„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993, decembrie

*

La New Delhi, India, a avut loc recent un prestigios congres internațional la care au participat nume de rezonanță din domeniul biochimiei farmaceutice, științelor farmaceutice și medicinei. Alături de cercetători din SUA, Canada, Japonia, China, India etc, a participat și conf. univ. dr. Natalia Roșoiu, creatoarea medicamentului „Alflutop”, care a prezentat lucrarea „Medicamentul Alflutop - compoziție chimică și efect terapeutic - explicarea mecanismului in vivo”. Intervenția cercetătoarei din Constanța sa- bucurat de un succes deosebit, lucrarea sa fiind solicitată pentru a vedea lumina tiparului, autoarea fiind invitată de pe acum la congresul următor, care va avea loc la Toronto, Canada.

*

Sala „Project” din Constanța a găzduit expoziția de tehnică de calcul a grupului de firme UNI DATA. Au fost prezentate publicului constănțean ultimele noutăți în materie, între care platforma hardware și software, rețele, soluții de interconectare, comunicații de date, multimedia, UNIX, CAD etc.

*

Inițiativa Biroului Permanent al PNL Constanța de a acorda bursa „I. C. Brătianu” unui student constănțean în 1994 este demnă de a fi semnalată, deși modesta sumă de 15.000 lei nu va putea acoperi  nici măcar contravaloarea ciorbei zilnice pe timp de o lună.

*

Legendarul „revoluționar” constănțean Lazăr Cercel continuă să-și dea în petic: încălcând cu voioșie statutul asociației și toate legile în vigoare. Ultima sa năzbâtie a fost deosebit de spectaculoasă: însoțit de numeroși „simpatizanți” din Mangalia și comuna 23 August, a reușit să schimbe comitetul director și să se autoinstaleze președinte al Asociației Revoluționarilor din Constanța. În episodul următor vom asista probabil la o nouă „detronare” a sa din funcție. Circul continuă...

*

Un eveniment important în viața etniei turco-tătare musulmane: Conferința Națională a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România a analizat nu demult activitatea desfășurată în ultimii doi ani, fiind reținute numeroase propuneri care vizează atât perspectiva imediată, cât și viitorul Uniunii. În funcția de președinte al UDTTMR a fost ales ing. Mambet Unal, iar în cele de vicepreședinți Memedemin Iașar, Ecrem Gafar și Șucuri Baubec.

*

O delegația a filialei Constanța a UDTTMR a efectuat o vizită în Republica Karaceai Cercheză la invitația domnilor Kazakov Ilias, Sanglibai Abutalip și Kereit Ramazan, membri de frunte ai Uniunii Tătare din republică. În cadrul schimburilor de vedere și contactelor avute în raionul Adighe Habi au fost consolidate relațiile de prietenie între reprezentanții celor două Uniuni, deschizându-se largi perspective de colaborare.

*

Postul local de televiziune „SOTI” a împlinit doi ani de activitate. Din păcate, primul post de televiziune din Constanța emite la ore târzii din noapte, după încheierea programului II al TVR și sâmbăta dimineața. Tuturor colegilor de la „SOTI” un „La mulți ani!”.

*

Florica Stanciu debutează editorial cu romanul istoric „Umbre la fereastra cetății”, o interesantă radiografie a ținutului dintre Dunăre și Mare în preajma războiului din 1877. Volumul a văzut lumina tiparului la Editura Europolis din Constanța, lansarea sa fiind găzduită de librăria „Mihai Eminescu”.

*

Au apărut numerele 5, 6 și 7 ale suplimentului literar artistic „Albatrosul” al cotidianului „Cuget liber”. Sumarul acestuia este o mărturie a faptului că minusculul nucleu redacțional își ține promisiunea făcută cititorilor în numărul de debut: promovarea valorilor autentice ale acestui spațiu, popularizarea valorilor universale ale literaturii și artei.

*

În condiții grafice excepționale a văzut lumina tiparului în Belgia un cuprinzător volum de haiku, în care, alături de maeștri ai genului din întreaga lume, figurează și câțiva membri ai Societății de Haiku din Constanța. Felicitări profesorului Ion Codrescu și tinerilor autori! 

„Eroul de la Steffen Sftrait” („TOMIS”)

 ?, Din istoria bătăliilor pe mare. Eroul de la Steffen Strait, traducere Aura Dumitrache, „Tomis”, Constanța, 199?

În timpul celui de-al doilea război mondial, deși serviciul american de submarine reprezenta numai 1,6% din toată flota navală, suferise pierderi mai mari decât orice altă ramură a marinei. Din 374 de ofițeri și 3131 membri de echipaj care și-a pierdut viața în Pacific, nici unul n-a murit mai eroic decât Howard Gilmore.

Activitatea lui Gilmore a fost relativ scurtă - mai puțin de opt luni - dar a cuprins atâta acțiune câtă poate exista de-a lungul vieții unui om. El a primit botezul, nu în apele calde și însorite ale Pacificului de Sud, ci în apele ce mărgineau insulele Aleutine, la vest de Alaska. 

Growler era încă în construcție când Gilmore a fost numit comandant în 1941, urmărind cu un ochi de părinte copilul ce se năștea pe docul de la Groton, Connecticut.

Pe 2 noi. 1941, cu o lună înaintea atacului de la Pearl Harbour, Growler a fost lansat la apă cu toată ceremonia tradițională.

În acest timp, serviciul de informații al marinei americane aflase un secret de ultimă oră, cu privire la detaliile operațiunii MI a amiralului Yamamoto, o schemă ce cuprindea strategia navală din Orientul Apropiat, care urma să anihileze forța americană. Aflându-se informația de neprețuit a intenției de acțiune a dușmanului, amiralul Chester Nimitz a alcătuit planul ce se baza pe alcătuirea unei linii de apărare formată din submarine dispuse într-un cerc larg de 300 mile la nord de Oahu. Astfel, a trimis Growler și alte șapte submarine în portul olandez [?] Unalaska, pentru a sprijini celelalte nave aflate acolo.

Triton a deschis lupta atacând distrugătorul Nenohi și scufundându-l. Rândul lui Growler a venit în dimineața următoare, când au fost depistate 3 distrugătoare. La începutul războiului distrugătoarele dușmane nu erau privite ca o țintă potrivită pentru atacul submarinelor, din cauza riscurilor implicate. Și sigur că o încercare de a ataca trei distrugătoare simultan era o sinucidere, mai ales că dușmanul era deja în alertă în urma scufundării lui Nenohi.  

Cercetările de după război au confirmat că Gilmore a scufundat Arare - un distrugător modern de 1961 tone și a produs grave avarii altuia, trimis în șantier la Tokyo, pentru reparații.

Timp de 13 zile, cât Growler a patrulat zona, a scufundat patru nave. Gilmore era încântat atât de echipaj, cât și de submarinul său. În două misiuni de patrulare a înregistrat succese remarcabile la care nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

La sfârșitul anului 1942 a fost trimis în Australia. Zona ce trebuia patrulată se afla între insulele Gilbert la est și Palau la vest. Centrul atenției trebuia să fie însă Strâmtoarea Steffen.

În noaptea de 16 ianuarie, Gilmore a interceptat un convoi japonez și a scufundat o navă. Acestui succes i-a urmat un altul, prin torpilarea altei nave, trei nopți mai târziu. Lupta pentru Guadalcanal atingând culmea vărsării de sânge, convoaiele care traversau insulele Solomon la nord erau foarte bine apărate de escorte de antisubmarine, astfel că atacul devenea din ce în ce mai dificil.

Growler a continuat să patruleze zona cu insistența vulpii care-și urmărește prada. S-a încercat atacarea a încă șapte convoaie, dar nici o navă nu a putut fi distrusă. Aceasta a constituit o mare dezamăgire pentru echipaj, care se obișnuise numai cu succese. Mulți comandanți s-ar fi întors acasă. Dar Gilmore a strâns din dinți și a continuat. Cei de la puntea lui Growler susțineau că nava era urmărită de blestem, dar Gilmore a ignorat asemenea superstiții. Parcă sporindu-i îngrijorarea, apele erau total lipsite de ținte și astfel că el s-a întors la Strâmtoarea Steffen. Era de fapt liniștea dinaintea furtunii, deoarece flota japoneză era pe punctul de a lansa operațiunea de evacuare Guadalcanal. Gilmore, nu cunoștea nimic din această hotărâre dramatică, ca de altfel nici flota americană. Cunoscând intențiile dușmanului, e puțin probabil că Growler sau oricare alt submarin din zonă s-ar fi repezit către The Slot să atace distrugătoarele care se duceau sau veneau dinspre Guadalcanal.

În noaptea de 30 ianuarie, a localizat un alt convoi și a reușit să avarieze o fregată. Dar i s-a răspuns printr-un contraatac. Mulțumită priceperii și răbdării lui Gilmore, însă, s-a putut părăsi zona.

În următoarea seară, căpitanul lui Growler stând în cabina sa într-o stare de depresie provocată de insuccesele repetate din ultima vreme, a fost chemat în camera de comandă. Ofițerul l-a informat că a detectat o țintă la 18 mile distanță. Cu mirosul dușmanului în nări, el nu și-a irosit timpul, pregătindu-se pentru un atac de suprafață. Ținta era acum destul de vizibilă - o canonieră de 3000 tone la 8000 iarzi. Growler a încercat să se apropie. Canoniera a detectat însă silueta submarinului și câteva momente mai târziu bătaia unui tun de 5 inci a spart întunericul explodând chiar lângă submarin. La puțin timp. Growler a lansat două torpile. Zâmbetul răutăcios schițat de Gilmore arăta satisfacția reușitei. Dar orice urmă de satisfacție a dispărut când torpilele și-au schimbat direcția îndreptându-se spre submarin. Dându-și seama de situație, tot ce a putut face în următorul moment a fost să iasă din raza de acțiune a acestora. Și a reușit. Torpilele au trecut pe lângă Growler pierzându-se în întuneric.

Growler a fost extraordinar de norocos că nu a împărtășit soarta altor submarine care au căzut victime propriilor torpile. Tullibee, de exemplu, s-a scufundat la nord de Palau, pe 26 martie 1944. Tang s-a scufundat în condiții similare la nord-vest de Formosa, pe 24 octombrie în același an. Asemenea accidente nu reprezentau o noutate. O altă întâmplare a fost pe 27 aug. 1879, când o torpilă s-a întors asupra navei care a lansat-o. Este vorba de corveta peruviană Abtao. Datorită curajului locotenentului Diez Carusco, care, cu mâinile goale, a deturnat traiectoria acesteia, s-a prevenit o tragedie.

Gilmore nu a împărtășit credința echipajului său superstițios care credea că-i urmărește blestemul, dar era mult mai nefericit de această situație.

Submarinul a fost de două ori norocos: în primul rând că putut evita torpilele ricoșate, iar în al doilea rând că a scăpat de urmărirea canonierei care lansa bombe de adâncime, la o mică distanță de locul unde era Growler.

Pe data de 4 februarie, submarinul a interceptat un mic convoi la câteva mile sud de Strâmtoarea Steffen, cuprinzând două nave de marfă de 1000 tone, escortat de o patrulă ce se îndrepta spre Canalul Gazelle. În ciuda condițiilor atmosferice, Growler s-a decis să întreprindă un atac de suprafață. El a schimbat direcția sud, a mărit viteza pentru a se putea posta înaintea convoiului. Deodată și fără nici un avertisment, Growler a lansat primul foc. La aproximativ 5000 iarzi, escorta japoneză a detectat submarinul. Semnalele luminoase au descoperit periscopul lui Growler. În câteva secunde japonezii au deschis focul și numaidecât bucăți din corpul navei au început să sară în aer. În același moment a apărut și un submarin japonez intenționând să-l urmărească. Dar Gilmore dăduse ordinul de scufundare în adâncime.

Bombele de adâncime lansate de submarinul japonez i-au produs lui Growler avarii la valvele hidrostatice, determinând infiltrații de apă.

În această situație, pentru a nu fi detectați, navigau un timp cu motoarele racordate la viteza de urgență, ca apoi să încetinească. Din cauza naturii primitive a sonarului ambarcațiunii dușmane, submarinul n-a putut fi văzut și, în final, Growler a putut naviga liniștit însoțit de zgomotul bombelor dușmane.

Growler a rămas scufundat în următoarele zile, exceptând o perioadă de timp când, fiind la suprafață, au putut efectua reparațiile necesare. Apoi submarinul și-a continuat drumul spre vest cu viteză mică în căutare de noi ținte.

