Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare,  odată cu credința părinților  - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări  de a conduce - de patriotism.  Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social;  mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre -  nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea.  Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni,  dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit;  unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul  nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că  nu veți găsi în fiecare canton  un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație,  în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni,  nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel  mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune  prejudecățile și rutinele  împing lucrurile  pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma  interesele nimănui, deci totul are un caracter local.

(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.

Revoluţie de tip francez (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la  o mică firmă pariziană care primeşţte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. Apoi meditează la vechea şi noua sa viaţă, dar în oraş încep confruntări armate ce se apropie de restaurantul de cartier în care îşi lua masa de obicei.

<(...)
Ceva se schimbase. M-am întrebat dacă într-adevăr este acelaşi restaurant. Da, era acelaşi. Acum foarte multe persoane stăteau la masă, cu carabina sprijinită de scaun. (...) Aproape toţi înarmaţi, atît clienţii obişnuiţi, cît şi ceilalţi.
-Dumnezeule, toţi trebuie să ne apărăm, îmi spuse chelneriţa văzându-mi chipul înspăimîntat.
(...) Cu greu recunoşteam clienţii pe care îi văzusem în fiecare zi. Nu mai aveau aceeaşi înfăţişare. Ceva esenţial se schimbase. (...)
Frînturi de conversaţie îmi ajungeau la ureche:
''Luptă de clasă'', ''măcelarul din Piaţa Roşie'', ''cuţitul între dinţi'', ''bogaţii'', ''săracii'', ''proletariatul'', ''antirevoluţionarism primar'', ''dictatură'', ''da, dar în libertate'', ''liber consimţită'', ''cîntecul zilelor de mîine'', ''zorii însinguraţi'', ''va fi o nouă noapte a Sf. Bartolomeu''*, ''asta va fi plătită cu sînge şi în sînge'', ''admiteţi că au vrut-o, cu corupţia lor'', ''porcii ăştia de burghezi'', ''muncitorii sînt săraci pentru că sînt cu toţii alcoolici'', ''şi drogul atunci'', ''colectivism'', '''individualism'', ''totalitarism'', ''societatea de consum'', ''cei ce sug sîngele poporului'', ''nişte vînduţi cu toţii'', ''conducătorii noştri''.
Brusc, un om înalt, slab, cu un aer furios, se ridică, bătu tare cu pumnul în masă, zbierînd cu o voce înspăimîntătoare:
-Şi fraternitatea! Nu trebuie să uităm fraternitatea!
(...) Omul se aşeză din nou. Discuţiile au fost reluate: ''paharul s-a umplut pînă-n vînt'', ''trei pătrimi din omenire trăieşte în mizerie'', ''dacă asta poate fi numită viaţă'', ''mor de foame'', ''noi sîntem privilegiaţi''.
''Nu sîntem privilegiaţi în raport cu privilegiaţii noştri'', ''prea mulţi privilegiaţi''. ''Jos privilegiaţii!'' ''Ceva trebuie să se schimbe.'' ''Oamenii rămîn aceiaşi'' ''Revoluţiile trec.'' ''Evoluţie sau revoluţie?''
''Totul are un sfîrşit. Totul are un început''.
''Asta-i cuadratura cercului.''
''Numai tinereţea are suficient entuziasm pentru...''
''Tinerii sînt mai lucizi decît noi?''
''Experienţa bătrînilor.''
''Tinerii sînt nişte ticăloşi.''
''Bătrînii sînt ticăloşi.''
''Există tineri ticăloşi şi bătrîni ticăloşi.''
''Cînd eşti ticălos, eşti ticălos pe toată viaţa.''
''Nu-i vom lăsa s-o facă.''
''Revoluţie de diverstisment.''
''Nu se poate, vedeţi, metroul, slujba, plodul, somnul''.
''Bucuria, vedeţi, putem trăi în bucurie.''
Eram frapat de nivelul ridicat al discuţiei. De preocupările interesante ale tuturor acestor persoane care pînă azi mi se păreau că dorm. (...) Un individ foarte gras, un soi de gigant, o bruftului că nu servea destul de repede. (...)
-Sînteţi comercianţi. Nişte exploatatori în fond.
-Exploatarea omulu de către om, am auzit.
Un freamăt de mînie îşi făcu loc parcă loc în sală.
-Eu sînt o muncitoare, a răspuns chelneriţa. Îmi cîştig viaţa cu sudoarea frunţii, în timp ce voi nu faceţi decît să vorbiţi, toate astea nu sînt decît vorbe.
-Tîrfă, îi strigă în faţă individul voinic chelneriţei.
N-am putut să suport asta. Tot eroismul din mine s-a trezit. M-am ridicat.
-Domnule nu ţi-e ruşine?
-Burghez murdar, mi-a ripostat individul, roşu de mînie. (...)
Am primit în faţă o lovitură de pumn, care m-a trimis pe scaunul meu. Chelneriţa, revoltată, îi dădu două palme teribile individului, care se aşeză pipăindu-şi falca. Apoi veni spre mine cu un prosop şi îmi şterse sîngele ce-mi curgea din nas.
(...) Dar în restaurant nervozitatea creştea. În timp ce beam paharul de rachiu pe care mi l-a oferit chelneriţa şi îmi ţineam batista la nas, în stradă se auziră pîrîituri de rafale şi deodată, ca la un ordin, oamenii îţi luară carabinele şi se ridicară:
-Plata, plata! strigau disperaţi chelneriţa şi patronul.
Unii le-au aruncat bancnotele în cap:
-Banii voştri murdari.
Alţii au ridicat din umeri fără să plătească. Alţii nici măcar n-au ridicat din umeri. Au ieşit îmbrîncindu-se.
-La arme, cetăţeni! striga mulţimea, îi vom învinge, îi vom învinge pe boşi.
S-au bulucit în stradă, în direcţia pieţei celei mari, spre dreapta. S-au întîlnit cu o mulţime înarmată cu carabine şi măciuci. Strada era plină de lume, indivizio care strigau, înjurau, cîntau. (...) Se auziră împuşcături. Strada se goli. În depărtare se mai auzeau înjurături şi cîntece. Pe şosea zăceau doi agenţi de circulaţie şi o bătrînă.
(...)>


SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 100-102.

NOTA M.T.
*În noaptea Sfântului Bartolomeu, respectiv 24 august 1572, are loc un episod al războiului religios din Franţa secolului XVII: în urma intrigilor reginei mame Caterina de Medicis, regele Carol IX ordonă partizanilor săi catolici masacrarea cîtorva mii de protestanţi din Paris.

Criza lumii moderne (GUENON 1931)

Rene Guenon, Criza lumii moderne, trad. A. Manolescu, pref. f. Mihăescu și A. Manolescu, Humanitas, București, 1993 (fr. 1931), 191 p.

5 Prefață

23 Cuvânt înainte

I. Vârsta sumbră

II. Opoziția dintre Orient și Occident

III. Cunoaștere și acțiune

IV. Știință sacră și știință profană

V. Individualismul

VI. Haosul social

VII. O civilizație materială

VIII. Invazia occidentală

IX. Câteva concluzii

coperta IV 

„Nu e deloc întâmplător că în ziua de azi multe spirite sunt bântuite de ideea <sfârșitului lumii>. Preocuparea pentru <sfârșitul lumii> e strâns legată de starea de neliniște generală în care trăim astăzi; presentimentul obscur a ceva pe cale să se sfârșească produce, în chip firesc, reprezentări dezordonate și, cel mai adesea, materializate grosolan; sfârșitul de care vorbeam nu este desigur <sfârșitul lumii> în sensul total pe care i-l acordă unii, dar e sfârșitul unei lumi, adică al unei epoci ori a unui ciclu istoric, aflat poate în corespondență cu un ciclu cosmic, așa cum ne învață toate doctrinele tradiționale. Starea actuală a lumii ne determină să presupunem apariția unei schimbări de importanță foarte generală care, indiferent de forma pe care o va lua - formă pe care nu încercăm să o definim - va afecta, mai mult sau mai puțin, întreg Pământul.”

Rene Guenon

Modernism versus sămănătorism

XXIII
1.„Modernismul” ca principiu de dizolvare a poezie epice. 2.-12.

1. (149) Cu acest capitol am încheiat istoricul mișcării sămănătoriste, sub diferitele ei forme regionale și în diferitele ei supravietuiri, pe care, de ar fi să o rezumăm, cu toate deviațiile și variațiile sale, am rezuma-o sub denumirea unei mișcări lirice și rurale. Simultan cu mișcarea sămănătoristă, ca o reacțiune împotriva tradiționalismului și ca o expresie a sincronismului civilizației contemporane, s-a produs și o mișcare modernistă, ale cărei faze în cadrul poeziei lirice le-am urmărit în volumul al treilea al acestei lucrări. După ce au descătușat poezia lirică de eminescianism și de tradiționalism și i-au împins mai departe evoluția în sensul individualismului și al subiectivismului, poeții moderniști au crezut că pot aplica și poeziei epice aceleași procedee și determina și aici o mișcare „modernistă” într-un sens identic. Întrucât evoluția genurilor literare e determinată de însăși natura și de legile lor interioare și unul e sensul evoluției lirice și altul, cu desăvîrșire contrariu, e sensul evoluției epice,  încercarea nu putea izbuti. Sămănătorsimul, mai ales cel moldovean, este, negreșit, după cum am spus, însuflețit de un principiu liric, dar acest principiu a rămas latent și s-a exprimat, pe cît a fost cu putință, în forme epice; cu totul altceva au voit unii poeți „moderniști” prin crearea unei proze lirice, subiective, fanteziste, dezlegate de „obiect”, expresie a unei viziuni individuale. (...)