Un republican în Anglia monarhică a secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
(...)
Pe cînd era la colegiu, Philip s-a preocupat puţin de ciudata ştiinţă a heraldicii şi-i plăcea să cerceteze şi să creadă legendele privitoare la nobila lui obîrşie, pe care i le povestea iubitoarea lui mamă. Avea o planşă mare, special făcută pentru el, cu un număr apreciabil de ecusoane şi putea reproduce alianţele prin care cutare şi cutare ecuson au intrat în blazonul lui. Tatăl confirma aceste povestiri şi vorbea cu mult respect despre ele şi despre nobila familie a soţiei lui; iar Philip, şoptindu-i într-o bună zi unui elev care provenea dintr-o familie modestă că el se trage din regele John (1), s-a pomenit cu o chelfăneală din partea acelui elev din clasele superioare şi cu porecla de ``regele John``, de care nu se putu descotorosi multă vreme. Pot spune că mulţi alţi gentlemeni care se preocupă să-şi stabilească obîrşia din vechii regi nu găsesc, pentru arborele lor genealogic, mai multe sau mai puţine dovezi decît Philip.
Cînd prietenul nostru îi făcu lui sir John a doua vizită, fu poftit în biblioteca rudei sale; un mare arbore genealogic al familiei atîrna deasupra căminului, înconjurat de o întreagă galerie de membri defuncţi ai familei Ringwood, al cărei reprezentant era acum baronetul. Ȋi recită lui Philip versurile răsuflate ale bătrînului Ovidiu (2) (cu mulţi ani în urmă, citatele se foloseau frecvent într-o conversaţie). Ȋn ceea ce priveşte familia şi strămoşii, spunea el, şi ceea ce n-am făcut noi înşine, toate aceste lucruri cu greu le putem considera ale noastre. Sir John îi dădu lui Philip să înţeleagă că era un liberal convins. Era de părere că un om trebuie să meargă în pas cu timpurile. Sir John trăsese un foc de pe baricadele Parisului. Sir John era pentru drepturile omului, valabile în toate colţurile lumii. Avea pe pereţi portretele lui Franklin (3), Lafayette (4), Washington (5) şi al Primului Consul Bonaparte (6), laolaltă cu cele ale strămoşilor săi. Avea litografii după Magna Charta (7), Declaraţia de Independenţă a Americii (8) şi după semnăturile pentru condamnarea la moarte a lui Charles I (9). Nu se ferea să-şi mărturisească preferinţa pentru instituţiile republicane. Dorea să ştie ce drepturi are un om - răposatul lord Ringwood, de pildă - să şadă în Camera ereditară a Lorzilor şi să legifereze pentru el? Acel lord a avut un fiu, Cinqbars, care murise cu mulţi ani în urmă, victimă a nebuniilor şi desfrînărilor sale. Dacă lordul Cinqbars ar fi supravieţuit tatălui său, şi-ar fi ocupat acum locul de conte în Camera Lorzilor - un tînăr dintre cei mai ignoranţi, mai lipsiţi de principii, nechibzuiţi, desfrînaţi, cu o minte slabă şi ar fi moştenit domeniul Ringwood, această făptură ar fi devenit conte, în timp ce el, sir John, superior lui ca morală, caracter, intelect, egalul lui, din punctul de vedere al naşterii (n-au amîndoi acelaşi strămoş?) ar fi rămas sir John. Inegalitatea şanselor oamenilor în viaţă este absurdă şi ridicolă. De aceea, el era hotărît să considere omul numai ca om şi să nu-l preţuiască pentru nici unul din capriciile absurde ale soartei.
În timp ce republicanul vorbea cu ruda lui, un slujitor intră în cameră şi-i şopti stăpînului că venise cu nota de plată, aşa cum rămăsese stabilit; atunci sir John se ridică furios, îl întrebă pe servitor cum de îndrăzneşte să-l tulbure şi-l pofti să-i spună instalatorului să se ducă în fundul iadului. Nimic nu se poate compara cu obrăznicia şi lăcomia negustorilor, spuse el, în afară de insolenţa şi lenevia servitorilor; şi rechemîndu-l pe acesta din urmă, îl întrebă cum de îndrăznise să lase focul în stare aceea? Şi tună şi fulgeră şi se răsti la servitor cu o volubilitate care o uimi pe noua lui cunoştinţă; iar cînd omul părăsi încăperea, reveni la subiectul conversaţiei, egalitatea naturală şi nedreptatea revoltătoare a actualului sistem social. După ce vorbi preţ de o jumătate de oră, timp în care Philip abia găsi un prilej de a scoate o vorbă, sir John îşi scoase ceasul şi se ridică de pe scaun. La acest gest Philip se sculă şi el, bucuros că întrevederea luă sfîrşit. Şi sir John îşi însoţi ruda în hol şi pînă la uşa dinspre stradă, în faţa căreia rîndaşul baronetului călărea calul stăpînului. Iar Philip îl auzi pe baronet folosind cuvinte grele la adresa rîndaşului, aşa cum făcuse şi cu servitorul de mai înainte. Vai, armata din Flandra (10) nu suduia mai îngrozitor decît acest admirator al instituţiilor republicane şi susţinător al drepturilor omului.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 523 .

NOTE M.T.
(1) John Plantagenet = Rege al Angliei in 1199-1216. (http://cultural.bzi.ro/regele-ioan-omul-care-a-saracit-anglia-1651)
(2) Publius Ovidius Naso (43 i.H. Sulmona/Italia-17 d.H.Tomis/Constanta)= Poet roman clasic, exilat de imparatul Augustus la Tomis in anul 8 d.H (http://www.romanialibera.ro/aldine/history/ovidiu--la-tomis-129887)
(3) Benjamin Franklin (1706-1790) = Scriitor, savant si diplomat, unul dintre ``Parintii Fondatori`` ai SUA. (http://www.loc.gov/exhibits/franklin/)
(4) Marie-Joseph du Motier, marchiz de Lafayette (1757-1834) = Nobil francez, voluntar in Razboiul de Independenta al SUA (1774-1783) si politician in Franta republicana, imperiala si regalista (1789-1830) (http://rmc.library.cornell.edu/lafayette/exhibition/english/introduction/index.html)
(5) George Washington (1732-1799) = Comandantul suprem al armatei in timpul Razboiului de Indepndendenta al SUA impotriva Marii Britanii, presedintele Conventiei Constituionale (1787) si primul presedinte al SUA (1789-1793; 1793-1797). (http://adevarul.ro/news/eveniment/video-george-washington-presedintele-american-pierdut-singura-data-1_50aeebde7c42d5a663a1ae85/index.html)
(6) Napoleon Bonaparte (1769-1821) = Prim-Consul al Republicii Franceze in 1799-1804, ca urmare a unei lovituri de stat care a incheiat epoca conducerii colective a Directoratului (1794-1799). (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
(7) Magna Charta Libertatum = Document semnat in 1215 de regele englez John sub presiunea marilor nobili, prin care acestia isi asigurau drepturi fata de rege (http://www.fordham.edu/halsall/source/magnacarta.asp).
(8) Declaraţia de Independenţă a Americii = Document adoptat la 4 iulie 1776 de Congresul celor 13 colonii britanice de pe tarmul atlantic al Americii de Nord, prin care acestea isi declarau independenta fata de coroana britanica (http://www.ushistory.org/declaration/index.htm).
(9) Charles Stuart (1600-1649) = Rege al Angliei si al Scotiei in 1625-1649, executat in urma infringerii in razboiul civil cu Parlamentul (1640-1649) (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/CharlesI.aspx).
(10) Armata din Flandra = Armata republicana franceza care a cucerit Flandra de la dinastia de Habsburg in razboaiele din 1792-1795.

