Asasinarea premierului italian A. Moro de către răpitorii din Brigăzile Roșii în 1978 (JONG 1985)

< 

(...) Aldo Moro* fusese răpit dimineața, devreme, pentru ca cele mai importante știri din perioada ei romană să fie cunoscute încă în aceeași zi, din ziarele de dimineață. Dar ăsta era un lucru secundar. Pe Hanna o dezgustau asasinatele Brigăzilor Roșii** și când în aceeași după-amiază văzuse la televizor într-o fracțiune de secundă chipul Eleonorei Moro, care fugea de camerele de luat vederi, o podidise plânsul, spre marea mirare a câtorva colegi.

– E o rușine – exclamase ea.

– Era de așteptat să se întâmple ceva de felul ăsta.

-E o rușine!

Hanna Piccard ținea foarte mult la existența unor coduri imuabile, cu toate că se putea lipsi de cele mai multe din ele, ca să lase viața să-și urmeze cursul. Cu omorurile lor, cu atacurile lor cu bombe și cu răpirile lor, teroriștii lor profanau cele mai fundamentale coduri ale societății, fapt pentru care Hanna nu avea nici cea mai mică înțelegere.

(...)

La câteva zile după răpirea lui Aldo Moro apăru un prim comunicat al Brigăzilor Roșii. Omul politic se afla, pare-se, într-o așa-numită închisoare a poporului, unde urma să fie judecat pentru nelegiurile săvârșite de el în slujba statului. Numai într-un fel putea să scape, în acest proces, de o condamnare previzibilă: prin schimbarea lui contra tuturor teroriștilor aflați în detenție. Așa s-ar pune capăt procesului de la Torino, unde teroriștii, în timpul ședințelor, erau închiși, în sala de judecată, în cuști.

Răspunsul guvernului nu se lăsă mult timp așteptat: nu se negociază cu teroriștii, deci, implicit, nu se negociază cu privire la viața lui Aldo Moro. Dezbaterile în legătură cu acest punct de vedere al guvernului ținură săptămâni de zile. Guvernul era neînduplecat. Cu vreo șase luni de zile mai târziu, guvernul găsi că ar fi mai nimerit să folosească alte mijloace pentru combaterea terorismului: teroriștilor prinși li se oferi libertatea și o nouă identitate, în schimbul unor informații privitoare la organizația și la ascunzătorile Brigăzilor Roșii. Dar în acele prime săptămâni, guvernul se arătase neînduplecat în refuzul său de  a trata cu niște răufăcători.

Eleonora Moro lupta pentru un soț: într-o scrisoare adresată ziarului Il Giorno protestă împotriva punctului de vedere al guvernului. Acel punct de vedere fu îmblânzit: se va face acum tot ce este juridicește posibil pentru a salva viața lui Aldo Moro. Lumea se întreba ce conține această noțiune: tot ce este juridicește posibil. Din închisoarea poporului, Aldo Moro adresă unor miniștri și unor tovarăși de partid o serie de scrisori, în care cerea tratative: constituția nu interzice asta, în alte țări asemenea tratative sunt uzuale și, în plus, un asemenea mod de tratare a problemei corespunde idealurilor creștine și umanitare ale partidului. Papa se oferi să mijlocească.

Teroriștii se folosiră de ziare pentrua manipula opinia publică. De regulă, după fiecare anunț telefonic anonim, ziariștii se repezeau la câte o ladă de gunoi, ca să pescuiască din ea noul comunicat și ultimele noutăți. Din când în când ziarele primeau fotografii spălăcite ale lui Aldo Moro, care dovedeau că mai e în viață. Aldo Moro poza, slăbit și nebărbierit, ținând în mână un ziar din ajun, sub steaua în cinci colțuri înscrisă într-un cerc: simbolul puterii de stat corupte și a așa-numitului complot al companiilor supra-naționale.

Între timp autoritățile căutau cu înfrigurare ascunzătorile răpitorilor. Zeci de mii de militari în vestoane antigloanțe fură incluși în acțiunile de căutare. Pe autostrăzile Romei apărură posturi de jandarmi, iar autovehiculele erau percheziționate dacă nu ascund arme. La Roma mii de apartamente fură întoarse cu josu-n sus. Fură operate zeci de arestări și acum oricine putea fi reținut trei luni fără proces. La țară, mulțime de militari, în șiruri lungi, scotociră câmpiile ca niște vânători. Computerul serviciului italian de securitate fu conectat cu cel vest-german. Comisarul-șef al poliției din Paris îi făcu o vizită de lucru deznădăjduitului său coleg de la Roma.

Străinii stabiliți la Roma stârniră brusc bănuieli. Hanna Piccard fu convocată de organul de poliție însărcinată cu controlul străinilor, ca să-și prezinte permisul de sejur și să dovedească astfel că ea este cea care susține că este. Problema fu repede rezolvată, dar Hanna Piccard fusese obligată acum pentru prima dată să-și prezinte autorizația de ședere în Italia, și nu izbuti să nu socotească incidentul drept un semn rău.

(...)

-Aldo Moro a fost lăsat mască, zise Zuccarelli în cele din urmă.

Simonetti dădu din cap afirmativ. Zaccagnini***, secretar de partid al creștin-democraților, făcuse o manevră surprinzătoare: întocmise o declarație, în care autenticitatea scrisorilor lui Moro era pusă la îndoială. Scrisorile pe care Moro le adresase din închisoarea sa populară unotr tovarăși de partid și unor miniștri nu puteau fi scrise de el, cu toate că stilul lor semăna în mod izbitor cu al lui. Dar ceea ce scrisese, ...- nimeni nu-l știa așa. Fuseseră găsiți cincizeci de prieteni ai lui Moro, dispuși să iscălească acea declarație. Nimeni nu-l știa așa. Într-adevăr: două săptămâni de zile de captivitate și de interogatorii, după ce săptămâni de zile fusese nevoit să afle din ziare că guvernul nu este dispus să-l schimbe pe câțiva răufăcători, în acele scrisori începu să răzbată într-adevăr oarecare deznădeje și amărăciune. Moro se auto-acuza. Deveni înțepător. Poate că guvernul se temea că Moro va ajunge să dezvăluie în scrisorile sale unele secrete politice, primejduind astfel securitatea statului. Omul de stat fusese declarat iresponsabil. Și cine putea să-l declare iresponsabil mai cu temei decât prietenii săi?

-Și nu se bărbierește, - exclamă Zuccarelli, prefăcîndu-se indignat.

-Ce vrei să spui?

-Își amintești de plimbarea pe care am făcut-o noi doi în ziua răpirii? (...)

- Am vorbit atunci verzi și uscate despre Moro, despre locul în care e ascuns. Am presupus că se bărbierește. Mi s-a părut a fi un amănunt nostim. Se bărbierea și, sub ochii dușmanilor lui, i se boțea masca. (...) Dar el nu se bărbierește, după cum reiese din fotografiile publicate în ziare.

-Poate că acolo nu mai simte nevoia, ca un colonel englez în tranșee, sub focul de baraj al inamicului. E un semn de slăbicune. E gata să piardă, e sfârșitul partidei. A slăbit cinci kilograme. Nervii i s-au tocit. Involuntar, preia cuvinte din jargonul călăilor săi. (...)

- (...) Dar ăștia îl vor ucide. Sînt nevoiți, pentru că prietenii lui l-au jertfit pe altarul statului. (...)

(...) Citi în trecere titlurile tipărite cu litere roșii pe întreaga lățime a primei pagini: Moro Ucciso.  Alergă la un chioșc, cumpără edițiile speciale scoase de două ziare, mai făcu vreo cîțiva pași, și se opri.