În noaptea de 7 februarie, pe ecranul radar, cu mare greutate, din cauza ceții ce învăluia Strâmtoarea Steffen, a fost interceptată o navă de patrulare de 2500 tone.

Panica i-a cuprins imediat ce au constatat că nava dușmană avea aceeași traiectorie cu a submarinului. Chiar cu câteva minute înaintea impactului, ofițerul japonez alarmat a reacționat imediat virând la dreapta cu viteză maximă. Radarul lui Growler a urmărit schimbarea direcției. Dar înainte ca orice măsură să fie luată, conturul navei a apărut reliefat în ceață. Sirena a început să urle, impactul a fost inevitabil. Prova lui Growler a lovit nava dușmană aflată încă în mișcare.

Apoi, aceasta din urmă a deschis focul asupra periscopului lui Growler. Dezastrul produs pe puntea de comandă a fost de nedescris. Cei doi observatori rămași în viață au fost răniți de așchii sărite din corpul navei, iar brațul stâng al lui Gilmore atârna sfâșiat de gloanțe. Ofițerii de punte ajutau la transportarea răniților, întorcându-se să-l ajute pe Gilmore. Acesta era tuturor gloanțelor și sângera abundent. El a ordonat ofițerilor să coboare. Cei doi au ezitat o clipă dacă să respecte ordinul sau nu. Dar a învins disciplina. Gilmore a fost lăsat singur pe covertă.

Cea mai mare parte din echipaj nu era conștientă de drama ce avea loc pe punte. Închiși în compartimentele lor înguste, cu nici o șansă de evadare, își îndeplineau îndatoririle cu stoicism. Apa pătrundea în camera de comandă, iar sala pompelor a fost parțial inundată. În interiorul periscopului, locotenentul de pe Growler aștepta la capătul scării, în speranța că Gilmore va încerca să coboare.

Acesta n-avea de parcurs decât 8 picioare până la scară. Dar nefiind în stare să se miște și cu tunurile care măturau totul în cale, el știa că avea puține șanse să supraviețuiască. Mai mult, submarinul aflându-se încă sub raza tirurilor tunurilor, orice întârziere ar fi dus la totala distrugere a navei. Gloanțele lăsau urme serioase în partea de sus a periscopului și era numai o chestiune de timp ca dușmanul să reușească să scufunde Growler. Gilmore s-a hotărât. Adunându-și puterile a dat ordinul decisiv: „Intrați în imersiune!” Răvășit de emoție, Schade s-a supus. El a realizat că acum nu mai era căpitanul navei, respectând ordinul comandantului. Gilmore nu mai era, el preluând comanda navei. Viața fiecărui membru al echipajului devenise acum propria responsabilitate. Respirând adânc și rugându-se ca emoțiile interioare, a rostit ultima comandă: „Intrați în imersiune! Să părăsim imediat locul acesta.”

Printr-un miracol Growler a supraviețuit. Cu toate avariile suferite, Schade a reușit să aducă submarinul înapoi la Brisbane, o distanță de mai mult de 1000 de mile. Dacă Gilmore ar fi supraviețuit, ar fi fost mândru de căpitanul său.

Eroismul lui Gilmore a fost recunoscut postum, fiind decorat cu medalia de onoare. Prin sacrificiul său, el a devenit o legendă și un exemplu pentru toți comandanții din lume. Dup efectuarea reparațiilor, Growler a intrat din nou în luptă, reușind să scufunde un total de 32.607 tone nave japoneze. Pe 8 noiembrie, după mai puțin de două luni, a plătit și el ultimul tribut, fiind bombardat la adâncime de un escortor japonez, la sud-vest de Skezon. Deși și-a găsit sfârșitul pe fundul Mării Chinei de Sud, Growler nu va fi uitat, iar numele lui va fi legat întotdeauna de Howard Gilmore, care și-a sacrificat viața în beneficiul supraviețurii celorlalți.

”Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

A. T. - Harry Tavitian, să vorbim despre singurătatea și, de ce nu, despre singularitatea jazzman-ului „de cursă lungă”. Mă exprim astfel pentru că, în virtutea unei posibile comparații cu alpinismul, sunt mulți care pornesc ascensiunea legați de aceeași sfoară, dar, fatalmente, puțin au șansa de fi primii care au atins vârful

H. T. - Da, în privința asta eu recunosc că duc o cursă oarecum singulară sau solitară. Aceasta nu se întâmplă din lipsă de parteneri, ci prin faptul că pe undeva, cred că jazzman-ul are nevoie să creeze oarecum în singurătatea lui. Doar într-un astfel de cadru el poate să-și elaboreze tot acest aliaj al său, materialul și concepția sa. Că după aceea el iese în lume și se adresează publicului, asta este altceva, dar în acele prime faze ale concepției consider chiar necesar ca singurătatea să existe.

Eu, pe undeva, sunt și o astfel de fire: deși îmi place foarte mult și compania prietenilor, îmi de multe ori problema limitelor între care îmi pot găsi echilibrul.

A. T. - Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc cu impresia că jazz-ul este un sport de echipă. Să înțelegem atunci că realitatea este alta?

H. T. - Sigur că este un sport de echipă, dar în clipa aceasta fiecare trebuie să fie foarte stăpân pe el, să-și cunoască foarte bine meseria, în jazz este mare nevoie de acest lucru. De aceea, formulele care m-au atras și în care am cântat în ultima vreme au fost cele reduse. În primul rând începând cu formula de solo, când tu însuți ești primul om căruia trebuie să te adresezi, continuând cu formula de duo pe care am adaptat-o mai frecvent în ultimii ani, alături de bateristul Corneliu Stroe sau saxofonistul rus Anatoli Vapirov. Am subliniat că primul meu partener a fost percuționist, iar cel de-al doilea saxofonist fiindcă deși esența mea, fondul meu rămân aceleași, trebuie totuși să mă adaptez gândirii și concepției diferite a fiecăruia. Deci, cu cât este mai restrânsă formula în care cânți, cu atât mai bine trebuie să stăpânești instrumentul, cu atât gândirea ta trebuie să funcționeze mai prompt, mai ales că în jazz deciziile sunt luate aproape pe moment, jazz-ul fiind o muzică spontană. Asta îl și deosebește de fapt de muzica clasică, simfonică, de cameră.

A. T. - Pe lângă faptul că sunteți cunoscut ca un maestru al improvizației, se poate vorbi totuși de o strategie anume, de o „premeditare” a recitalului?

H. T. - Desigur că există, chiar într-o măsură mai mare decât își imaginează oricine. Ați folosit cuvântul „improvizație” și, în fond, nu este greșit. Dar acest cuvânt are și oarecare neajunsuri pentru jazz, deoarece pentru un meloman mai puțin avizat improvizația reprezintă ceva conjunctural, care nu îi inspiră prea mare încredere, astfel că prefer termenul de „spontaneitate”, efectul fiind același. Deci noi improvizăm, noi cântăm spontan, însă punctul de plecare este o temă dată, un nucleu, un motiv tematic, un ritm, cât de puțin, există așadar motivul tematic pe care începem apoi să-l dezvoltăm. Această dezvoltare este cea care are loc improvizatoric, spontan. Ea nu este pusă pe note, noi nu cântăm după o partitură, dar în timp ce improvizăm, prelucrăm de fapt materialul inițial al temei respective, iar prelucrarea se poate face în nenumărate feluri, există atâtea posibilități, atâtea procedee, mai ales că jazz-ul are deja o evoluție de o sută de ani și stilurile s-au diversificat atât de mult. Jazz-ul a intrat în combinație cu folcloruri ale diferitelor popoare, cu muzica de cameră, cu muzica veche, cu atâtea alte elemente, încât a ajuns un fenomen, aș putea spune, foarte-foarte pestriț. Deși improvizăm, nu poate fi vorba de haos. Jazz-ul are nevoie și beneficiază de o doză extraordinar de mare libertate. Sigur că orice artă nu poate exista decât în libertate. Mie mi se pare însă că jazz-ul face o excepție poate și fiindcă este și cea mai tânără dintre arte, născută la începutul secolului nostru, spre deosebire de celelalte arte care au împlinit câteva secole de existență.

Desigur că libertatea este un lucru foarte frumos, dar și foarte „periculos”, ca să spun așa. În sensul că, sunt convins că pe măsură ce ești mai liber, cu atât este nevoie să fii mai ordonat. Libertatea te face pe undeva pasibil și de multe greșeli care sunt pândite din toate părțile. De aceea improvizația în jazz înseamnă mult mai multă ordine decât în alte genuri. Atunci când un pianist o piesă de Prokofiev, Șostakovici sau Bartok, el știe că are de cântat foarte clar acea partitură. Sigur că și munca lui este imensă, el interpretează, dă sensuri noi, dar știe, repet, că are de făcut un lucru pe care nu are cum să-l modifice.

În cazul nostru, însă, creația și interpretarea au loc în aceeași clipă. Se nasc, se consumă și mor în aceeași secundă.

A. T. - Urmărind concertul-spectacol susținut în această vară alături de saxofonistul rus Anatoli Vapirov, s-a putut observa totuși cu ușurință existența unui scenariu. Acolo nu era numai muzică, ci era vorba și de o idee foarte clar urmărită, care se regăsea nu numai în muzică, era o mișcare ordonată, la granița cu coregrafia, plus alte mijloace de exprimare care aparțin teatrului.

H. T. - Este adevărat și poate că aceste lucruri au rămas, în privința mea, doar ca niște reminiscențe sau niște amintiri ale unor lucrări pe care cu ani în urmă le făceam într-o doză mult mai mare. Este vorba  de preocuparea mea pentru mișcare, costum, scenografie în muzică, deci împletirea muzicii cu toate aceste elemente sau, mai pe scurt, teatru instrumental.

A. T. - Ceea ce spuneți acum ne reamintește  spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, o montare inedită, a cărei scenică a fost, din păcate, scurtă și la care ați participat „plenar”.

H. T. - Acolo a fost însă o piesă pusă în scenă de o regizoare profesionistă (Mona Chiriță - n. n.), cu actori, cu păpuși, unde eu și Corneliu Stroe am făcut muzica.

Numai că muzica nu era pe bandă, ci eu și cu Stroe am apărut direct spectacol, cu toate instrumentele noastre, cu costumație, într-un cuvânt, eram distribuiți în spectacol. Dar ceea ce vă spuneam eu despre teatru instrumental este altceva. Mă gândesc la încercările mele, suitele pe care le-am scris în 1985, 1986, 1987, de exemplu „Music for Double Trio” sau „Cum a salvat Anton Pann Occidentul”. Apoi au fost suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii 1987-1989 și aici și la Brașov sau în alte locuri. Am studiat mult obiceiurile legate de această sărbătoare. Apăream cu texte, colinde, costumație, instrumentație adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosferă de ritual.

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din vină de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

A. T. - Și pentru că tot am ajuns „acasă”, să vorbim puțin despre clubul de jazz care ne găzduiește.

H. T. - Mai exact este vorba despre Fundația culturală Harry Tavitian. Acest club funcționează în cadrul ei, de două ori pe săptămână, luni și vineri de la ora 18 și își propune să-i adune pe cei puțini interesați de jazz, de arta adevărată. Asta pentru că, din păcate, concertele sunt foarte puține, iar aici putem asculta discuri, casete și chiar viziona benzi video. În curând vom extinde programul. Duminica va di dedicată audițiilor de muzică veche, preclasică, contemporană, străină și românească. Nu pot să spun exact ce vom asculta, pot să vă spun cu siguranță ce NU vom asculta. Vor fi evitate toate acele piese devenite „șlagăre”, cu cele câteva nume de compozitori care se găsesc în permanență pe afișele concertelor și la noi dar și în străinătate: Beethoven, Mozart, Schubert, Schumann, Chopin. De fapt, lor li se aduce un prejudiciu fiind cântați prea des. Istoria muzicii nu se rezumă numai la ei, iar vrem să oferim un fel de alternativă. Vom asculta ceea ce nu se ascultă de obicei în sălile de concerte sau ceea ce se ascultă prea rar. Vom viziona la video filme de artă. Sperăm să avem invitați oameni de cultură, am organizat deja niște întâlniri pe tema spiritualității ortodoxă. 

A. T. - Cu toate acestea, se vorbește tot mai mult despre absența atelierelor de improvizație, așteptate de publicul constănțean ca niște „daruri” ale fiecărui sfârșit de lună.