''O întrebare'' (MINCULESCU 2005)

<
Putem vorbi de o posteritate Mircea Eliade*? Stricto sensu**, nu şi cauza principală căreia i se datorează fenomenul, e uşor de aflat. Ea ţine de schimbarea conjuncturii politice mondiale, cu corolarul ei, schimbarea spiritualităţii, numită, în mod obişnuit, spiritul epocii.
Marile personalităţi literare şi artistice au fost întotdeauna un fel de oglindă a epocilor şi oricâte exemple am cita, ele vor ilustra în mod deplin acest adevăr.
Scriitorul Mircea Eliade acreat cea mai mare parte a operei sale între cele două războaie mondiale***, iar posteritatea sa ar fi trebuit să existe în anii de după cel de-al doilea război mondial, dar fractura politică şi spirituală între aceste două epoci e atât de mare încât ne interzice încă de la început vreo speranţă. Nu ne referim  numai la ţara noastră unde se publicau, după război poeziile Mariei Banuş**** şi romanul Mitrea Cocor*****, ci la întreaga Europă şi la cele două Americi, unde se instalau operele unor Margueritte Duras******, Bertold Brecht*******, Samuel Becket********, Durrenmatt*********, F. G. Lorca**********. Suprarealismul confundându-se cu absurdul a înlocuit metafizicul şi transcendentul în artă, literatură, gândirea filozofică şi critică etc. Operele lui Mircea Eliade au fost timp de mai bine de douăzeci de ani interzise în România, iar un F. L. Celine sau un Ezra Pound existau la fondul secret, în biblioteci, asemenea operelor lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Radu Gyr şi alţii. Opera ştiinţifică a lui Mircea  Eliade n-a avut nici ea o soartă mai bună. Aşa cum etnografia, istoria, istoria religiilor au devenit marxiste, apoi au făcut salturi spre structuralism, sfârşind în fantezie pură, tot aşa opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a scăzut în valoare relativă, fiind pusă sub semnul întrebării de către critici şi istoriografi. El a fost tolerat ca profesor al Universităţii din Chicago, tot aşa în aria culturii şi ştiinţei mondiale contemporane a fost marginalizat evitându-se comentariile sau determinările operei sale.
Am găsit Istoria religiilor la Paris, într-o librărie în secţia ştiinţifico-fantasică, tot aşa de nedrept cum admirabilele lucrări Pierre Corneille şi Poemes de Fresne ale lui Robert Brasillac, împuşcat după debarcarea aliaţilor în Franţa, nu mai figurează în dicţionarele literaturii franceze şi siturile internet.
Fără să fi fost un duşman al Noii Ordini Mondiale, pentru că nu avea cum să fie, Giovanni Papini nu există nici el în rafturile bibliotecilor şi librăriilor din Suedia şi, poate şi din alte ţări, după cum nu figurează nici pe siturile internet şi probabil că doar în Italia să mai fie încă citit şi publicat cu unele rezerve, fără îndoială.
Iată, deci, în ce context istoric punem azi problema posterităţii lui Mircea Eliade, cu precădere, bineînţeles, în ţara noastră.
Mai degrabă ar trebui să vorbim de o reînviere a operei sale în orizontul nostru spiritual, odată cu ultimii ani ai epocii Ceauşescu şi după aşa-zisa revoluţie din 1989.
Toţi cei care iubesc opera literară a lui Mircea Eliade şi-o pot procura acum din librării şi anticariate, o pot găsi în biblioteci şi îşi pot spune deschis părerea, cel mai adesea admirativă despre ea. Mulţi critici analizează acum această operă, apreciind-o sau exprimându-şi unele rezerve, chiar dacă faţă de ea părerile sunt, uneori, împărţite, valoarea operei ştiinţifice a marelui intelectual român nu poate fi negată. Aceasta este opinia unanimă şi justă.
Pentru a conchide, posteritatea lui Mircea Eliade va exista în măsura în care poporul nostru va fi înclinat şi de acum înainte spre metafizică şi fantastic. Emil Cioran a remarcat cu mare dreptate: ''Cultura română se află între două culturi majore, cea germană şi cea rusă'', amândouă caracterizate prin romantism, misticism şi fantastic, afirmăm noi, adăugând şi ideea că s-ar putea ca ele să exercite (cea germană în orice caz) o oarecare influenţă asupra ei.
Dar lui Goethe, Holderlin, Puşkin, Lermontov, trebuie să le adăugăm ascendenţa noastră dacică şi umbra marelui Ovidiu care se află veşnic lângă noi. Era el un metafizician? Fără îndoială, nu! Dar tristeţea este ea, oare, metafizică? Da! O spunem cu toată convingerea. Misterul operei lui Mircea Eliade şi al operelor marilor noştri scriitori, în general, provine şi din zbuciumata noastră experienţă de viaţă milenară. Literatura română va avea mereu o componentă mistică, iar Mircea Eliade va avea o posteritate, poate nu, imediat, dar, în viitor şi în eternitate, cu siguranţă.
>

SURSA
Ileana Minculescu, O întrebare, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 69-71.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA)
** Stricto sensu=în sens restrâns, propriu-zis; strict. (< lat. stricto sensu) (http://dexonline.ro/definitie/stricto%20sensu)
***Primul Război Mondial (1914-1918). Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
****Maria Banuş (1914 Bucureşti -1999 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/maria_banus)
*****Mitrea Cocor=Titlul romanului publicat în 1949 de către scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961)(http://www.napocanews.ro/2010/01/cine-a-scris-romanul-mitrea-cocor.html)
******Margueritte Duras (Donnadieu) (1914 Vietnam [Franţa] - 1996 Paris) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marguerite_Duras)
*******Bertold Brecht (1898 Augsburg/Germania - 1956 Berlin/RDG) (http://www.gradesaver.com/author/bertolt-brecht/)
******** Samuel Becket (1906 Dublin/Irlanda [Marea Britanie] - 1989 Paris) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1969/beckett-facts.html)
*********Friedrich Durrenmatt (1921 Elveţia-1990 Elveţia) (http://www.humanitas.ro/friedrich-durrenmatt)
********** Federico García Lorca (1898 Spania - 1936 Spania) (http://www.poets.org/poet.php/prmPID/163)

Cum erau organizate vestitele băi din staţiunea balneară Constanţa

Cuget Liber 7 mai 2103

Vintilă Horia - scriitor al exilului românesc („Tomis” 1991)

<
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil  însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din  nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru  mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>

SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.

NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)

Insula Ovidiu în 1972 („Litoral” 1972)

<
Fără a avea caracterul unei excursii turistice, o plimbare cu vaporașul pe Siutghiol e plăcută, fiindcă, la capătul ei, pe iubitorul de natură îl așteaptă un colț de peisaj încă prea puțin alterat de intervenția modernismului. Este insula Ovidiu, unde în decor și în condiții aproape rustice poți să mănînci o saramură de crap „după rețeta casei”și să asculți tînguirile viorilor și țambalului, principalele „vedete” ale tarafului ce concertează acolo. Iar dacă întîrziați, nu vă faceți griji: vaporașul nu se poate întoarce din ultima cursă, pînă nu-i „culege” pe toți ce au îndrăgit prea mult insula de pe Siutghiol.
>

SURSA
***, La insulă, „Litoral”, Constanța, ?.?:1972, p.?.

Biografia fizicianului Musa Geavit LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

MUSA GEAVIT (n. 23.12.1931) - Fizician. S-a născut în com. Ovidiu - jud. Constanța. Absolvent al Universității București - Facultatea de Fizică, 1955; doctor în fizică, 1969. Întreprinde cercetări fundamentale și aplicative; ține cursuri în învățământul superior în domeniul fizicii plasmei la Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației - Universitatea București, „Ovidius” Constanța; profesor asociat - Universitatea „Osman Gazi Eskisehir”, Turcia. Este director general IFA, între 1998-1999. Premii obținute: „Constantin Miculescu” al Academiei Române pentru Fizică, 1967 și locul I - Expoziția Națională de Brevete, 1978, 1982, 1989; al III lea în 1979, 1982, 1989. Are 300 lucrări științifice în reviste de specialitate; 27 brevete recunoscute de OSIM; 19 produse noi în România, recunoscute oficial, 20 noi tehnologii dezvoltate, fiind citat în 14 cărți și peste 160 de articole străine. Face studii de cercetare la universitățile din Dallas, Essen, Hokkaido. Membru în: Comitetul Științific Internațional al Conferinței Europene asupra Fizicii Atomice și Moleculare a unor Gaze Ionizate (1998-2004; responsabil partea română pentru cooperări internaționale; Societatea Română de Fizică; Colegiul Consultativ al Ministerului Cercetării și Tehnologiei; Consiliul Științific al IFTAR, Grupul Internațional de Legătură Conversie Termoionică CoNar - NATO, New York Academy of Science, Societatea Europeană de Fizică ESP, SPIE. Căsătorit cu Marcelia Musa; un copil.     

Armenii din Dobrogea (STAN 2008)

 dr. Florin Stan, Armeni, „Tomis”, Constanța, 458, mai 2008, p. 86.

(...)

