<
(...)
Pe Ransome îl atrăsese încă de la început capacitatea lui Rașid de a urî. Mahomedanul acesta viguros cobora dintr-o stirpe care refuza să identifice credința cu blîndețea supusă și cu renunțarea la orice rezistență. Ura și zelul său pentru reforme nu degeneraseră, ca la creștini, în controverse teologice și opreliști în domniul moralei individuale. Rașid, potrivit credinței sale islamice, socotea lăcomia, ipocrizia și înșelătoria drept păcate mult mai grele decît adulterul, poligamia sau perversiunile. Biserica creștină, gîndea Ransome, după ce profitase în repetate rînduri de pe urma crimelor săvîrșite împotriva umanității, se dezinteresa acum de acestea și se preocupa mai mult de chestiuni sexuale și morbide. Rașid era puternic fiindcă avea un crez. El personifica noul islam, izvorât din concepția lui Mahomed. Ransome nu credea în nimic, fiind că în lumea creștină nu mai exista credință. Însă începuse să cunoască ura și își închipuia că în felul acesta putea să fie salvat.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 119.
NOTĂ M. T.
* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
Se afișează postările cu eticheta creștin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta creștin. Afișați toate postările
marți, 21 iunie 2016
sâmbătă, 11 iunie 2016
Incinerarea morților în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)
<
(...)
Se plimba adeseori seara pe drumul dinspre ruguri. Locul acesta avea o frumusețe macabră, iar spectacolul arderii morților îi părea un act cucernic, care îi inspira o siguranță liniștitoare și o plăcere stranie. I se părea că, prin arderea trupurilor, localnicii negau importanța rămășițelor pământești, ajungînd la concluzia că ceea ceste mort, este mort; în acest chip se grăbeau să redea gliei leșul cît mai repede, înainte de apusul soarelui, fără pompă, fără barbarisme, fără cuvîntări lungi. prin dansurile or arhaice din Tanjore, indienii își exprimau tristețea, cîteodată sinceră, dar de cele mai multe ori convențională. În ochii lor, moartea despuia pe răposat de acea esență pe care o iubiseră sau o urîseră. Trupul nu era decît o mașină generatoare uneori de plăceri, dar de cele mai multe ori de suferințe. Detașarea lor sentimentală de trup avea un caracter realist care scapă creștinilor. Erau încredințați că trupul nu reprezintă nimic și ca atare refuzau să-l cinstească. Occidentalii susțin că trupul nu este decît cenușă, dar nu încetează o clipă să-l cinstească.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roma al Indiei moderne, ed. Univers, București, 1972, p. 30.
(...)
Se plimba adeseori seara pe drumul dinspre ruguri. Locul acesta avea o frumusețe macabră, iar spectacolul arderii morților îi părea un act cucernic, care îi inspira o siguranță liniștitoare și o plăcere stranie. I se părea că, prin arderea trupurilor, localnicii negau importanța rămășițelor pământești, ajungînd la concluzia că ceea ceste mort, este mort; în acest chip se grăbeau să redea gliei leșul cît mai repede, înainte de apusul soarelui, fără pompă, fără barbarisme, fără cuvîntări lungi. prin dansurile or arhaice din Tanjore, indienii își exprimau tristețea, cîteodată sinceră, dar de cele mai multe ori convențională. În ochii lor, moartea despuia pe răposat de acea esență pe care o iubiseră sau o urîseră. Trupul nu era decît o mașină generatoare uneori de plăceri, dar de cele mai multe ori de suferințe. Detașarea lor sentimentală de trup avea un caracter realist care scapă creștinilor. Erau încredințați că trupul nu reprezintă nimic și ca atare refuzau să-l cinstească. Occidentalii susțin că trupul nu este decît cenușă, dar nu încetează o clipă să-l cinstească.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roma al Indiei moderne, ed. Univers, București, 1972, p. 30.
sâmbătă, 23 ianuarie 2016
Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite (EMILIAN DE LOVIȘTEA 2016)
Emilian de Loviștea, Eveque auxiliaire de l Archeveche de Râmnic, Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite, Apostolia, Paris, 2016, 203
Table des matieres
9 1.Introduction
14 II. La famille du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu
29 III. L immolation des enfants et le sacrifice des parents pour la vie en Dieu
58 IV. Oeuvres chretiennes de la famille du saint voivode Brâncoveanu (en Valachia, Transylvanie, dans le sud-est de l Europe et l Orient orthodoxe)
79 V. Les relations du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu avec les hierarques de son temps
97 VI. Le saint voivode Constantin Brâncoveanu et la Valachie dans le contexte international
127 VII. Le martyre des saints Brâncoveanu et leur cannonisation en tant que saints de Dieu
138 VIII. Les monasteres fondes par le saint voivode Constantin Brâncoveanu: art et transfiguration pour l amour du pays
169 IX. La nostalgie du pays exaucee: voler avec les Saints
193 X. La ballade du saint voivode Constantin Brâncoveanu
199 XI. Le tropaire des saints martyrs Brâncoveanu
200 XII. Bibliographie selective
couverture IV: Dans ce livre, nou avons arrete notre choix, parmi les Princes chretiens de notre histoire, au voivode martyr Constantin Brâncoveanu et a sa famille, qui ont oeuvre pour le peuple roumain et pour l Europe de leur epoque, en se sacrificant pour la foi chretienne et pour la confession de la verite de l Evangelie.
Le but du present recueil est donc de faire connaître plus largement leur vie et leur sacrifice dans un espace culturel habite par les Roumains de France, d Europe Occidentale et d ailleurs, en insistant sur la question de la famille chretienne et sur le contexte historique international qui fuit celui de martyre du saint voivode, de ses quatre fils et de son conseiler.
Nous esperons que ce travail contribuera a une meilleure conniassance de la spiritualite et de la culture roumaine, et qu il permettra de construire de nouveaux ponts au sein de la grande famille chretienne, latine et francophone.
sâmbătă, 14 noiembrie 2015
Islamizare forțată versus provocare tradițională în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- O clipă, te rog, și apoi eu o s-o iau în altă direcție. Îți dai seama că un om care este în conflict cu el însuși nu poate împărți viața cu altcineva pînă nu pune capăt acestei stări? Asta-i tot ce aveam să-ți spun, dar e foarte mult. Te rog să te gîndești la vorbele mele.
Și, ridicîndu-și pălăria, Sir Lawrence făcu încet cale întoarsă. Slavă Celui de Sus! Scăpase de corvoadă. Dar ce tînăr jenant! Și, la urma urmei, îi spusese tot ce venise să-i spună. Se îndreptă spre Mount Street* reflectînd la stavilele impuse de tradiție. Dacă n-ar fi fost tradiția, ce i-ar fi păsat lui Wilfrid că lumea îl socotește laș? De ce s-ar fi sinchisit familia lui Dinny? De ce-ar fi scris Lyall blestematul lui de poem**? De ce ar fi refuzat caporalul din regimentul Buffs să se prosterneze în fața mandarinul chinez***? Oare unul singur dintre Cherrellii adunați în conclav era bun creștin? Nici măcar Hilary, Sir Lawrence ar fi putut paria pe orice. Și totuși, nici unul dintre ei nu putea înghiți ideea convertirii. Nu din pricina religiei, dar refuzau să accepte „provocarea”. Asta-i rîcîia. Imputarea de „lașitate”, sau , cel puțin, de nerespectare a bunului renume al țării. Ei bine! Aproape un milion de englezi muriseră în război**** pentru acest renume; să fi murit pentru o himeră? Chiar și Desert aproape că-și dăduse viața pentru el, și se alese cu „Crucea Militară” sau cu altă distincție. Cît de contradictoriu! S-ar fi zis că oameni se sinchisesc de renumele țării cînd se află într-o colectivitate, dar nu le pasă de el cînd se află în deșert. În Franța da, și în Darfur nu.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 46 .
NOTĂ M. T.
* Mount Street = Stradă din Londra.
** Poemul „Teologie în extremis” a fost scris de Sir Alfred Lyall în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
*** Regimentul Buffs a fost înființat în 1572 și a participat la o expediție în China în 1860. Sir Francis Doyle a scris un poem despre moartea eroică a soldatului prizonier Moyse. (http://www.heretical.com/miscella/moyse.html)
**** Primul Război Mondial (1914-1918)
(...)
- O clipă, te rog, și apoi eu o s-o iau în altă direcție. Îți dai seama că un om care este în conflict cu el însuși nu poate împărți viața cu altcineva pînă nu pune capăt acestei stări? Asta-i tot ce aveam să-ți spun, dar e foarte mult. Te rog să te gîndești la vorbele mele.
Și, ridicîndu-și pălăria, Sir Lawrence făcu încet cale întoarsă. Slavă Celui de Sus! Scăpase de corvoadă. Dar ce tînăr jenant! Și, la urma urmei, îi spusese tot ce venise să-i spună. Se îndreptă spre Mount Street* reflectînd la stavilele impuse de tradiție. Dacă n-ar fi fost tradiția, ce i-ar fi păsat lui Wilfrid că lumea îl socotește laș? De ce s-ar fi sinchisit familia lui Dinny? De ce-ar fi scris Lyall blestematul lui de poem**? De ce ar fi refuzat caporalul din regimentul Buffs să se prosterneze în fața mandarinul chinez***? Oare unul singur dintre Cherrellii adunați în conclav era bun creștin? Nici măcar Hilary, Sir Lawrence ar fi putut paria pe orice. Și totuși, nici unul dintre ei nu putea înghiți ideea convertirii. Nu din pricina religiei, dar refuzau să accepte „provocarea”. Asta-i rîcîia. Imputarea de „lașitate”, sau , cel puțin, de nerespectare a bunului renume al țării. Ei bine! Aproape un milion de englezi muriseră în război**** pentru acest renume; să fi murit pentru o himeră? Chiar și Desert aproape că-și dăduse viața pentru el, și se alese cu „Crucea Militară” sau cu altă distincție. Cît de contradictoriu! S-ar fi zis că oameni se sinchisesc de renumele țării cînd se află într-o colectivitate, dar nu le pasă de el cînd se află în deșert. În Franța da, și în Darfur nu.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 46 .
NOTĂ M. T.
* Mount Street = Stradă din Londra.