H. T. - Da, știu, nu sunt străin de acest lucru. Atelierele de improvizație au „mers” foarte bine, ajunseseră chiar un punct de referință pentru Constanța între anii 1987-1989, ultimul fiind în martie 1990. Însă tot sistemul anterior odată bulversat fiind, am fost și noi afectați de acest lucru. Aspecte, poate mărunte, cum ar fi cel pecuniar, ne-au făcut să nu mai putem ține aceste ateliere. Acest fenomen, cred eu, l-a resimțit și publicul, care acum pare că începe să revină. Pentru mine, în continuare, aceasta rămâne însă o problemă. Fără falsă modestie pot să vă spun că în ultimii trei ani absența de pe scenele constănțene nu mi se datorează numai mie, în exclusivitate, și aici pun punct acestui capitol.

A. T. - Să vorbim atunci numai despre anul concertistic 1993 sau despre împlinirile lui.

H. T. - A fost un an bun, chiar dacă în acest moment nu-mi amintesc cu exactitate toate realizările mele.

Chiar acum, foarte recent, mi-a apărut un compact-disc „There is Aways a Home”, scos la Varna de Anatoli Vapirov. El cuprinde două concerte pe care le-am susținut împreună cu saxofonistul rus în vara aceasta, în Italia. În urmă cu câteva luni a apărut și o casetă, tot în duet cu Anatoli Vapirov, care cuprinde o bandă înregistrată la Moscova în 1991. În vară am participat la Festivalul Internațional de Jazz de la Varna împreună cu cvintetul „Blues Community”, în a cărui componență alături de mine și de Corneliu Stroe, se mai află trei tineri foarte talentați: clujeanul Hano Hoffer la chitară și muzicuță, saxofonistul bucureștean Mihai Iordache și Cătălin Rotaru la contrabas. Apoi am participat și la proiectul „Euro-România”, fiind invitat de UNESCO, la două săptămâni de croazieră pe Dunăre, împreună cu o echipă de artiști, în ideea de a scoate cultura română în Europa. În toate porturile în care am acostat, Bratislava, Budapesta, Viena etc, au avut loc spectacole folclorice, de teatru, muzică de cameră și jazz. Eu am fost bucuros nu atât pentru că am fost invitat acolo, ci fiindcă prin mine, de fapt jazz-ul a făcut parte din echipa artistică a României, iar acum, de curând, m-am întors din Leipzig, Germania, unde am participat la alt festival.

A. T. - Pentru că ați amintit ultimele apariții discografice ale dv. în străinătate, mă gândeam totuși la succesul de casă pe care l-a înregistrat în 1992 Electrecord cu „Creațiunea”, disc realizat împreună cu Corneliu Stroe.

H. T. - Da, a fost un disc bine primit și în străinătate. Acum am în lucru, tot la Electrecord, un disc cu Eugen Gondi, care, din păcate, de trei ani nu mai este în țară. Este vorba de o bandă mai veche, pe care numai eu o am, cred că nici la Radio nu mai există, a unui concert din 1986 la festivalul de la Satu Mare. Un concert foarte reușit, la care țin foarte mult. Problema este că între timp s-a schimbat conducerea Electrecordului și nu pot să spun ce soartă va avea acest disc. Oricum, eu voi lupta ca el să apară, dacă nu aici, la altă casă de discuri.

A. T. - Nimic încurajator pentru publicul constănțean, nici măcar pentru anul viitor?

H. T. - Tot ce pot spune încurajator pentru publicul meu din Constanța, dar poate mai mult pentru mine, este că eu îl simt totdeauna foarte aproape, așa cum a fost mai bine de zece ani. A fost poate singurul meu sprijin pe care l-am avut în momente foarte grele, ceea ce nu se uită și știu că acest public este în continuare alături de mine, așa cum sunt și eu alături de el. Fără a promite nimic, pentru a nu dezamăgi, vreau să știți că îmi doresc să dăruiesc cât mai multe concerte Constanței și voi lupta pentru aceasta.

„Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, „Tomis”, Constanța, 199?

În septembrie 1953, când am început cursurile anului universitar, la Facultatea de Drept din București, tensiunea întreținută de fanaticii de la organizațiile de UTM și de partid scăzuse. Din anul întâi am remarcat o fată frumoasă și blondă, Doina Stupcan, cu o alură sportivă, băiețească. Făcea parte dintr-un grup de colegi, în majoritate bucureșteni, care forma un fel de elită a promoției lor. Printre ei se remarca un băiat slăbuț, sobru, corect îmbrăcat, care urmărea atent ce se petrecea pe culoarele facultății. Era Șerban Nedelcovici, care avea să devină un scriitor important. Stabilit în Franța, în 1990, i s-a acordat titlul de Chevalier de l ordre des Artes et des Lettres, iar în 1992 Premiul Academiei Româno-Americane. În luna octombrie 1954, când eram în anul III, într-o sâmbătă după-amiază am plecat într-o excursie în Bucegi. Cred că eram vreo 80 de studenți. În tren era veselie. Tinerii își exprimau euforic evadarea din București pentru două zile. Am văzut-o și pe Doina Stupcan. Am coborât în  Bușteni când se lăsa seara. Începuse să burnițeze. La poalele muntelui, înainte de a începe ascensiunea, un student de la istorie s-a erijat în conducător al excursiei și a dat dispoziții cu privire la modul cum să escaladăm muntele, pentru a ajunge cu bine la Cabana Babele, locul de destinație. La începutul ascensiunii era veselie, se spuneau glume. Pe măsură ce oboseau, s-a instalat tăcerea. Ninsoarea se întețea. Nu bătea vântul. Prin ninsoare s-au auzit niște strigăte speriate, apoi niște comenzi ca la armată. Un student a alunecat de pe potecă și după câțiva zeci de metri s-a izbit de un brad. Câțiva studenți au coborât cu lanternele aprinse și l-au urcat pe potecă, după care mai mult pe sus l-au dus la Cabana Piatra Arsă. Studentul accidentat a rămas la Piatra Arsă în grija cabanierului și a altor turiști. Noi ne-am continuat drumul fără alte incidente până la cabana Babele. Când ne-am culcat, mai ningea lin.

A doua zi, după amiază, am plecat spre Predeal. Când am ajuns la Piatra Arsă, studentul de la Mine era în comă. Conducătorul excursiei a hotărât să-l coborâm cu o targă. S-au oferit să ajute la coborârea studentului cu targa doar vreo 5 sau 6 studenți, printre care Doina Stupcan. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o solidaritate ca în acel grup. Cred că prezența Doinei a contribuit la sudarea grupului și comportarea cu adevărat camaraderească a tinerilor. Zăpada începuse să se topească și exista pericol de alunecare. Nu știu la câte minute ne schimbam la căratul tărgii. Băieții au încercat s-o menajeze pe Doina, dar ea a refuzat. Nici noi nu vream să rămânem mai prejos. Când am ajuns la poalele muntelui, ne aștepta o ambulanță de la Spitalul din Predeal, care a luat studentul accidentat. Mai târziu am aflat că a murit. Pe ceilalți studenți din grup care au transportat targa cu studentul accidentat nu i-am mai întâlnit. Pe Doina o întâlneam zilnic în facultate și ne salutam cu simpatie.

Istoria din Bucegi am povestit-o de multe ori, elogiind comportamentul Doinei. Când am citit romanul Somnul vameșului, în trei volume, de Șerban Nedelcovici, am întâlnit mai multe personaje cunoscute, transfigurate artistic, bineînțeles, printre care și Doina.

Recent am citit „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” de D. Jela. Am aflat că Doina Stupcan, la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958, a fost arestată și condamnată la șapte ani închisoare. La Jilava a fost colegă de cameră cu Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu. Doina Jela reproduce din însemnările Monicăi Lovinescu care a încercat să reconstituie calvarul mamei sale. Monica Lovinescu a fost la Tel Aviv unde a întâlnit co-deținute cu mama sa, la Malmaison și Jilava, care, printre altele, i-au dat relații și despre Doina Stupcan. Citez din însemnările Monicăi Lovinescu: „Doina Stupcan (...) s-a remarcat prin curaj și îndârjire față de anchetatori la proces; îi aducea în fiecare zi mamei de la plimbarea prin curtea închisorii câte o floare, cu toate că un asemenea gest, dacă ar fi fost prins, ar fi fost pedepsit cu izolatorul. Astfel, mama avea prinsă în tăblia superioară a patului - deasupra ei dormea Botzie - un mic buchet care se reînnoia mereu și la care putea privi.”

Din însemnările Monicăi Lovinescu rezultă că Doina era fiică de general, așa cum de altfel se discuta în facultate, iar mama sa lucra într-o cooperativă.

Am cunoscut-o doar în treacăt pe Doiua Stupcan. Dar în cele două cazuri limită, când a ajutat la coborârea cu targa a studentului accidentat, în vreme ce marea majoritate a colegilor s-au eschivat și grija, ca față de o mamă, la Penitenciarul Jilava, pentru colega sa de detenție, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, demonstrează o mare forță de caracter.

În laboratoarele de la Facultatea de Drept care devenise ideologică aproape în totalitate, unde se încerca formarea omului nou, adevăratele caractere au rezistat. 

Este și cazul fiicei de general, Doina Stupcan.

„Anul editorial 1993” („TOMIS” 1993)

 ***, Anul editorial 1993, „Tomis”, Constanța, decembrie 1993

„Tomis” întreabă, răspund editorii: Thomas Kleininger - Humanitas, Marin Mincu - Pontica, Tiberiu Avramescu - Minerva, Denisa Comănescu - Univers
1. Cum apreciați activitatea editurii unde lucrați la sfârșitul acestui an?
2. Care au fost dificultățile întâmpinate de instituția dumneavoastră în acest interval de timp?

*

Trebuie, cred, să începem așa: specificul oricărei edituri este acela că realizează profit foarte târziu. De aceea, fiecare pas este periculos și trebuie cântărit cu prudență. Așadar, ciclul de revenire este foarte mare, durează mult, iar la noi situația se agravează prin aceea că inflația, pe parcursul acestui ciclu lung, „mănâncă” din profit, trebuie găsite metode pentru a scurta acest ciclu, iar aceste metode dau deseori impresia unei încrâncenări și a unui suflu scurt. Apoi, se poate spune, simplificând, că o editură, nu numai la noi, ci și în occident, lucrează 11 luni fără profit și doar a douăsprezecea lună a anului este cea în care realizează profitul. Am făcut această introducere, pentru că suntem la începutul celui de-al patrulea trimestru și nu se poate judeca încă situația noastră, ci abia după  primele luni ale anului următor. Cum se spune, la noi nu toamna, ci primăvara se numără bobocii, la modul concret, chiar, atunci se dă raportul de activitate în fața adunării generale. Așa încât, dacă este să mă pronunț asupra 

anului editorial o fac incluzând și trei luni din anul precedent.

Anul trecut noi am scos 86 de titluri, iar acesta încercăm să obținem în jur de 100. Creșterea nu mai e atât de spectaculoasă în număr de titluri însă dacă vă gândiți că asta înseamnă două cărți pe săptămână, cred că am atins un nivel destul de important. Pentru a afirma asta, ne comparăm și cu celelalte edituri din țară, unde cifrele sunt în jurul a 30 de titluri la editurile de stat - și e de văzut cum stau lucrurile la cele particulare - și cu editurile din străinătate. Dar presupun că nici editurile care scot cărți „populare” nu au multe titluri, ci vin cu două-trei-cinci și au în schimb tiraje foarte mari. Deci, cât privește numărul de apariții, nimeni nu scoate mai multe decât noi, la ora actuală, în țară, iar în privința „popularității”, noi avem un public care ne este credincios, pe care-l știm, pe care-l simțim ca pe un sprijin permanent.   

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Cum știți, marea dificultate în statele post-totalitare este, pentru producția de carte - difuzarea. Și atunci nu pot să vorbesc despre activitatea editorii fără să spun că am mărit numărul de librării și deci ajungem în mai multe locuri din țară decât până acum. Într-un fel sau altul, ajungem în toate orașele mari, deși nu avem propriile noastre librării în câteva dintre ele, cum ar fi Brașov sau Constanța. Dar căutăm să ajungem, într-un fel sau altul, peste tot. Trebuie să spun că avem și un serviciu de carte prin poștă, care încearcă să comunice cu cititorii prin intermediul presei, unde anunțăm ce titluri disponibile avem și putem expedia la cerere în orice colț al țării. 

Prin urmare, teoretic, orice om poate ajunge la cărțile noastre. Practic, bineînțeles că lucrurile nu stau întotdeauna așa. Din păcate. 

Nu putem deocamdată face tiraje care să treacă mult dincolo de un necesar imediat și problema mare este astăzi că producem cărțile în așa fel încât să se epuizeze imediat. Adică o carte pe care nu o vinzi într-un interval de timp foarte scurt aduce numai pierderi, chiar pierderi, nu pierzi doar banii investiți în ea, ci sunt pagube care provin din depozitare, manipulare, transport etc. 

În felul acesta se creează o stare anormală, o epuizare mult prea rapidă a titlurilor care ar trebui să rămână disponibile pentru cumpărători o perioadă mult mai îndelungată, să se acumuleze într-un fel de bibliotecă latentă pe care orice om s-o poată avea când și-o dorește. Din motive financiare noi nu putem să depozităm cărți și să le ținem la dispoziție pentru o perioadă ceva mai lungă. Pe de altă parte, din motive tehnice, nu se pot face suplimentări de tiraje, și aici ajung la problema principală.

Frustrarea principală ne este pricinuită anul acesta de tipografii pentru că acestea sunt insuficiente. Există încă un monopol al tipografiilor de stat, pentru că o tipografie este o investiție foarte mare pe care nu și-o poate permite decât statul și profitând de această situație, acolo se prestează o muncă foarte scumpă și proastă. Din punct de vedere al calității sunt sub orice critică.

Dar să vă spun, legat de aceasta, și reușita noastră de excepție, care iese puțin din limitele a ceea ce am făcut până acum, este vorba de cele două ediții bibliofile (în jurul cărora a început o întreagă dezbatere în mediile bucureștene) care se cumpără deja, ceea ce înseamnă că există oameni ce le apreciază ca obiecte frumoase, înțelegând în același timp că sunt o investiție foarte bună, cu totul și totul ieșită di comun.

Pentru noi a fost o provocare și un pariu să facem așa ceva, a trebuit să detașăm cu totul un editor, care s-a ocupat exclusiv, tot anul, de obținerea acestor produse, fiindcă lipsesc serviciile esențiale oferite de tipografiile din Occident, lipsește hârtia de excepție, a fost deci un efort imens.

În privința tirajului, aici sunt niște reguli foarte stricte, se scot 100 de exemplare, din care 20 se retrag rămânând să acumuleze în timp o valoare din ce în ce mai mare, toate sunt exemplare semnate de autor, numerotate, executate pe o hârtie și cu o iconografie excepționale.

În ce privește cartea lui Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani, ilustrată cu 9 gravuri ale lui Horia Bernea - plastician cu cotă foarte înaltă, stranietatea ei constă în faptul că nu au fost puse împreună, cum se întâmplă de multe ori un text și niște gravuri, fie ele și de excepție, ci text și gravuri s-au născut din aceeași experiență comună, a exilului lui Andrei Pleșu la Tescani. Prețul acestei cărți este de 223 mii de lei. Cea de a doua, Oglinzile lui Petru Creția, este ilustrată cu serigrafii ale unor studenți de la Academia de arte plastice și însoțită de o mapă de lucrări ale acelorași, care n-au „încăput” între paginile cărții.

V-am spus toate acestea ca să știți că prin acest efort, noi am obținut un nou standard de calitate, el a funcționat ca un fel de provocare internă. De acum înainte, cărțile noastre ar trebui să fie, sigur, nu bibliofile, dar să aibă un nivel tehnic mai ridicat și un aspect pe măsură. Când vorbești de bibliofilie este absolut obligatoriu să fie frumos. Dar cred că toate cărțile trebuie să fie frumoase, nu pot fi estetice numai înăuntru, o carte nu e un suport  de hârtie pe care vehiculezi niște gânduri înalte și niște sentimente tulburătoare, ci trebuie să existe o concordanță între conținut și materialul propriu-zis. Eu prevăd o schimbare destul de rapidă în domeniul acesta nu numai la noi, ci se vede și pe stradă acum, sunt oameni care au început să tipărească în Occident, sunt coperți care se fac în diverse stiluri, a început o competiție pentru aspect. Ceea ce nu e rău, fiindcă astăzi, când te prezinți cu cărțile astea ale noastre la marile târguri internaționale, deși s-a investit în ele mult efort exact pentru aspect, exact pentru exterior, ele continuă să arate destul de jalnic, în comparație cu ceea ce se face peste hotare. Acolo, grație tehnicilor sofisticate de tipărire, lucrurile au luat un avânt inimaginabil. ȘI e firesc să fie așa, cum este bine să ai mașinile cele mai frumoase, florile cele mai frumoase, este bine pentru suflet să ai cărțile cele mai frumoase.    

Am mers cu cele două cărți la Frankfurt și ele au fost apreciate, dar vreau să vă spun că nu ăsta este lucrul cel mai important, ci este important ce se întâmplă aici, în țară. Atunci când aveam 10 titluri, sau 15 sau 20, ne puteam simți ca o barcă aruncată de valuri încolo și încoace, dar eu sper că acum situația editurii noastre a început să se stabilizeze, și de aceea aș spune că reușita acestui an este păstrarea unui public fidel (în condițiile în care situația economică s-a deteriorat așa de mult) și continuitatea unui efort - în România un lucru destul de neobișnuit. La noi se pornește întotdeauna cu mare entuziasm și la un moment dat se instaurează o mare oboseală.  

Aici, la Humanitas, cred că lucrurile au început să devină ușor impersonale, am devenit, cred, una din acele instituții care funcționează cumva de la sine, fără un efort personalizat.

Este o exagerare amabilă ceea ce spuneți dumneavoastră, anume că Humanitas este singurul lucru bun care s-a întâmplat de la revoluție încoace, după mine s-au întâmplat chiar în cultură, tocmai aici unde confruntarea cu rigorile economiei de piață e atât de dură, lucruri deosebite: filme interesante, experimente extraordinare în teatru, lucruri absolut minunate  

Cred, în general, că imposibilitatea statului de a mai subvenționa cultura și dificultățile care rezultă de aici, sunt o mare șansă, fiindcă se nasc energii creatoare nebănuite, izvorâte tocmai din conștiința acestei crize. 

Alături de toate lucrurile acestea care s-au întâmplat, eu spun că important la noi este că s-a acumulat deja un fel de bibliotecă și că asta nu poate - subteran, să nu schimbe ceva în România, în oamenii tineri, sau în cei mai în vârstă. Este ceva ce nu mai poate fi eludat. Este un stăvilar împotriva restaurației - HUMANITAS.

*

Apreciez ca foarte bună activitatea editurii Pontica în acest an, ținând cont de faptul că fără un sediu - ocupat abuziv de primărie -, fără o tipografie - care este totuși a Universității și există anumite uzanțe, care trebuie respectate, fără un personal corespunzător - avem de fapt doi redactori, un administrator și un om de serviciu - și în condiții pe care nu se poate să nu le știți - a reușit să scoată, totuși, cinci cărți de poezie, respectându-și adică acel pariu cu sine, de a scoate cinci poeți pe an.

Este vorba de aparițiile din colecția de poezie „Euridice”, unde i-am publicat anul acesta pe Alexandru Mușina, Paul Daian, George Popescu, Dan Ciachir - și un al doilea debutant, căci, așa cum avut în prima serie de 5 unul, avem și acum unul, pe Felix Lupu - cu Scriituri simultane. În altă ordine de idei, a a ieșit curând de sub tipar și în câteva săptămâni va fi piață, o nouă carte în colecția „Biblioteca italiană” - este vorba de eseul faimos al esteticianului Gianni Vatimo Sfârșitul modernității - și tot așa este posibil ca până la sfârșitul anului să mai apară un alt eseu al acestui estetician - Dincolo de subiect, o altă carte care a stârnit, la timpul ei, vâlvă în Europa. Sperăm, dacă vom mai avea forțe, tot în „Biblioteca italiană” să publicăm romanul Disprețul al lui Moravia, iar în colecția de critică și teorie literară - unde n-au apărut până în prezent decât două cărți - să publicăm alte câteva titluri. 

Aș putea deci spune că la o editură care nu are nici un fel de posibilități materiale, fiindcă a rămas la stadiul în care era atunci când s-a transformat din editură de stat în societate comercială, în sensul că nu e societate pe acțiuni, nu are decât posibilități de subvenționare care vin de la guvern, nici unul, dar nici unul din factorii locali nesprijinind-o, activitatea n-a mers bine, ci incredibil de bine, în condițiile date. 

Toate cărțile de până acum, pe care le știți, de altfel, au fost subvenționate de stat.

Dumneavoastră spuneți că întreprindeți o anchetă printre editurile prestigioase, de nivel național, că ne socotiți o asemenea editură, ar trebui să știți mai bine decât mine dacă ați mai întâlnit o situație similară, o asemenea reacție de respingere, ca a unui corp străin, de către o urbe, prin forurile diriguitoare, a unei instituții pe care aveți amabilitatea s-o socotiți de nivel național și chiar internațional. Un fel de incompatibilitate cu lucrul de calitate, cu valoarea. Fiindcă lucrurile așa stau: editura Pontica, identificată cu Marin Mincu, nu are la această oră un sediu. Ne-am judecat pentru el, cum știți, procesul a fost câștigat de editură, iar primarul, dl. Cornel Neagoe, nu vrea s-o elibereze. Există o hotărâre judecătorească deci, pe care dl. primar nu vrea s-o pună în aplicare, deși au fost întruniri la nivel de prefect, cu toate forțele implicate, deși s-a spus că trebuie să respecte Constituția, deși e vorba de una din puținele instituții locale de exigență și standard, cum spuneți, naționale, lucrurile au rămas așa cum au fost. În notița din „România liberă” spuneți că ați sesizat o singură inexactitate, aceasta cu statutul juridic al editurii. Nu e o inexactitate, e o infamie extraordinară, și mă mir că dl. Mihalcea a preluat-o și o perpetuează în ceea ce a scris apoi el, că e vorba de un SRL al cărui patron aș fi. În realitate, nu sunt ca și până acum, decât director onorific. De când există această editură, nu mi s-a plătit (nu mi-am plătit) nici un leu măcar, nici pentru deplasări, și nu mi-am plătit nici drepturi de autor pentru traducerea la Umberto Eco.

Ați vrut să știți care sunt marile probleme. Și la noi, ca peste tot, inflația care, pe distanțe în timp de la punerea în vânzare a cărții și până la recuperarea banilor, face să dispară nu numai profitul, ci chiar investiția inițială. La noi însă totul e agravat de lucrul acesta într-un mediu ostil, refractar, nu lui Marin Mincu, ci ideea de cultură și de valoare. În multe locuri, de dragul acestei idei, se fac multe. Aici nu se face nimic și nu se pune pe talerul balanței, nici că primul doctorat la Universitatea din Constanța se dă sub conducerea lui Marin Mincu, nici că la invitația mea va veni la Constanța eminentul romanist Eugen Coșeriu, ca să primească primul titlu de Doctor Honoris Causa conferit de această universitate.  

Nu pot detașa activitatea editurii de a Universității pentru bunul motiv că eu sunt unul și același. Dar să revin. Fără dezastrul creat de inflație și de circuitul greoi al cărții, care face ca banii pentru cartea lui Umberto Eco să nu fi ajuns la noi nici până acum, ne-am fi descurcat totuși. Cum lucrurile n-au stat așa situația editurii este financiar vorbind agonizantă și rezistăm din veniturile aduse încă de acea carte a lui Eco. Altfel, dacă nu va interveni o situație favorabilă, să avem un sediu și să ne putem mișca în mod normal, editura va trebui să sucombe.

M-ați întrebat cine totuși mă sprijină. Nu mă sprijină nimeni decât studenții mei și 60% in cadrele universitare. Dar ei nu sunt „foruri”. Domnul prefect a promis de câteva ori în această vară, în cursul unor întâlniri la domnia sa în birou, cu toate părțile de autoritate locală, s-au spus vorbe multe, dar nu s-a întreprins nimic.

Se pare că, totuși, este așa cum spun: nimeni nu dorește editura Pontica la Constanța. Dovadă că, iată, aceste două cărți, ale lui Alexandru Mașina [Mușina] și Paul Daian, au fost date la „Cuget Liber”, de două săptămâni, domnului Ismăileanu, personal, și n-a apărut despre el nici măcar o notă, n-a apărut nimic, în ciuda promisiunilor.  