În timpul Războiului pentru Reîntregire (1916-1918), armenii şi-au slujit Patria adoptivă cu acelaşi elan care i-a caracterizat pe români, unii căzând chiar la datorie pe câmpul de luptă. Unanian Ardaşes, căpitan în Regimentul 74 Tulcea a fost rănit pe frontul dobrogean de un obuz inamic la 7 octombrie 1916 şi a fost distins cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de Cavaler pentru bravura dovedită. Alţi eroi armeni din Dobrogea au fost: Garabet Aznavorian, Ştefan Garabet, Artimov Agop, Silvian Miram, Zoropopel Tigran ş. a. De aceeaşi abnegaţie au dat dovadă armenii şi în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Prezenţi intens şi lăudabil în viaţa economică a oraşului, armenii au dovedit o prezenţă activă şi în viaţa culturală a urbei, fiind evidenţiaţi la manifestările cercului literar-ştiinţific ,,Ovidiu”, la şezătorile literare organizate la iniţiativa unor societăţi culturale, precum Salonul literar din capitală condus de Elena Văcărescu sau ,,Astra Dobrogeană”. S-au remarcat în acest sens M. P. Parseghean, Krikor Zambaccian, Hurmuz Aznavorian, K. Pambuccian, Garabet Avachian, Ruben Mamulian, Sahaghian Aram-Salpy şi mulţi alţii.
În urma recensământului din anul 1928, în municipiul Constanţa au fost înregistraţi 3.751 de armeni, totalul populaţiei oraşului fiind atunci de 72.462 de locuitori (D. J. A. N. Constanţa, Fond Primăria Constanţa, dosar nr. 10/1928, f. 43). Subliniem că printre aceşti armeni s-au aflat şi dintre cei care s-au stabilit aici alegând refugiul din calea măsurilor genocidare iniţiate împotriva lor în anul 1915 de regimul ultranaţionalist din Turcia otomană şi continuate cu elan represiv şi discreţionar în timpul războiului greco-turc (1919-1923) şi în primul deceniu al Turciei kemaliste (Dan Stoenescu, Genocidul armean din perspectivă românească, în ,,Dosare ultrsasecrete”, Ziua, nr. 3607, 22 aprilie 2006). În iunie 1948 când circa 1.000 de armeni părăseau România reîntorcându-se în propria patrie aceştia au transmis românilor ,,cele mai sincere gânduri de mulţumire şi recunoştinţă pentru ospitalitatea acordată”, subliniind: ,,Noi, supravieţuitorii armeni ai groaznicelor masacre turceşti, nu vom uita niciodată înţelegerea poporului român pentru durerile noastre” (Simion Tavitian, Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003, p. 29).
Într-o concluzie sumară, amintim că marele nostru istoric Nicolae Iorga a susţinut, pe bună dreptate că ,,la noi, armenii au jucat în toate ramurile vieţii publice un rol însemnat”. Printre armenii stabiliţi în România, cei din Dobrogea au dovedit cu prisosinţă acest fapt.

Cenzura comunistă în Dobrogea (IV - 1970) (COMAN 2007)

Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (IV), „Tomis”, Constanța, XLII, 446, p. 88-89.

Potrivit împuterniciților Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța, 1970 „a fost anul în care afluxul de idei adus de Congresul X al PCR și-a pus pecetea asupra întregului sistem de comunicare a cunoștințelor în mase, presă, producție editorială, radio, televiziune. Ca lectori ai DGPT, ne-am considerat mai mult ca oricînd parte componentă a acestui sistem și (...) în întreaga noastră activitate  (...) am urmărit ca prin ziarele și revistele locale, publicațiile ocazionale, radio să se transmită numai concepțiile, tezele și soluțiile aduse de Congresul X”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 19)
În consonanță cu „principiile călăuzitoare” sus menționate, cenzorii constănțeni aveau să combată prin intervențiile lor, în primul rând, apolitismul manifestat în unele publicații locale, apoi nelipsitele referiri cu tentă revendicativă la teritorii anexate de statele vecine, apariția unor informații considerate secrete de stat, onirismul, misticismul, și, nu în ultimul rând, circulația tipăriturilor cu caracter religios și cele erotice.
Realizărilor aveau să li se adauge și câteva insatisfacții în plan profesional. Între acestea, cea care avea să-i nemulțumească cel mai mult aducea în prim plan o dispută cu redacțiile din aria de competență și organele județene de partid, care le reproșau că la nivel local se respectă cu strictețe o serie de dispoziții perimate, în timp cel la București cenzorii sunt mult mai raționali, astfel încât subiecte ce abordează, în esență, aceleași probleme la Constanța nu sunt date publicității, iar în presa centrală apar fără prea mari dificultăți.
Din varietatea materialelor cenzurate în 1970, vă prezentăm câteva care, în opinia noastră, sunt mai captivante.

1970 iulie 3, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 1 iunie - 1 iulie 1970.
Volumul PONTICE pe 1970 editat de Muzeul de Arheologie - conținea articolul „Amintirea lui Ovidiu la Tomis” semnat de N. Lascu. Autorul, care a participat la serbările dedicate lui Ovidiu la Sulmona  - arăta că a transmis organelor de stat române dorința sulmonezilor de a se „înfrăți” cu orașul Constanța. N. Lascu făcea unele aprecieri care puneau într-o lumină proastă organele noastre de stat care aveau datoria să se ocupe de acestă „înfrățire”, cităm: „Din păcate însă cei chemați să coordoneze relațiile de această natură nu s-au dovedit a fi la înălțimea semnificației pe care o avea înfrățirea dintre Sulmona și Constanța - tratînd-o ca pe o înfrățire oarecare”. Se arăta că solemnitatea de înfrățire s-a făcut într-un cadru restrîns și că delegația orașului Sulmona nu a avut posibilitatea să ia legătura cu populația orașului Constanța, contactul fiind stabilit numai cu președintele Comitetului Executiv și cu alte cîteva persoane oficiale. Reieșea amărăciunea autorului pentru nereușita sărbătoririi din cauza „îngustimii de vederi a organelor de stat”.
S-a semnalat întregul paragraf la organul local de partid care a dispus eliminarea din material, cu atît mai mult cu cît modul de desfășurare a solemnității fusese stabilit de organele superioare ținîndu-se seama de unele situații de conjunctură.
Lector Mihăescu El.
DJAN, fond CPT Constanța, dosar 7/1970, f. 25-26.

1970 septembrie 1, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 1- 31 august 1970.
Cu prilejul vizionării spectacolului de revistă „N-aveți un cap în plus”, au fost făcute unele observații la text, observații care au au fost găsite juste de către organul de partid, cerîndu-se conducerii teatrului să facă modificări.
Astfel în sceneta „Domnul cu cățelul” exista următoare strofă:
„Mai deunăzi plecat-am
Cu-n vapor și eu, ham
Să văd lumea
Că-n concediu pot să fac ce vreau - han, ham
Și-au pornit atunci hapsînii
Ca să latre precum cîinii
Cic-aș fi rămas pe la ... Ciceu, ham, ham , ham”.
S-a apreciat ca inoportună referirea la zvonurile care circulă cu privire la rămînerea în străinătate a unor cetățeni români. În discuția sa cățelul, domnul îi destăinuia acestuia că a încerca să-l angajeze într-un serviciu dar că nu s-a putut deoarece: „N-ai derogare de la hingheri. Nu ești de rasă pură. O fi maică-ta Ciobănesc dar dacă taică-tu este pechinez?”
În spectacol e prezintă și un moment „L eternel retour” - doi dintre comicii teatrului prezentînd aspecte din turneele făcute de teatru în străinătate.
La un moment dat, replica sună astfel:  „Apropo, cum se chema restaurantul din Tel-Aviv unde am mîncat specialități arabo-israeliene?”
Referindu-se la turneul de la Moscova, cei doi afirmau că s-au înțeles foarte bine cu gazdele. Astfel ei se adresau gazdelor cu: „davai vino, davai berea, davai votca” - iar gazdele le spuneau: „davai fîșul, davai cravata, davai rubașca”.
Conducerea teatrului a operat în textul spectacolului la cererea organului de partid, pe baza observațiilor noastre.
A participat la vizionare tov. Mihăescu El.
DJAN, fond CPT Constanța, dosar 7/1970, f. 33-34.

1970 noiembrie 1, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 1 octombrie - 1 noiembrie 1970.
Ziarul „Portul”
Nr. din 20 octombrie 1970 - publica un material despre alegerile de partid de la o navă. În cuvântul unui marinar figura și următoarea frază: „Cînd venim spre Constanța simțim marea bucurie a ajungerii din nou pe pămîntul țării, a revederi celor dragi dar simțim și stare asemănătoare cu groaza care ți-o dă cînd nu știi ce se va întîmpla, ce-o mai fi de tras.”
S-a sesizat redacția asupra alarmismului exagerat al citatului, interpretarea tendențioasă ce se putea da cu atît mai mult cu cît era vorba de niște amenzi care se dau în port în mod nejustificat.
S-a modificat în sensul că la înapoiere, bucuria marinarilor este umbrită de unele neplăceri pe care le au de întâmpinat în port.
Lector Mihăescu El.
DJAN, fond CPT Constanța, dosar 7/1970, f. 39-40.


*Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Directorul Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.

„Mihai Vasile, un coregraf de excepție” („TOMIS” 2004)

 ?, Mihai Vasile, un coregraf de excepție, „Tomis”, Constanța, mai 2004

Data de 21 aprilie 2004 a adus pe scena culturală a Constanței un eveniment folcloric marcat de dubla aniversare (50 de ani de activitate și 70 de ani de viață!) a unei personalități consacrate în domeniul coregrafiei dansului popular: Mihai Vasile. Spectacolul aniversar organizat într-o manieră exuberantă în sala Teatrului Ovidiu de către Consiliul Județean Constanța în colaborare cu Centrul Județean al Creației Populare Constanța a bucurat un public numeros și entuziasmat pentru acest tip de distracție într-un oraș care pare că și-a uitat de mult originile culturii populare (nu învinuim numai publicul, ci mai mult organizatorii care nu au încă îndrăzneala de a perpetua aceste manifestări foclorice). Scena constănțeană nu s-a bucurat numai de prezența artiștilor dobrogeni (Ansamblul Profesionist „Plaiuri dobrogene” al CJC condus de maestrul coregraf Mihai Vasile, solistele Elena Roisen și Camelia Chivu), dar și de celebri soliști și instrumentiști din toate zonele țării: Costel Șimu, Marian Postolache (nai), Dănila Gliga (taragot), Mioara Velicu, Dumitru Sopon etc. Varietatea repertoriului coregrafic l-a recomandat încă o dată publicului pe Mihai Vasile ca pe unul dintre cei mai importanți din domeniu. De altfel, cei care au citit pliantul de prezentare și-au confirmat o dată în plus valoarea incontestabilă și consacrată a acestei personalități constănțene: realizator coregrafic a numeroase spectacole constănțene și naționale, balerin la Opera din Constanța în cadrul spectacole de balet și operă, distins cu numeroase premii naționale și internaționale la festivaluri organizate în Finlanda, Turcia, Bulgaria, Germania, Iugoslavia, Franța, Italia etc. Poate că, dincolo de continuarea unor tradiții populare românești într-o manieră remarcabilă în propria țară, Mihai Vasile merită toată admirația mai ales pentru promovarea autenticității dansulu popular românesc în lume, în numeroase state pe care nici un șef de stat nu le-a cucerit așa cum a făcut-o maestrul nostru constănțean.

„Lev Troțki la Constanța” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Costanța, aug. 2003, p. 94-95.

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. Era cunoscut și sub numel Lvov, Ivanovski, Neofit, Tahotski, Antid și Troțki. Pseudonimul Troțki l-a luat de la numele unui gardian de la închisoarea din Odessa. Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

Troțki avea să ajungă al doilea om al revoluției bolșevice, după Lenin, oratorul revoluției și creatorul Armatei Roșii. Era un rafinat, poliglot, cu o vastă cultură, a pus un diagnostic realităților românești, care parcă este valabil și astăzi.

A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”.

Descrie viața de lux, splendoare și risipă, a guvernanților și funcționărimii, care „trăiesc peste mijloacele proprii, toți au datorii, dar pe stradă arată ca niște gentlemani ireproșabili, dichisiți și lipsiți de griji, care sărută mâna damelor ca și cum nimic rău nu s-ar petrece în țara lor și viața toată ar fi un șir de gesturi grațioase”.

La Belle Epoque nu se terminase, va dura până în 1916...

Este lăudabil că Troțki a intuit drama românilor dinainte de Marea Unire. Scrie că România face parte din „Martilorogiul națiunilor scindate violent. (....) În Basarabia, pe de o parte, și Transilvania și Bucovina, pe de alta, trăiește jumătate din națiunea română.”

Drumul de la București la Constanța l-a parcurs cu un tren expres în cinci ore, pe o căldură infernală. Era luna august. A purtat discuții politice cu călătorii. Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

În vagonul restaurant, călători eleganți și veseli. Remarcă ofițerii cu „cizme lăcuite, cu talii extrem de înguste (nici doamnele nu au asemenea talii) și cu maniere franțuzești.” În centrul unui grup era o damă elegantă, metresa unui senator. „Costumul ei franțuzesc foarte scump, inelele, coșulețul cu briliante și un lănțișor de aur de trei metri vorbesc cât se poate despre volumul încăpător al bugetului român de stat.”

La Constanța admiră Cazinoul „imens, bine luminat, elegant.” Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. „Ne plimbăm pe strada principală, luminată feeric de felinar electrice înalte. În piața unde cânta o orchestră și se plimba lume elegantă, se află monumentul lui Ovidiu.” Sigur că Racovski nu i-a relatat prietenului său că la dezvelirea statuii lui Ovidiu, Remus Opreanu, prefectul județului Constanța, fost procuror general la Curtea de Apel București și viitor judecător la Înalta Curte de Casațiune și Justiție, a rostit un discurs în limba latină. Constanța intra în circuitul european.

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. I-a plăcut Simion Petrescu, publicist, fost primar al Mangaliei; citează opiniile lui Petrescu  despre femei: „Iată ce va distruge România! (...) nici latifundiile, nici militarismul, ci femeia! Vă întreb: oare poate fi ordine într-o țară, unde există asemenea belșug de femei frumoase, adică minunate în adevăratul sens al cuvântului, monsieur! (...) Fiecare politician, avocat tinde să aibă cea mai frumoasă femeie. Și iată unde este izvorul prăpădului: toți cheltuiesc de două ori mai mult decât câștigă. Drept rezultat, haosul total al statului. Iată cheia politicii românești: femeile duc țara noastă la catastrofă.”

Troțki consemnează opiniile lui Petrescu despre politicieni: „La noi nu există disciplină. La noi orice parvenit vrea să fie șef de partid, ministru, prefect. Șeful nostru local este un ramolit. Prefectul nostru - un intrigant incapabil.”

Constanța, Dobrogea îi apar ca un nou Turn Babel în care etniile conviețuiesc în pace. Constanța are 25.000 de locuitori de cel puțin 25 de naționalități. La fel în întreaga Dobroge. Troțki consideră și-ar putea încerca forțele specialiștii în esperanto.

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizit la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia.

Moravurile le pune sub influența lui I. L. Caragiale și a Scrisorii pierdute. Pe Caragiale îl compară cu Gogol, iar Scrisoarea pierdută cu Revizorul. „Generala lipsită de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie și șantajul fără limite, iată părțile componente ale atmosferei moral politice a României conducătoare așa cum apare în fața noastră în piesa O scrisoare pierdută.” „Toate cel trei partide românești sunt umbrite de spiritul lui Cațavencu și Farfuridi”. Am impresia că C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a informat pe oaspetele său că I. L. Caragiale a scris și drama Năpasta.

Cel mai antipatic dintre politicieni îi este Take Ionescu. Troțki își exprimă nedumerirea când află că însuși Caragiale a aderat la „takiști”, din oportunism.

Troțki scrie că Petre Carp, șeful Conservatorilor, i-ar fi spus lui Caragiale: „Mi-a fost dat să te văd și pe tine Caragiale în rolul lui Cațavencu!”

- Ce vorbești, a răspuns marele Caragiale, eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu e marele meu șef, Take Ionescu. Eu sunt Farfuridi.”

Troțki scrie că Caragiale povestea acest dialog  adăugând: „Până acum am crezut că în România mai este un om înțelept: Carp. Dar se vede că și el ia în serios politica.”

Desprfe politicinaul constănțean reprezentat de Petrescu notează: „Dacă îl translăm din limba lui Caragiale într-o limbă internațională, vom spune că Simion reprezintă o îmbinare fericită, armonică în stilul ei, de Figaro, Falstaff și Tartarin, Tartarin în primul rând. Nu e lipsit de agerime, e jovial, superificial, dar și nițel șiret, știe cum se aranjează ploile.”

Opinia lui Troțki despre corupția la români e tranșantă: „E puțin probabil să existe altă țară în lume în care corupția politică, de toat genurile și formele, să joace un asemenea rol ca în viața României. Instrumentul principal al corupției este bugetul de stat extrem de disproporționat.”

Interesant că nu se face nici o referire la justiția română. România era un stat de drept. Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni.Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.

