță incomparabilă, scena care urma să aibă loc. În felul acestaa sădit sau a dezvoltat în ei nebunia uciderii.”

Dar nu am încredere în Tchercoff. Tchercoff nu e un martor normal, ci un vrăjitor sadic și pe jumătate nebun: el interpretează totul în sens demonic. Întrucât mă privește, nu-l văd cîtuși de puțin pe domnul de Rollebon în rolul acesta melodramatic. Să fi mimat scena asasinării? Haida-de! Rollebon e un om rece, nu utiliza metode vulgare: nu lucrează pe față, insinuează, și metoda sa, palidă și lipsită de culoare, nu poate reuși decît cu oameni de aceeași factură, cu intriganți sensibili la argumente, cu oameni politici.

„Cînd vorbea, scrie doamna de Charrieres, Adhemar de Rollebon nu zugrăvea cîtuși de puțin, nu făcea gesturi, nu-și modifica intonația. Își ținea ochii pe jumătate închiși, și cu mare greutate puteai să-i zărești, între gene, marginea pupilei cenușii. De puțini ani am am ajuns să îndrăznesc a recunoaște față de mine însămi că mă plictisea într-un mod insuportabil. Vorbea cam așa cum scria abatele Mably.”

Și, omul acesta, grație talentului lui de mim... Dar atunci cum izbutea să le seducă oop femei? Și apoi mai e și povestea aceasta curioasă relatată de Segur și care mi se pare adevărată:

„În 1787, într-un han în apropiere de Moulins, trăgea să moară un bătrîn, prieten al lui Diderot, format de filozofi. Preoții din împrejurimi osteniseră: încercaseră zadarnic totul; omul refuza sfîntul maslu, era panteist. Domnul de Rollebon, care trecea pe acolo și nu credea în nimic, a pariat cu preotul din Moulins că în două ceasuri are să-l readucă pe bolnav la sentimente creștinești. Preotul a ținut pariul și a pierdut: domnul de Rollebona început să vorbească cu el la ora trei dimineața, la ora cinci bolnavul s-a spovedit și a murit la ora șapte. <<Sînteți un om atît de tare în arta disputei>>, l-a întrebat preotul, <<sînteți mai grozav decît oamenii nostril! >> <<Nu am disputat, răspunse domnul de Rollebon, l-am înspăimîntat cu  iadul.>>”

Acum, să fi luat parte efectivă la asasinat? În seara aceea, pe la orele opt, un ofițer prieten al său l-a condus pînă acasă. Dacă a plecat din nou ulterior, cum a putut traversa Petersburgul fără a fi oprit de poliție? Pavel, pe jumătate nebun, dăduse ordin să fie arestați, începînd de la orele nouă seara, toți trecătorii, cu excepția moașelor și a medicilor. Să credem absurd legendă după care Rollebon ar fi trebuit  să se deghizeze în moașă pentru a ajunge la palat? La urma urmei, era în stare de așa ceva. În orice caz, nu se afla la el acasă în noaptea asasinatului, asta pare dovedit.. Alexandru trebuie să-l fi bănuit serios, din moment ce unul din primele acte ale domniei salea  fost să-l îndepărteze pe marchiz sub vagul pretext al unei misiuni în Extremul Orient.

(…) am scris șase pagini, cu oarecare plăcere. Cu atât mai mult cu cât era vorba de niște considerații abstracte asupra domniei lui Pavel I. (…) Dar mă simțeam extrem de încântat demonstrând resorturile autocrației ruse.

Numai acest Rollebon mă irită. În cele mai mărunte chestiuni face pe misteriosul. Ce-o fi făcut în cursul lunii august a anului 1804? El vorbește de călătoria sa în termeni obscuri.

„Posteritatea va aprecia dacă eforturile mele, pe care nu succesul le putea răsplăti, nu meritau ceva mai bun decît o renegare brutală și umilințele pe care a trebuit să le îndur fără vorbă, cînd aveam în mine însumi cu ce să reduc la tăcere pe cei care-și băteau joc de mine și să-i fac să fie cuprinși de spaimă.”