De asemenea, problema editurii e grea și în ceea ce privește revista „Paradigma”, concepută, într-o mare parte a ei, ca o oglindă și un comentariu al realizărilor primeia. „Paradigma”, editată de Ministerul Culturii, nu a primit în realitate de la minister decât banii pentru hârtie, astfel încât apare exclusiv pe munca neplătită a celor ce semnează în ea. Nu s-au plătit nici colaborări, nici muncă de redacție. În ciuda faptului că ea a fost deja remarcată și cotată ca remarcabilă, iată, am pus la nivelul forurilor locale problema posibilității ca într-un oraș atât de mare să existe și o a doua revistă de cultură. Au fost niște promisiuni vagi, recunoașteri circumstanțiale, în momentul de față aștept de 3 luni de zile ca dânșii să contribuie pentru tipărirea celui de-al treilea număr, deja făcut, dedicat lui Mircea Eliade. Până în prezent, în mod concret nu au făcut nimic.

Concepută deci să sprijine editura, „Paradigma” nu poate face nimic pentru ea și nici pentru sine.  În momentul în care vor înceta subvențiile, în momentul în care nu vor mai veni banii din vânzările de cărți, și una și alta vor trebui să se sinucidă. Și împreună cu ele, un program editorial dintre cele mai singulare cred, program de promovare a poeților tineri, cu o scriitură modernă, elaborată, care, cum v-am spus, au fost deja remarcați de critică, în prima serie Mariela Rotaru, cu Galeria de singurătate, o carte despre care s-a scris, a fost propusă pentru premiul de debut, și caracterizată printr-o scriitură foarte meditată, exactă, riguroasă. Vreau să spun că poeții tineri de acum nu mai sunt niște instinctivi, ei sunt niște elaborativi, își gândesc bine discursul, și-l construiesc cu mijloace dintre cele mai moderne. Despre celălalt debut ar fi mai interesant însă să aflați, cel de acum Scriituri simultane al lui Felix Lupu, o carte a unui student la Academia de arte plastice, care merge pe filiera hermetismului barbian, conform principiului ut pictura poesis. 

La el se poate vorbi despre o tendință acut postmodernă, fiindcă așa cum știți bine, Ion Barbu constituie unul din reperele textualismului poetic românesc. Deci, Scriituri simultane se înscrie în acest filon al poeziei post-barbiene. Și celelalte apariții din „Euridice” sunt semnificative. Paul Daian a luat premiul la colocviile de poezie de la Piatra Neamț, cu volumul Iohann, Angela Marinescu a luat premiu la Satu Mare, Liviu Avram Stoiciu - premiul Uniunii Scriitorilor.  Avem deci până acum 10 cărți în „Euridice” și manuscrise pregătite pentru tipar pentru încă 20. Suntem singura editură de după 1989 care a scos într-un an jumătate 10 cărți de poezie.

Ar mai fi colecția la care eu țin foarte mult, și ea cu un profil care nu se suprapune cu al nici unei edituri din țară, „Biblioteca italiană”, în care au apărut deja trei cărți și sunt în curs de apariție încă două. Este colecția „Hermeneus” cu critică și teorie (alt sector neglijat în ultimii ani), unde pregătim o carte despre baroc a lui Horia Dan Mazilu - Barocul în literatura română - și încă una despre semnele arhitectonice, a unui tânăr de la Facultatea de Arhitectură din București, D. Păcurariu. Vrem să extindem seria de colecții cu aceea intitulată „Universitaria”, care să îmbine interesele editurii cu cele ale Universității, publicând unele lucrări ale universitarilor noștri, demne să intre în circuitul național. Avem în momentul de față o lucrare cu aspecte de cercetare dialectologică a d-lui conferențiar Marin Petrișor, care este deja gata, avem deja un dicționar de termeni filozofici a d-lui conferențiar Ibram Nuredin, va fi o carte a mea de Semiotică a literaturii orale - cuprinzând chiar cursul pe care îl susțin acum la anul I al Facultății de Litere, una de gramatică contrastivă a doamnei prof. doctor Theodora Cristea, pe care ați văzut-o conducând ședința de susținere a primului doctorat la Constanța, o carte despre raporturile dintre Anglia și România propusă de doamna conf. doctor Șandru, o antologie de texte anglo-americane propuse de lector Adina Ciugureanu.        

     

M-ați mai întrebat dacă avem în vedere la Pontica titluri care să se vândă bine și să ne acopere cheltuielile. Nu, nu avem în vedere așa ceva. Pontica nu dă rabat la calitate, nu face concesii de acest fel, este, din acest punct de vedere, elitistă. 

M-ați mai întrebat, de asemenea, în ce raport ne aflăm cu autorii constănțeni. Doi dintre poeții publicați sunt constănțeni, mai avem pregătite pentru tipar și altele, avem și un manuscris al prozatorului Florin Șlapac, sper să ni-l mai conceadă, avem cărțile de estetică și critică de care v-am spus, dar eu am sesizat capcana pe care mi-o întindeți în legătură cu necolaborarea cu constănțeni. Iată răspunsul: toți tinerii mei colaboratori, în afara acelora, asistenți, preparatori veniți din Anglia, Italia, Portugalia - pentru ca studenții să învețe de la sursă limbile respective, toți sunt constănțeni: e vorba de Adina Ciugureanu, Ion Magiru, Ileana Marin, Mona Momescu și alții. Nu locul de origine este criteriul, ci calitatea.

*

Editura Minerva, în ciuda dificultăților reale pe care le-a avut, a reușit să scoată anul acesta (...).

Anchetă: „TOMIS” întreabă (JELA 1993)

 Doina Jela, , „Tomis”, Constanța, XXVIII, (285), decembrie 1993, p. 6-7.

(7) (...) mai mare de titluri decât anul trecut (40 anul trecut și 43 până acum, sperăm 60 până la sfârșitul anului).

Dintre edițiile critice, teritoriul pe care nu ni-l disputăm cu nimeni, am inaugurat anul acesta seria de Opere Călinescu, urmează să iasă până la sfârșitul anului volumul V al Operelor lui Lucian Blaga, sub tipar se află, de asemenea, primul volum de Opere Mircea Eliade, al doilea al lui Ion Vinea, primul la Gala Galaction.

Le-am enumerat pe toate voind să arăt că dintre puținele ediții critice lucrate în ultimul timp se mai află în redacție și sub tipar câteva, pe viitor însă, după știința mea, situația se arată dramatic la acest capitol vital pentru o cultură, al editărilor de opere complete în ediții critice. Adică, acei puțini editori care ar putea să mai lucreze în continuare la ele, sunt fie angajați în alte întreprinderi, mai rentabile, fie în pragul pensiei sau pensionați, fie bătrâni și cu puterile de muncă diminuate, fie în imposibilitatea financiară de a le mai lucra. În condițiile în care o ediție încă se mai plătește la 100-200, maximum 300 mii lei (un salariu de mecanic de locomotivă, deși înseamnă un an sau doi ani sau trei ani de muncă), în condițiile în care și așa, noi n-o putem tipări la Minerva fără subvenție, fiindcă nu obținem niciodată un tiraj de peste 4-5 mii de exemplare, iar la rentabilitate se poate vorbi doar de la 10.000 de exemplare în sus, activitatea de editare a edițiilor critice se află, într-adevăr, în colaps. Fiindcă că, dacă până acum, Călinescu Opere se vindea cu 900, iar cartea costa în realitate 1.500, aveam nevoie de o subvenție de 600 de lei ca să o putem da la un preț mai mic, numai la 1.000 de exemplare ne trebuiau adică peste o jumătate de milion, acum, pentru că nu poți să ceri pe o ediție critică 4.000 de lei, nouă ne trebuie pentru fiecare apariție câte 2-3 milioane, pe care ni le dau Ministerul Culturii, Fundația Soroș și alți sponsori. Și mă întreb cât va dura situația, deși sponsorizare nu înseamnă să ajuți editura, ci să ajuți cititorii.

Dar în condițiile în care kilogramul de hârtie costă 600-700 de lei, manopera a crescut, un ziar a ajuns să coste 100 de lei, e aproape normal ca o ediție critică să coste 4.000, iar cu ajutorul sponsorizării să o poți vinde cu 2.500. E de văzut în ce măsură vor mai fi cititori dispuși să cumpere. Fiindcă aceia care  ne cumpără pe noi sunt elevi, profesori, cercetători, oameni săraci în genere. Adică dacă un roman pornografic o să se vândă cu 4.000, că o să-l cumpere și bișnițarii și cei cu mulți bani, o ediție critică n-o să se vândă, pur și simplu.

Pe scurt, am să vă spun că spaima mea cea mai mare asta este: șocul teribil al prețurilor îl va suferi în primul rând cartea prevăzută cu aparat critic, cererea, și așa mică, va deveni și mai mică (unele comenzi sunt de 4-5000 mii de exemplare, în toată țara!), iar puținii editori vor deveni și mai puțini.

Sigur că avem și colecții și titluri menite să ne susțină financiar, e vorba de colecții noi, „Cartea elevului” și „Cartea de succes”. La prima dintre ele, unde edităm clasici, nu putem pune prețuri mari dat fiind destinatarul, dincolo, unde am scos cărți cu tiraj mare, Karl May - Winnetou, Dickens - David Copperfield și teoretic am putea câștiga, intervine raportul cu difuzare. Lucrăm cu fostele centre de librării, care vând greu, ne recuperăm banii foarte târziu, după 6 luni sau chiar mai mult, astfel încât, cu banii de pe două cărți nu mai reușim să scoatem una singură.

Astfel că, dacă editorul îmi încredințează manuscrisul astăzi, eu nu pot să-i promit că apare la anul sau peste doi ani, ci când am bani, iar asta îl împiedică pe el să mai lucreze, fiindcă și în cazul lui investiția e foarte mare. Dacă o pagină de bătut la mașină este 100 de lei, 500 de pagini înseamnă 50.000, iar dacă o bați de două ori... Or, eu îi dau 2-3 sute de mii pe toată munca de 3-4 ani... În plus, este ceea ce v-am spus, s-au împuținat cercetătorii, mulți sunt în vârstă, iar generația tânără, în domeniul acesta, nu există. N-au fost cursuri speciale la facultăți care să se ocupe de pregătirea filologilor. Există o generație, formată de Minerva, care nici ea nu mai este foarte tânără, însă, ci deja în pragul pensiei, nu mai are putere de muncă și nici entuziasm. Primejdia este că într-un an-doi, chiar dacă s-ar găsi subvenții pentru ediții critice, să nu mai fie editori.

La ce lucrăm acum, totuși? Nicolae Mecu pregătește volumul II din Călinescu, volumul I din Gala Galaction este sub tipar, fiindcă am avut posibilitatea să xeroxăm edițiile vechi, să nu le batem la mașină să ne coste o avere; Institutul de Literatură ne-a acordat volumul I din Opere de Vasile Voiculescu, lucrat în cadrul institutului, cu oameni plătiți de institut, cu salariu, nu e deci investiția noastră. În rest, ediții care stau, care așteaptă ca editorii să-și facă timp să le continue: Ediția Rebreanu de Nicolae Gheran, de pildă.

Trebuie să vă semnalăm o apariție extrem de interesantă: Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei a lui Axinte Uricariu, vol. I, va apărea în două volume, până acum nu a apărut decât fragmentar, acum apare pentru prima dată într-o ediție științifică integrală și e îngrijită de Gabriel Ștrempel de la Biblioteca Academiei. O altă carte de referință cuprinzând agendele literare ale lui Lovinescu, puse la dispoziție de doamna Monica Lovinescu, îngrijite de doamna Gabriela Omăt care lucrează la noi și însoțită de notele și comentariile lui Al. George, din care n-a apărut decât primul volum, se află și ea într-un impas. Ar trebui să scoatem 5-6 volume, primul, referitor la ședințele Sburătorului între 1923-1926 nefiind decât începutul unor notații pe care Lovinescu le-a continuat până în anul morții, 1943. Or, domnul Al. George, care este un distins critici și istoric literar, prozator și eseist, având și el peste 60 de ani, ne-a anunțat că n-ar mai vrea să facă notele, vrea să-și scrie, în anii care i-au mai rămas de trăit, opera proprie. Să vedem dacă, totuși, n-o să accepte să facă mai departe aparatul critic, pe cine o să găsim să facă operația aceasta foarte grea (sunt de identificat momente, scriitori), întrucât Gabriela Omăt, care e remarcabil de pregătită, n-a umblat în profunzime, totuși, în perioada interbelică, așa cum a făcut-o Al. George.

Am mai avut apariții remarcabile, cum ar fi volumul lui Varlaam Șalamov, într-un tiraj, din păcate redus, de 4.000 de exemplare, oamenii primesc cu răceală tot ce are nume rusesc, deși știm ce fel de rus este Șalamov.

