Economia capitalistă engleză în timpul războiului cu Franța împăratului Napoleon I (C. BRONTE 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiune se petrece  în regiunea nordică Yorkshire, în 1811-1812, în contextul prelungitului război pentru hegemonie europeană cu Franța republicană și apoi imperială napoleoniană (1793-1815). Tînăra Shirley Keeldar, orfana moștenitoare a unei averiu substanțiale, discută cu Robert Gerard Moore, tânăr industriaș textilist, despre impactul războiului și a noilor mașini-unelte performante asupra situației fabricii și muncitorilor acestuia.

<Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnișoara Keeldar, eforturilor susținute ale celor trei preoți și sprijinului eficace deși tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare și cu ochelari, Mary Ann Ainley și Margaret Hall, se strînsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotință, izbuti deocamdată să ajute ăn mare măsură și să ușureze suferințele șomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniștit; în ultimele două săptămâni nici-o postăvărie nu fusese devastată; nici o acțiune condamnabilă împotriva vreunei sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat și că furtuna amenințătoare trecuse; avea convingerea că odată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întîmpla așa; și pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfîrșit: trebuia să vină și pacea într-o bună zi; iar odată cu pacea cît de mult avea să se învioreze comerțul.
Cam acesta era sensul obișnuit al observațiilor comunicate arendașului său, Gerard Moore, ori de cîte ori se întîlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta tăcut - prea tăcut ca să se poată declara mulțumită. Și-atunci, prin privirile ei nerăbdătoare îi cerea ceva mai mult - vreo explicație, sau cel puțin o observație în plus. Zîmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămînea la fel de gravă, îi răspundea că și el însuși credea că în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt își întemeia și el speranțele, pe asta se bazau și speculațiile lui.
-Fiindcă știi bine, urmă el, că astăzi lucrez la Hollow s Mill bazîndu-mă în întregime pe speculații: nu vînd nimic; nu există piață pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum  trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putință; epuizasem atît creditul cît și capitalul; și știi foarte bine cine mi-a venit în ajutor, din mîna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut, am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu cîtăva vreme în urmă, măp temeam că n-o să-l mai pot juca. Știu bine că în cazul cînd pierd mă așteaptă ruina totală și la fel de bine îmi dau seama cît de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sînt foarte bucuros; atîta vreme cît pot să fiu activ, atîta vreme cît pot să mă zbat, pe scurt: atîta vreme cît nu mi-s mîinile legate, mi-este cu neputință să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai șase luni de domnie a ramurii de măslin, și sînt salvat; fiindcă, așa cum spui, pacea va da un impuls comerțului. În privința asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniștea restabilită în regiunile noastre - ca și despre permanența efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere - aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată pînă acum să potolească clasa muncitoare - niciodată nu i-a cîștigat recunoștința; nu stă în firea omenească s-o poată face. După cîte cred eu, dacă lucrurile ar fi orînduite așa cum se cuvine, ei n-ar fi trebuit să se afle în situația de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; și muncitorii o simt; și noi am simți-o dacă am fi în locul lor. Și pe urmă, cui ar trebuie să fie recunoscători? Dumitale - clericilor, poate, dar în nici un caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decît oricînd. Și în afară de asta, nemulțumiții de aici au legături cu nemulțumiții din alte părți. Nottingham e unul din cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privința disciplinei stau foarte bine. Nici o lovitură nu e dată fără matură chibzuință. Pe căldurile cele mari, s-a întîmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori amenințători, și totuși noapte după noapte norii se împrăștiau și soarele răsărea în liniște; primejdia însă nu dispăruse, doar se amînase; furtuna care amenințase atîta vreme cu siguranță că se va dezlănțui pînă la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală și cea fizică.
(...)
>  


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 303-305.

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului