Ștefan Cucu, Sub zodia blagiană, „Tomis”, Constanța, 1992
„Poeme flori”, „poeme umilință”, „poeme lumină”, „poeme exil”, „poeme trudă”! Deosebit de sugestivă este această calificare a poemelor din dedicația către cititori cu parfum de „Predoslovie” la un text bisericesc a volumului lui Ion Faiter, Sequoia giganteia, și, într-adevăr, intri în universul său poetic ca într-o mânăstire sau într-un muzeu, trebuind să te descoperi și să-ți lași la ușă încălțările pe care s-a depus noroiul vieții cotidiene. Înăuntru descoperi un spațiu hieratic, obiecte încremenite într-un tărâm al claustrării și, în același timp, al reculegerii.
Lucian Blaga este divinitatea tutelară a volumului, după cum explică autorul în lapidarul, fără titlu, preambul: „Poeme exil în casa de la grădină din Bistrița”, unde L. B. s-a retras către liniștea dorului (1939-1940), crescute-n „albumul de familie” umbrit de Sequoia Giganteia întru eternitate”. Cartea respiră, mai ales în ultimul dintre cele trei cicluri, un aer livresc, poetul cedând uneori locul dascălului de literatură română. Unele sintagme din amintitul preambul sunt tipic blagiene, spre exemplu: „poeme lumină” („Poemele luminii”), „către liniștea dorului” („La curțile dorului”).
Poezia lui I. F. are ceva și din filonul tradițional pillatian, elogiind civilizația rurală, amenințată cu dispariția, recompunând un peisaj bucolic, care pare ușor desuet: „Sfioase oi își scutură talanga / În pajiștea dintre pârâu și munte / Rup iarba fragedă cu silnicie / Păscut e neamul lor de colivie / Specie rară de cornute / Mormântul ți s-a închis în catastife multe” (Izgonirea din paradis). În Dor de casă și Căderea serii poetul își cheamă din apele memoriei „casa povârnită-n deal”, având nostalgia celui „irreparabile tempus” al copilăriei, al tărâmului inocenței și purității. (...)
Sub zodia unui „irreparabile tempus” se înscrie și Elegie cu Nichita, una dintre cele mai realizate piese lirice ale volumului, în care zeul blond, prințul poeziei românești contemporane, este surprins în ipostaza lirică și demiurgică, dar și în cea profund umană: „Nichita cel cuminte în priviri / cel neîmblânzit în rostogolirea /palelor de păr / precum paiul de grâu dat în pârgă / Nichita cel greoi în rostire și sprinten în gânduri /și plecat în căutarea lui Ptolemeu / să-ți facă cinste cu o vodcă / pentru lauda adusă / iar eu mi-am sporit colecția cu a douăsprezecea elegie / scrisă pe carte / lipsită de autograful tău / pentru că am așteptat mai întâi / să-ți vindeci piciorul / fără să știu că el era un sol al morții...”.
O altă emoționantă piesă lirică este „Octogenarul”, al cărei univers se compune din elemente cotidiene, aparent prozaice („cozile flămânde pentru ouă”, cozile la „pește”), dar se înscrie, în final, „sub specie aeterenitas”: „Și tot alergi / spre umbra ta / căruntă / pană de cuc umblătoare / în zodia frântă / și prea vorbitoare”.
I. F. cultivă mai multe structuri motrice și prosodice, dar are tendința de a folosi versul specific poeziei populare, uneori cu caracter satiric („Frunză verde trandafir / se întorc porcii de la jir...”) (Porc de câne) sau parodic (Tatăl nostru). Uneori întâlnim incantații folclorice: „Florile dalbe flori de măr” (Colind pentru băiat).
Volumul lasă impresia de eterogenitate, de „melange”, atât prin schemele metrice și prosodice variate, dar și prin îmbinarea tradiționalismului cu modernismul, prin cultivarea unor specii total diferite (elegie, fabulă, chiar și pamflet politic în versuri - acesta din urmă fiind ilustrat de Îndoliatul trandafir de mai). Întâlnim, pe alocuri, și unele „loci communes”, unele imagini uzate, desuete, ca: „vag suspin”, „ierni geroase”, „dulce legănare”, „bătrânețe sumbră”, „pacea veșnică” etc.
Dincolo de aceste scăderi, cartea atestă vocația lirică a lui I. F., o voce distinctă în peisajul literar dobrogean și nu numai, adăugând o nouă dimensiune aceleia mai vechi de neobosit publicist.
Un cuvânt de laudă se cuvine cunoscutului grafician și autor de „haiku” - uri, Ion Codrescu, cel care ilustrează în chip inspirat volumul.
