TERORISMUL DE EXTREMĂ STÂNGĂ ÎN ITALIA ANILOR ”70

În 1985 scriitorul olandez  Oek de Jong (1952 - ) publica romanul Un cerc în iarbă. Eroina, o jurnalistă olandeză, este trimisă la Roma în 1976, în calitate de corespondent al ziarului la care lucra. Ziarista ia imediat contact cu problemele societății italiene, marcată de impactul terorismului de extremă stângă.

<Toate aceste subiecte fură puse în umbră de teroarea exercitată de Brigăzile Roşii la Genova, Torino, Milano şi Roma. Numărul bombelor semnalate și al atacurilor cu bombe depășise limitele posibilității de a fi încadrate într-o evidență statistică, și aproape zilnic, numeroși judecători, avocaţi, industriaşi şi ziarişti erau împuşcați în genunchi,  - o practică ce amintea de metoda mafioţilor sicilieni de pe vremuri de a reteza tendoanele genunchilor vitelor. Politicienii cei mai de seamă se înconjurară cu gărzi personale, întreprinderile în stare să funzizeze autovehicule blindate făcură afaceri strălucite, iar în orașele mari, la ușile turnante de la intrarea clădirilor băncilor erau postați paznici înarmați. Fotografiile de pașaport ale teroriștilor căutați înfățișau în majoritatea cazurilor bărbaţi şi femei în vârstă de douăzeci și treizeci și cinci de ani,  având pe chip o expresie plină de cruzime. Ideile lor politice fură răspândite pe scară mare, datorită mijloacelor de informare în masă.

Intervenția poliției și armatei nu fusese deocamdată decât prea puțin eficientă. Diferitele servicii de securitate păreau că lucrează independent unul de altul și chiar că se concurează între ele. După baia de sînge din 1969 din piazza Fontana de la Bologna, au existat indicii că unii agenţi de securitate erau în stare nu numai să descopere bombe, dar să le și plaseze și să le facă să explodeze, ca să arunce bănuiala asupra altora şi să mobilizeze astfel opinia publică.

Ziariștii publicară interviuri cu unii terorişti, care pentru justiție rămâneau incapturabili. Intervievații puneau la stâlpul infamiei corupţia  creştin-democraților, veche de zeci de ani, vorbeau destul de vag despre o conspirație a întreprinderilor suprastatale, și cu atât mai clar despre lozincile și minciunile democrației burgheze, și erau de părere că nu va mai dura mult până ce proletariatul italian se va revolta împotriva asupririi și exploatării. Marxism-leninismul părea să fie sursa de inspirație a teoreticienilor lor politici, dintre care unii se adăpostiseră la Paris. Scopul teroriştilor era distrugerea unei societăţi împărţită în clase.

Unii sociologi și psihologi puseseră terorismul sub lupa unei cercetări științifice și constatară că există motive să se bănuiască la acești extremişti o stare de spirit schizoidă sau paranoidă. Teroriștii, însă, se declarară sănătoşi.

Deținătorii politici ai puterii fuseseră nevoiți să se retranșeze în viule păzite cu strășnicie, care erau cercetate în mod regulat cu privire la eventuala prezență a unei aparaturi de ascultare. Vizitatorii care se apropiau erau iscodiți cu ajutorul unor camere de luat vederi, iar razele soarelui de searăpăreau că aprind bucățelele de sticlă aplicate pe fațade. Deținătorii puterii osîndeau, bineînțeles, în termenii cei mai severi cu putință, violența Brigăzilor Roșii și a altor grupări similare, căutând să înfățișeze terorismul ca fiind răul absolut. Se făcea apel la regulile de joc ale democrației, dar din păcate, încrederea în cei ce făceau apel la aceste reguli nu era prea mare. Învinuirile Brigăzilor Roșii, sintetizate în expresia  ’’terorism de stat’’, fură respinse ca fiind ’’ridicole’’. Cuvîntul ”ridicol” deveni uzual, iar atunci când apăreau noi învinuiri, pe care unii doreau să le respingă, acestea erau numite pur și simplu ”ridicole”.

Între timp, lumea ajunse bineînțeles să fie pe deplin conștientă d elipsurile pe care le mai prezenta totuși organizarea statului. Fură anunțate reforme sociale, dar mai fuseseră anunțate foarte des și în trecut asemenea reforme, pentru a se potoli neliniștea socială. Birocrația fu comparată adesea de către zeflimiști cu un organism hidrocefal. Această comparație se generalizase, încât chiar și deținătorii puterii aveau grijă să vorbească din când în când despre hidrocefalia birocrației. Problema politică cea mai importantă rămăsese nerezolvată: comuniștii se aflau de ani de zile pe băncile opoziției, și erau excluși în mod sistematic la tratativele referitoare la o coaliție cu creștin-democrații, deși conducătorii comuniști lăsaseră să se înțeleagă că scopul lor de a se ajunge la o revoluție și la o societate comunistă aparține definitiv trecutului. Compromisul istoric rămase o indicație elegantă cu privire la un eveniment care urma abia să aibă loc în viitor. Cabinetele se succedau, miniștrii își schimbau locurile între ei, iar după cîteva luni, stilul, prezentat ca nou, al noilor veniți, nu se mai deosebea de stilul vechi. De altfel, prezența sau absența unui guvern era pentru ceai mai mulți aproape imperceptibilă: viața își urma cursul.

Scopul teroriştilor era pur și simplu distrugerea unei societăţi împărţită în clase. Simplitatea acestei năzuințe stîrni ssuspiciune, încît lumea fu înclinată să vadă în spatele Brigăzilor Roșii nălucile unor organizații cu obiective ceva mai puțin simple. Unii erau de părere că brigadierii, trăind în grupuri izolate şi dirijaţi de conducători necunoscuţi, erau manipulaţi de serviciul american de informaţii, care,cu ajutorul gogoriței radicalismului de stînga, voaiu să intensifice teama de comunism. Alții bănuiau existența unui complot al serviciului rus de informații, care avea bineînțeles tot interesul să strice echilibrul într-o democrație occidentală stabilă, la care americanii țineau atîta. Alții, intelectuali radicali şi neputincioşi, ajunseseră la convingerea că, în cursul anilor, Brigăzile Roșii fuseseră infiltrate de agenți ai autorităților. Extremiștii deveniseră unealta unor anumite grupuri de putere dinlăuntrul serviciilor de securitate și al ministerelor.  Atacurile cu bombe şi răpirile serveau pentru a semăna panică în rîndurile populaţiei și a o mâna în braţele ocrotitoare ale statului, astfel putîndu-se păstra actualul status-quo.

Fiecare găsea dovezile pe care le căuta, iar confuzia era mare. Autorii de caricaturi politice înfățișau terorismul ca un balaur cu multe capete sau cua pe o caracatiţă care îşi întindea tentaculele asupra peninsulei.  Pentru toate partidele angajate în această luptă, devenise actuală o maximă a lui Machiavelli:  ’’Cu cît mai puţin se ştie, cu atît mai mult se va bănui’’.>

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, editura Univers, București, 1991, pp. 17-19

11 septembrie 2001 (RUSU 2002)