Am mai scos Istoria civilizației românești de Lovinescu, dar am greșit puțin tirajul în sens invers, ar mai fi mers peste cele 5000 de exemplare, încă vreo mie.

Și la P. P. Negulescu - Geneza și formele culturii - s-a cerut un număr mai mare de exemplare decât am apreciat noi, la fel la Mircea Florian  - un studiu de prin 1940 Misticism și credință. O altă lucrare de mare interes Istoria românilor pentru poporul români, de Nicolae Iorga, o sinteză a lui apărută în 1906, noi am reprodus ediția a șasea sau a șaptea din 1936, alta este o antologie a scriitorilor popoarelor neruse din fosta URSS, un roman al lui Bălăiță - Lumea în două zile și cartea lui N. Manolescu reeditată Sadoveanu sau utopia cărții, Vocile nopții a lui A. Buzura. Cea mai mare parte s-au tipărit cu subvenții de la Ministerul Culturii, au apărut astfel doar în bPT peste 20 de volume.

Segmentul pe care Minerva nu-l dispută cu nimeni este, din păcate, acela despre care v-am spus că e în criză: numai noi și Editura Academiei scoatem ediții critice, iar Editura Academiei se zbate în greutăți și mai mari. Cu edițiile Eminescu și Kogălniceanu pe care trebuie să le continue văd că merg destul de greu, iar altele nu știu dacă au mai inițiat. Dacă noi mai câștigăm cu David Copperfield sau Winnetou, nu văd cum ar câștiga ei cu Dicționarul limbii române.

Din motivele expuse până acum e posibil ca peste o vreme să nu mai existe manuscrise. Am înțeles, totuși, ca să introducem și o notă de optimism, că Ministerul Culturii, acesta în care se schimbă câte ceva, intenționează să facă o selecție de editori la Universitatea care s-a înființat, sau urmează să se înființeze, la Alba Iulia. Și ca să continuăm pe această notă de optimism, pregătim pentru de la București de la anul o carte cu totul și cu totul specială - prima monografie serioasă a diaconului Coresi cu Ion Gheție și Alexandru Mareș de la Institutul de Lingvistică din București, o lucrare științifică de 5600 de pagini. Tot pentru salon, pregătim scrierea lui Dimitrie Cantemir Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, un manuscris pe care l-am procurat de la Biblioteca Țarilor din Moscova, s-ar putea să fie chiar manuscrisul lui Cantemir, noi îl prezentăm pentru prima dată în România, în rusă și în română.

Inițiem Mihail Sebastian, Opere, vol. I este de publicistică, vom continua cu Scrisori primite de Tudor Vianu II, perioada 1939-1949 (vreau să vă spun că am citit manuscrisul ca pe un roman polițist, mai ales epoca de instaurare a regimului comunist), scrisorile primite de la prieteni cu îngrijorările lor și cartea e un barometru al epocii extrem de sensibil, care va deveni și mai interesant spre anii 52-53, când Negoițescu și alți prieteni tineri se arată îngrijorați de ce i se pregătea lui Tudor Vianu. Vrem să scoatem lucrarea lui Verissimo, marele brazilian, numai că primele două volume ale noastre reprezintă abia volumul I al trilogiei sale Timpul și vântul.

Mi-e teamă, însă, că în fața prețurilor foarte mari, oamenii vor înceta în iarna asta să cumpere carte. Mi-e teamă că va fi o asemenea cădere a cererii de carte, încât va pune în pericol existența editurilor, chiar și acestea de importanță națională. Pentru că în momentul în care nu poți fi sigur de un tiraj de 10.000 la BPT și de 2.000 la Opere, activitatea editurii se oprește. Iar semnalele care-mi vin de la centrele de librării sunt descurajatoare. Sunt județe unde cartea Minerva nu ajunge. Sunt județe care n-au comandat nici o carte la noi. Ploieștiul nu are nici un Iorga, care este din Văleni, nu? Sunt județe cu care colaborăm bine, printre care și al dumneavoastră. Cel mai bine colaborăm cu Bucureștiul, Iașul, Clujul, Hunedoara, Deva, Târgu Mureș, Constanța, Brașov. Ne bizuim pe ele. Ne mai bizuim pe biblioteci orășenești și județene. Atât.

*

Editura Univers a avut anul acesta câteva importante succese, respectiv a reușit să publice în colecția Recuperări volumul întâi de eseistică a lui Toma Pavel, intitulat Mirajul lingvistic, iar în colecția Ithaca - a scriitorilor români în exil, Incognito al lui Petru Dumitriu. Aceste două colecții sunt destinate să recupereze în cadrul culturii române la locul lor firesc scriitorii români din diaspora, ca și eseiști și critici, parte dintre ei profesori de prestigiu la mari universități din America și Europa, cum este Toma Pavel și, iată, George Banu, reputat profesor din diasporă, căruia îi apare în aceste zile la noi Teatrul memoriei.

La marea expoziție de carte de la Frankfurt, care anul acesta a fost dedicată Olandei și Țărilor de Jos - și știți, probabil, că țara care se află în anul respectiv în centrul atenției beneficiază de o mare expoziție în Congres Hall, unde expune atât cele mai bune apariții în limba respectivă, cât și traduceri în alte limbi - România a fost reprezentată prin editura Univers în acest pavilion de prim plan, fiindcă exact în ajunul plecării am scos trei autori olandezi importanți. Este vorba de Cees Noteboom cu romanul Următoarea poveste, Hanah Adner cu Amurgul Templierilor și Marga Minco cu O casă goală. În total, editura Univers a fost prezentă la târg cu 11 titluri, dar prezeența chiar în standul central, faptul că unul dintre autori, Cees Noteboom, ne-a vizitat cu mare plăcere în micul spațiu rezervat în expoziție, a constituit un succes pentru Univers, adică, de fapt, pentru România.

Anul acesta, în plus, cărțile noastre au arătat mai bine decât anul trecut și a fost primul an în care editura Univers a avut un stand propriu. Am primit acolo o mulțime de editori străini, atât din Occident, cât și din Europa Centrală și de Est, agenți literari, scriitori, care au fost foarte interesați de programul editorial și de perspectivele noastre.

M-ați întrebat de dificultăți. Pentru noi, editură profilată pe traduceri din marea literatură străină, problema este nu obținerea copy-right-ului fără bani, așa ceva nu mai există de mult,  copy-right fără bani, acesta se plătește și se plătește în valută, (...) schimbării banilor la fixing. Este puțină valută în țară, de aceea se așteaptă luni de zile banii, iar când se schimbă, se schimbă puțin. Se mai întâmplă și să nu reușești să te încadrezi în timp și în cazul acesta pierzi contractul!

O altă dificultate ar fi definirea vagă a cadrului juridic de privatizare a întreprinderilor mici și mijlocii prin metoda MEBO. Univers intenționează în 1994 să se privatizeze, din societate comercială ci capital de stat să devină societate pe acțiuni. Cum vedeți, până acum greutățile ne vin din interior, deși relațiile noastre privesc exteriorul. 

Politica noastră din 1990 încoace a fost să publicăm serii de autori. Am început cu Orwell, Kundera, Fowles. Colaborăm bine cu Milan Kundera, firește. El și-a cedat drepturile de autor, substanțiale, asociației orbilor din România, dar celorlalte exigențe ale sale, pe care le vehiculează presa, mari într-adevăr, le facem față. Adică nu publicăm ediția românească înaintea celei standard de la Brno, noi suntem la cel de-al treilea volum, care acolo a apărut deja. Traducem din originalul ceh, confruntăm cu ediția franceză și publicăm doar după ce ediția noastră e autorizată de el. Cartea care urmează acum din bibliografia acestui scriitor ceh care trăiește la Paris, se numește La vie est ailleurs.

La Univers tirajul mediu este de 10 mii de exemplare, dar avem și cărți cu 30 mii. Așa cum avem și cărți de critică cu tiraj mai scăzut.

Cu toți autorii intenționăm, în principii, să facem serii de autori, chiar reeditând, de pildă, vom reedita la Faulkner formidabila traducere a lui Mircea Ivănescu la Zgomotul și furia, dar la acest autor avem deocamdată titluri niciodată traduse în românești, cum a fost anul trecut Gambitul calului, inedit la noi. Urmează alte două volume în versiune românească, pe care nu vi le spun, o să vedeți imediat de ce, de frica piraților.

Avem, trebuie să mai adaug, o quasiindependență... totală, în sensul că avem departament financiar propriu, de când am devenit societate comercială a trebui să ni-l formăm și să-l lărgim, ne-am format un alt departament de promovare publicitară și de distribuție. Iar aici din nou o dificultate „internă” - librăriile care funcționează îngrozitor. Librăriile care nu mai reușesc să fie ce erau altădată, loc de atracție pentru public, au devenit acum jumătate papetărie, iar din jumătatea asta, jumătate este spațiu de vânzare a țigărilor, băuturilor și așa mai departe. Nu mai sunt atractive, nu arată frumos, nu au materiale publicitare care să cheme cumpărătorul, nu au metode mai speciale de a vinde, de pildă, la sărbători se pot fixa prețuri ceva mai mici, se pot face pachete cu 2-3 cărți, există o mie și una de modalități de implicare a librăriilor în destinul cărții. Angrosiștii nu cumpără decât cărți de mare succes, în general literatură proastă. Distribuția organizată de rețelele de stat Arcadia și Cultura Națională funcționează rău, cartea nu ajunge în orașele îndepărtate de capitală. Noi ne-am putea transporta și singuri cartea, avem un departament destinat acestei activități, dar cum v-am spus, acolo ne lovim de refuzul particularilor de a achiziționa carte de calitate, în favoarea celei proaste, de succes.

Avem și cărți care concurează bine pe Sandra Brown, cum spuneți, cele două titluri publicate anul trecut, ale lui John Fowles, Turnul de abanos și Colecționarul.

La cartea de succes, ce ne omoară pe noi și de asta am lăsat-o la urmă, este pirateria. Ni s-a întâmplat de două ori. O dată cu editarea cărții Dracula a lui Stocker, un editor din Craiova a luat cartea așa cum apăruse deja la UNIVERS și a publicat-o în editura proprie fără să ceară permisiunea ni-mă-nui, nici traducătorului și, mai ales, editurii, așa că a ieșit la vânzare aproape concomitent, aducându-ne un prejudiciu financiar imens. Mai grav a fost ce s-a întâmplat cu Colecționarul. Noi avem copy-right-ul întregii opere a lui Fowles, iar editorul pirat, vechi poet de curte cunoscut înainte, proprietar azi al unei edituri particulare, Evenimentul, s-a dus la agentul englez și a cumpărat copy-right-ul pentru limba... moldovenească. Paul Tutungiu, fiindcă despre el este vorba, a pretins adică, exact ca rușii în timpul comunismului, care intenționau să deznaționalizeze populația românească de acolo - că există o limbă moldovenească, vorbită de niște bieți oameni pe care traducerea cărții i-ar ajuta imens să iasă de sub îngrozitoarea asuprire etc etc. Agentul englez, inocent, s-a uitat pe hartă, a văzut că există o Republica Moldova, nu s-a uitat că limba oficială e româna, i-a dat copy-right-ul, el a publicat cartea la București, a vândut-o prin Arcadia și în momentul în care am încercat, prin Ministerul Culturii, să oprim această difuzare ilegală și acest rapt, Arcadia n-a înțeles. N-a înțeles doar prejudiciul financiar și ilegalitatea, ci imensa ofensă adusă limbii române de această escrocherie, demnă, ce-i drept, de marii șarlatani: să inventezi o limbă inexistență, servind interesele cel mai antinaționale, pentru a câștiga niște bani. Îl vom da, firește, în judecată, dar fapta rămâne faptă și rămâne chiar... ideea ei!

„Cel mai urât monument comunist” („TELEGRAF” 1993)

 Bebe Braia & Marius Dragomir, În plin centrul Constanței, sub nasul Primăriei, zace cel mai urât monument comunist”, „Telegraf”, Constanța, II, 479, 6 decembrie 1993

Pentru că nu are proprietar, iar primarul Neagoe este un „călător”, nimeni nu are de gâd să dărâme „splendoarea”

Cunoașteți, cu siguranță, monumentul postat în parcul Primăriei, de imaginația bogată a maestrului Boris Caragea. Este vorba de monumentul închinat Victoriei Socialismului. Din fericire, socialismul și-a luat de mult tălpășița. Nu același lucru s-a întâmplat și cu monumentul despre care vorbeam. Interesându-ne la persoane competente din Primărie și chiar la Inspectoratul Județean de Cultură, am constatat că nu prea se știe în custodia cui intră mizeria din centrul orașului, motiv pentru care nu-l dărâmă nimeni. Problema a fost dezbătută și în cadrul unei ședințe de consiliu din noiembrie. Pe atunci, domnul Puiu Enache se întreba cât vor mai suporta acest monument al absurdului. Ei bine, credem că se întreabă și astăzi.