Odată m-am lăsat indus în eroare: Rollebon se arăta plin de reticențe pompoase în legătură cu o scurtă călătorie pe care o făcuse la Bouville în 1790. Mi-am pierdut o lună ca să verific faptele și gesturile sale. În cele din urmă, a lăsat-o însărcinată p eo fată d e țăran de pe moșia sa. Oare nu cumva e pur și simplu un cabotin?

Mă simt foarte iritat împotriva acestui mic nerod atât de mincinos; poate să fie la mijloc oarecare ciudă, eram încîntat că i-a mințit pe alții, dar aș fi vrut să facă o excepție cu mine; credeam că ne-am putea înțelege de minune peste capetele tuturor acestor morți și că va ajunge să-mi spună, mie, adevărul! N-a spus nimic, absolut nimic; nici țarului Alexandru, nici lui Ludovic al XVIII lea pe care îi înșela. Pentru mine contează mult că Rollebon a fost un tip bine. Un ticălos, fără îndoială, dar cine nu e? Un ticălos mare sau unul mic? Nu prețuiesc îndeaujuns cercetările istorice, ca să-mi pierd vremea cu un mort căruia, dacă ar fi în viață, nu i-aș întinde mina. Ce știu despre el? Nimeni nu poate năzui la o viață mai frumoasă decît a sa, dar și-a realizat-o oare? Măcar dacă scrisorile lui n-ar fi așa de afectate… Ah! Ar fi trebuit să-i cunoaștem privirea, poate că avea un fel de fermecător de a-și înclina capul pe umăr, sau de a-și duce la nas cu un gest ironic indexul lui lung, sau, în sfîrșit, ar trebui să cunoaștem uneori, între două minciuni politicoase, o scurtă izbucnire de mînie pe care și-o reprima numaidecît. Dar a murit; rămîne de la el un Tratat de strategie și niște Reflecții asupra virtuții.

Dacă m-aș lăsa dus, l-aș imagina așa de bine: sub ironia lui strălucitoare care a făcut atîtea victim, e un om simplu, aproape naiv. Gîndește puțin, dar în orice ocazie, datorită unui har profund, face exact ce trebuie. Ticăloșia lui e candida, spontană, cu totul generoasă, tot atît de sinceră pe cît îi e iubirea de virtute. Și atunci cînd i-a trădat p e binefăcătorii și prietenii săi, se întoarce spre evenimente, cu gravitate, pentru a scoate din ele morala. Nicicînd nu s-a gîndit că ar avea cel mai mic drept asupra altora, nici alții asupra lui, darurile pe care i le face viața le consideră lipsite de justificare și gratuite. Se atașează puternic de orice lucru, dar se și detașează de el cu ușurință. Iar scrisorile, lucrările sale, nu le-a scris niciodată el însuși: a pus să le compună vreun scriitor public.

Numai că, dacăa fost să ajung aici, trebuie mai degrabă să scriu despre marchizul de Rollebon un roman.

(…) Și dintr-o dată, fără zgomot, domnul de Rollebon se întoarse în neantul său.

I-am luat în mînă scrisorile, le-am pipăit cu un soi de disperare:

„El, mi-am spus, e totuși cel care a trasat semnele astea unul după altul. S-a aplecat asupra acestei hîrtîi, și-a pus degetul pe foile astea, pentru a le împiedica să s emiște în timp ce scria.”

Prea tîrziu: cuvintele mele nu mai aveau nici un sens. Nu mai exista decît un vraf de file galbene pe care le strîngeam în mîini. Mai era și istoria asta încurcată: nepotul lui Rollebon asasinat în 1810 de poliția țarului, hîrtiile lui confiscate și transportate la Arhivele secrete, apoi, o sută zece ani mai tîrziu, depuse de Soviete, care preluaseră puterea, la Biblioteca de Stat de unde le fur eu în 1923. Dar toate astea nu aveau un aer verosimil și din furtul comis de mine însumi nu mai păstram nici o adevărată amintire. Pentru a explica prezența hîrtiilor în camera mea, nu mi-ar fi fost greu să găsesc o sută de alte istorii mai credibile: în fața acestor file zgrunțuroase, ele ar părea găunoase și ușoare ca niște bule. Decît să contez pe ele pentru a putea intra în legătură cu Rollebon, aș face mai bine să mă adresez numaidecît meselor de spiritism. Rollebon nu mai exista. Absolut deloc. Dacă mai rămîneau din el cîteva oase, ele existau pentru ele însele, cu totul independente, nu mai erau decît puțin fosfat și carbonat de calciu cu unele săruri și ceva apă.