„Un blazon literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul cu busolă. Un blazon literar, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Citind paginile consacrate de revista „Porto Franco” (nr. 68) marei prozatoare Hortensia Papadat-Bengescu, de la nașterea căreia s-au împlinit 125 de ani pe 8 decembrie 2001, cu un melancolic orgoliu de dobrogean prin adopție, mi-am reamintit cât de fertil i-au fost cei treisprezece ani - perioada 1920-1932 - cât a locuit în Constanța, poate tocmai pentru că a trăit într-un fel de exil, departe de lumea literară bucureșteană. În această perioadă îi apar comedia cu accente sociale Bătrânul și volumul de nuvele Sfinxul. Un an mai târziu va publica Femeia în fața oglinzii, iar în 1923 - romanul Balaurul. Apoi, după volumele de nuvele Romanță provincială și Desenuri tragice, văd lumina tiparului romanele Fecioare despletite (1926), Concert de muzică de Bach (1927) și Drum ascuns (1933). Izolarea în care trăia în Constanța era una relativă, de vreme ce în 1921 devine membră fondatoare a Societății Scriitorilor Români. Ca să nu mai vorbesc de relațiile pe care le avea, nu numai prin corespondență, cu marii scriitori contemporani care îi comentau elogios cărțile în presa vremii. Fie și numai pentru că și-a elaborat capodoperele aici, la mare, numele scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu (despre care Eugen Lovinescu spunea că odată cu afirmarea ei definitivă „o nouă literatură începe”), ar trebui să devină, alături de cel al lui Ovidiu, blazonul literar de marcă al Dobrogei. Și în acest scop cei chemați să răspundă de cultura Constanței poate ar fi momentul să inițieze o acțiune de depistare a casei în care a stat scriitoarea (criticul și istoricul literar Enache Puiu deține unele date culese în urma unei investigații pe cont propriu) și să organizeze acolo, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, un muzeu al literaturii care să-i poarte numele.

„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)

 G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța

Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor  sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.

La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.

După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.

Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată.  Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.

Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.

Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau  rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.

Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.

Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.

Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.

Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.

Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.

„Actualitatea cultural-artistică” („TOMIS” 1998)

 O. D., Actualitatea cultural-artistică, „Tomis”, Constanța, decembrie 1998

*

Teatrul „Ovidiu” din Constanța a ieșit la rampă, în această lună, cu două premiere: una destinată micilor spectatori - „Harap Alb”, dramatizare după Ion Creangă de Aneta Forna-Christu, și cealaltă oferită publicului matur și exigent, „A înnebunit lumea, dom`le” de George Bănică, după Vasili Șușkin.

*

Opera din Constanța a prezentat, pe 134 decembrie, premiera cu baletul „Fiul rătăcitor”, iar pe 14 și 16 decembrie spectacolul de colinde „Astăzi s-a născut Hristos”.

*

Între manifestările dedicate Crăciunului, cu largă audiență în rândul publicului constănțean, s-au înscris „Concertul extraordinar” susținut de Filarmonica „Marea Neagră” (20 decembrie) și „Concertul extraordinar de colinde” realizate de Teatrul „Fantasio” (22 decembrie)

*

Corul Național de Cameră „Madrigal” condus de prof. univ. dr. Marin Constantin a fost oaspetele Constanței, susținând două concerte extraordinare de muzică bizantină, colinde românești și internaționale, unul vineri, 11 decembrie, la Sala Teatrului „Ovidiu”, iar celălalt sâmbătă, 12 decembrie, la Casa de Cultură a Sindicatelor.

*

Din inițiativa Teatrului de Balet „Oleg Danovski”, în cadrul Agenției Teatrului s-a deschis centrul Interarte. Prima manifestare a acestuia a găzduit expoziția de desene având ca temă baletul și balerinii a tinerei plasticiene Dana Paparuz.

*

Cu prilejul zilei naționale, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în colaborare cu Universitatea Ovidius au organizat simpozionul „1 Decembrie 1918 - o zi pentru toate veacurile”.

*

Muzeul de Artă Constanța a găzduit expozițiile „Plastică mică maghiară / sculptură”, „Adrian Drăguț” și tradiționalul „Salon de iarnă” (18 decembrie 1998 - 15 ianuarie 1999), în cadrul căruia expun membrii UAP Filiala Constanța.

*

Sub genericul „Obiceiuri de iarnă” în datele de 11 și 12 decembrie, la Muzeul de Artă Populară Constanța au avut loc o prezentare de filme etnografice cu obiceiurile de Crăciun, o prezentare a colindelor de către cete de colindători din sate dobrogene și expoziția „Interiorul țărănesc de sărbătoare”.

*

Centrul Județean al Creației Populare a prezentat iubitorilor muzicii și dansului popular - în cadrul unui spectacol desfășurat pe scena Teatrului „Ovidiu” - noul său ansamblu folcloric „Plaiuri dobrogene”.

*

Galeriile „Amfora” din Constanța și-au reluat activitatea printr-o expoziție complexă a pictorilor Viorel Ungureanu - măști populare, desene, icoane pe lemn, și Gheorghe Dragomir - pictură pe pânză. Expoziția a fost vernisată de criticul de artă Florica Cruceru.

„Periscop” („TOMIS” 1996)

 ***, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Primăria Municipiului Constanța și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, cu sprijinul Consulatului Italian, au organizat la Muzeul de Artă o expoziție cu lucrări inspirate de „Metamorfozele” lui Ovidiu, semnată de pictorița italiană Nuccia Pulpo, iar la Muzeul de Istorie Națională Simpozionul „Ovidiu la Pontul Euxin” susținut de specialiști români și italieni.

*

„Săptămâna britanică” la Constanța a prilejuit, pe lângă deschiderea Bibliotecii Britanice, a expoziției de bijuterii „Tot ce strălucește”, a Centrului de limbi moderne și venirea în orașul pontic a reputatului scriitor englez Paul Bailey, deținătorul premiilor „E. M. Forster” și „George Orwell Memorial Prize”.

*

Între invitații de marcă, în cadrul programului „Alternative” inițiat de Teatrul Dramatic Constanța, s- a numărat și Compania de Teatru din Tokyo-Japonia „Kokusai Seimen Centre”. Actorii japonezi au susținut două reprezentații cu „Wolf-Kid” (Băiatul lup), o piesă experimentală deosebită asupra căreia vom reveni.

*

Primăria Municipiului Medgidia și Fundația Culturală „Lucian Grigorescu” au inițiat la Medgidia o suită de manifestări dedicate împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Ioan N. Roman, personalitate a vieții social-politice  și culturale dobrogene de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

„Prezențe editoriale dobrogene” („TOMIS” 1995)

 Dragoste ciudată. Lectura cărții Andei Hristu este agreabilă, cu momentele de interes. Personajele, provenite mai toate din mediul artiștilor, se apropie sub semnul înalt al nevoii de dragoste ori al impulsului sexual, sunt apte de analiză și autoanaliză. Dialogurile, rememorările, unele de tip radiografic, au tensiune sau cad în poncifuri. Andrei, bucureștean, vine în Constanța ca să scrie o carte despre Ovidiu. Motiv să se îndepărteze de Amina, de care divorțase curând. O moștenire considerabilă a unui unchi din Austria îl ferește de privațiuni materiale. Copilul este trimis la Timișoara, în grija părinților. Proprietara casei, aflată pe malul mării, este Simona, arheolog, mama unui băiat. Neputința de a se opune eforturilor numeroasei familii duce la eșecul doritei căsătorii, căci va refuza dragostea adevărată ca să se mărite cu un muzician, absorbit total de pasiunea lui, indiferent la problemele familiei. Pentru o perioadă, conflictele tot mai frecvente se aplanează printr-un contract în Mexic, al soțului. Îl va întâlni pe Ted, în Viena, de care se va îndrăgosti iremediabil și care o va părăsi. Relațiile lui Andrei cu Simona se consolidează camaraderește. El îi vorbește despre viitorul roman, ea despre obsesia că va descoperi mormântul poetului latin, obsesie și a lui Ted, și mărturisește despre pasiunea pentru Ted - bărbat puternic, inteligent, bogat, dar imprevizibil. Senzația de calm e dată și de „filosofia” comună, de vehicularea unor termeni ca „dragoste”, „fericire”, aprecieri privind degradarea existenței materiale și morale a oamenilor. Sentimentul de prietenie evoluează încet spre dragoste, încredințat că Simona va reacționa pe măsura sentimentelor sale, că va renunța la Ted, care apare mai mult ca o plăsmuire. Reconstituirea acestui personaj din confesiunile Simonei, este una din reușitele evidente ale cărții. Treptat, Ted capătă consistență, devine viu, complicat. Însă senzația este, până la un punct, că rămâne o amintire, memorabil, deci, enigmatic, captivând tot mai mult interesul. Aceasta deoarece este proiecția Simonei, subordonată patimei. Spre final, se întâlnesc cu toții. Existența liniștită explodează. Real, Ted se dovedește slab, nu rezistă avansurilor senzualei Anima. Andrei îi surprinde noaptea împreună, cei doi fug pe dig și mor înecați. Înfrânt, Andrei, care n-a înțeles marea iubire a Simonei pentru Ted, va pleca în Ardeal. Simona, înfrânta de până atunci, va ieși victorioasă, eliberându-se de amintiri, în sensul că va putea „să privească, fără teamă, ore întregi, cerul și luna nefiresc de roșie și mare”.