Atac barbar. Cadavrul lui Moro găsit într-o mașină, după cincizeci și cinci de zile de captivitate. Gloanțe în inimă. O înfiorătoare înscenare a Brigăzilor Roșii. La ora unu sună telefonul la 113: Moro a fost eliberat. Oarecare optimism la cartierul-general al creștin-democraților. La unu și jumătate alt telefon anonim: pe via Caetani se află o mașină cu o bombă. Lîngă sediul de partid al creștin-democraților, în apropiere de cel al comuniștilor, se află parcat un Renault-4 roșu. Trecătorii au văzut în port-bagaj un om învelit în pături. Un agent de poliție recunoaște în chipul bărbos al individului, pe cel al lui Aldo Moro. Acesta e mort. Scene haotice la cartierul-general al creștin-democraților. Porțiunea de oraș dintre  piazza Argentina și piazza Venezia este baricadată. O mulțime imensă se adună în jurul cordonului de polițiști. Înalți dregători se grăbesc spre locul sinistrului. Ministrul Cossiga**** și ministrul adjunct Darida***** au identificat oficial cadavrul. Un preot este cufundat în rugăciuni lîngă mașină.  Apel la o grevă generală.

Suib titlurile roșii și negre ale ziarelor era reprodusă o fotografie. Fotograful stătuse, pare-se, la o fereastră, într-o clădire de pe via delle Botteghe, chiar peste drum de îngusta via Caetani: fotografia fusese luată de sus, cu un tele-obiectiv. În prim-plan, Leda văzu cefele celor din jur, care se uitau la port-bagajul deschis al mașinii Renault-4. Mașina ocupa cea mai mare parte a fotografiei. În port-bagaj zăcea un om. Niște pături fuseseră date deoparte. O pată albă în golul întunecat: mîna dreaptă pe burtă. Capul bărbatului căzu pe umărul lui stîng. Asta era tot. Nu era o fotografie impresionantă. Impresionantă fusese cîndva fotografia cu membrii gărzii personale împușcași, căzuți pe pavele de pe via Fani.  Dar Leda știa acum că Aldo Moro era cel care zăcea acum ca un vagabond pătruns clandestin în mașină și adormit acolo și că fusese ucis probabil numai cu cîteva ore înainte.

(...)

> 

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trd. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 155-156, 170-172, 201-203, 265-266.

NOTE M.T.

*Aldo Moro (1916-1978) = Politician italian creștin-democrat. De cinci ori premier. Asasinat de Brigăzile Roșii, după 54 de zile de captivitate. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

**Brigăzile Roșii = Organizație teroristă de extremă stângă activă în Italia anilor 70-80. 

(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/brigazile-rosii-fost-o-grupare-terorista-italia)

***benigno Zaccagnini (1912-1989) = Politician italian creștin-democrat. (http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/663/BENIGNO_ZACCAGNINI_home.html)

****Francesco Cossiga (1928-2010) = Politician italian creștin-democrat . Prim-ministru și președinte al republicii. (http://www.theguardian.com/world/2010/aug/18/francesco-cossiga-obituary)

*****Clelio Darida = Politician italian creștin-democrat. Primar al Romei și ministru. (http://netlibrary.net/articles/clelio_darida)

Stat versus terorism în Italia anilor ”70 (DE JONG 1985)

<
(...)

La vreo câteva ore după aceea fu din nou deranjată de oamenii puterii. Lucra în grădina de pe acoperiș și-și vârâse dopuri de vată în urechi, ca să se poată concentra mai bine. Elicopterul, care zbura deasupra orașului la mică altitudine, o zări abia când ajunse peste piazza Farnese. (...) Hanna sări în sus din fotoliu, o luă la fugă înspre chepeng și se retrase la mezanin. Reacția ei, evident, nu-i scăpase patrulei militare: elicopterul făcu o curbă și veni înapoi. Aparatul rămase suspendat vreo cinci minute deasupra grădinii de pe acoperiș: miltarii urmăriră cu binoclurile chepengul în care dispăruse în mare grabă o femei. Hanna Piccard rămase ascunsă în camera de baie până ce sunetul elicopterului se stinse. Cînd se întoarse în grădina de pe terasa acoperișului, și văzu că aproape toate petalele oleandrului fuseseră smulse de palele elicopertului, începu să plîngă.