** Poemul „Teologie în extremis” a fost scris de Sir Alfred Lyall în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
*** Regimentul Buffs a fost înființat în 1572 și a participat la o expediție în China în 1860. Sir Francis Doyle a scris un poem despre moartea eroică a soldatului prizonier Moyse. (http://www.heretical.com/miscella/moyse.html)
**** Primul Război Mondial (1914-1918)
joi, 5 noiembrie 2015
Dilema unui englez islamizat forțat în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- Bobul de muștar, dragă. Și-apoi, eu citisem poemul și îi cunoșteam din el simțirile. Nu e un credincios: toată povestea trebuie să-i fi apărut ca o glumă monstruoasă.
- Da, da, i-am citit versurile, scepticism și dragoste de frumos. Tipul lui înflorește după perioadele de mari eforturi naționale*, în cursul cărora individul este devalorizat, iar Statul a vlăguit totul. Ego-ul țîșnește la suprafață și dorește să-i ardă un picior Statului și tuturor doctrinelor sale discreditate. Înțeleg toate acestea. Dar... Tu n-ai ieșit niciodată din Anglia, Dinny.
- Am fost numai în Italia, Paris și Pirinei**.
- Astea nu contează. N-ai fost niciodată în locurile în care Anglia e obligată să păstreze un oarecare prestigiu. În acele părți ale lumii, englezii sînt toți pentru unul și unul pentru toți.
- Nu cred că în acel moment și-a dat seama de acest lucru, unchiule.
Adrian se uită la ea și clătină din cap.
- Continui să nu cred, unchiule, Și, slavă Domnului că nu și-a dat seama, pentru că altfel nu mai ajungeam să mai cunosc.
- Nu așa se pune problema, drag mea. În Orient, unde religia înseamnă încă totul, o convertire are o însemnătate covîrșitoare. Și nimic nu poate dăuna mai mult noțiunii orientalului asupra englezului, decît o convertire efectuată sub amenințare pistolului. Întrebarea care i se punea lui era următoarea: „E destul de important pentru mine felul cum sînt privite țara mea și poporul meu încît să prefer să mor decît să înjosesc această concepție?” Iartă-mă, Dinny, dar, în mod brutal, asta era dilema.
Dinny rămase tăcută timp de un minut, apoi reluă:
- Sînt perfect convinsă că Wilfrid ar fi preferat mai curând să moară decît să facă o mulțime de alte lucruri care ar fi înjosit această concepție; dar, pur și simplu, nu a putut admite că noțiunea orientalului asupra omului englez se bazează pe faptul dacă e creștin sau nu.
- Asta-i o formă specioasă de argumentare; el nu numai că a renunțat la creștinism, dar acceptat mahomedanismul, adică a schimbat o colecție de superstiții cu alta.
- Dar, unchiule, nu poți să-ți dai seama că pentru el totul nu a însemnat decît o farsă monstruoasă?
- Nu, draga mea, nu pot să-mi dau seama.
Dinny se lăsă pe spate și Adrian gîndi că arăta epuizată.
- Ei bine, dacă dumneata nu poți, atunci nimeni altul nu va putea. Vreau să spun că nimeni din categoria noastră.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 391-392.
NOTĂ M. T.
* Primul Război Mondial (1914-1918).
** Munții Pirinei reprezintă frontiera naturală într Franța și Spania.
(...)
- Bobul de muștar, dragă. Și-apoi, eu citisem poemul și îi cunoșteam din el simțirile. Nu e un credincios: toată povestea trebuie să-i fi apărut ca o glumă monstruoasă.
- Da, da, i-am citit versurile, scepticism și dragoste de frumos. Tipul lui înflorește după perioadele de mari eforturi naționale*, în cursul cărora individul este devalorizat, iar Statul a vlăguit totul. Ego-ul țîșnește la suprafață și dorește să-i ardă un picior Statului și tuturor doctrinelor sale discreditate. Înțeleg toate acestea. Dar... Tu n-ai ieșit niciodată din Anglia, Dinny.
- Am fost numai în Italia, Paris și Pirinei**.
- Astea nu contează. N-ai fost niciodată în locurile în care Anglia e obligată să păstreze un oarecare prestigiu. În acele părți ale lumii, englezii sînt toți pentru unul și unul pentru toți.
- Nu cred că în acel moment și-a dat seama de acest lucru, unchiule.
Adrian se uită la ea și clătină din cap.
- Continui să nu cred, unchiule, Și, slavă Domnului că nu și-a dat seama, pentru că altfel nu mai ajungeam să mai cunosc.
- Nu așa se pune problema, drag mea. În Orient, unde religia înseamnă încă totul, o convertire are o însemnătate covîrșitoare. Și nimic nu poate dăuna mai mult noțiunii orientalului asupra englezului, decît o convertire efectuată sub amenințare pistolului. Întrebarea care i se punea lui era următoarea: „E destul de important pentru mine felul cum sînt privite țara mea și poporul meu încît să prefer să mor decît să înjosesc această concepție?” Iartă-mă, Dinny, dar, în mod brutal, asta era dilema.
Dinny rămase tăcută timp de un minut, apoi reluă:
- Sînt perfect convinsă că Wilfrid ar fi preferat mai curând să moară decît să facă o mulțime de alte lucruri care ar fi înjosit această concepție; dar, pur și simplu, nu a putut admite că noțiunea orientalului asupra omului englez se bazează pe faptul dacă e creștin sau nu.
- Asta-i o formă specioasă de argumentare; el nu numai că a renunțat la creștinism, dar acceptat mahomedanismul, adică a schimbat o colecție de superstiții cu alta.
- Dar, unchiule, nu poți să-ți dai seama că pentru el totul nu a însemnat decît o farsă monstruoasă?
- Nu, draga mea, nu pot să-mi dau seama.
Dinny se lăsă pe spate și Adrian gîndi că arăta epuizată.
- Ei bine, dacă dumneata nu poți, atunci nimeni altul nu va putea. Vreau să spun că nimeni din categoria noastră.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 391-392.
NOTĂ M. T.
* Primul Război Mondial (1914-1918).
** Munții Pirinei reprezintă frontiera naturală într Franța și Spania.
miercuri, 28 octombrie 2015
Creștinism, mahomedanism și confucianism în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- Ah, Dinny, ce plăcut e acum după retragerea acestor hoarde de midieni*! Mandarinatul** în floare. Ai cunoscut măcar un sfert din ei? De ce fac oamenii nunți? Sau la ofițerul stării civile, sau sub cerul liber, o a treia cale de păstrare a bunei-cuviințe nu există. (...) Ar fi multe de spus în favoarea mahomedanismului, cu excepția faptului că acum și la ei moda să se limiteze la o singură soție și aia nu-i închisă în purdah***. Apropo, circulă un zvon că tînărul Desert a trecut la mahomedanism. (...) Pînă acum am auzit numai de două cazuri similare, petrecute în Orient, dar ăia erau francezi și doreau haremuri.
- Pentru așa ceva ar fi fost suficient să aibă bani, unchiule.
- Dinny, devii cinică. Oamenilor le place să aibă consfințirea religiei. Dar cu Desert n-ar putea să fie același caz; e o făptură foarte exigentă, după cîte îmi amintesc.
- Unchiule, religia are vreo importanță atîta timp cît oamenii nu-și fac rău unul altuia?
- Mă rog, ideile unor mahomedani în legătură cu drepturile femeii sînt puțin cam primitive. Dacă femeia e necredincioasă, mahomedanul e în stare s-o zidească de vie. Cînd am fost în Maroc, era acolo un șeic**** teribil!
Dinny se cutremură.
- Din vremuri imemoriale, după cum vine vorba, continuă Sir Lawrence, religia s-a făcut vinovată de cele mai înfiorătoare isprăvi care s-au petrecut pe acest pămînt. Mă întreb dacă tînărul Desert s-o fi convertit ca să aibă acces la Mecca. N-aș zice că-i în stare să creadă în ceva. Dar nu se știe niciodată, e o familie bizară.
(...)
- Ce procent din omenire mai practică astăzi religia, unchiule?
- În țările nordice? Dificil de spus. La noi, zece-cincisprezece la sută din adulți, poate. În Franța și în țările meridionale, unde există țărănime, poate ceva mai mult, cel puțin la suprafață.
- Dar despre oamenii care au fost aici în după amiaza de azi, ce ai de spus?
- Cea mai mare parte din ei s-ar simți șocați dacă le-ai spune că nu sînt buni creștini, și cea mai mare parte ar fi și mai șocați dacă le-ai cere să-și împartă jumătate din avere la săraci, ceea ce-i transformă în niște joviali farisei, sau saduceni*****, ce erau?
- Dar dumneata, unchiule Lawrence, ești un bun creștin?
- Nu, draga mea; dacă sînt ceva, sînt un soi de adept al lui Confucius******, care, după cum știi, a fost pur și simplu un filozof etic. Cea mai mare parte din casta noastră, în țara asta, sînt mai curînd confuceni decît creștini, dar fără să știe. Credință în străbuni și în tradiție, respect pentru părinți, onestitate, cumpătare în comportament, blîndețe față de animale și față de cei ce depind de noi, teama de a nu supăra pe alții și stoicism******* în fața durerii și a morții.
- Și de ce altceva ar mai fi nevoie, murmură Dinny, încrețindu-și nasul, în afară de dragostea pentru frumos?
- Frumosul? Asta-i o chestie de temperament.
- Și totuși asta-i divizează pe oameni mai mult decît orice altceva.
- Da, dar fără voia lor. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 356-357.
NOTE M. T.
* Madianiți = Popor nomad din nord-vestul Deșertului Arabiei, menționat în Vechiul Testament. (http://www.britannica.com/topic/Midianites)
** Mandarin= Înalt funcționar al Chinei imperiale. (http://www.merriam-webster.com/dictionary/mandarin)
*** Purdah = Practică musulmană, implementată mai ales în India, prin care femeile erau izolate față de străini prin voal în publi cși perdele în casă. (http://www.britannica.com/topic/purdah)
**** ȘEÍC1, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formațiuni statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.:șelh s. m.] – Din tc. șeyh.
Sursa: DEX '09 (2009)***** Facțiuni din societatea evreilor antici, menționate în Biblie.(http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/partidele-70577.html)
****** Kung Fu-tzi (Confucius în latină) (551 î. H. - 479 î. H.)(http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/confucianismul/invatatura-confucius-71822.html)
******* http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/etica-stoica-71739.html
(...)
- Ah, Dinny, ce plăcut e acum după retragerea acestor hoarde de midieni*! Mandarinatul** în floare. Ai cunoscut măcar un sfert din ei? De ce fac oamenii nunți? Sau la ofițerul stării civile, sau sub cerul liber, o a treia cale de păstrare a bunei-cuviințe nu există. (...) Ar fi multe de spus în favoarea mahomedanismului, cu excepția faptului că acum și la ei moda să se limiteze la o singură soție și aia nu-i închisă în purdah***. Apropo, circulă un zvon că tînărul Desert a trecut la mahomedanism. (...) Pînă acum am auzit numai de două cazuri similare, petrecute în Orient, dar ăia erau francezi și doreau haremuri.
- Pentru așa ceva ar fi fost suficient să aibă bani, unchiule.
- Dinny, devii cinică. Oamenilor le place să aibă consfințirea religiei. Dar cu Desert n-ar putea să fie același caz; e o făptură foarte exigentă, după cîte îmi amintesc.
- Unchiule, religia are vreo importanță atîta timp cît oamenii nu-și fac rău unul altuia?
- Mă rog, ideile unor mahomedani în legătură cu drepturile femeii sînt puțin cam primitive. Dacă femeia e necredincioasă, mahomedanul e în stare s-o zidească de vie. Cînd am fost în Maroc, era acolo un șeic**** teribil!
Dinny se cutremură.
- Din vremuri imemoriale, după cum vine vorba, continuă Sir Lawrence, religia s-a făcut vinovată de cele mai înfiorătoare isprăvi care s-au petrecut pe acest pămînt. Mă întreb dacă tînărul Desert s-o fi convertit ca să aibă acces la Mecca. N-aș zice că-i în stare să creadă în ceva. Dar nu se știe niciodată, e o familie bizară.
(...)
- Ce procent din omenire mai practică astăzi religia, unchiule?
- În țările nordice? Dificil de spus. La noi, zece-cincisprezece la sută din adulți, poate. În Franța și în țările meridionale, unde există țărănime, poate ceva mai mult, cel puțin la suprafață.
- Dar despre oamenii care au fost aici în după amiaza de azi, ce ai de spus?
- Cea mai mare parte din ei s-ar simți șocați dacă le-ai spune că nu sînt buni creștini, și cea mai mare parte ar fi și mai șocați dacă le-ai cere să-și împartă jumătate din avere la săraci, ceea ce-i transformă în niște joviali farisei, sau saduceni*****, ce erau?
- Dar dumneata, unchiule Lawrence, ești un bun creștin?
- Nu, draga mea; dacă sînt ceva, sînt un soi de adept al lui Confucius******, care, după cum știi, a fost pur și simplu un filozof etic. Cea mai mare parte din casta noastră, în țara asta, sînt mai curînd confuceni decît creștini, dar fără să știe. Credință în străbuni și în tradiție, respect pentru părinți, onestitate, cumpătare în comportament, blîndețe față de animale și față de cei ce depind de noi, teama de a nu supăra pe alții și stoicism******* în fața durerii și a morții.
- Și de ce altceva ar mai fi nevoie, murmură Dinny, încrețindu-și nasul, în afară de dragostea pentru frumos?
- Frumosul? Asta-i o chestie de temperament.
- Și totuși asta-i divizează pe oameni mai mult decît orice altceva.
- Da, dar fără voia lor. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 356-357.
NOTE M. T.
* Madianiți = Popor nomad din nord-vestul Deșertului Arabiei, menționat în Vechiul Testament. (http://www.britannica.com/topic/Midianites)
** Mandarin= Înalt funcționar al Chinei imperiale. (http://www.merriam-webster.com/dictionary/mandarin)
*** Purdah = Practică musulmană, implementată mai ales în India, prin care femeile erau izolate față de străini prin voal în publi cși perdele în casă. (http://www.britannica.com/topic/purdah)
**** ȘEÍC1, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formațiuni statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.:șelh s. m.] – Din tc. șeyh.
Sursa: DEX '09 (2009)***** Facțiuni din societatea evreilor antici, menționate în Biblie.(http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/partidele-70577.html)
****** Kung Fu-tzi (Confucius în latină) (551 î. H. - 479 î. H.)(http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/confucianismul/invatatura-confucius-71822.html)
******* http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/etica-stoica-71739.html
marți, 20 octombrie 2015
Tradiție versus modernitate la un preot anglican în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
- Știi foarte bine ce vreau să spun: dumneata întrupezi întreaga veche tradiție: „la dispoziția dumneavoastră ”, și așa mai departe; și totuși așa de teribil de modern. și tolerant, și lipsit de prejudecăți...
- Hm! făcu Hillary, emițînd un rotocol de fum.
- Sînt sigură că dumneata crezi în controlul nașterilor.
- Mă rog, replică Hillary, poziția noastră, a preoților, în problema aceasta e cam ironică. Pe vremuri, a susține teza limitării populației era considerat drept o lipsă de patriotism. Dar în ziua de azi, cînd toate zborurile astea și gazele otrăvitoare hrănesc cu prisosință țărîna, cînd șomajul crește violent, mi-e teamă că e o lipsă de patriotism să nu susții limitarea populației din țara noastră. Cît despre principiile creștine - fiind patrioți, n-am ținut seama în timpul războiului* de principiul creștin „să nu ucizi” - tot așa și acum, fiind patrioți, nu putem aplica, în mod logic, principiul creștin „să nu limitezi”. Oricum, în ce privește mahalalele, controlul nașterilor e esențial.
- Apoi dumneata nu crezi nici în iad...
- Ba cred, ăsta a fost făurit.
- Ești un adept al duminicilor închinate jocurilor sportive, nu-i așa?
Hillary încuviință dînd din cap.
- Și al băilor de soare în pielea goală?
- Aș fi, dacă ar exista soare.
- Și al femeilor care poartă pijama și fumează.
- Dar nu tutun prost; sînt categoric împotriva tutunului prost.
- Găsesc că e nedemocratic.
- N-am ce-i face, Dinny. Adulmecă! Și pufăi o gură de fum în direcția ei.
Dinny trase pe nări.
- Are și latakia (1) în amestec, miroase bine; dar femeile nu pot să fumeze bine. presupun că avem cu toții, pe undeva, o idee fixă, și a dumitale e: „nu tutun prost!” În afara de asta însă, ești uimitor de modern, unchiule. Cînd mă aflam la tribunal și priveam la toate mumiile de acolo, mi s-a părut că unica față cu adevărat modernă e a dumitale.
- Ăsta-i un oraș conservator, cu catedrală, draga mea.
- Mă rog, cred că procentul de modernitate al oamenilor este mult supraestimat.
- Tu nu trăiești la Londra, Dinny.Totuși, într-un fel ai dreptate. Exprimarea francă a unor anumite lucruri nu înseamnă propriu-zis schimbare. Deosebirea dintre zilele tinereții mele și cele de azi se rezumă la o deosebire de exprimare. Și noi aveam îndoieli, curiozitate, dorințe, dar nu le exprimam. Acum toate acestea sînt exprimate. Cunosc o mulțime de tineri universitari - vin să lucreze la Maidane, știi... Ei bine, ăștia au fost învățați încă din leagăn să spună tot ce le trece prin cap - și spun, nu glumă! Noi tăceam, înțelegi; dar și nouă ne treceau prin cap exact aceleași aceleași lucruri. Asta-i toată deosebirea. Asta și automobilele.
- Atunci eu sînt încă demodată. Nu mă pricep deloc la exprimare.
- Din pricină că ai simțul umorului, Dinny. Acționează ca o frînă și te face să fii mereu sub autocontrol. Puțini tineri din ziua de azi par să mai aibă simțul umorului; au de multe ori spirit - dar nu-i același lucru. Tinerii noștri scriitori, pictori, muzicieni, crezi că ar putea să mai creeze dacă s-ar lua singuri în rîs? Pentru că asta e adevărata probă a umorului.
(1) O marcă de tutun foarte scump, produs în localitatea Latakia, lîngă Beirut.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 240-242.
NOTĂ M.T.
* Primul Război Mondial (1914-1918)
(...)
- Știi foarte bine ce vreau să spun: dumneata întrupezi întreaga veche tradiție: „la dispoziția dumneavoastră ”, și așa mai departe; și totuși așa de teribil de modern. și tolerant, și lipsit de prejudecăți...
- Hm! făcu Hillary, emițînd un rotocol de fum.
- Sînt sigură că dumneata crezi în controlul nașterilor.
- Mă rog, replică Hillary, poziția noastră, a preoților, în problema aceasta e cam ironică. Pe vremuri, a susține teza limitării populației era considerat drept o lipsă de patriotism. Dar în ziua de azi, cînd toate zborurile astea și gazele otrăvitoare hrănesc cu prisosință țărîna, cînd șomajul crește violent, mi-e teamă că e o lipsă de patriotism să nu susții limitarea populației din țara noastră. Cît despre principiile creștine - fiind patrioți, n-am ținut seama în timpul războiului* de principiul creștin „să nu ucizi” - tot așa și acum, fiind patrioți, nu putem aplica, în mod logic, principiul creștin „să nu limitezi”. Oricum, în ce privește mahalalele, controlul nașterilor e esențial.
- Apoi dumneata nu crezi nici în iad...
- Ba cred, ăsta a fost făurit.
- Ești un adept al duminicilor închinate jocurilor sportive, nu-i așa?
Hillary încuviință dînd din cap.
- Și al băilor de soare în pielea goală?
- Aș fi, dacă ar exista soare.
- Și al femeilor care poartă pijama și fumează.
- Dar nu tutun prost; sînt categoric împotriva tutunului prost.
- Găsesc că e nedemocratic.
- N-am ce-i face, Dinny. Adulmecă! Și pufăi o gură de fum în direcția ei.
Dinny trase pe nări.
- Are și latakia (1) în amestec, miroase bine; dar femeile nu pot să fumeze bine. presupun că avem cu toții, pe undeva, o idee fixă, și a dumitale e: „nu tutun prost!” În afara de asta însă, ești uimitor de modern, unchiule. Cînd mă aflam la tribunal și priveam la toate mumiile de acolo, mi s-a părut că unica față cu adevărat modernă e a dumitale.
- Ăsta-i un oraș conservator, cu catedrală, draga mea.
- Mă rog, cred că procentul de modernitate al oamenilor este mult supraestimat.