Partea durabilă a romanului Andei Hristu stă în analiză și descriere. N-aș spune că n-ar avea harul povestirii, ci, mai degrabă, că n-are suflu epic. De aceea întâmplările sunt rezumate, chiar dacă cititorul speră la o țesătură mai solidă, una epică. Cu puți ani în urmă, J. Archer mărturisea: „Trebuie să fii un bun povestitor să supraviețuiești ca scriitor... Dacă ești doar un scriitor și nu un bun povestitor, oamenii nu te citesc”. S-ar putea ca autoarea să fie conștientă de anumite limite, să scrie după un anumit program. A nu fetișiza cititorul când acesta se impune cu evidentă este un risc, dar, în același timp, probează o conștiință scriitoricească. Descrierile, caracterizările sunt făcute cu rafinament, sondarea demonstrează capacități de fin psiholog. L-a ratat pe Ted aducându-l în final ca pe o existență concretă ori, din contră, l-a făcut real, obișnuit, rupând și vălul legendei și plasându-l într-o situație grotescă? Este absolut necesară în economia cărții secvența de mit întors al creației, amintind de drama lui Blaga, aceea a descoperirii arenei Tomisului? Sunt întrebări poate firești, nu și obligatorii. Romanciera ne dă drept de coautori. Această arată un pas înainte, nu scade valoarea cu nimic. Alăturând acest roman celui de debut, observăm frapante asemănări, așa cum am mai spus. Și, cu toate acestea, Dragoste ciudată este altceva. Primul rămâne un exercițiu, o încercare. Al doilea roman care exprimă depășirea unui studiu, pe care nu mulți o reușesc. O schimbare a perspectivei tehnicii romanești, o mai mare siguranță a scrisului, un spirit moralizator și eticist diminuat sunt semne peremptorii ale unui mare câștig. Dar cât timp maculatura înăbușă gustul și bunul simț, agresează spiritul, ieșirea din anonimat e mai grea ca o naștere.

„Ion Dragomir” („TOMIS” 1994)

 St. C., Ion Dragomir, „Tomis”, Constanța, 1994

În sala de lectură a Bibliotecii tomitane putea fi văzut, ani în șir, un bărbat brunet, mic de statură, cu fața arsă de soare și de vânt, brăzdată de timpuriu de semnele timpului. Stătea cu un teanc de reviste literare și de cărți în față, mișcându-i ritmic buzele și citind cu evlavie slovele, de parcă ar fi avut în față niște cărți de rugăciune. Scria apoi, scria mereu, cu palmele lui bătătorite, apăsând cu nădejde condeiul, de parcă ar fi înfipt plugul în brazdă. „Țăran la obârșie”, așa cum îl caracteriza, prin 1979, Grigore Hagiu, actualmente retras în paradisul fermei sale de la Valu lui Traian, Ion Dragomir a știut să transforme, precum Arghezi, „sapa-n condei și plugu-n călimară”. Perpetuu autodidact, poetul s-a smuls deseori din sfera activității prozaice pe care o practica zilnic, ca muncitor la „Chimpex”, intrând în lumea borgesciană a cărților.

Învățând să aștepte cu răbdare, ani de zile, până la sosirea momentului potrivit, favorabil, a acelui kairos cum spuneau elinii - poetul a dat la iveală, într-un singur an, patru cărți de poezie, având următoarele titluri: Bucium, Rouă, trandafiri și lacrimi, Aud foșnetul piramidei și Poezii la statuia lui Ovidiu, toate apărute la Editura Metafora din Basarabi-Constanța.

Ion Dragomir este un poet de mare forță, poate printre cei mai viguroși care s-au ivit până acum în spațiul pontic. Versurile lui sunt sincopate, parcă mitraliate, aruncate ca niște gloanțe care rar își greșesc ținta, sau ca niște săgeți dintr-un arc ținut prea mută vreme încordat.

Poetul dobrogean - descins de multă vreme aici din ținuturi moldave - este un om al faptei, al luptei cotidiene pentru existență, expresie a acelui goethean tatlig Mensch. Există, în poemele sale, numeroase sintagme legate de ideea de dârzenie, de faptă concretă, ca, spre exemplu: „brazdă și faptă de sămânță”, „prima faptă a mâinii”, „timpul faptei”, „ospățul faptei”. Transpare aici ideea lui vivere est militare (a trăi înseamnă a lupta): „Mai agresivă-i lupta și mai prețioasă-i victoria”; „Nu mă retrag din luptă / și nu sunt singurul ce caută să ajungă sus!”. Arta sa poetică este o expresie a continuei tensiuni interioare, cuvântul căpătând o extraordinară concretețe, forță de sugestie: „Cuvântul / crește precum vinul în strugure / și-n buzunar își are ascunse / cartușele /.../ Cuvântul se strigă, se rupe, se-mpreună /.../ este oul în care / nu te poți încredința / că va răsări sau nu / o pasăre / este cel dea-l treilea ochi al meu”.

Cel mai frecvent, mai expresiv „topos” al creației lui Ion Dragomir este „casa”, care devine o veritabilă divinitate tutelară, locul geometric în care se întâlnesc toate gândurile toate gândurile, sentimentele poetului: „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândură sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu fața-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor”. Poetul își construiește sentimentele precum ar înălța o casă: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să-ncep / a-mi acoperi casa / cu țigle”. Intrarea iubitei în casa sufletului poetului se desfășoară după un tainic ritual, poemul devenind o modernă „Cântare a cântărilor”: „Cu al șaptelea trandafir îți fac semn să intri în casa mea... / Cu primul trandafir te încalț, pentru drumuri neumblate... / Cu al doilea trandafir își potrivesc ochii după ochii rândunicii... / Cu al treilea trandafir gura ți-o fac stup de miere... / Cu al patrulea trandafir îți lustruiesc zâmbetul... / Cu al cincilea trandafir îți încălzesc mâinile... / Cu al șaselea trandafir te plimb prin mine... / Cu al șaptelea trandafir plec departe, departe de tine...”.

Poetul reeditează, într-o manieră aparte, mitul Meșterului Manole, reluând ideea jertfei, a suferinței asumate: „Casa zidită-i pe carne de om / și-i folositoare tot / omului”; „Pereții sunt cărămizi din sufletul tău, / mamă”; „Mamă... / ți-ai cusut lacrimile în pereți și pereții nu putrezesc”; „Când moare zidarul, în zid rămân mâinile și fața lui”.

Ion Dragomir este un poet al teluricului, al spațiului chtonian, cu care se contopește, se identifică necontenit: „Sunt zămislirea pământului, / sunt pământul trecut prin mare și prin / zestrea cerului /.../ Pământul privește-nainte prin ochii mei / Pământule, tu și cu mine unul suntem”; „Pământule, / azi ești altul în pulsul vinelor mele...”. Versurile au uneori caracter aforistic, lapidar: „Sunt / bulgăre de pământ / alergător pe pământ”, trimițându-se cu gândul la biblica expresie „Terra es et in terra reverteris!” (Pământ ești și în pământ te vei întoarce!)

Volumul Poezii  la statuia lui Ovidiu are un specific aparte, deosebindu-se de celelalte trei. Deși are un pronunțat caracter livresc, fiind încărcat de numeroase referințe culturale, de nume mitologice, de considerații arheologice, (...) salvează prin modernitatea expresiei artistice, prin prospețimea (...). Păstrând, în ansamblu, atmosfera Tristelor și Ponticelor, culoarea de epocă, Ion Dragomir nu folosește, la nivel stilsitico-lingvistic, expresii desuete, demonetizate, preferând cuvântul nud, needulcorat, de o mare expresivitate.

Întregul volum stă sub semnul lacrimii, cuvintele „plâns” și „lacrimă” revenind în chip obsesiv: „Străzile spun versuri scrise cu lacrimi”, „Între lacrima lui Ovidiu și cântecele geților crește grâul”, „Plânsul lui Ovidiu zornăie în plopii falezei / Ovidiu cu lacrima-i cât cele două mii de ani zdruncină universul”, „Ovidius îngropat în lacrimi plânge păstrat / în lacrima durerilor lui a ajuns până la noi”. Ion Dragomir îl reînvie pe marele exilat de la Tomis, acesta devenind contemporanul nostru: „Ovidiu iese din statuie / îi privește pe Saligny, pe Eminescu, / vorbește-n greaca veche cu Vasile Pârvan”. Poetul latin este definit în chip metaforic, prin imagini cu o neasemuită frumusețe: „Singurătate a trandafirului în pădurea de stejari, acesta-i Ovidiu”, „Viteză de pasăre-i poetul, (...) în strigăte topit, privire în mine rămasă / de pază”.