-Ce paranoia, oftă Simonetti, după ce Hanna îi povesti  în timpul cinei, incidentul cu elicopterul; Leda îl întrebă ce înseamnă cuvântul „paranoia”.

-Este o boală psihică, îi explică Hanna. O persoană paranoidă trăiește într-o lume a aparențelor. Bolnavul este înclinat să creadă că e victima unui complot. Își construiște singur asemenea comploturi, dar de cele mai multe ori este inconștient. Descoperă pretutindeni indicii despre existența unui complot îndreptat împotriva sa. Trăiește într-o lume a iluziilor, dar altminteri se comportă absolut normal.

-E un semn de teamă, de neputință, adăugă Simonetti. În clipa de față am impresia că stimații noștri conducători se gândesc mult prea repede la comploturi. Un complot împotriva statului. De pildă răpirea de pe via Fani. Toată lumea a rămas țuț când a văzut cât de perfect a fost organizată această acțiune de luptă. E cu neputință ca o asemenea acțiune să fi fost opera unor italieni. Căci de astfel de treburi noi nu suntemm în stare. Atunci cine? Nemții, firește, nemții, asta a fost opera unor teroriști nemți.  Așa au scris și ziarele. Desigur, nu este decât o bănuială. – Simonetti tăcu.

- Continuă, - zise Hanna.

-Aldo Moro* a fost răpit și, pentru prima dată după ani de zile, taica-statul are o erecție.

- Las-o baltă. – zise Leda roșind.

-De frică, taica-statul are o formidabilă erecție, întocmai ca un spânzurat în lupta sa cu moartea. Zeci de mii de militari pornesc la treabă ca să arate ce este în stare să facă taica-statul la bătrânețe. Cât ai bate din palme prin Parlament zboară numeroase legi excepționale. Mii de apartamente, alese la ntâmplare, sînt violate și cercetate. Ieri am fost lipit de mașina mea, ca un răufăcător, și percheziționat. N-a mai lipsit decât să mă pună să-mi dau jos pantalonii, pentru ca autoritățile să vadă dacă în cutare loc nu ascund ceva suspect. Câte linii telefonice sunt ascultate în momentul de față? Să nu ne punem această întrebare.

-Andrea , tu reacționezi dând dovadă de aceeași exaltare ca și cel pe care îl iei peste picior, zise Hanna enervată. Pentru moment sunt de acord că acțiunile de căutare duc uneori la situații ridicole. Și în scurt timp va fi descoperită, fără îndoială, o ascunzătoare a Brigăzilor Roșii, confecționată de unul dintre serviciile secrete, pentru a i se putea anunța poporului o izbândă. N-au încotro. Nu pot să reacționeze altfel. Justiția trebuie ocrotită.

(...)

-Justiția care trebui e ocrotită, zise Simonetti. În primul rând, cei ce dețin puterea doresc bineînțeles să se ocrotească pe ei înșiși. Câțiva oportuniști inerți, implicați în zeci de mii de interese, simple mașini care toacă hârtie și scuipă hotărâri.

-Pot cel puțin să ia hotărâri.

-Și vor stabili într-o bună zi cine sunt barbarii în această societate. Barbarii. Pentru mai mult comoditate, el uită că societatea este un organism, un tot organic, și că lezarea căilor respiratorii este în cele din urmă o boală a întregului trup, căci trupul poate să se prăpădească din această cauză.

-Datorită acestor boli rămânem sănătoși, dădu replica Hanna replica.

-Barbarii. Cine sunt aici barbarii? Este un procedeu cât se poate de superficial. Și de ipocrit să spunem că teroriștii sunt barbari. Fiecare societate civilizată dă naștere propriilor ei barbari, așa cum femeile civilizate și nevrotice, în neînfrînata lor plictiseală și mizantropie, pot să prefere o adevărată brută ca tovarăș de pat...În închipuirea lor, firește, numai în închipuirea lor.

(...)

-Societatea în totalitatea ei este cea care produce sentimentele ce duc la revolta armată, la crimele politice, la falsul eroism. Bineînțeles că eu nu aprob toate acestea, așa cum crezi tu uneori, dar găsesc ă este stupid să-i judeci pe teroriști numai ca teroriști. Nu poți niciodată să reacționezi asupra altuia numai judecându-l. (...) Legile, iubitele tale legi, justiția, securitatea statului, detectoarele de minciuni, de la ministere, sateliții de spionaj care mișună în jurul pământului, aparatura de ascultare...la ce servesc toate astea? Ca să ne garanteze libertatea individuală?. Desigur. Dar ce fel de libertate e aia? Este o libertate aparentă, o libertate exterioară, care se exprimă prin bani, avere, prin drepturi și prin comportare. Ideile noastre cu privire la libertatea individuală sunt învechite, pentru că imaginea romantică a individului eliberat, a maimuței eliberate, este învechită. Dorul de libertate a devenit o nevroză, pe care o manipulează cu înaltă profesionalitate oamenii politici... Am dreptul să votez. Dar de ce să votez și să-mi dau întreaga încredere cuiva care își pune pe obraz o mască de îndată ce aparatul de filmat începe să înregistreze? Pe scurt, la ce avantaje pot să mă așteptdin partea cuiva care n-are nici un contact real cu realitatea? (...) Când este liber un om, Hanna? Cine poate spune despre sine că este cu adevărat liber? Sau începând de la o anumită vârstă nu ne mai putem târî mai departe decât stăpâniți de o cumplită plictiseală?

(...)
>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp.  172-175.

NOTĂ M.T.
* Aldo Moro = Premier creștin-democrat al Italiei, răpit și ucis în 1978 de organziația de extrtemă stângă Brigăzile Roșii. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

Răpirea premierului italian creștin-democrat Aldo Moro de către Brigăzile Roșii în 1978 (DE JONG 1985)

<

(…) Leda  se rezema de un zid din curtea interioară a școlii, decorat cu lozinci politice, și se uita la motivul decorativ foliaceu de pe brățara ei de argint, când Joey Kurhajec îi spuse că Aldo Moro a fost răpit de niște membri ai Brigăzilor Roșii, cu o oră în urmă, la mai puțin de un kilometru depărtare de școală, pe via Fani. Cinci membri ai gărzii personale a lui Aldo Moro fuseseră împușcați mortal. Lena dădu din cap.

-A fost răpit – exclamă Joey încă o dată.

– Aldo Moro?

– Da, Aldo Moro. Acum s-a dus naibii totul. Ai să vezi.

– Nu cumva ne este dat să avem și o revoluție?

Dar Leda n-avea să uite niciodată capul plecat al băiatului care, în mijlocul elevilor îmbulziți în jurul lui, ținea ridicat, cu un gest solemn, un radio cu tranzistori. Leda auzi crâmpeie ale unui buletin de știri. Aldo Moro, șaizeci și unu de ani, de patru ori prim-ministru, președinte al partidului creștin-democrat, a fost răpit azi dimineață pe via Fani, în cartierul Monte Mario. Patru membri ai gărzii sale personale și un șofer au fost uciși de gloanțe trase cu arme semi-automate. Moor era în drum spre clădirea Parlamentului, după ce se rugase ca de obicei, într-o capelă. Pe via Fani căzuse într-o capcană. Răpitorii folosiseră trei automobile și o motocicletă; câțiva dintre ei purtau uniforme ale companiei de navigație aeriană Alitalia. În același timp, rețeaua telefonică, în cartierul Monte Mario, încetase să funcționeze, din motive încă neelucidate. Scene dramatice în clădirea Parlamentului. Se vorbea despre un atentat împotriva democrației și despre starea de asediu. La Roma și în multe alte localități din țară, toate activitățile fuseseră suspendate. În cele din urmă, automobiliștii fuseseră avertizați că cele mai multe stații de benzină fuseseră închise.

(...)

Leda fu prima care nu mai putu să suporte seriozitatea. Își consolidă reputația când îndrăzni să se întrebe cu glas tare dacă poporul avea să-i ducă lipsa, lui Aldo Moro, bărbatul care ll televiziune făcea întotdeauna impresia că e mort de oboseală, care nici nu confirma, nici nu infirma, și-și plictisea toți auditorii cu argumentele sale prolixe. (...)

Pe via Fani, Leda își închipui că este figurantă într-un film, împreună cu carabinierii, care formaseră un cordon. Se strecură în spatele lor, îndreptându-și privirea iscoditoarea printre cei din jur, dar porțiunea de stradă pe care o vedea nu mai amintea nimic de moartea a cinci oameni. Fotografii se repeziseră spre camerele lor obscure, cadavrele fuseseră evacuate. Dar toți așteptau, și așteptau, și manifestau un enigmatic interes pentru cei care se aflau în interiorul cordonului. Buchetele de flori de lângă bordura trotuarului, Leda nu avea să le vadă decât în dimineața următoare, într-o fotografie dintr-un ziar. Așadar, teroriștii izbutiră să-și parcheze într-un cartier  închis ermetic automobilul , pe a cărui pardoseală îl ghemuiseră pe Moro între banchete.

(...) Joey cuteză să iasă încă o dată pe stradă și se întoarse cu ediția specială a unui ziar. Titlurile exprimau amploarea dramei. La o oră după ce fusese pe via Fani, Leda îi văzu pe membrii uciși ai gărzii personale, întinși pe caldarâm.Unul din ei mai ținea în mână un ziar, și Leda izbuti, cu ajutorul unei lupe, să afle că numa cu câteva clipe înainte de moarte, omul acela citea La Repubblica.

(...)

Roma făcea în acea zi o impresie dezolantă. Cei mai mulți locuitori, după ce aflaseră de răpire, se retrăseseră în casele lor. Toți se temeau de o lovitură de stat a dreptei, ca reacție la această acțiune teroristă a extremei stângi. La vitrinele multor magazine și baruri fuseseră coborâte obloanele. Pe străzile și în piețele unde de obicei se înghesuiau mii de turisme și de autobuze, nu mai circulau decât taxiuri. Părea că locuitorii Romei fugiseră, ca niște animale care au adulmecat semnele prevestitoare ale unui cataclism.

(...)

Știau și ei că în mașina în care se deplasa Aldo Moro atunci când un glonte fărâmase parbrizul și-l ucisese pe șofer, era albastră; și că în mașină se aflau cinci genți, dintre care una era plină ochi cu medicamente. Amănunte noi nu se comunicaseră. (...) Ceea ce aștepta publicul acum era prima veste din partea răpitorilor.

(...) În fața Primăriei de peste drum apăruseră parapete făcute din saci de nisip, peste care se aflau acum și capetele somnoroase ale unor militari. (...)

- Bineînțeles, răspunse Zuccarelli, zîmbind. - A informat-o pe Madonna cu privire la această catastrofă națională (...) Dar unde e Aldo Moro? Unde îl țin ascuns? Ce zici? Am impresia că nu departe de aici. Poate că am trecut și noi pe lângă ascunzișul și închisoarea lui.

Simonetti luă loc pe balustradă și se gîndi cîteva clipe.

