„Mihai Vasile, un coregraf de excepție” („TOMIS” 2004)

 ?, Mihai Vasile, un coregraf de excepție, „Tomis”, Constanța, mai 2004

Data de 21 aprilie 2004 a adus pe scena culturală a Constanței un eveniment folcloric marcat de dubla aniversare (50 de ani de activitate și 70 de ani de viață!) a unei personalități consacrate în domeniul coregrafiei dansului popular: Mihai Vasile. Spectacolul aniversar organizat într-o manieră exuberantă în sala Teatrului Ovidiu de către Consiliul Județean Constanța în colaborare cu Centrul Județean al Creației Populare Constanța a bucurat un public numeros și entuziasmat pentru acest tip de distracție într-un oraș care pare că și-a uitat de mult originile culturii populare (nu învinuim numai publicul, ci mai mult organizatorii care nu au încă îndrăzneala de a perpetua aceste manifestări foclorice). Scena constănțeană nu s-a bucurat numai de prezența artiștilor dobrogeni (Ansamblul Profesionist „Plaiuri dobrogene” al CJC condus de maestrul coregraf Mihai Vasile, solistele Elena Roisen și Camelia Chivu), dar și de celebri soliști și instrumentiști din toate zonele țării: Costel Șimu, Marian Postolache (nai), Dănila Gliga (taragot), Mioara Velicu, Dumitru Sopon etc. Varietatea repertoriului coregrafic l-a recomandat încă o dată publicului pe Mihai Vasile ca pe unul dintre cei mai importanți din domeniu. De altfel, cei care au citit pliantul de prezentare și-au confirmat o dată în plus valoarea incontestabilă și consacrată a acestei personalități constănțene: realizator coregrafic a numeroase spectacole constănțene și naționale, balerin la Opera din Constanța în cadrul spectacole de balet și operă, distins cu numeroase premii naționale și internaționale la festivaluri organizate în Finlanda, Turcia, Bulgaria, Germania, Iugoslavia, Franța, Italia etc. Poate că, dincolo de continuarea unor tradiții populare românești într-o manieră remarcabilă în propria țară, Mihai Vasile merită toată admirația mai ales pentru promovarea autenticității dansulu popular românesc în lume, în numeroase state pe care nici un șef de stat nu le-a cucerit așa cum a făcut-o maestrul nostru constănțean.

Bombardamentul american asupra Bucureștiului din 4 aprilie 1944 (MĂRTOIU 2004)

Georgeta Mărtoiu, „4/4, ”44”. 60 de ani de la bombardamentul catastrofal asupra Bucureștiului, din aprilie 1944 - ecouri constănțene (II), „Tomis”, Constanța, mai 2004

După bombardamentul din 4 aprilie 1944, timp de 3 zile n-a sosit la Constanța nici un tren, nici un ziar, nu au funcționat telefoanele și nici măcar telegraful gării. Dar cel mai cumplit ni s-a părut că postul național de radio amuțise. Am stat buluciți în fața aparatului 3 zile și 3 nopți, așteptând o primă emisiune care să ne confirme că nu eram singurii supraviețuitori.

Nu-mi fac prea multe iluzii în privința înțelegeri de către contemporani a acelor vremuri cumplite pentru noi. Pentru omul zilelor noastre care pune mâna pe celular sau internet și intră în câteva secunde în legătură cu un semen al său aflat de cealaltă parte a planetei, este foarte greu să perceapă, la scară reală, starea cumplită de izolare în care ne aruncase o abominabilă crimă de război.

În București a fost atunci un carnagiu ale cărui proporții nu se cunosc nici azi întru totul. Mai exact, nu se știe câte mii de vieți omenești au fost suprimate atunci, pentru că inamicii și-au ales intenționat ora 14, oră de vârf de trafic, când in Gara de Nord plecau și veneau foarte multe trenuri. Eugen Barbu descrie halucinant într-unul din romanele sale, cum șirul de sicrie, lădițe ori cutii cu resturi omenești, așezate în căruțe, cărucioare sau în spinare, a curs neîntrerupt, mai multe zile, către cimitirele periferice... N-a fost o eroare a inamicilor: în toată lumea se știa și se știe că gara centrală a oricărei Capitale este gară pentu călători... Dar ei au fost ținta!

Eram elevă în primul an de liceu când se petreceau toate acestea. Ne scoteau urletele sirenelor din bănci de câte 2-3 ori într-o dimineață. Liceul nostru, „Domnița Ileana” (azi Eminescu), așezat în buza portului, nu avea un adăpost construit anume, așa încât coboram toate în subsolul clădirii, în încăperile care adăpostesc acum birourile redacției revistei „Tomis”. Eram 800 de fete, între 10 și 18 ani, unele leșinau, altele plângeau cu vorbe sau doar scânceau, cele mici se agățau cu disperare de gâtul celor mari și, înghesuite până la sufocare, ascultam corul, plasat într-un colț, condus energic de bătrâna profesoară de muzică, domnișoara (...).