„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, noiembrie 1993

*

Pentru a veni în ajutor bolnavilor cu venituri mici, senatorul Sabin Ivan (PL 93) a distribuit gratuit o gamă largă de medicamente, majoritatea din import, despre ale căror prețuri, în farmacii, e mai bine să nu mai pomenim nimic... Un gest deosebit pentru acest colț de Balcanie  cufundat în sărăcie și mizerie, un gest care ar trebui să dea de gândit „alergătorilor după ciolan” din Senatul României.

* 

Dacă investitorii importanți ai Occidentului stau deocamdată în expectativă, așteptând mai multă coerență și fermitate din partea guvernului Văcăroiu în ceea ce privește Reforma, nu același lucru putem spune despre membrii alianței NATO, care ne vizitează cu regularitate. La sfârșitul lunii octombrie, a ancorat în portul Constanța fregata lansatoare de rachete „Suffren”, navă de elită a Marinei Militare Franceze, una din cele mai moderne unități navale de luptă din lume. Poate căîi v aurma exemplul  firma „Renault”...

*

Galeriile de artă „Amfora” din Constanța au găzduit expoziția de pictură naivă „Art Terapia”, ce a reunit lucrările unor prestigioși artiști din orașul Bălți, Republica Moldova, între care Valeriu Matcovschi, Iurie Hripun și Valeriu Cugal.

*

Rolurile principale în spectacolul cu opera „Boema” de G. Puccini, montat pe scena Teatrului Liric din Constanța, au fost interpretate cu succes de baritonul Hiroshi Kobayashi, soprana Michiko Inoue și mezzosoprana Chihiro Takasu. Un alt artist nipon, dirijorul Koichi Inoue, a contribuit la reușita acetei manifestări artistice.

*

Dacă în ceea ce privește scenariul evenimentelor din decembrie 1989 „misterul” continuă să persiste, „fisurile” fiind deocamdată nesemnificative, iată că în cazul supermineralierului de 170.000 tdv „22 Decembrie 1989” ele sunt foarte importante și cât se poate de evidente! În timpul primului voiaj au fost sesizate fisuri la puntea principală. Să fie oare o prevestire a divinității?

*

După București și Cluj, se pare că municipiul Constanța va fi al treilea din România în care prestigioasa asociație de promovare a afacerilor și comerțului internațional World Trade Center va deschide o filială. Vizita lui Eric Bartha, director general al WTC, și declarațiile sale după periplul constănțean sunt argumente demne de luat în seamă. Deie Domnul...

*

La Cernavodă și Constanța s-a desfășurat a IX a ediție a „Reuniunii interjudețene de muzică ușoară Ioan D. Chirescu”, cu participarea unor prestigioase coruri din țară.

*

Seria „deplasărilor” în străinătate a elitei județului Constanța continuă într-o mare veselie, dar rezultatele cât de cât importante se lasă în continuare așteptate. Recenta „plimbărică” prin Turcia a prefectului, primarului, a altor VIP să fie cauza valului de napolitane „Coucou-Roucou” care au invadat sin senin piața constănțeană? Pe când o contra-ofensivă a renumitelor firme „Turbo” și „Duru”?

*

Ca o recunoaștere a senzaționalei victorii a viceprimarului Vintilă în războiul de trei zile împotriva gunoaielor din Constanța, la... Mangalia a avut loc cea de a IV a Conferință Națională a Asociației Profesionale și Patronale a Gospodăriei Comunale și Locative din România. S-a discutat mult și cu folos, dar uite că iarna a și sosit  și perspectivele sunt de-a dreptul sumbre.

„Destinul medicinei, destinul omului (II)” (SÂRBU 1993)

 dr. Vasile Sârbu, Destinul medicinei, destinul omului (II), „Tomis”, Constanța, 1993, noiembrie

1.Îngăduiți-mi să nu fiu de acord cu Jaspers care-l compara pe medic cu Dumnezeu, pentru că noi, creștinii, îl înțelegem pe Dumnezeu altfel, la marginea oricărei limite, jertfindu-și unicul Fiu pentru noi, pentru viața noastră veșnică. Treapta care ni s-a dat nouă este aceea în care ar trebui să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.

Înțeleasă sub raportul profesiunii medicale, ideea de umanism ne obligă sub jurământ să ne iubim aproapele mai mult decât pe noi înșine. Unui student la medicină, după o abilă destructurare și refacere, remodelare, i se creează această aură a omului la care poți merge să-i predai cu seninătate o bucățică din tine spre a ți-o analiza sau să-i predai trupul spre a-l vindeca.

Umanismul medicului este încorporat așadar în fiecare fibră a sa, atât de adânc, încât ar vindeca și pe ucigașul fratelui său la fel de bine ca pe mama sa, pentru a-l preda justiției sănătos.

Arta vindecării în orice tratat este descrisă la fel pentru un rege și pentru ultimul muritor de rând. Câte limbi cunoscute de dumneavoastră au pentru profesiunea de asistentă medicală alternativa de „SORĂ” cu tot ce înseamnă acest cuvânt?

2.Medicul, într-adevăr, este pus în slujba sănătății semenilor săi. Privit prin prisma deontologiei, el realizează această misiune într-un mod particular în zilele noastre. Aș putea cita numai o parte din nuanțele epocii: un respect remarcabil pentru bolnavul incurabil sau cu handicapuri majore, ideea acceptării donării unuia sau mai multor organe pentru a se transplanta semenilor noștri, în timpul vieții sau în cazul suprimării accidentale a firului existenței noastre, ideea că tehnicile moderne ne îndepărtează de ființa umană și de suferința sa clinică penetrând spre diagnostic nu cu ochii și palmele, ci cu sonde, fascicule, particule, calculatoare. La elaborarea unui diagnostic și a unui plan terapeutic participă în zilele noastre zeci de persoane, unele anonime pentru bolnav.

Ar fi multe de spus, dar poate ar fi interesant de reținut o „durere deontologică” și anume degradarea sau erodarea efortului profesional în fața suferinței bătrânilor. Personal îi îndrăgesc ca și pe copii și ori de câte ori operez un vârstnic, văd în el tânărul falnic care a fost. Este trist că bunicii noștri se tem că pășind pragul spitalului (...) pe care tot ei le-ar fi primit cu câțiva ani în urmă, și cred că o resimt ca pe o invitație la resemnare și la masa tăcerii. Mi se pare moral să-i îngrijim exemplar, să le spălăm mâinile și picioarele fără sfială, să le oferim brațul, să le sprijinim privirea, care ne cercetează reacțiile expeditive și sumare.

3.O facultate de medicină se clădește cu cadre didactice, echipamente și dotări de învățământ și cercetare, într-un oraș acceptabil ca mărime, pentru a le da studenților șansa să se întâlnească cu „patologia” în practică. Constanța este ideală pentru aceste cerințe. Seismul din decembrie 1989 a destabilizat o vreme învățământul universitar și mi-a dat posibilitatea să iau contactul cu profesori sau asistenți care au demarat cu brio învățământul medical constănțean la nivelul punctului de pornire numit Facultatea din Iași, din Craiova, din Tg. Mureș, din București.

A fost ca un transplant și m-am îngrijit să fie bine pus în funcție, în valoare. Ba chiar au simțit ambiția de a face aici mai bine și mai mult decât acolo de unde plecaseră. Așa s-au conturat primii doi ani de facultate la nivelul învățământului tradițional românesc.

S-a petrecut apoi un fenomen care ne-a pus chiar într-o postură favorabilă și chiar invidiată. Am condus relațional spre vest această barcă, utilizând medicii și profesorii care ne-au vizitat spitalul în scopuri umanitare, venind din Franța, Anglia, Spania, Italia, Japonia etc. Aceștia au cu noi proiecte, întâlniri, schimburi de studenți, de cadre didactice, ne-au oferit burse, ne-au așezat sub umbrela Comunității Europene, ne-au finanțat la cote înalte procesul de învățământ. O parte din cursuri sunt ținute de profesori vizitatori din București sau din țări dezvoltate.

Să fiu sincer, mă tem pentru studenții altor  facultăți de medicină în concurență loială cu studenții constănțeni. Învățământul clinic este remarcabil predat de profesorii cărora doar galoanele le lipseau cât n-a fost facultatea înființată. Aproape toți puteau fi conferențiari sau profesori de 10-15 ani. Unii au și fost cadre didactice, apoi s-au stabilit la Constanța, renunțând la învățământ. Cursurile clinicienilor noștri, deja editate la Constanța, se vor vinde cu bani grei în anii care vor veni.

4. Medicul este într-adevăr supus în permanență unor frământări pentru elaborarea diagnosticelor sau a schemelor terapeutice, mai ales prin irepetabilitatea lor.

Nu toate segmentele acestui proces se prezintă bolnavului, pentru a nu transforma o consultație într-un curs universitar. Deciziile sale pot fi brutale. De exemplu, într-o obstrucție de aortă, survenită printr-o embolie, i se propune bolnavului, în situația prezentării tardive la medic (peste 6 ore), amputația ambelor membre inferioare. Raționamentul este simplu: neoperat, bolnavul este amenințat de deces. 

5.Nu, în nici un caz nu. Medicul merită respect din partea societății. El îi respectă pe cei suferinzi și îi protejează pe cei sănătoși, vaccinează copii, ajută mamele să-i aducă pe lume, luptă cu durerile lumii, fără o clipă de rătăcire în ideea de dominare a vreunei grupări sociale.

6.Medicul de familie presupune un supliment de cunoaștere și de adeziune la pacient, de urmărire în timp a evoluției sanitare și sociale a familiilor.

Ca sistem este superior celui îndeobște cunoscut (dispensare teritoriale sau de întreprindere), recunoscut și aplicat în toate țările civilizate. 

Există medici preferați de pacienți, pentru că și medicii sunt inegali; chiar un medic este inegal cu el însuși  de-a lungul unei cariere, din punct de vedere al curbei profesionale.

De exemplu, un chirurg este asemeni unui tenor, are o curbă profesională crescendo acumulativă în teorie și practică, un vârf, de fapt un platou maximal urmat de un declin inevitabil generat cel mai adesea de progresul unei noi generații care trece pe lângă el.

7.Privatizarea în medicină servește atât pacientului, cât și medicului. Într-un sistem de asigurări de sănătate pentru pacient nu este aproape nici o diferență dacă se adresează sistemului de stat sau celui privat. În sistemul privat condițiile sunt mai bune, echipamente medicale mai moderne, șansele de reușită mai bune, cel puțin pe plan psihologic, dar foarte adesea și în practică. Pentru acest supliment de dotare și de îngrijire medicală, pacientul, în afară de asigurare, plătește și o sumă de bani, folosit atât pentru o salarizare superioară a cadrelor medicale, cât și pentru procurarea permanentă de echipamente tot mai sofisticate.

Sigur că te simți bine într-un spital privat cu 20-30 de paturi, numeroși medici, asistente și infirmiere în jurul tău, curățenie, ambianță deosebită, tratament ireproșabil etc.

Acest lucru este bun și pentru sectorul de stat care luptă să fie la același nivel și deseori chiar se întâmplă acest lucru.

„Un întemeietor al viitorului european al românilor” (DELUREANU 1993)

 Ștefan Delureanu, Un întemeietor al viitorului european al românilor, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1993

Aureolat ca o geneză, anul ai cărui zori au fost prevestiți sub impactul miracolului din 1989 are ca protagonist Europa. O Europă care va înceta să mai fie a celor Douăsprezece întrucât tinde să redevină Europă și acea parte în care a fost răsturnat comunismul, pe alocuri doar în forme contradictorii peste mai stăruie penumbre și tenebre, De restaurat în unitatea spiritului ei, mărgăritar al globului, minte privilegiată a unui vast corp sustras în sfârșit fărâmițării, exacerbării devastatoare a naționalismelor și localismelor pentru o uniune a patriilor care să nu le estompeze diversitatea, ci dimpotrivă să le-o ocrotească și să le-o exalte. Pentru că nu e vorba precum insinuează echivoce refrene pentru auzuri neformate de a pune în cauză statul național, așa cum a emers el din vocații, evoluții și tradiții ce nu pot fi despărțite de istoria cea mai bună a comunității care l-a elevat, de a se alimenta procese separatiste destinate oricum falimentului.