Am făcut o ultimă încercare; mi-am repetat cuvintele doamnei de Genlis, prin care-l evoc – de obicei – pe marchiz: „chipul său mic și ridat, curat și net, complet ciupit de vărsat, în care era o deosebită maliție care sărea în ochi, oricîte eforturi ar fi făcut să și-o ascundă”.

Chipul lui mi-a apărut, cu docilitate, nasul ascuțit, obrajii albaștri, surîsul. Puteam să-i alcătuiesc trăsăturile după voie, poate chiar cu mai multă ușurință ca mai înainte. Numai că era doar o imagine în mine, o ficțiune.

(...) citesc mașinal pe foaia de hîrtie a blocului paragraful pe care l-am lăsat neterminat:

„În mod intenționat au fost răspîndite zvonurile cele mai sinistre. Domnul de Rollebon trebuie să se fi lăsat prins în aceste mașinații, pentru că la data de 13 septembrie scria nepotului său că și-a redactat testamentul.”

Marea afacere Rollebon a luat sfîrșit, asemeni unei mari pasiuni.

(...) Domnul de Rollebon era asociatul meu: avea nevoie de mine pentru a exista, iar eu aveam nevoie de el pentru a nu-mi resimți ființa. Eu furnizam materia brută, acea materie din care îmi rămînea să o revînd, cu care nu știam ce să fac: existența, existența mea. Întrucît îl privea, rolul lui era de a reprezenta. Stătea în fața mea și pusese stăpînire pe viața mea pentru a mi-o putea reprezenta pe a lui. Nu-mi mai dădeam seama dacă existam sau nu, nu mai existam în mine, ci în el; pentru el mîncam, pentru el respiram, toate mișcările mele își aveau sensul în afară, acolo, exact în fața mea, în el; încetasem de a-mi mai vedea mîna cu care trasam literele pe hîrtie,, nu mai vedeam nic măcar fraza pe care o scrisesem – ci, în spate, dincolo de hîrtie, îl vedeam pe marchiz, care pretinsese acest gest și a cărui existență se prelungea, era consolidată prin acest gest. Eu eram un simplu mijloc de a-l face să trăiască, el era rațiunea mea de a fi, mă eliberase de mine. Ce am să fac acum?

NOTĂ EDITOR

(1)Germain Berger, Mirabeau-Tonneau et ses amis, p. 406, nota 2; Ed. Champion, 1906

(...)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața*******, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 30-33, 34-35, 84-86,131-133.

NOTE M. T.

*Maria Antoaneta = Maria Antonia de Habsburg-Lorena (1755 Austria – 1793 Franța) – Arhiducesă de Austria, s-a căsătorit cu viitorul rege Ludovic al XVI al Franței și a fost ghilotinată în timpul revoluției franceze, după soțul ei.

**Voisenon = Claude-Henri de Fusee, abate de Voisenon (1708-1775) – Scriitor francez, prieten cu filozoful Voltaire, academician din 1762, apropiat de diverse persoane de la curtea regelui Ludovic XV.

***Afacerea Colierului – Scandal de moravuri care a avu loc în 1780 la curtea regelui francez Ludovic XVI și care a afectat reputația reginei Maria-Antoaneta, fapt ce a contribuit în opinia unor istorici la izbucnirea revoluției în 1789.

****Mirabeau-Tonneau = Andre, viconte de Mirabeau, supranumit Tonneau / Butoiul (1754 Franța – 1792 Germania) – Scriitor și jurnalist, a susținut monarhia în timpul revoluției, fapt pentru care l-a adus în situația de a emigra.

*****Nerciat = Andre de Nerciat (1739 Franța – 1800 Italia) – Romancier libertin.

******Pavel I (1754-1801) – Țar al Rusiei în anii 1796-1801, fiu și successor al împărătesei Ecaterina cea Mare, a fost asasinat în urma unui complot de curte, succedându-i fiul său, Alexandru I.
******* R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului