<
(…) Leda se rezema de un zid din curtea interioară a
școlii, decorat cu lozinci politice, și se uita la motivul decorativ foliaceu
de pe brățara ei de argint, când Joey Kurhajec îi spuse că Aldo Moro a fost
răpit de niște membri ai Brigăzilor Roșii, cu o oră în urmă, la mai puțin de un
kilometru depărtare de școală, pe via Fani. Cinci membri ai gărzii personale a
lui Aldo Moro fuseseră împușcați mortal. Lena dădu din cap.
-A fost răpit – exclamă Joey încă o dată.
– Aldo Moro?
– Da, Aldo Moro. Acum s-a dus naibii totul. Ai să vezi.
– Nu cumva ne este dat să avem și o revoluție?
Dar Leda n-avea să uite niciodată capul plecat al
băiatului care, în mijlocul elevilor îmbulziți în jurul lui, ținea ridicat, cu
un gest solemn, un radio cu tranzistori. Leda auzi crâmpeie ale unui buletin de
știri. Aldo Moro, șaizeci și unu de ani, de patru ori prim-ministru, președinte
al partidului creștin-democrat, a fost răpit azi dimineață pe via Fani, în
cartierul Monte Mario. Patru membri ai gărzii sale personale și un șofer au
fost uciși de gloanțe trase cu arme semi-automate. Moor era în drum spre clădirea
Parlamentului, după ce se rugase ca de obicei, într-o capelă. Pe via Fani
căzuse într-o capcană. Răpitorii folosiseră trei automobile și o motocicletă;
câțiva dintre ei purtau uniforme ale companiei de navigație aeriană Alitalia.
În același timp, rețeaua telefonică, în cartierul Monte Mario, încetase să
funcționeze, din motive încă neelucidate. Scene dramatice în clădirea
Parlamentului. Se vorbea despre un atentat împotriva democrației și despre
starea de asediu. La Roma și în multe alte localități din țară, toate
activitățile fuseseră suspendate. În cele din urmă, automobiliștii fuseseră
avertizați că cele mai multe stații de benzină fuseseră închise.
(...)
Leda fu prima care nu mai putu să suporte seriozitatea.
Își consolidă reputația când îndrăzni să se întrebe cu glas tare dacă poporul
avea să-i ducă lipsa, lui Aldo Moro, bărbatul care ll televiziune făcea
întotdeauna impresia că e mort de oboseală, care nici nu confirma, nici nu
infirma, și-și plictisea toți auditorii cu argumentele sale prolixe. (...)
Pe via Fani, Leda își închipui că este figurantă într-un
film, împreună cu carabinierii, care formaseră un cordon. Se strecură în
spatele lor, îndreptându-și privirea iscoditoarea printre cei din jur, dar
porțiunea de stradă pe care o vedea nu mai amintea nimic de moartea a cinci
oameni. Fotografii se repeziseră spre camerele lor obscure, cadavrele fuseseră
evacuate. Dar toți așteptau, și așteptau, și manifestau un enigmatic
interes pentru cei care se aflau în interiorul cordonului. Buchetele de flori de
lângă bordura trotuarului, Leda nu avea să le vadă decât în dimineața
următoare, într-o fotografie dintr-un ziar. Așadar, teroriștii izbutiră să-și
parcheze într-un cartier închis ermetic
automobilul , pe a cărui pardoseală îl ghemuiseră pe Moro între banchete.
(...) Joey cuteză să iasă încă o dată pe stradă și se
întoarse cu ediția specială a unui ziar. Titlurile exprimau amploarea dramei.
La o oră după ce fusese pe via Fani, Leda îi văzu pe membrii uciși ai gărzii
personale, întinși pe caldarâm.Unul din ei mai ținea în mână un ziar, și Leda
izbuti, cu ajutorul unei lupe, să afle că numa cu câteva clipe înainte de
moarte, omul acela citea La Repubblica.
(...)
Roma făcea în acea zi o impresie dezolantă. Cei mai mulți
locuitori, după ce aflaseră de răpire, se retrăseseră în casele lor. Toți se
temeau de o lovitură de stat a dreptei, ca reacție la această acțiune teroristă
a extremei stângi. La vitrinele multor magazine și baruri fuseseră coborâte
obloanele. Pe străzile și în piețele unde de obicei se înghesuiau mii de
turisme și de autobuze, nu mai circulau decât taxiuri. Părea că locuitorii
Romei fugiseră, ca niște animale care au adulmecat semnele prevestitoare ale
unui cataclism.
(...)
Știau și ei că în mașina în care se deplasa Aldo Moro
atunci când un glonte fărâmase parbrizul și-l ucisese pe șofer, era albastră;
și că în mașină se aflau cinci genți, dintre care una era plină ochi cu
medicamente. Amănunte noi nu se comunicaseră. (...) Ceea ce aștepta publicul
acum era prima veste din partea răpitorilor.
(...) În fața Primăriei de peste drum apăruseră parapete
făcute din saci de nisip, peste care se aflau acum și capetele somnoroase ale
unor militari. (...)
- Bineînțeles, răspunse Zuccarelli, zîmbind. - A
informat-o pe Madonna cu privire la această catastrofă națională (...) Dar unde
e Aldo Moro? Unde îl țin ascuns? Ce zici? Am impresia că nu departe de aici.
Poate că am trecut și noi pe lângă ascunzișul și închisoarea lui.
Simonetti luă loc pe balustradă și se gîndi cîteva clipe.
-La Roma, da, îl țin ascuns la Roma – zise el. Un oraș
mare oferă cele mai bune ascunzișuri. La țară, oamenii se observă mult mai mult
unii pe alții; orice necunoscut bate la ochi. Un apartament în cartierele
mărginașe, acolo anonimitatea este asigurată mai bine ca oriunde. În plus,
teroriștii sunt adevărate animale urbane.
(...)
>
SURSA
Oek de
Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX,
București, 1991, pp. 148-152.