- Tu nu trăiești la Londra, Dinny.Totuși, într-un fel ai dreptate. Exprimarea francă a unor anumite lucruri nu înseamnă propriu-zis schimbare. Deosebirea dintre zilele tinereții mele și cele de azi se rezumă la o deosebire de exprimare. Și noi aveam îndoieli, curiozitate, dorințe, dar nu le exprimam. Acum toate acestea sînt exprimate. Cunosc o mulțime de tineri universitari - vin să lucreze la Maidane, știi... Ei bine, ăștia au fost învățați încă din leagăn să spună tot ce le trece prin cap - și spun, nu glumă! Noi tăceam, înțelegi; dar și nouă ne treceau prin cap exact aceleași aceleași lucruri. Asta-i toată deosebirea. Asta și automobilele.
- Atunci eu sînt încă demodată. Nu mă pricep deloc la exprimare.
- Din pricină că ai simțul umorului, Dinny. Acționează ca o frînă și te face să fii mereu sub autocontrol. Puțini tineri din ziua de azi par să mai aibă simțul umorului; au de multe ori spirit - dar nu-i același lucru. Tinerii noștri scriitori, pictori, muzicieni, crezi că ar putea să mai creeze dacă s-ar lua singuri în rîs? Pentru că asta e adevărata probă a umorului.
(1) O marcă de tutun foarte scump, produs în localitatea Latakia, lîngă Beirut.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 240-242.
NOTĂ M.T.
* Primul Război Mondial (1914-1918)
marți, 13 ianuarie 2015
Despădurirea și colonizarea Vestului SUA la începutul secolului XIX (COOPER 1827)
<
(...)
- Dumneata ce spui, bătrîne trapper*? se întoarse tatăl, hohotind cu cruzime și arătînd spre urma pe care o lăsase călcîiul său imens asupra pămîntului bătătorit. Crezi că ăsta-i pămîntul ce și l-ar alege un om care n-a supărat niciodată funcționarul districtului cu vreun titlu de proprietate?
- Pămînt bun se găsesște prin văi, răspunse liniștit bătrînul; ai străbătut milioane de acri** ca să ajungi prin pustietățile astea sterpe, pe cînd acolo, cel căruia-i place să lucreze pămîntul seamănă un kil și adună o baniță*** fără să se ostenească prea mult. Dac-ai venit să cauți pămînt arabil, apoi ai mers cîteva sute de mile**** prea mult, sau tot atîtea mile prea puțin.
- Atunci ar fi mai bine s-o fi luat spre oceanul celălalt? întrebă colonistul arătînd în direcția Pacificului.
- Da, căci am văzut totul cu ochii mei, fu răspunsul trapper-ului, care stătea rezemat de țeava puștii, ca și cum pe dinaintea ochilor i-ar fi trecut scene care-i trezeau amintiri pline de duioșie. Am văzut apele celor două mări*****. Pe malurile uneia m-am născut și am crescut ca orișice puști zburdalnic de acolo. America s-a mărit, oameni buni, din zilele copilăriei mele, și s-a preschimbat într-o țară mai mare, așa cum îmi închipuiam eu, cînd eram copil, c-ar fi lumea. Am trăit aproape 70 de ani în ținutul York, spre mijloc, ca și spre margini. Ai fost în York?
- Nu, eu nu; eu n-am fost niciodată prin orașe, dar am auzit de multe ori vorbindu-se despre locurile astea de care spui. Trebuie să se fi despădurit mult pămînt pe acolo, nu-i așa?
- Mult, prea mult chiar! Parcă pîrjolesc pămîntul cu topoarele lor. Ce dealuri și ce locuri de vînătoare am văzut eu mistuindu-se dintre bunurile lui Dumnezeu, și n-aveau nici un pic de rușine sau părere de rău! Am rămas acolo pînă cînd urechile cîinilor mei au asurzit de loviturile ciocanelor și apoi am pornit spre apus, căutînd liniște. A fost o călătorie tare trudnică; căci e o grea încercare cînd recti printre copaci care cad, înghițînd săptămînă după săptămînă fumul pămînturilor proaspăt desțelenite, ața cum am făcut eu. E cale lungă de-aici pînă-n țara York-ului.
- E așezată la capătul celălalt al bătrînului Kentucky******, socot; dar cît de departe o fi pînă acolo, n-aș ști să spun.
- Un pescăruș ar trebui să străbată o mie de mile de aer ca să ajungă la malul dinspre răsărit. Și, cu toate astea, nu era mare lucru să străbați atîta cale, atunci cînd puteai vîna în voie. A fost un timp cînd urmăream căprioara în munții Delaware******* și Hudson********, și luam castorul din rîurile lacurilor de sus********* în zilele acelea, iar picioarele mele erau ca picioarele elanului. (...)
(...)
- (...) Uitați-vă de jur împrejur, oameni buni: ce-ar spune tăietorii yankei*********, care și-au deschis drum de la apele de răsărit spre cele din apus, cînd s-ar afla c-a fost pe aici un ins ce poate dezgoli pămîntul cu o singură lovitură de topor și c-a măturat locul bătîndu-și joc de răutatea lor? Ar face cale întoarsă, ca un vulpoi care dă înapoi și ar înțelege cît de zadarnică le e nebunia. Dar astea sînt gînduri care se iscă mai degrabă în mintea unui om trecut de optzeci de toamne cu toată nesăbuința lor cu tot. O să mai aveți parte de multe și grele încercări, dacă vreți să scăpați de viclenia și ura indienilor lemn-ars. Ei susțin că sînt singurii proprietari ai acestor ținuturi, și odată stăpîni pe situație, foarte rar se întîmplă ca vreun alb să scape din mîinile lor și cu altceva în afară de pielea de care e atît de mîndru.
- Bătrîne, îl întrebă cu asprime Ishmael, din ce nație faci parte? Ai culoarea și limba unui creștin, dar inima ta pare că ține cu pieile roșii!
- Pentru mine, deosebirea dintre seminții e foarte mică. (...) Sîngele meu nu e încrucișat cu cel de indian; iar ceea ce datorează orice luptător națiunii sale datorez și eu Statelor Unite, deși brațul unui moșneag de optezeci de ani nu le folosește la nimic, cînd ele au armata și vasele lor de război.
(...)
>
SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 837, București, 1975, p. 85-86.
NOTĂ M.T.
* Trapper (engleză americană) = Vânător care folosea capcane.
** Acru = Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m2) DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/acru)
*** Baniță = Veche unitate de măsură de capacitate pentru cereale, a cărei valoare a variat (în provinciile românești) în jurul a 21-34 l; DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/bani%C8%9B%C4%83)
**** Milă = Unitate de măsură pentru distanțele terestre folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; (azi) unitate de măsură pentru distanțe egală cu 1609,3 m (folosită în Marea Britanie și în SUA).DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mil%C4%83)
***** Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.
****** Kentucky = Stat din zona central-estică a SUA. A devenit membru al federației americane în 1792. (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c3/Map_of_USA_highlighting_Kentucky.png)
******* Delaware = Munți în statul Texas din sudul SUA. (http://www.peakbagger.com/range.aspx?rid=13564)
******** Hudson = Munți în statul New York de pe coasta atlantică a SUA. (http://en.wikipedia.org/wiki/Hudson_Highlands)
********* Marile Lacuri din America de Nord = Cele 5 lacuri (Erie, Ontario, Superior, Michigan și Huron) se întind pe 245.000 kmp la granița dintre SUA și Canada. (http://www.great-lakes.net/lakes/)
********** Yankeu = Nume dat, începând cu sec. XVII, locuitorilor din nord-estul SUA; p. gener. cetățean al SUA – Din engl. yankee. DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/yankeu)
(...)
- Dumneata ce spui, bătrîne trapper*? se întoarse tatăl, hohotind cu cruzime și arătînd spre urma pe care o lăsase călcîiul său imens asupra pămîntului bătătorit. Crezi că ăsta-i pămîntul ce și l-ar alege un om care n-a supărat niciodată funcționarul districtului cu vreun titlu de proprietate?
- Pămînt bun se găsesște prin văi, răspunse liniștit bătrînul; ai străbătut milioane de acri** ca să ajungi prin pustietățile astea sterpe, pe cînd acolo, cel căruia-i place să lucreze pămîntul seamănă un kil și adună o baniță*** fără să se ostenească prea mult. Dac-ai venit să cauți pămînt arabil, apoi ai mers cîteva sute de mile**** prea mult, sau tot atîtea mile prea puțin.
- Atunci ar fi mai bine s-o fi luat spre oceanul celălalt? întrebă colonistul arătînd în direcția Pacificului.
- Da, căci am văzut totul cu ochii mei, fu răspunsul trapper-ului, care stătea rezemat de țeava puștii, ca și cum pe dinaintea ochilor i-ar fi trecut scene care-i trezeau amintiri pline de duioșie. Am văzut apele celor două mări*****. Pe malurile uneia m-am născut și am crescut ca orișice puști zburdalnic de acolo. America s-a mărit, oameni buni, din zilele copilăriei mele, și s-a preschimbat într-o țară mai mare, așa cum îmi închipuiam eu, cînd eram copil, c-ar fi lumea. Am trăit aproape 70 de ani în ținutul York, spre mijloc, ca și spre margini. Ai fost în York?
- Nu, eu nu; eu n-am fost niciodată prin orașe, dar am auzit de multe ori vorbindu-se despre locurile astea de care spui. Trebuie să se fi despădurit mult pămînt pe acolo, nu-i așa?
- Mult, prea mult chiar! Parcă pîrjolesc pămîntul cu topoarele lor. Ce dealuri și ce locuri de vînătoare am văzut eu mistuindu-se dintre bunurile lui Dumnezeu, și n-aveau nici un pic de rușine sau părere de rău! Am rămas acolo pînă cînd urechile cîinilor mei au asurzit de loviturile ciocanelor și apoi am pornit spre apus, căutînd liniște. A fost o călătorie tare trudnică; căci e o grea încercare cînd recti printre copaci care cad, înghițînd săptămînă după săptămînă fumul pămînturilor proaspăt desțelenite, ața cum am făcut eu. E cale lungă de-aici pînă-n țara York-ului.
- E așezată la capătul celălalt al bătrînului Kentucky******, socot; dar cît de departe o fi pînă acolo, n-aș ști să spun.
- Un pescăruș ar trebui să străbată o mie de mile de aer ca să ajungă la malul dinspre răsărit. Și, cu toate astea, nu era mare lucru să străbați atîta cale, atunci cînd puteai vîna în voie. A fost un timp cînd urmăream căprioara în munții Delaware******* și Hudson********, și luam castorul din rîurile lacurilor de sus********* în zilele acelea, iar picioarele mele erau ca picioarele elanului. (...)
(...)
- (...) Uitați-vă de jur împrejur, oameni buni: ce-ar spune tăietorii yankei*********, care și-au deschis drum de la apele de răsărit spre cele din apus, cînd s-ar afla c-a fost pe aici un ins ce poate dezgoli pămîntul cu o singură lovitură de topor și c-a măturat locul bătîndu-și joc de răutatea lor? Ar face cale întoarsă, ca un vulpoi care dă înapoi și ar înțelege cît de zadarnică le e nebunia. Dar astea sînt gînduri care se iscă mai degrabă în mintea unui om trecut de optzeci de toamne cu toată nesăbuința lor cu tot. O să mai aveți parte de multe și grele încercări, dacă vreți să scăpați de viclenia și ura indienilor lemn-ars. Ei susțin că sînt singurii proprietari ai acestor ținuturi, și odată stăpîni pe situație, foarte rar se întîmplă ca vreun alb să scape din mîinile lor și cu altceva în afară de pielea de care e atît de mîndru.
- Bătrîne, îl întrebă cu asprime Ishmael, din ce nație faci parte? Ai culoarea și limba unui creștin, dar inima ta pare că ține cu pieile roșii!
- Pentru mine, deosebirea dintre seminții e foarte mică. (...) Sîngele meu nu e încrucișat cu cel de indian; iar ceea ce datorează orice luptător națiunii sale datorez și eu Statelor Unite, deși brațul unui moșneag de optezeci de ani nu le folosește la nimic, cînd ele au armata și vasele lor de război.
(...)
>
SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 837, București, 1975, p. 85-86.
NOTĂ M.T.
* Trapper (engleză americană) = Vânător care folosea capcane.
** Acru = Unitate de măsură pentru suprafețe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m2) DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/acru)
*** Baniță = Veche unitate de măsură de capacitate pentru cereale, a cărei valoare a variat (în provinciile românești) în jurul a 21-34 l; DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/bani%C8%9B%C4%83)
**** Milă = Unitate de măsură pentru distanțele terestre folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; (azi) unitate de măsură pentru distanțe egală cu 1609,3 m (folosită în Marea Britanie și în SUA).DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mil%C4%83)
***** Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.
****** Kentucky = Stat din zona central-estică a SUA. A devenit membru al federației americane în 1792. (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c3/Map_of_USA_highlighting_Kentucky.png)
******* Delaware = Munți în statul Texas din sudul SUA. (http://www.peakbagger.com/range.aspx?rid=13564)
******** Hudson = Munți în statul New York de pe coasta atlantică a SUA. (http://en.wikipedia.org/wiki/Hudson_Highlands)
********* Marile Lacuri din America de Nord = Cele 5 lacuri (Erie, Ontario, Superior, Michigan și Huron) se întind pe 245.000 kmp la granița dintre SUA și Canada. (http://www.great-lakes.net/lakes/)
********** Yankeu = Nume dat, începând cu sec. XVII, locuitorilor din nord-estul SUA; p. gener. cetățean al SUA – Din engl. yankee. DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/yankeu)
marți, 4 iunie 2013
duminică, 30 decembrie 2012
miercuri, 14 noiembrie 2012
Limba latină și limba română (SLAVICI 1880)
<
IV.
(...)
- Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întrebă dascălul cu totul domol.
(...)
- Jupîne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgînească. El atunci a rîs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă latinească și că nu pot să fiu profesor, dacă nu știu latinește.
- Vezi, grăi dascălul pus pe gînduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru că să vezi tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin fiindcă e într-însele pe ici pe colo cîte ceva frumos și folositor, și e bine ca omul să strîngă asemenea gazete. În cărțile noastre românești, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele aste mai nouă se zice că latinii erau păgîni, cum sunt bunăoară turcii, și aveau un împărat Lațium*, care vorbea românește, și de acolo ne numim noi români. (...) Tu știi acum latinește, să fie oare ca românește?
- Tocmai pe tocmai! răpunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira pome comedens, chichirichi dicens!
(...)
- Dar nu prea seamănă a românește, adause dascălul.
- Cum nu? zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cîntare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e ședere, dicere e zicere.
- Da, cam aduce, cam aduce, zise dascălul pe gînduri. Nu-i vorbă, e bine să știe omul și latinește. Se vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai că sună cocoș?
- Gallus.
- Nu aduce cu românește, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoșul.
(...)
- Și cum zice om?
- Homo.
(...)
- Samănă. Dar muiere?
- Mulier.
- Curat românește!
- Dar aceea ce e, cînd popa papistășesc** zice: Dominus vobiscum?
- Domnul cu voi.
- Auzi? frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblînzit. E bine să știe un dascăl și latinește. Pentru că să vezi tu: se pot găsi și în latinește cărți scrise despre lucruri folositoare și atunci le poți citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o lmbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decît cea românească.
Seara jucam cu toții cărțile, pe nuci, la dascălul Clăiță, care stătea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din "Gazeta Transilvaniei"** și patru din "Foaie pentru minte, inimă și literatură"*** și acuma căuta mereu locul unde se vorbea despre Latium.
- E, în sfîrșit, bine să le știi și aceste, zicea el din cînd în cînd, fiindcă se vorbește cîteodată despre ele și e frumos să știi care din neamul nostru au fost împărați și să arăți, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost.
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Budulea taichii, "Convorbiri literare", Iași, 1880.
IV.
(...)
- Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întrebă dascălul cu totul domol.
(...)
- Jupîne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgînească. El atunci a rîs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă latinească și că nu pot să fiu profesor, dacă nu știu latinește.
- Vezi, grăi dascălul pus pe gînduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru că să vezi tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin fiindcă e într-însele pe ici pe colo cîte ceva frumos și folositor, și e bine ca omul să strîngă asemenea gazete. În cărțile noastre românești, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele aste mai nouă se zice că latinii erau păgîni, cum sunt bunăoară turcii, și aveau un împărat Lațium*, care vorbea românește, și de acolo ne numim noi români. (...) Tu știi acum latinește, să fie oare ca românește?
- Tocmai pe tocmai! răpunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira pome comedens, chichirichi dicens!
(...)
- Dar nu prea seamănă a românește, adause dascălul.
- Cum nu? zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cîntare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e ședere, dicere e zicere.
- Da, cam aduce, cam aduce, zise dascălul pe gînduri. Nu-i vorbă, e bine să știe omul și latinește. Se vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai că sună cocoș?
- Gallus.
- Nu aduce cu românește, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoșul.
(...)
- Și cum zice om?
- Homo.
(...)
- Samănă. Dar muiere?
- Mulier.
- Curat românește!
- Dar aceea ce e, cînd popa papistășesc** zice: Dominus vobiscum?
- Domnul cu voi.
- Auzi? frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblînzit. E bine să știe un dascăl și latinește. Pentru că să vezi tu: se pot găsi și în latinește cărți scrise despre lucruri folositoare și atunci le poți citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o lmbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decît cea românească.
Seara jucam cu toții cărțile, pe nuci, la dascălul Clăiță, care stătea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din "Gazeta Transilvaniei"** și patru din "Foaie pentru minte, inimă și literatură"*** și acuma căuta mereu locul unde se vorbea despre Latium.
- E, în sfîrșit, bine să le știi și aceste, zicea el din cînd în cînd, fiindcă se vorbește cîteodată despre ele și e frumos să știi care din neamul nostru au fost împărați și să arăți, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost.
(...)
>
Sursa
Ioan Slavici, Budulea taichii, "Convorbiri literare", Iași, 1880.
duminică, 14 octombrie 2012
O adolescentă între aspirația intelectuală și căutarea lui Dumnezeu (FRANKLIN 1901)
<
(…)
Aveam destulă minte ca să-mi dau seama de inutilitatea încercării de a fi altfel decît eram. În aceste vremuri de aprigă competitive nu exista pentru mine nici o șansă – de un prilej favorabil, nu de talent, aveam în primul rînd nevoie. Destinul socotise de cuviință să nu-mi acorde nici măcar un singur avantaj sau o singură ocazie favorabilă, așa că eram neputincioasă. M-am pus pe lucru să-mi croiesc haina din cât postav aveam. M-am avîntat bărbătește să-mi comprim spiritul în „felul de viață pentru care mă adusese pe lume bunul Dumnezeu”. Am împins, am stîlcit, am făcut zob, dar cum reușeam să-l îndes pe o parte, țîșnea imediat afară pe altă parte și mă sfida să reușesc să-l înghesui în cutiuța strîmtă a locului numit Possum Gilly. (…)
(…)
Aveam destulă minte ca să-mi dau seama de inutilitatea încercării de a fi altfel decît eram. În aceste vremuri de aprigă competitive nu exista pentru mine nici o șansă – de un prilej favorabil, nu de talent, aveam în primul rînd nevoie. Destinul socotise de cuviință să nu-mi acorde nici măcar un singur avantaj sau o singură ocazie favorabilă, așa că eram neputincioasă. M-am pus pe lucru să-mi croiesc haina din cât postav aveam. M-am avîntat bărbătește să-mi comprim spiritul în „felul de viață pentru care mă adusese pe lume bunul Dumnezeu”. Am împins, am stîlcit, am făcut zob, dar cum reușeam să-l îndes pe o parte, țîșnea imediat afară pe altă parte și mă sfida să reușesc să-l înghesui în cutiuța strîmtă a locului numit Possum Gilly. (…)
Într-o sforțare zadarnică de a-și astîmpăra această sete
necruțătoare, sufletul meu orbecăia prin locuri întunecate și stranii. Pornise
în căutarea lui Dumnezeu și cum nu-l aflase, ostenise.