-La Roma, da, îl țin ascuns la Roma – zise el. Un oraș mare oferă cele mai bune ascunzișuri. La țară, oamenii se observă mult mai mult unii pe alții; orice necunoscut bate la ochi. Un apartament în cartierele mărginașe, acolo anonimitatea este asigurată mai bine ca oriunde. În plus, teroriștii sunt adevărate animale urbane.

(...)

>

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp.  148-152.

TERORISMUL DE EXTREMĂ STÂNGĂ ÎN ITALIA ANILOR ”70

În 1985 scriitorul olandez  Oek de Jong (1952 - ) publica romanul Un cerc în iarbă. Eroina, o jurnalistă olandeză, este trimisă la Roma în 1976, în calitate de corespondent al ziarului la care lucra. Ziarista ia imediat contact cu problemele societății italiene, marcată de impactul terorismului de extremă stângă.

<Toate aceste subiecte fură puse în umbră de teroarea exercitată de Brigăzile Roşii la Genova, Torino, Milano şi Roma. Numărul bombelor semnalate și al atacurilor cu bombe depășise limitele posibilității de a fi încadrate într-o evidență statistică, și aproape zilnic, numeroși judecători, avocaţi, industriaşi şi ziarişti erau împuşcați în genunchi,  - o practică ce amintea de metoda mafioţilor sicilieni de pe vremuri de a reteza tendoanele genunchilor vitelor. Politicienii cei mai de seamă se înconjurară cu gărzi personale, întreprinderile în stare să funzizeze autovehicule blindate făcură afaceri strălucite, iar în orașele mari, la ușile turnante de la intrarea clădirilor băncilor erau postați paznici înarmați. Fotografiile de pașaport ale teroriștilor căutați înfățișau în majoritatea cazurilor bărbaţi şi femei în vârstă de douăzeci și treizeci și cinci de ani,  având pe chip o expresie plină de cruzime. Ideile lor politice fură răspândite pe scară mare, datorită mijloacelor de informare în masă.

Intervenția poliției și armatei nu fusese deocamdată decât prea puțin eficientă. Diferitele servicii de securitate păreau că lucrează independent unul de altul și chiar că se concurează între ele. După baia de sînge din 1969 din piazza Fontana de la Bologna, au existat indicii că unii agenţi de securitate erau în stare nu numai să descopere bombe, dar să le și plaseze și să le facă să explodeze, ca să arunce bănuiala asupra altora şi să mobilizeze astfel opinia publică.

Ziariștii publicară interviuri cu unii terorişti, care pentru justiție rămâneau incapturabili. Intervievații puneau la stâlpul infamiei corupţia  creştin-democraților, veche de zeci de ani, vorbeau destul de vag despre o conspirație a întreprinderilor suprastatale, și cu atât mai clar despre lozincile și minciunile democrației burgheze, și erau de părere că nu va mai dura mult până ce proletariatul italian se va revolta împotriva asupririi și exploatării. Marxism-leninismul părea să fie sursa de inspirație a teoreticienilor lor politici, dintre care unii se adăpostiseră la Paris. Scopul teroriştilor era distrugerea unei societăţi împărţită în clase.

Unii sociologi și psihologi puseseră terorismul sub lupa unei cercetări științifice și constatară că există motive să se bănuiască la acești extremişti o stare de spirit schizoidă sau paranoidă. Teroriștii, însă, se declarară sănătoşi.

Deținătorii politici ai puterii fuseseră nevoiți să se retranșeze în viule păzite cu strășnicie, care erau cercetate în mod regulat cu privire la eventuala prezență a unei aparaturi de ascultare. Vizitatorii care se apropiau erau iscodiți cu ajutorul unor camere de luat vederi, iar razele soarelui de searăpăreau că aprind bucățelele de sticlă aplicate pe fațade. Deținătorii puterii osîndeau, bineînțeles, în termenii cei mai severi cu putință, violența Brigăzilor Roșii și a altor grupări similare, căutând să înfățișeze terorismul ca fiind răul absolut. Se făcea apel la regulile de joc ale democrației, dar din păcate, încrederea în cei ce făceau apel la aceste reguli nu era prea mare. Învinuirile Brigăzilor Roșii, sintetizate în expresia  ’’terorism de stat’’, fură respinse ca fiind ’’ridicole’’. Cuvîntul ”ridicol” deveni uzual, iar atunci când apăreau noi învinuiri, pe care unii doreau să le respingă, acestea erau numite pur și simplu ”ridicole”.