Titus Rusu, Kamikaze, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Atacurile Kamikaze împotriva Statelor Unite au produs, credem noi, saltul calitativ hegelian al unor acumulări îndelungate. Lumea s-a obișnuit cu actele de cruzime și vandalism. S-a ajuns la acea banalizare a răului despre care scria Hannah Arendt. Înainte de 11 septembrie 2011, Bernard Henry Levi a demontat mecanismul psihologic al unui Kamikaze. Tinerii Kamikaze, adevărate bombe umane, umblă printre noi ca extratereștrii. Sunt dresați în cultul morții. Ani de zile sunt îndoctrinați sub autoritatea unui maestru demonic. Fondul mentalității kamikaze este: omori și mori tu însuți; tu ajungi în paradis, inamicul în infern. Moartea nu-i sperie. Levy scria că, într-o zi, o femeie tânără, după ce își bea ultima cafea, se urcă într-un autobuz, își alege ținta, face să declanșeze explozia și moare odată cu victimele inocente. Zeci de tineri trăiesc în extazul morții și al martiriului, gata să-și dea viața pentru a ajunge în paradis. Profesorii care i-au îndoctrinat pe kamikaze îmi amintesc de preoții aztecilor, care sacrificau în templele lor mii de oameni pentru a-i îndupleca pe zeii norilor să aducă ploaie.
A existat o perioadă romantică în istoria terorismului, când erau asasinați regi, miniștri, generali și alți înalți dregători și nu persoane civile inocente.
În 1878, la Petersburg, ca protest față de maltratarea revoluționarilor în închisoare, generalul Trepov a fost împușcat de Vera Zasulici. Trepov biciuia bărbații și pălmuia femeile pentru participarea lor la acțiuni revoluționare. Cei maltratați proveneau de regulă din familii nobiliare. Opinia publică a fost alături de Zasulici. Curtea cu juri din Petersburg a achitat-o pe revoluționara ucigașă. La ieșirea din tribunal, ea a fost întâmpinată de mii de studenți, care au aclamat-o.
La 13 martie 1883 a fost asasinat țarul Alexandru II. Într-unul din procesele ce a urmat a fost implicat și eminentul student Alexandr Ulianov din Simbirsk, fratele lui Vladimir, viitorul Lenin. Condamnat la moarte, a refuzat să-și exprime căința în schimbul comutării pedepsei la închisoare. Aleksandr a motivat mamei sale refuzul: „Imaginează-și doi bărbați față în față. Primul a tras deja în adversarul său, celălalt încă nu, iar celălalt care a tras mai înainte îl roagă pe adversarul său să renunțe. Nu, nu pot să mă port în felul acesta”. Înainte de a fi spânzurat în curtea fortăreței Slisselburg, tinerii au fost încunoștiințați din nou că cerând clemență țarului, li se va cruța viața. Și au refuzat din nou. Ca  o ultimă dorință, Alexandr a cerut mamei sale o carte de Heine, pentru a citi înainte de moarte. Nu știu dacă atitudinea lui Alexandr a fost numai fructul lecturilor din Marx, Engels, Plehanov. Mulți se întreabă care ar fi fost destinul lui Vladimir Ulianov și al omenirii, dacă Alexandr nu ar fi fost spânzurat. Secolul XX a fost caracterizat prin terorismul de stat.
După 11 septembrie este arătată stupefiant pe ecranele televizoarelor o doamnă blondă, fermecătoare, avocat Barbara Olson. Cunoscută animatoare la dezbaterile televizate, ea cucerea publicul cu inteligența sclipitoare și cu o elocință vitriolantă. A murit în Boeing-ul care s-a prăbușit deasupra Pentagonului. În momentul prăbușirii îl întreba la telefon pe soțul ei ce sfat să dea pilotului. Soțul ei, Ted Olson, este adjunctul lui John Ashcroft, ministrul Justiției. L-a apărat pe George W. Bush în fața Curții Supreme în procesul privind contestarea voturilor din Florida. Olson a fost însărcinat să întocmească proiectul de lege împotriva terorismului. Autorul proiectului, excelent jurist (reprezintă statul în fața Curții Supreme), cu tendințe conservatoare, a suferit direct de pe urma atacurilor teroriste.
Unele ziare pretind că profitând de climatul actual de teamă, este posibil să fie adoptate prevederi legale care să limiteze drepturile și libertățile persoanei în numele securității naționale.Jurnaliștii se preocupă în special de dreptul de expresie. Ei sunt împotriva intruziunii statului în viața privată. Înainte de 11 septembrie, juriștii și jurnaliștii discutau în presă sau în lucrări prestigioase dacă este permis a se propovădui violența! Astăzi, uni se tem că ar apărea din nou umbra Maccarth-ismului. Americanii se obișnuiesc greu cu gândul că ar putea avea loc arestări arbitrare, în spatele ușilor închise, fără avocat (în afaceri secrete), în numele securității naționale.
Anthony Kennedy, judecător la Curtea Supremă, a propus chiar modificarea Constituției: „Trebuie să modificăm Constituția, pentru a o adapta fiecărei generații, cu riscul de a o vedea periclitată”. Această declarație  a părut unora o blasfemie. Americanii au un adevărat cult față de Constituție.
Atentatele din 11 septembrie au bulversat chiar și vocabularul american, bazat pe optimism și încredere. Unele cuvinte, noțiuni, concepte au dobândit o altă semnificație. Lucrările de ficțiune de vor fi autocenzurate și cenzurate (mai ales filmele cu catastrofe naturale, invadatori de pe alte planete, incendii în zgârie nori).
Dar politica merge înainte. Ted Olson, ministrul adjunct al justiției, însărcinat cu întocmirea legislației antiteroriste, se preocupă de publicarea cărții soție sale, intitulată Final Days. Cartea se ocupă de ultimul mandat Clinton și de cuplul prezidențial. Se așteaptă dezvăluiri de senzație.