Pe aceeași cale neștiută, pe care ajunsese pînă la mine
ecoul vieții mai evaluate, a pătruns și știința despre păcatul și suferința
răspîndite pe lume, plînsetul milioanelor de oprimați, de umiliți și călcați în
picioare, de uitați de Dumnezeu. Rotițele mecanismului social aveau nevoie să
fie ajutate – lucrurile stăteau strîmb. O, de-aș fi putut găsi o cale de
îndreptare pe care s-o ofer semenilor mei! Mi-am amețit creierul cu această
problemă; eu însămi îmi depășeam propriile puteri. Un bărbat cu asemenea idei,
e propriul său blestem, iar o femeie – Dumnezeu s-o ajute pe femeia care corespunde acestei
descrieri! Ea nu e numai o ființă dezrădăcinată, e o ființă fără nici un fel de
rădăcină, o ființă solitară!
Recunoscînd acest lucru, m-am întors și l-am blestemat pe
Dumnezeu pentru că-mi azvîrlise pe umeri o povară mai grea decît eram eu în
stare să duc, l-am blestemat amarnic și o voce dinăuntrul meu mi-a șoptit că nu
există cineva pe care să-l blestem. Nu există Dumnezeu. Eram o necredincioasă.
Nu că aș fi căutat sau dorit ateismul. Aspiram să fiu creștină și luptam
împotriva necredinței. Le-am cerut ajutor creștinilor din preajma mea. Proasta
de mine! La fel de bine puteam să-i anunț că sînt o tîrfă. Respectabilitatea
mea a dispărut cît ai bate din palme. Unii au zis că e imposibil să nu cred în existența lui Dumnezeu; făceam asta numai ca să cîștig notorietate, și s-au lepădat pe dată
de mine.
Să nu cred în Dumnezeu! Eram nebună!
Dar dacă există într-adevăr un Dumnezeu, vor ei să-mi
spună cum să-l aflu?
Roagă-te! Roagă-te!
M-am rugat mult și cu înflăcărare, dar mereu auzeam
izvorîndu-mi din inimă din inimă șoapta că nu există nimic la care să te rogi.
Ah, amara, disperata foame sufletească de dumnezeire pe
care numai un ateu o poate înțelege!
Nimic pentru care să trăiești pe lume; nici o speranță dincolo de mormînt. Asta
mă azvîrlea în accese de profundă melancolie.
Dacă tatăl meu ar fi avut o poziție importantă în ținut,
în calitate de fiică a lui, fără îndoială că viața mea ar fi fost plină de ocupații
placate că nu s-ar fi născut în mine spiritual care mă chinuiește acum. Sau dacă
aș fi avut vreun prieten - cineva care
să știe, care să fi suferit și să înțeleagă, cineva căruia să mă destăinui și
pe care să mă pot bizui – aș fi putut deveni un caracter foarte frumos. Dar nu
era în toată lumea largă un suflet care să-mi întindă mina și mi-am spus cu
amărăciune în sinea mea: „Nu există nimica bun pe lume”. Cînd eram în
dispoziție mai blîndă îmi spuneam: „Ah, ce încîlceală! Cei care ar avea inima
să dea ajutor n-au putere s-o facă, iar cei care au putere n-au inimă”.
Răul, ca un adversar prea puternic la jocul de șah, stă
tot timpul în coasta binelui, să-l dea șah-mat ca unui rege slab mînuit.
Îmi lipsește, din păcate, încrederea de sine. Aveam
nevoie de cineva care să mă ajute să trec de momentele grele de viață, și
neîntîlnindu-l, eram la vîrsta de șaisprezece ani atît de înrăit de cinică și de
păgînă, că să fi colindat trei zile în șir nu-mi găsea omul pereche pe potrivă.>
SURSA
Miles Franklin, Strălucita mea carieră*, editura Univers,
București, 1991, pp. 64-66.
NOTĂ M. T.
* My Brilliant Career - Film 1979 SUA (http://www.cinemarx.ro/filme/My-Brilliant-Career-Cariera-mea-stralucitoare-10739.html)
NOTĂ M. T.
* My Brilliant Career - Film 1979 SUA (http://www.cinemarx.ro/filme/My-Brilliant-Career-Cariera-mea-stralucitoare-10739.html)
vineri, 13 iulie 2012
TERORISMUL DE EXTREMĂ STÂNGĂ ÎN ITALIA ANILOR ”70
În 1985 scriitorul olandez Oek de Jong (1952 - ) publica romanul Un cerc în iarbă. Eroina, o jurnalistă olandeză, este trimisă la Roma în 1976, în calitate de corespondent al ziarului la care lucra. Ziarista ia imediat contact cu problemele societății italiene, marcată de impactul terorismului de extremă stângă.
<Toate aceste subiecte fură puse în umbră de teroarea exercitată de Brigăzile Roşii la Genova, Torino, Milano şi Roma. Numărul bombelor semnalate și al atacurilor cu bombe depășise limitele posibilității de a fi încadrate într-o evidență statistică, și aproape zilnic, numeroși judecători, avocaţi, industriaşi şi ziarişti erau împuşcați în genunchi, - o practică ce amintea de metoda mafioţilor sicilieni de pe vremuri de a reteza tendoanele genunchilor vitelor. Politicienii cei mai de seamă se înconjurară cu gărzi personale, întreprinderile în stare să funzizeze autovehicule blindate făcură afaceri strălucite, iar în orașele mari, la ușile turnante de la intrarea clădirilor băncilor erau postați paznici înarmați. Fotografiile de pașaport ale teroriștilor căutați înfățișau în majoritatea cazurilor bărbaţi şi femei în vârstă de douăzeci și treizeci și cinci de ani, având pe chip o expresie plină de cruzime. Ideile lor politice fură răspândite pe scară mare, datorită mijloacelor de informare în masă.
Intervenția poliției și armatei nu fusese deocamdată decât prea puțin eficientă. Diferitele servicii de securitate păreau că lucrează independent unul de altul și chiar că se concurează între ele. După baia de sînge din 1969 din piazza Fontana de la Bologna, au existat indicii că unii agenţi de securitate erau în stare nu numai să descopere bombe, dar să le și plaseze și să le facă să explodeze, ca să arunce bănuiala asupra altora şi să mobilizeze astfel opinia publică.
Ziariștii publicară interviuri cu unii terorişti, care pentru justiție rămâneau incapturabili. Intervievații puneau la stâlpul infamiei corupţia creştin-democraților, veche de zeci de ani, vorbeau destul de vag despre o conspirație a întreprinderilor suprastatale, și cu atât mai clar despre lozincile și minciunile democrației burgheze, și erau de părere că nu va mai dura mult până ce proletariatul italian se va revolta împotriva asupririi și exploatării. Marxism-leninismul părea să fie sursa de inspirație a teoreticienilor lor politici, dintre care unii se adăpostiseră la Paris. Scopul teroriştilor era distrugerea unei societăţi împărţită în clase.
Unii sociologi și psihologi puseseră terorismul sub lupa unei cercetări științifice și constatară că există motive să se bănuiască la acești extremişti o stare de spirit schizoidă sau paranoidă. Teroriștii, însă, se declarară sănătoşi.
Deținătorii politici ai puterii fuseseră nevoiți să se retranșeze în viule păzite cu strășnicie, care erau cercetate în mod regulat cu privire la eventuala prezență a unei aparaturi de ascultare. Vizitatorii care se apropiau erau iscodiți cu ajutorul unor camere de luat vederi, iar razele soarelui de searăpăreau că aprind bucățelele de sticlă aplicate pe fațade. Deținătorii puterii osîndeau, bineînțeles, în termenii cei mai severi cu putință, violența Brigăzilor Roșii și a altor grupări similare, căutând să înfățișeze terorismul ca fiind răul absolut. Se făcea apel la regulile de joc ale democrației, dar din păcate, încrederea în cei ce făceau apel la aceste reguli nu era prea mare. Învinuirile Brigăzilor Roșii, sintetizate în expresia ’’terorism de stat’’, fură respinse ca fiind ’’ridicole’’. Cuvîntul ”ridicol” deveni uzual, iar atunci când apăreau noi învinuiri, pe care unii doreau să le respingă, acestea erau numite pur și simplu ”ridicole”.
Între timp, lumea ajunse bineînțeles să fie pe deplin conștientă d elipsurile pe care le mai prezenta totuși organizarea statului. Fură anunțate reforme sociale, dar mai fuseseră anunțate foarte des și în trecut asemenea reforme, pentru a se potoli neliniștea socială. Birocrația fu comparată adesea de către zeflimiști cu un organism hidrocefal. Această comparație se generalizase, încât chiar și deținătorii puterii aveau grijă să vorbească din când în când despre hidrocefalia birocrației. Problema politică cea mai importantă rămăsese nerezolvată: comuniștii se aflau de ani de zile pe băncile opoziției, și erau excluși în mod sistematic la tratativele referitoare la o coaliție cu creștin-democrații, deși conducătorii comuniști lăsaseră să se înțeleagă că scopul lor de a se ajunge la o revoluție și la o societate comunistă aparține definitiv trecutului. Compromisul istoric rămase o indicație elegantă cu privire la un eveniment care urma abia să aibă loc în viitor. Cabinetele se succedau, miniștrii își schimbau locurile între ei, iar după cîteva luni, stilul, prezentat ca nou, al noilor veniți, nu se mai deosebea de stilul vechi. De altfel, prezența sau absența unui guvern era pentru ceai mai mulți aproape imperceptibilă: viața își urma cursul.
Scopul teroriştilor era pur și simplu distrugerea unei societăţi împărţită în clase. Simplitatea acestei năzuințe stîrni ssuspiciune, încît lumea fu înclinată să vadă în spatele Brigăzilor Roșii nălucile unor organizații cu obiective ceva mai puțin simple. Unii erau de părere că brigadierii, trăind în grupuri izolate şi dirijaţi de conducători necunoscuţi, erau manipulaţi de serviciul american de informaţii, care,cu ajutorul gogoriței radicalismului de stînga, voaiu să intensifice teama de comunism. Alții bănuiau existența unui complot al serviciului rus de informații, care avea bineînțeles tot interesul să strice echilibrul într-o democrație occidentală stabilă, la care americanii țineau atîta. Alții, intelectuali radicali şi neputincioşi, ajunseseră la convingerea că, în cursul anilor, Brigăzile Roșii fuseseră infiltrate de agenți ai autorităților. Extremiștii deveniseră unealta unor anumite grupuri de putere dinlăuntrul serviciilor de securitate și al ministerelor. Atacurile cu bombe şi răpirile serveau pentru a semăna panică în rîndurile populaţiei și a o mâna în braţele ocrotitoare ale statului, astfel putîndu-se păstra actualul status-quo.
Fiecare găsea dovezile pe care le căuta, iar confuzia era mare. Autorii de caricaturi politice înfățișau terorismul ca un balaur cu multe capete sau cua pe o caracatiţă care îşi întindea tentaculele asupra peninsulei. Pentru toate partidele angajate în această luptă, devenise actuală o maximă a lui Machiavelli: ’’Cu cît mai puţin se ştie, cu atît mai mult se va bănui’’.>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, editura Univers, București, 1991, pp. 17-19
miercuri, 11 iulie 2012
joi, 31 mai 2012
Biografia califului Abd ar-Rahman III (891-961) din Spania (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Cel mai mare conducător al Spaniei musulmane (1), Abd ar-Rahman și-a extins stăpînirea, devenind primul calif desemnat în regiune (2).
La moartea bunicului său, Abd Allah, în 912, A. R. a preluat conducerea unei Spanii măcinate de război civil și amenințată de invazia creștină. Cea dintîi prioritate a lui A. R. a constituit-o supunerea rebelilor răspîndiți în regiunile muntoase din sud-est. La zece zile după ce urcat pe tron, el a expus capul retezat al unui conducător rebel, iar în următoarele două decenii a întreprins anual expediții pentru a înăbuși rebeliunile care izbucneau într-un loc sau altul. În 917, cel mai puternic dintre rebeli, Hafsun, a murit, iar prin 928 A. R. a cucerit Bobastro (3), principalul focar al rebeliunii. Fii lui Hafsun au fost executați, iar ultimele scîntei de separatism s-au stins.
După ce și-a extins granițele de sud-est ale regatului, A. R. s-a întors spre nord pentru a stăvili incursiunile creștinilor. Regele din Leon (4), Ordono II, a condus în 913 (?) o expediție în teritoriul musulman, unde a săvîrșit un adevărat măcel. A. R. a inițiat o campanie de răzbunare în finalul căreia a înfrînt armatele unite din Leon și Navarra (5) în bătălia de la Valdejunquera (6) la 26 iulie 920. După ce și-a împlinit răzbunarea, califul a cerut supunere, apoi a făcut o incursiune în Navarra în primăvara lui 924 și a șters de pe fața pămîntului capitala Pamplona.
Noul rege al Navarrei, Ramiro al II lea, s-a dovedit mai puternic decît înaintașii săi, și R. nu a fost în stare să-l domine ca pe Ordono. După ce a suferit o serie de înfrîngeri minore, Ramiro a distrus armata lui A. R. în bătălia de la Simancas (7) în 939. Fericit că a scăpat cu viață, califul a jurat că niciodată nu va mai conduce (...)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 12-13/ABD AR-RAHMAN AL III LEA (891-961)
NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
Cel mai mare conducător al Spaniei musulmane (1), Abd ar-Rahman și-a extins stăpînirea, devenind primul calif desemnat în regiune (2).
La moartea bunicului său, Abd Allah, în 912, A. R. a preluat conducerea unei Spanii măcinate de război civil și amenințată de invazia creștină. Cea dintîi prioritate a lui A. R. a constituit-o supunerea rebelilor răspîndiți în regiunile muntoase din sud-est. La zece zile după ce urcat pe tron, el a expus capul retezat al unui conducător rebel, iar în următoarele două decenii a întreprins anual expediții pentru a înăbuși rebeliunile care izbucneau într-un loc sau altul. În 917, cel mai puternic dintre rebeli, Hafsun, a murit, iar prin 928 A. R. a cucerit Bobastro (3), principalul focar al rebeliunii. Fii lui Hafsun au fost executați, iar ultimele scîntei de separatism s-au stins.
După ce și-a extins granițele de sud-est ale regatului, A. R. s-a întors spre nord pentru a stăvili incursiunile creștinilor. Regele din Leon (4), Ordono II, a condus în 913 (?) o expediție în teritoriul musulman, unde a săvîrșit un adevărat măcel. A. R. a inițiat o campanie de răzbunare în finalul căreia a înfrînt armatele unite din Leon și Navarra (5) în bătălia de la Valdejunquera (6) la 26 iulie 920. După ce și-a împlinit răzbunarea, califul a cerut supunere, apoi a făcut o incursiune în Navarra în primăvara lui 924 și a șters de pe fața pămîntului capitala Pamplona.
Noul rege al Navarrei, Ramiro al II lea, s-a dovedit mai puternic decît înaintașii săi, și R. nu a fost în stare să-l domine ca pe Ordono. După ce a suferit o serie de înfrîngeri minore, Ramiro a distrus armata lui A. R. în bătălia de la Simancas (7) în 939. Fericit că a scăpat cu viață, califul a jurat că niciodată nu va mai conduce (...)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 12-13/ABD AR-RAHMAN AL III LEA (891-961)
NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
vineri, 6 aprilie 2012
Vintilă Horia - scriitor al exilului românesc („Tomis” 1991)
<
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>
SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.
NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>
SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.
NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)
luni, 6 februarie 2012
MINORITATEA CREȘTINĂ COPTĂ ÎN EGIPTUL MEDIEVAL ȘI MODERN
| L Durrell - www.born-today.com |
| E. Lane (1801-1876) - www.saudiaramcoworld.com |
| e-education.psu.edu |
| Mănăstirea Roșie ''Sfântul Paisie'' (sec. V) de la Sohag - www.crestinortodox.ro |
În viziunea britanicilor, confesiunea coptă era ’’o obscură erezie religioasă’’, cu ’’o limbă degradată și o liturghie confuz amestecată cu elemente arabe și grecești’’.
| Cucerirea Ierusalimului - ro.wikipedia.org |
| Egiptean antic - www.scoalaweb.ro |
| Mohammed Ali (1769-1849) - www.ancient-egypt.co.uk |
’’Și dintotdeauna am fost creierul Egiptului’’: când Mohammed Ali a devenit pașă al Egiptului otoman (1805-1848) l-a găsit la conducerea afacerilor de stat pe coptul Ibrahim E. Gohari, pe care l-a făcut Mare Vizir. Gohari a fost singurul egiptean căruia i s-a permis să-și fumeze pipa în prezența primului dintre khedivi (titlu asumat de fapt de succesorul Ismail pașa în 1867). Dealtfel, pașa a delegat chestiunile financiare copților, pentru că ’’noi aveam mai multă minte și eram mai integri decât toți ceilalți’’.
După moartea lui Gohari, un rol important în conducerea Egiptului a revenit coptului Ghali Doss, în calitate de prim consilier al vistieriei. Fiul său, Basileus, a fost făcut Bei și membru al Consiliului Privat. Alți copți care ’’au guvernat Egiptul cu onoare’’ au fost Sedarous Takla la Esneh, Shehata Hasaballah la Assiout, Girgis Yacoub la Beni Souet.
| Said pașa (1822-1863) - www.i-cias.com |
| Ismail pașa (1830-1895) - en.wikipedia.org |
Copții au deținut roluri importante și în timpul urmașilor reformatorului Mohammed Ali: Said-pașa (1854-1863) și Ismail-pașa (1863-1879): în fiecare provincie procurorul public era un copt. Această încredere acordată minorității creștine era explicabilă prin faptul că ’’musulmanii ne cunoșteau, știau că noi eram în primul rând egipteni și numai după aceia creștini. Egipteni creștini – voi, britanicii,cu ideile voastre romantice despre musulmani, v-ați vreodată la semnificația acestor cuvinte? Singurii creștini orientali total integrați într-un stat musulman?’’ Astfel, Ayad Bey Hanna a condus Ministerul de Război în timpul lui Ismail, iar alți copți au fost ministru de justiție și maestru de ceremonii la Curte.
| E. Gorst (1861-1911) - en.wikipedia.org |
| Abbas II (1874-1944) - www.probertencyclopaedia.com |
Dar Eldon Gorst, consilier britanic în administrația egipteană (1886-1904) și consul britanic la Cairo (1907-1911), l-a influențat pe khedivul Abbas II (1892-1914), ’’un om bestial și corupt’’, și ca urmare nici un copt nu a mai fost acceptat la Curte și în serviciile departamentale.
Pentru a sublinia schimbarea situației copților în timpul dominației britanice, bătrânul copt citează chiar din lucrarea unui britanic nenominalizat: ’’Când britanicii au preluat controlul asupra Egiptului, copții ocupau în stat numeroase poziții de prim rang. În mai puțin de un sfert de secol, toți șefii de departamente de origine coptă au dispărut. La început, fuseseră reprezentați din plin și la curțile judecătorești, pentru ca, treptat, numărul lor să fie redus la zero; procesul de îndepărtare a copților din funcții înalte și de blocare a accesului lor la noi posturi a continuat până când această populație a fost redusă la o descurajare vecină cu disperarea!’’
Hosnani concluzionează cu situația interbelică (monarhie constituțională și independentă formal din 1922 și tratatul militar egipteano-britanic în 1936): ’’Astăzi, sub dominația britanică, nici un copt nu are acces la postul de guvernator sau chiar de Mamur – administrator de provincie. Chiar și cei aflați în slujba guvernământului sunt siliți să lucreze duminicile, din deferență față de musulmani, a căror zi de închinăciuni e vinerea. Nu s-a luat nici o măsură pentru ca și copții să-și poată practica religia. Nici măcar nu sunt reprezentați procentual în consiliile și comitetele guvernamentale. Plătesc taxe mari pentru educație – dar nu s-a luat nicio măsură ca acești bani să fie folosiți în vederea unei educații adecvate.’’
Ulterior Leila, soția bătrânului, și Nessim, unul din cei doi fii, îi explicară lui Mountolive relația dintre religia coptă și cea musulmană: ’’Situația noastră nu e deloc de invidiat. Noi trăim ca într-un fel de grupare conspirativă – noi suntem cei mai străluciți și care, într-adevăr, am constituit comunitatea-cheie a țării noastre. (...) Explicația constă în Biserica militantă. E ciudat, nu, că pentru noi nua existat niciodată o luptă între cruce și semilună? Aceasta a fost o pură creație europeană occidentală. Ca și noțiunea de barbar păgân musulman. Musulmanii nu i-au persecutat niciodată pe copți din pricini religioase. Dimpotrivă, însuși Coranul atestă că Isus trebuie respectat ca un adevărat profet, un precursor al lui Mahomed. (...) Ei bine, interveni iar Leila, chiar în mormântul lui Mahomed a existat întotdeauna o încăpere goală care așteaptă trupul lui Isus. Potrivit cu prorocirile, el va trebui să fie îngropat în Medina, fântâna Islamului, îți amintești? Și aici, în Egipt, orice musulman nutrește respect și dragoste față de Dumnezeul creștin. Întreabă pe oricine dorești, întreabă orice muezin. (Aceasta echivala cu formula: ’’ Întreabă pe oricine îți poate spune adevărul’’ – căci nici o persoană impură, adică bețiv, nebun sau femeie, nu poate fi investită cu misiunea de a-i chema pe musulmani la rugăciune.) În inima voastră, încă ați rămas cruciați, continuă Nessim pe un ton blajin, ironic, dar păstrându-și zâmbetul pe buze. (...) Toate astea n-au nici o importanță, spuse ea, degajat. Într-o bună zi, ne vom regăsi drumul spre culmi, cu sau fără ajutorul vostru. Avem o memorie tenace!’’