Dar există, din păcate, în volum, și unele versuri prozaice, plate, făcând parte parcă dintr-un articol despre Ovidiu: „Primul prefect de administrație românească al Constanței / Remus Opreanu - prin comitetul „Pro Ovidiu” / comandă sculptorului italian Ettore Ferrari / un monument, ca să / ni-l readucă pe Ovidiu / citind versuri geților”, „Plânsul lui Publius Ovidius Naso a fixat / cetatea Tomis în conștiința lumii”.

Ion Dragomir este un poet autentic, „născut și nu făcut”, care poate avea un cuvânt greu de spus în dialogul artistic de pe meleagurile euxine.

„Farsa puterii” (SGARCEA 1993?)

 Val. Sgarcea, Scena. Farsa puterii, „Tomis”, Constanța, 1993?

Într-un loc imprecis din nu prea întinsa Ungarie, în atemporalitate, cinci bărbați din medii absolut diferite joacă pe rând farsa puterii. Pe care le-o dă un revolver trecut, prin hazard, pe rând, în mâna fiecăruia. Prilej de a descoperi maniere comportamentale în situații-limită. Textul dramaturgului maghiar contemporan Gorghey Gabor valorifică din plin qui-pro-quo din recuzita clasică, aducând în plus ceva grotesc și absurd într-un punct, amintind chiar de straniile viziuni sartriene din „Cu ușile închise”. Traducerea lui Zeno Fodor poartă mesajul piesei foarte aproape de sensibilitatea actuală. Protagoniștii sunt surprinși la început într-o încăpere din care nu se poate ieși, căci amenințătorul Cuki, brutal și cinic, nu le-o va permite. Câteva minute, retina fixează fizionomiile încremenite într-un muzeu al figurilor de ceară, spre a ghici evoluțiile ulterioare. Beția puterii de-o clipă îi va face pe rând poltroni, meschini și răzbunători, cu un cuvânt câinoși, în contrast cu pretinsa puritate sufletească a unora din ei (țăranul, intelectualul, nobilul). Cât de mult poate schimonosi un om senzația puterii? - iată întrebarea căreia încearcă să-i răspundă textul lui G. Gabor, datat acum vreo trei decenii.

Regizorul bucureștean Mircea Cornișteanu, inventiv ca de atâtea ori, propune o metaforă scenică finală. Toată zbaterea eroilor, toată tevatura grotescă e zadarnică, întrucât glasul rațiunii odată invocat (renunțarea la folosirea blestematei arme) când story-ul e gata să alunece în banal, o găselniță salvează montarea menționând-o la o cotă onorabilă și reparându-i doza de transfigurare artistică: nu se mai poate ieși spre nicăieri, dincolo de ușa până atunci încuiată, s-a zidit un obstacol. Când? De cine? Pentru ce? Ce sens ar mai avea libertatea, cât vreme omul nu e liber înlăuntrul lui? Și a mai făcut ceva dl. Cornișteanu. Fără eforturi deosebite, (căci piesa e una de idei, nicidecum „mină de aur” pentru regizori) adat șansa celor 5 interpreți de a susține partituri pe care probabil le așteptau, și le doreau fiecare în parte, dar și împreună, întrucât aceștia se găsesc în puncte apropiate valoric în cariera lor. Se știe că piesele cu personajele exclusiv sau preponderent masculine sunt frecvente și le oferă game largi interpretative, adevărate tururi de forță (vezi, de pildă, „Generoasa fundație” de C. B. Valejo, „Oameni și șoareci” de J. Steinbeck ș. a.). Poate și de aceea toți cei cinci se simt în largul lor înfruntându-se, confruntându-se. înfruptându-se fără a face concesii publicului: meticulos, ordonat, cu aplomb și profesionalism. Adică, izbutind roluri de compoziție.

Iulian Enache (Cuki, la ridicarea cortinei stăpân pe situație, bine individualizat, grobian și labil, un pungaș în stare de orice) are prestanță. Bizar însă, după deposedarea de armă devine inert, fără reacții, blegit și stângaci. Să nu fi gândit oare vigurosul actor asupra amănuntului deloc nesemnificativ că din sală totul se vede? Vasile Cojocaru (Excelența Sa) își compune o mină credibilă, bine elaborată. De atâtea ori preferat al publicului constănțean, el se dovedește și aici stăpân pe rol, inteligent, chiar dacă rârâitul său personaj riscă, de la un punct, a deveni... plictisitor. La fel de elaborat se dovedește rolul profesorului Kiss propus de Liviu Manolache, care, cu siguranță, a găsit soluții adecvate în compunerea tipologiei: cărturarul e uneori ridicol și brutal deopotrivă când balanța înclină în favoarea lui. Un personaj foarte pigmentat, purtător de neaoșisme și zvâcuri de ceardaș, propune Eugen Mazilu. Un actor pe care experiența l-a obligat să-și valorifice cotele talentului și datele temperamentale. Țăranul lui e pe rând naiv, țâfnos, cumpătat și hazos. Fără stridențe, fără dezacorduri. Dar partitura cea mai generoasă din scriitură revine lui K. Muller (Lică Gherghilescu). Un poltron mărunt, umil și decrepit, o lichea care-și perfectează din mers vanitățile. Actorul, inegal până acum, pândit de manierism, atacă aici fără complexe, creând un rol excelent în care pune la bătaie trup, mimică și frazare. E ingenios și de-a dreptul demolant în câteva momente.

Ultima premieră de la mai nou botezatul colectiv „Ovidiu” e un spectacol de echipă, un spectacol cu rețetă, rezistent calitativ. S-au alăturat: Mihai Mădescu (decoruri), Nicu Alifantis (muzica), Luana Drăgoescu (costume) și Vasile Cojocaru (asistent regie artistică).

„Despre Eminescu, despre mare” (BHOSE 1991)

 Octavian Georgescu, Amita Bhose: Despre Eminescu, despre mare, „Tomis”, 1991?, octombrie?

Participant la simpozionul „Marea și navigația în limbile și literaturile clasice”, organizat la Constanța în cadrul ultimei ediții Pontica, dr. Amita Bhose, profesoară de sanscrită și bengală la Universitatea din București, autoarea volumului „Eminescu și India”, a avut amabilitatea să accepte un interviu, care s-a desfășurat, am spune peripatetic, într-o plimbare peninsulară a orașului, străjuită de statuile lui Ovidiu și Eminescu. Dialogul debutează cu ideea de unicat a Șarpelui Glykon (Binevoitorul), văzută la Muzeul de Istorie și Arheologie.

- Ovidiu, Dante, Byron, Pușkin... înșir eu numele câtorva exilați celebri, ale căror elemente biografice consună în timp...

- Nu numai datele fizice ale exilului le-au smuls accente tragice, spune dr. Bhose, ci contrastul real-ideal sau dintre contingent și absolut. Eroul exilat al lui Kalidasa din „Meghaduta” („Norii mesageri”) își exprimă pe rând dorul de natură, de iubită, dar mai presus este la el setea de absolut. Eminescu dă o expresie remarcabilă acestei „situări” atât în explicația de pe manuscrisul poemului „Luceafărul”, cât și, cu maximă concentrare, în catrenul final (în care e refuz, dar și regret, rod al unei adânci ruminații, efect al unei scindări tragice).

Respiră aerul salin cu savoare, privește clădirile ca și cum le-ar „filma” încet, își reprimă parcă o exclamație când îi arăt presupusul hotel „D`Angleterre”, al cărui antet apare pe o scrisoare trimisă de Eminescu în iunie 1881 din Constanța (cui altcuiva decât Veronicăi), publicată de Augustin Z. N. Pop întâi în „Tomis”.

- Eminescu intuia poate ca nimeni altul ritmul universal și etern al mării, spune dr. Bhose, și mi s-a părut imposibil ca el să nu fi văzut marea.

- Publicarea scrisorii a venit ca o confirmare documentară a impactului Poetului cu marea - și unde?, la el acasă, în România.

- Imaginată, gândită, materializată poetic, imaginea mării văzută apoi cu ochii trebuie să fi fost grozavă, ca o explozie care va nutri apoi simțirea și cugetul său înalt.

- Lucian Blaga, zic, a observat obsesia „ondulării acvatice” în lirica eminesciană, alături de ondularea deal-vale specifică spațiului mioritic. Ambele mi se par date ale viziunii existențiale și cosmice la Eminescu.