„Cunoașterea, o comoară primejdioasă”

17. Cunoașterea, o comoară primejdioasă

1.Miezul problemei

Cunoașterea interzisă? Cred că o mai bună aprofundare a problemei necesare, dacă ținem cont de realitățile ascunse pe care istoria le conține de multe ori.

Distrugând cartea, îl distrugem și pe autor, îi distrugem spiritul, ideea și poziția contrariantă, stânjenitoare pe care poate s-o reprezinte pentru oricine nu gândește la fel. Cunoașterea este periculoasă, fie că vorbim de științe sau de ceea ce numit paraștiințe, dezvoltate de spirite romantice și independente, iar o difuzare prea rapidă și prea extinsă a cunoașterii ar putea să ducă la distrugerea civilizațiilor.

a)Pugwash

În acest spirit a apărut Pugwash, un organism creat de un miliardar canadian, Cyrus Eaton, împreună cu un mic grup de savanți și profesori, în iulie 1957, în orășelul Pugwash, situat în provincia canadiană Noua Scoție, la sud de Terra Nova. Mișcarea cuprindea savanți din toate țările, indiferent de înclinațiile politice sau religioase.

Mișcarea a durat mulți ani. Această ideologie dorea să protejeze omenirea de abuzurile unor conștiințe științifice care constituiau un pericol permanent pentru omenire. În acest spirit s-au afiliat acestui grup francezi  precum Saint-Yves d-Alveydre, Joseph de Maistre și Rene Guenon, chiar și eu, ca și mulți alți scriitori, care au participat cu numeroase lucrări la avertizarea împotriva acestui pericol.

Dar această frăție științifică încearcă să găsească antidoturi la otrăvurile create chiar de proprii reprezentanți. Suportăm invențiile celor care, din spirit de căință sau abnegație subită, au contribuit mai mult sau mai puțin la realizarea unor centrale nucleare - precum cea de tristă amintire de la Cernobâl - a organismelor modificate genetic care pun în pericol harta noastră genetică, a armelor chimice cu care ne amenință terorismul actual, a sateliților spion, (...).