Așa cum ideea de România a creat precondițiile construirii statului național român unitar, materializarea unei intuiții culturale a unor precursori devenită în timp aspirație corală programatică, fără a diminua ori sărăci în vreun fel, ideea de Europa lansează criteriile și premisele unei asocieri salutare și pe tărâmul securității statelor. Procesul inserării românești în Europa unită, al unei deveniri ca parte a ei, apare ca unul de accelerat cu devoțiune din toate puterile.

Ecloziunea proiectului de unitate europeană și-a avut artizanii și promotorii săi, stegarii și pionii, insuficient cunoscuți sau ignorați cu desăvârșire, cu demersurile, dăruirile, impulsurile și actele lor. Din ele și-au extras seva inițiativele și finalizările parlamentelor și guvernelor. Trecerea la ele n-ar fi fost posibilă fără suflul vitalizant, de cele mai multe neelevat, care a unit fire și curente în mișcări de opinie  și mișcările în confluențe, permițând ca marile planuri să fie definite onomastic în modul chiar dacă ele n-au fost totdeauna sau exclusiv opera acelora al căror nume îl poartă. 

Între precursorii, arhitecții și constructorii Europei distanța de timp este enormă. Finalitate a unei evoluții, Europa unită e o entitate în curs de edificare ca operă a contemporanilor și a posterității imediate.

În anii patruzeci proliferează grupuri și curente federaliste, dezvoltate rapid în mișcarea pentru Statele Unite ale Europei, expresii ale unor orientări politice liberale, conservatoare, democrat-creștine, socialiste. Multitudinea de inițiative ale elitelor e întâmpinată în ansamblu cu simpatie de destinatarii la care mesajul poate ajunge. În 1947 se constituie un Comitet internațional de coordonare, în 1949 se naște Consiliul Europei.  

De la iluminiști la decembriștii anului 1989, europeismul a avut la noi interpreți reprezentativi, promotori, purtători de stindard, apostoli. În etapa premergătoare primei încorporări în act a ideii și ulterior a filonului federalist a fost reprezentat de spirite precum Grigore Gafencu și George Ciorănescu, care l-au înnobilat printr-o angajantă reflecție și statornică militanță, marcând faze și episoade ale gestației Europei unite printr-o prezență activă și multiformă care le dă dreptul să se prenumere între protagoniștii ei români.

În demersul de substanță și în prestația ultimului a prevalat acea inspirație ce a avut în Luigi Sturzo pe cel mai eficace teoretician și a făcut din democrația-creștină o relevantă componentă a panoramei politice europene și latino-americane.

Constrâns să se expatrieze, ilustrul fondator al Partidului Popular Italian a menținut contacte cu exponenții grupărilor similare, inclusiv cu partidele țărănești din Europa centrală, între care se afla la loc de frunte puternica forță creată în România de Iuliu Maniu. S-a instituit în acel scop la Paris un secretariat internațional. După eclipsa determinată de totalitarismul nazifascist, acesta avea să promoveze o intensă activizare în rândul Noilor Echipe Internaționale, cărora li s-a afiliat cu fervoare și George Ciorănescu.   

Creștin prin universalitatea crezului și rigoarea unei conduite care au modelat din el pe paladinul persecutaților, un cavaler al ofrandei de sine pentru acel bine comun prefixat ca țel fundamental de democrație creștină, dimensiunea religioasă a ființei sale nu s-a exprimat prin observare mașinalizată de prescripții, afișare de confesionalitate nudă, ortodoxia lui însemnând reverență pentru un patrimoniu comunicare în comunitatea ecleziastică străbună, prezență în act în adunarea comărturisitorilor.

Singur non-catolic și non-protestant în reuniuni semnificative ale democrației postbelice, aconfesionalitatea i-a permis ca printr-un pluralism de maximă deschidere să se insereze în mișcarea federalistă respectivă, angajându-se cu excepțional simț istoric și integră responsabilitate în miezul programului de restaurare a societății civile europene grav tulburate de totalitarismele de dreapta și de stânga și contribuind printr-un aport calificant în valide valorizări în câmpul etno-politic a atributelor orientări democrat-creștine, de nepropus model în poligeneza unei lumi traumatizate ca acea românească: adresarea la valorile creștine semnificând aici înainte de toate adeziune etnoconfesionale la o etică politică și socială, căutare precumpănitoare de fervori spirituale, morale și civile, laice în măsură să restituie comunității conotatele și dimensiunile identității sale.

În plină eră a unei răsturnări fără pereche în omenire, George Ciorănescu s-a aflat între fondatorii ferventei organizații federaliste democrat-creștine a Noilor Echipe Internaționale cu ținta edificării Europei unite, ca președinte al secției sale românești, Cel dintâi congres al ei s-a ținut în 1948 la Fiuggi. În același an, el a participat la Congresul Europei de la Haga, care a adoptat rezoluții determinante pentru punerea bazelor primelor structuri și organisme ale uniunii. Noile Echipe Internaționale erau una din mișcările federaliste majore. Activitatea politică diplomatică desfășurată, cu prudența și ritmurile specifice, a fost secondată, solicitată și stimulată prin intervențiile și cooperarea organizată a reprezentanțelor popoarelor inițiatoare și aderate pe parcurs. Între ele s-a remarcat în exil și cea românească, strânsă în jurul personalității dinamice a lui George Ciorănescu, desemnat să prezinte la Congresul NEI de la Hofgastein (1949) raportul despre „Protecția socială a tineretului european”, să colaboreze la definirea Cartei acestuia.

În rechizitoriul la adresa sistemelor totalitare care exploatau și mutilau entuziasmele generației vârstei celei mai pure, dimensionând enorma a guvernelor democrației, raportorul propunea remedii care să înlăture rigorile unei stări de lucruri ce compromitea viitorul națiunilor. Soluțiile pentru salvarea fizică și redarea echilibrului spiritual, a încrederii și speranței unui tineret grav frustrat, dar conștient că instituțiile trebuie transformate și animate „pentru a servi omul și nu pentru a nu-l aservi” rămân de aceeași palpitantă actualitate ca atunci când ai revendica adânc cutremurat pentru tineri nu numai „ocrotirea societății, dar și un rol mai activ și răspunderi mai mari în cea mai spectaculoase dintre luptele pe care omenirea trebuie să le ducă împotriva tiraniei.”   

„Creștinii în spatele cortinei de fier”, un amplu studiu realizat în 1952 a constituit substanța altui remarcabil raport prezentat la Freibourg la cel de-al șaselea Congres Internațional al NEI. Înfățișând cu o riguroasă documentare aspecte ale degradării caracterului umanist, liberal-democratic de matrice occidentală a educației, ale pervertirii culturii prin obsesia împotriva credinței și a ordinii morale, cu exemplificări ale rezistenței împotriva comunismului a cărei istorie rămâne încă de scris, Ciorănescu chema lumea liberă să utilizeze larg informațiile și datele privind oprimarea și formele de înjosire practicate în Europa aservită, îndemnându-i pe intelectuali să-și revizuiască eventualele atitudini de neutralism nepăsător, reprobabil, să respingă înrolarea facilă în direcții de natură să-i facă să abdice de la magisterul lor nobil, să nu cauționeze prin prestigiul lor pe sterilizatorii de conștiințe devenind astfel copărtași la un asasinat moral.  

Preocupat în special de exterminarea masivă, premeditată a țărănimii, el reclama urgenta intervenție umanitară a forurilor guvernamentale democratice pentru „eliberarea sclavilor albi ai zilelor noastre” și avertiza cu severitate persoanele cu funcții administrative de decizie sau execuție că vor răspunde într-o zi pentru crimele dispuse ori săvârșite. Occidentul era declarat dator să refuze recunoașterea ca definitivă a aservirii sovietice în jumătatea de est a Europei, eliberarea ei urmând să devină o idee forță, formulată și reformulată până la împlinire. Păstrând speranța că ea nu putea întârzia să se producă, George Ciorănescu considera necesar ca, în acord și cu sprijinul partidelor democrației creștine occidentale, să se redacteze tempestiv planuri de reconvertire și reconstrucție a țărilor ocupate, să se formeze experți și militanți sindicali instruiți în problemele moderne ale muncii, care să se poată opune cu succes cadrelor comuniste, să se aplice un vast program de redresare morală și economică în cadrul Europei unite de mâine, inspirat de umanismul creștin, un ansamblu de propuneri de și de măsuri fundamentale pe baza Dreptului nepieritor, primite în totalitate ca rezoluții ale Congresului.    

Participant la o multitudine de reuniuni de studii, mese rotunde și conferințe internaționale democrat-creștine și federaliste, el primea în 1954 recunoașterea de a fi ales președinte al secției de politică culturală pentru unitatea Europei a Noilor Echipe Internaționale și ca deputat al tineretului în primul parlament european. În 1955, ca membru al biroului executiv al „Consiliului tineretului liber din Europa centrală și de răsărit”, reconstituia la Paris succesiunea de avataruri infinite ale ființei umane în comunism, de la stadiul primei copilării până la adolescență și maturitate, identificând în aiuritoarea mistificare permanentă, în disimularea adevărului menite să răpească subiecților posibilitatea instituirii de comparații, în pervertirea intelectului, atrofierea simțului moral și omogenizarea conștiințelor, elemente ale celui mai criminal atentat la care ea fusese supusă vreodată în istorie.   

În bătălia pentru salvarea tineretului privită ca bătălie pentru salvarea viitorului ca și în altele ale democrației creștine, el a fost întâlnit ca participant de seamă și protagonist la reuniuni importante desfășurate la Tutzing (1955), Strasbourg (1958), unde a rostit la adunarea națiunilor captive o comunicare despre colonialismul sovietic, Lucerna și Paris (1961), tratând prevalent teme privind problemele și progresele unității europene.

În 1977, la Conferința pentru Europa reunită la Versailles în perspectiva primelor alegeri prin sufragiu universal pentru parlamentul european, a făcut, între altele, propunerea ca refugiaților din partea ei aservită să li se acorde cu prioritate pașapoarte europene și drept de vot. Construirea unității europene considerată ca deschizătoare de eră nouă, avea să se regăsească constant în centrul problematicii mișcării federaliste, în manifestările actele și inițiativele căreia, în final, ca secretar național, George Ciorănescu va fi prezent până la moarte. Devenit un for european ce nu se mai limita la un rol consultativ, parlamentul trebuia, în viziunea sa, să-și demonstreze virtuțile construind cu curaj o Europă stabilă și pacifică. evitând birocratismul și supercentralizarea, eliberând-o din stagnare și rutină, respingând tratarea tehnicistă a așteptărilor cetățenilor și imaginând soluții moderne, îndrăznețe, pe măsura timpului trăit. Elementul fundamental, definitoriu, al politicii externe a Europei unite nu putea deveni pentru el altul decât doctrina drepturilor omului, de codificat într-un tratat internațional cu forță obligatorie.

Percepția europeist-federalistă a lui George Ciorănescu imaginativă de soluții de eficace modernitate anticipatoare, restauratoare ale dreptului violat, inclusiv pentru neamul din care provenea, i-a permis să întrevadă din anii redactării primelor eseuri și studii reunite în 1985 în sinteza Basarabia. Disputed Land betwen East and West perspectiva întoarcerii pământurilor strămoșești înstrăinate la răsărit, într-o Europă unificată, recuprinse în ansamblul unei Românii ajunse în sfârșit la unitate politică după recrearea spațiului organic al unei unice culturi.   

În secolul ce-i apărea istoricului lucid și avizat ca acela al demontării marilor imperii și al triumfului universal al ordinii democratice disoluția așteptată a celui sovietic care crea și premisele rezolvării problemei Basarabiei, l-a făcut să prevadă că ea „poate deveni parte integrantă a continentului european în momentul în care evoluția internă a Uniunii Sovietice și situația internațională vor favoriza înfăptuirea treptată a autodeterminării independenței și în cele din urmă a unirii ei cu o Românie aparținând Federației Democratice Europene.

În prezentul etern al istoriei noastre morale, ținuta europeanului George Ciorănescu emerge între acele distinse de o rară, pură exemplaritate, demonstrată și în anii uriașei rătăciri în care, într-o jumătate de lume, ființa umană era degradată, stingându-se programatic în  cel mai abject dintre abatoarele subistoriei. Ieșit din țara în care ideea unității europene a avut un statornic, impresionant curs, George Ciorănescu a fost un nobil purtător de stindard. În procesul de recuperare și redefinire a identității sale, România e datoare să onoreze în el un precursor al resurecției ei și a Europei.