Între timp, lumea ajunse bineînțeles să fie pe deplin conștientă d elipsurile pe care le mai prezenta totuși organizarea statului. Fură anunțate reforme sociale, dar mai fuseseră anunțate foarte des și în trecut asemenea reforme, pentru a se potoli neliniștea socială. Birocrația fu comparată adesea de către zeflimiști cu un organism hidrocefal. Această comparație se generalizase, încât chiar și deținătorii puterii aveau grijă să vorbească din când în când despre hidrocefalia birocrației. Problema politică cea mai importantă rămăsese nerezolvată: comuniștii se aflau de ani de zile pe băncile opoziției, și erau excluși în mod sistematic la tratativele referitoare la o coaliție cu creștin-democrații, deși conducătorii comuniști lăsaseră să se înțeleagă că scopul lor de a se ajunge la o revoluție și la o societate comunistă aparține definitiv trecutului. Compromisul istoric rămase o indicație elegantă cu privire la un eveniment care urma abia să aibă loc în viitor. Cabinetele se succedau, miniștrii își schimbau locurile între ei, iar după cîteva luni, stilul, prezentat ca nou, al noilor veniți, nu se mai deosebea de stilul vechi. De altfel, prezența sau absența unui guvern era pentru ceai mai mulți aproape imperceptibilă: viața își urma cursul.

Scopul teroriştilor era pur și simplu distrugerea unei societăţi împărţită în clase. Simplitatea acestei năzuințe stîrni ssuspiciune, încît lumea fu înclinată să vadă în spatele Brigăzilor Roșii nălucile unor organizații cu obiective ceva mai puțin simple. Unii erau de părere că brigadierii, trăind în grupuri izolate şi dirijaţi de conducători necunoscuţi, erau manipulaţi de serviciul american de informaţii, care,cu ajutorul gogoriței radicalismului de stînga, voaiu să intensifice teama de comunism. Alții bănuiau existența unui complot al serviciului rus de informații, care avea bineînțeles tot interesul să strice echilibrul într-o democrație occidentală stabilă, la care americanii țineau atîta. Alții, intelectuali radicali şi neputincioşi, ajunseseră la convingerea că, în cursul anilor, Brigăzile Roșii fuseseră infiltrate de agenți ai autorităților. Extremiștii deveniseră unealta unor anumite grupuri de putere dinlăuntrul serviciilor de securitate și al ministerelor.  Atacurile cu bombe şi răpirile serveau pentru a semăna panică în rîndurile populaţiei și a o mâna în braţele ocrotitoare ale statului, astfel putîndu-se păstra actualul status-quo.

Fiecare găsea dovezile pe care le căuta, iar confuzia era mare. Autorii de caricaturi politice înfățișau terorismul ca un balaur cu multe capete sau cua pe o caracatiţă care îşi întindea tentaculele asupra peninsulei.  Pentru toate partidele angajate în această luptă, devenise actuală o maximă a lui Machiavelli:  ’’Cu cît mai puţin se ştie, cu atît mai mult se va bănui’’.>

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, editura Univers, București, 1991, pp. 17-19

UN CERC ÎN IARBĂ (JONG 1985)

Oek de Jong s-a născut în 1952 în orașul olandez Breda. Debutul său literar datează din 1975, eseurile și romanele sale obținând cinci premii literare în 1977, 1979, 1998 și 2013.

Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.

Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.

Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.

Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații  pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.”  (capitolul II: Un contract).