„Diplomația secretă” (DUCULESCU 1992)

 Victor Duculescu, Diplomația secretă, Casa Europeană, București, 1992, 344 p, ISBN 973-9018-05-X

Cuprins

Partea I
5 Introducere. Diplomația „oficială” și diplomația „secretă”. Similitudini și diferențieri

Partea II Diplomația secretă și politica de dominație. Forme „tradiționale”, clasice, ale diplomației secrete
24 Acordurile secrete; împărțirea lumii în zone și sfere de influență
38 Intervențiile și imixtiunile
47 Terorismul
60 Spionajul
75 Războiul; proliferarea conflictelor

Partea III Aspecte „moderne” ale diplomației secrete
94 Atragerea în zone controlate de marile puteri
106 Stimularea cercurilor iredentiste, revanșarde, naționaliste
117 Comerțul cu arme. Șantajul militar
124 Creșterea rolului organelor de informații și contrainformații
136 Acțiuni de dezinformare
151 Societăți secrete

Partea IV Cum au folosit marile puteri diplomația secretă
163 Originile diplomației secrete. Marile imperii, expansiunea spre alte continente și diplomația
190 Diplomația secretă în timpul primului război mondial și al perioadei interbelice

Partea V Diplomația secretă în timpul celui de-al doilea război mondial și al perioadei postbelice
223 Al doilea război mondial și diplomația secretă
266 Elemente contemporane ale diplomației secrete

290 Partea VI Diplomația românească și promovarea intereselor naționale

313 Partea VII Diplomația secretă „Epocii de aur”
316 a) Condiții specifice ale desfășurării activității diplomatice (deschise, dar și secrete) după al doilea război mondial
322 b) Forme și metode ale diplomației secrete practicate de Nicolae Ceaușescu
337 c) Revoluția din Decembrie 1989 și perspectivele luptei împotriva diplomației secrete

„Terorismul” (MAXIM 1989)

Ioan V. maxim, Terorismul. Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989, 237 p. ISBN 973-28-0016-X

Cuprins

5 Introducere

13 I.Terorismul. Fapte care acuză!

34 II.Ce este terorismul?

64 III.Despre cauzele terorismului

78 IV.Terorismul în doctrina occidentală

89 V.Mișcările de eliberare națională și terorismul

112 VI.Terorismul în dreptul internațional

165 VII.Terorismul internațional în dezbaterile ONU

177 VIII.Poziția României cu privire la terorism

191 Anexe
1.Principalele organizații, mișcări și grupuri care au desfășurat sau desfășoară activități teroriste (Edward Micklus, Trends in International Terrorism)
2.Rezoluția 3034 (XXVII) a Adunării Generale a ONU, 18 decembrie 1972
3.Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, Geneva, 16 noiembrie 1937
4.Răspunsul guvernului RSR în problema terorismului internațional, 16 august 1973
5.Convenția de la Geneva (IV) privind protecția populației civile pe timp de război, 12 august 1949
6.Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate care nu au caracter internațional (Protocolul II), 8 iulie 1977
7.Convenție privind prevenirea și reprimarea actelor teroriste, Washington, 2 februarie 1971
8.Convenție asupra prevenirii și reprimării infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a ONU, New York, 14 decembrie 1973
9.Convenție privind și reprimării infracțiunile și alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, Tokyo, 14 septembrie 1963 
10.Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, Haga, 16 decembrie 1970
11.Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, Montreal, 23 septembrie 1971 
12.Convenția internațională împotriva luării de ostatici, 13 decembrie 1979
13.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 1977
14.Convenție privind statutul refugiaților, Geneva, 28 iuie 1951
15.Convenție referitoare la statutul de apatrid, New York, 28 septembrie 1954
16.Declarația privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU, 14 decembrie 1967

UN CERC ÎN IARBĂ (JONG 1985)

Oek de Jong s-a născut în 1952 în orașul olandez Breda. Debutul său literar datează din 1975, eseurile și romanele sale obținând cinci premii literare în 1977, 1979, 1998 și 2013.

Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.

Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.

Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.

Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații  pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.”  (capitolul II: Un contract).