- Cu adaosul că lait-motivul „valurile, vânturile” din cunoscuta sa poezie nu este doar un procedeu prozodic, ci un simbol al cugetării poetului; el revine în diferite feluri și în alte creații; alte simboluri caută un reazem în „noaptea veșnicei uitări / în care toate curg”; acest reazem va fi marea și, nu întâmplător, acel „scenariu” al epitafului său (cum ar  spune Eliade) este în cadrul mării.

- Unii au văzut în „Mai am singur un dor” doar expresia conștiinței sale valorice, citând posibile modele în „testamentele” lui Properțiu, Horațiu etc.

- Nu cred că „Mai am un singur dor” este un act de orgoliu literar, ca la alți antici sau moderni, ci rezultatul unei meditații filozofice exprimate poetic, în care regăsim, ca pretutindeni în opera sa reprezentări simbolice caracteristice atât spațiului românesc, cât și unor izvoare străvechi, aflate în textele sanscrite de care Eminescu s-a simțit atras întreaga sa viață.

În drum spre monumentul poetului din fața mării, creație a sculptorului Oscar Han, inaugurată la 15 august 1934, prilej cu care cunoscuta militantă pentru emanciparea femeii Silvia Pankhurst, traducătoarea lui Eminescu în engleză (într-un volum prefațat de Bernard Shaw), a recitat în limba lui Shakespeare „Împărat și proletar”, observ că dr. Bhose rupe cu delicatețe o crăiță (rămasă ca prin minune la începutul iernii) pentru a o depune pe treapta de jos a monumentului.

- Este poate singura din florile mele preferate care există și în România, îmi explică, surâzând vag, pironită apoi cu ochii pe chipul meditativ al Luceafărului poeziei românești, dăltuit în bronz și în nemurire de Han.

Discutăm despre mare ca despre un leagăn al vieții, despre menirea de a fi om, despre polivalența lui Rabindranath Tagore, o întreb apoi ce proiecte are.

- Lucrez la un studiu intitulat, să zicem, „Brâncuși și India”. După Eminescu, geniul creator de care m-am simțit cel mai mult atrasă dintre valorile date lumii de către români, este Brâncuși. El este național și universal deopotrivă și e de ajuns să privești „Oul cosmic” pentru a simți în aceeași operă  perfecțiunea unei vibrații eterne. Totuși, ideea de a scrie despre Brâncuși mi-a venit într-o călătorie în ruinele Palmiriei, unde am văzut pe un basorelief trei figuri de femei, dintre care una semăna leit cu domnișoara Pogany.

„De la mic la mare” („TOMIS” 1989)

 Într-o carte mică poate încăpea un scriitor mare. Dar în cartea cea mai mică? Firesc - și scriitorul cel mai mare! Poate că asemenea rațiuni au avut în vedere Paul Nancă și George Țâra când au inițiat, la revista studenților bucureșteni, Convingeri comuniste, simpatica și ambițioasa colecție „Cartea cea mai mică”. Minuscula publicație a făcut loc unor tineri ce au atras deja atenția criticii: Cristian Popescu, Dan Silviu Boerescu, Cătălin Țîrlea etc. Ultima venită nu este nici ea o necunoscută: Anca Mizumschi (Departe de Hemingway), mai cu seamă cititorilor revistei noastre. Căci unii dintre ei își vor aminti că studența la Medicină de azi era o prezență promițătoare (ca poetă!) în cadrul cenaclului constănțean „Mlădițe dobrogene”, iar mai apoi la „Ovidiu”, că publica grupaje reprezentative, pentru vârsta ei, în Tomis. Mai mult chiar, una dintre cele patru povestiri cuprinse în acest - cum să-i spun, „volum”, „se sparie gândul!” și totuși... - această carte a apărut cu titlul „Un simplu gest” și într-o formă sensibil diferită, acum trei ani, în paginile revistei, semn că opțiunea noastră a fost de bun augur. pentru că cititorii de azi ai A. M. își pot da seama, fie și după această „cartea cea mai mică”, de faptul că ea are o voce literară de o neobișnuită siguranță. Chiar dacă fiecare dintre povestiri (Învinsul, Duminică după amiază, Un fals în acte publice, Departe de Hemingway) se pliază pe altă formulă epică, promovând tipuri și medii diferite, ceva rămâne constant și acest ceva ține de abordarea directă, brutală aș zice, a temei și personajelor, fără ocoluri, dar și fără complexe. (...)

Constanța în 1888 (ARGATU 1987)

 Calinic Argatu, Constanța acum o sută de ani, „Tomis”, Constanța, p. 10

În urmă cu aproape o sută de ani, respectiv în 1888, apărea la Roma cartea lui Bruno Amante, La Romania illustrata - Ricordi di viaggio, însumând 302 pagini și planșe conținînd reproduceri. eleganta tipăritură a ajuns îndată și la noi, de vreme ce în Biblioteca „Timotei Cipariu” din Blaj se afla un exemplar purtînd semnătura lui Victor Mihaly, episcop de Blaj, care menționează că l-a cumpărat în 1888 cu 4 florini.
Cartea, dedicată României, scrisă cu vie simpatie pentru poporul și pentru țara noastră, oferind foarte multe informații corecte, este puțin cunoscută. Este notoriu un fragment tradus în 1898 sub titlul Ovidiu în exil. Însă acest text reprezintă numai „partea” desprinsă de „întreg”. Numele lui Amante a intrat în sfera de interes a italienisticii noastre și Claudiu Iosipescu îl citează în lucrarea La stampa periodica romeno-italiana in Romania e in Italia, Roma, Instituto per l Europa Orientale, 1937 (p. 29, 119, 206, 207).
Amante a călătorit de mai multe ori în țara noastră în penultimul deceniu al secolului trecut. A ajuns, în 1884, până în Dobrogea. Amante dorea să identifice și locul în care a fost exilat Ovidiu. (...)
Impresiile lui Amante au o certă valoare de document.(...)
Menționînd că „Actuala Constanță (în turcește: Kustendge)” deriva dintr-o denominație antică, reinvestită de genovezi, Amante arată că acesta este: „Orașul principal al Dobrogei, care peste cîțiva ani va dobîndi o extraordinară însemnătate întrucît România intenționează să creeze aici un mare port și, pentru a înlesni comunicația între Dobrogea și Capitală, să construiască un măreț pod peste Dunăre, pod care se va număra printre cele mai mari din lume”.
Urmează impresii și date privind chipul orașului Constanța acum o sută de ani: „Constanța are străzi lungi și largi, de-a lungul lor răsar clădiri arătoase. Casele mai sărace au fost distruse cu desăvîrșire în războiul ruso-turc din 1878, iar altele, datorită restaurării lor de către particulari, tind să devină locuințe bogate și comode. Pe timp de vară, Constanța devine stațiune balneară la modă a românilor, este Livorno al lor, și, din acest motiv, îmbunătățirile edilitare sînt rapide și concludente. Prefectul Opreanu a deschis străzi noi, a aliniat altele, a construit pe malul mării minunatul bulevard Elisabeta, cu paviloane, scuare, bănci și a lăsat pretutindeni urmele unei înțelepte activități. În acești ultimi trei ani au fost contruite un splendid așezămînt balnear „La vii”, aflat la jumătate de km de Constanța, și aferentul drum de fier care duce pînă acolo. În 1888 trebuie să fie dată în folosință marea piață, destinată vitelor de export. Tîrgul acesta este amplasat deocamdată la Anadalchioi, motiv pentru care a fost construită până acolo o cale ferată. Denumirile vechi și rebarbative ale străzilor au fost înlocuite astfel încît să reflecte istoria națională și civilizația care au înflorit și s-au succedat aici. Străzile principale se numesc Strada Roma și Strada Traian; există apoi stradă Marc Aureliu, o Piața Italiei, o Strada Opreanu, botezată astfel în semn de omagiu față de ilustrul administrator care a cîrmuit remarcabil orașul. O societate engleză a ridicat, pe malul mării, într-unul din locurile cel mai frumoase, mărețul hotel Carol I, care a costat un milion și jumătate și care poate rivaliza cu cele mai bune hoteluri din marile orașe ale Europei, ca să nu mai vorbim de grandiosul hotel abia construit: Hotel du Danube. Chiar lângă el, în ziua de 30 August 1887, în Piața Independenței, a fost dezvelită o statuie a lui Ovidiu”.
Amante insită asupra toleranței religioase specifice românilor, menționînd că turcii din Constanța „posedă două geamii cu obișnuitele minarete și sînt tratați cu maximă bunăvoință de către români”, adăugînd că: „Există la Constanța chiar și ocapelă destinartă cultului celor trei sute de catolic car elouciesc aici, iar Statul, pe cheltuiala sa, a înălțat o măreață catedrală ortodoxă pentru care a cheltuit peste o jumătate de milion”.
(...)