Problemele politicii britanice interbelică față de Orientul arab și în particular față de Egipt sunt
descrise și în scrisoarea explicativă a diplomatului britanic Ludwig Pursewarden
de la ambasada din Cairo către noul ambasador David Mountolive: ‘’După
cum știi eu am fost trimis aici în calitate de funcționar contractual și mi-am
îndeplinit cu conștiinciozitate misiunea inițială – așa cum atestă giganticul
rulou de rapoarte (scrise cu litere destinate monumentele funerare) și intitulate
Referințe în vederea încheierea unui acord
cultural între Guvernul Majestății Sale Britanice etc. Premisele de la care
pornim sunt ireconciliabil opuse. Dar asta nu are importanță! Mi s-a cerut să-l
fac și l-am făcut. Și-mi place cu atît mai mult ce-am realizat aici, cu cât nu
pot înțelege termenii referitori la un sistem educational bazat pe rigla de
calcul și pe o teologie de mult depășită de Sfântul Augustin și de Toma d’Aquino.
Personal, gândesc că noi am ratat totul, dar nu am vreun parti-pris în această chestiune. Și așa mai departe. Pur și simplu
nu reușesc să văd ce-ar putea oferi D. H. Lawrence unui Pașă cu șaptesprezece
soții, deși cred că știu care din ei doi e mai fericit… (…)
După asta m-am pomenit ridicat vertiginos la rangul de consilier
politic, ceea ce-mi oferă posibilitatea de a studia documente și de a aprecia
întregul complex al Orientului Mijlociu ca pe un tot unitar, o aventură. Dar
îngăduie-mi să-ți spun că, după un studiu îndelungat, am ajuns la concluzia
nedorită că nu e nici unitary și nici nu reprezintă o politică – în orice caz
nu o politică menită să reziste la presiunile care încep să se facă simțite
aici.
Statele acestea înapoiate trebuie să ne dea serios de
gândit: nu vor putea fi închegate într-un sistem numai prin încurajarea a ceea
ce este mai slab și mai corrupt în structura lor, așa cum se pare că procedăm
noi. Asemenea metodă de abordare ar presupune încă cincizeci de ani de pace și
lipsa oricărui element radicalist în corpul electoral din Anglia: numai în
astfel de condiții s-ar putea menține un statu
quo. Dar ținând seama de orientarea generală, poate fi Anglia atât de mioapă? Poate că da. Nu știu. În calitate de artist, nici nu-i treaba
mea să știu asemenea lucruri: în calitate de consilier politic, însă, sânt plin
de îndoieli. A încuraja unitatea arabă, fără să ai în același timp libertatea
de a folosi cupa cu otravă, mi se pare o aventură foarte hazardată: asta nu-I politică,
ci demență. Și a adăuga unitatea arabă la toate celelate curente care ne stau
împotrivă, mi se pare o dulce nebunie. Ne aflăm încă sub vraja nostalgicului
vis din O mie și una de nopți, pe care ni l-au inoculat trei generații de
victorieni inhibați din punct de vedere sexual și al căror subconștient se delecta
la idea unei poligamii consfințite prin lege? Sau poate că persist în spiritual
nostru romantica fervoare de beduin a unor Bell sau Lawrence din Arabia? Posibil.
Dar victorienii care ne-au inoculat acest vis erau oameni gata să lupte pentru
supremația lor; știau bine că lumea politică e o jungle. Pe când astăzi,
Ministerul de Externe pare să considere că cea mai eficientă metodă de a
înfrunta jungle este să practice nudismul și să îmblânzești fiarele sălbatice
înfățișându-le propria ta goliciune. (…)
Ți-am vorbit despre presiuni. Haide să le împărțim în forțe
interne și forte externe (…)
Bun! În primul rând abisul care-i desparte pe bogați de
săraci – un contrast de tip indian. De pildă, astăzi în Egipt șase la sută dintre
locuitori posedă peste treisferturi din pământ, ceea ce lasă pentru restul
populației mai puțin de un foldan pe cap de locuitor, pentru a-și trage viața.
Dumnezeule! Și tine seama că populația se dublează în fiecare a doua generație –
sau a treia? Dar bănuiesc că asta vei putea afla din orice raport economic. În
același timp asistăm la o persistentă dezvoltare a unei clase mijlocii
cultivate, care-și face auzit glasul; fiii acestora studiază la Oxford,
îmbibându-se cu confortabilul nostrum liberarlism – și când se întorc aici, nu
găsesc nic o slujbă. Babu devine din
ce în ce mai puternic, se repetă și aici trista istorie de pretutindeni. <Șomeri
intelectuali din toate țările, uniți-vă!>
Aceste presiuni interne sunt sporite cu dărnicie de noi, prin
încurajarea direct a unui naționalism bazat pe fanatism religios. Eu unul îl
admir, dar să nu uităm că e o religie militant, lipsită de dimensiunea
metafizică, e simplă etică. Uniunea arabă etc… Dragul meu, de ce ridicăm noi
aceste eșafodaje absurd, care nu fac decât să ne sporească necazurile proprii –
cu atât mai mult cu cât e limpede, cel puțin pentru mine, că ne-am pierdut
puterea fundamentală de a acționa, singura care ne-ar fi permis să n emenținem
aici o influență preponderentă? Aceste feudalisme aerierate și șubrede nu ar
putea fi menținute decât prin arme, îndreptate împotriva factorilor de dezagregare,
inerenți însăși naturii situației existente; dar pentru a folosi armele, pentru
a propovădui spade, cum se exprima Lawrence din Arabia, e necesar să crezi în
propria ta etică, în propria ta mistică de viață. Și în ce crede Ministerul de
Externe? Habar n-am. În Egipt, de pildă, noi n-am făcut mai nimic, în afară de
a menține pacea; Înalta Comisie s-a evaporate după ce a guvernat… cât? (din
1888) – și n-a lăsat în urmă-I decât vestigiile unor servicii administrative antrenate
să țină în frâu această fantoșă, terorizată de marele vulg, pe care, acum, s-ar
zice că-l considerăm un stat suveran. Cât timp vor rezista cuvintele frumoase
și atitudinile de curtoazie în fața masivelor nemulțumiri ale acestui popor?
Poți avea încredere într-un rege conciliabil, numai atâta timp cât el poate
avea încredere în propriul său popor. Și cât ne mai rămâne până când să ia foc
butoiul cu pulbere? Nu știu – și, ca să fiu sincer, nici nu-mi pasă. Dar aș afirma că o presiune
externă imprevizibilă, ceva de tipul unui război, ar face să se prăbușească
dintr-o suflare aceste principate-fantoșă. În acest caz, acestea sunt motivele
generale care mă determină să plec. Cred că ar trebui să ne schimbăm politica
aici.‘’
Apoi Pursewarden punctează asupra evoluției raporturilor
între noul naționalism egiptean și minoritățile nemusulmane din această țară: ‘’Ți-am explicat sau nu, că una dintre
caracteristicile majore ale naționalismului egiptean constă în invidia și ura
provocate și încurajate de noi, și mereu crescânde, împotriva <străinilor>
– adică a acelei jumătăți de milion de nemusulmani care trăiesc aici? Și că din
momentul în care s-a proclamat suveranitatea Egiptului, musulmanii au trecut la
atiutudini ostile? După cum știi, forța economică a Egiptului o constituie
comunitatea străină. Și capitalurile car es-au scurs în această țară – bine investite
sub suzeranitatea noastră – se află acum la dispoziția Pașilor burduhănoși.
Armenii, grecii, copții, evreii simt cu toții cum se ascute tăișul urii
împotriva lor; mulți dintre ei părăsesc, în chip intelligent, țara, dar
majoritatea nu au asemenea posibilitate. Uriașele investiții d ecapital în
bumbac și în celelalte nu pot fi abandonate peste noapte. Comunitățile străine
trăiesc din rugăciune în rugăciune și din șperț în șperț. Încearcă să-și
salveze industriile, munca lor de o viață, de abuzurile treptate ale Pașilor.
Literalmente, prin retragerea noastră i-am aruncat în gheara leilor.’’
Epilog: În timpul celui de-al doilea război mondial Egiptul a fost câmp de bătălie pentru armatele britanice și italo-germane (1940-1942). În 1951 regele Faruk a denunțat tratatul din 1936. În anul următor un grup de ofițeri naționaliști condus de Nasser îl înlătură de la putere pe Faruk, proclamând republica în 1953. Același Nasser va naționaliza Canalul Suez, fapt care va conduce la o intervenție militară franco-britanico-israeliană, retrasă la presiunea SUA, ca urmare a amenințărilor cu intervenția a URSS. Lui Nasser îi vor succeda ofițerii naționaliști Sadat (1970-1981) și Mubarak (1981- februarie 2011), ultimul răsturnat de la putere printr-o revoluție sângeroasă. Pe fondul tranziției politice gestionată de armată, la 9 martie 2011, la Cairo au loc confruntări sângeroase între copți și islamiștii care doreau să construiască o moschee pe locul unei biserici incendiate.
SURSE
Lawrence Durrell, Mountolive, Cartea Românească, București, 1990, pp.41-46, 48-49, 124.
Marcel Popa, Horia Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983, pp. 125-126
Cosmin Ruscior, Creștini de rit copt, uciși în Egipt, Radio France Internațional, București, 9 martie 2011.
Marcel Popa, Horia Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983, pp. 125-126
Cosmin Ruscior, Creștini de rit copt, uciși în Egipt, Radio France Internațional, București, 9 martie 2011.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)