In memoriam
Simion Tavitian, personalitatea care a marcat cultura dobrogeană


Cuget Liber 14 noiembrie 2013

Armenii din Dobrogea (STAN 2008)

 dr. Florin Stan, Armeni, „Tomis”, Constanța, 458, mai 2008, p. 86.

(...)

În timpul Războiului pentru Reîntregire (1916-1918), armenii şi-au slujit Patria adoptivă cu acelaşi elan care i-a caracterizat pe români, unii căzând chiar la datorie pe câmpul de luptă. Unanian Ardaşes, căpitan în Regimentul 74 Tulcea a fost rănit pe frontul dobrogean de un obuz inamic la 7 octombrie 1916 şi a fost distins cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de Cavaler pentru bravura dovedită. Alţi eroi armeni din Dobrogea au fost: Garabet Aznavorian, Ştefan Garabet, Artimov Agop, Silvian Miram, Zoropopel Tigran ş. a. De aceeaşi abnegaţie au dat dovadă armenii şi în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Prezenţi intens şi lăudabil în viaţa economică a oraşului, armenii au dovedit o prezenţă activă şi în viaţa culturală a urbei, fiind evidenţiaţi la manifestările cercului literar-ştiinţific ,,Ovidiu”, la şezătorile literare organizate la iniţiativa unor societăţi culturale, precum Salonul literar din capitală condus de Elena Văcărescu sau ,,Astra Dobrogeană”. S-au remarcat în acest sens M. P. Parseghean, Krikor Zambaccian, Hurmuz Aznavorian, K. Pambuccian, Garabet Avachian, Ruben Mamulian, Sahaghian Aram-Salpy şi mulţi alţii.
În urma recensământului din anul 1928, în municipiul Constanţa au fost înregistraţi 3.751 de armeni, totalul populaţiei oraşului fiind atunci de 72.462 de locuitori (D. J. A. N. Constanţa, Fond Primăria Constanţa, dosar nr. 10/1928, f. 43). Subliniem că printre aceşti armeni s-au aflat şi dintre cei care s-au stabilit aici alegând refugiul din calea măsurilor genocidare iniţiate împotriva lor în anul 1915 de regimul ultranaţionalist din Turcia otomană şi continuate cu elan represiv şi discreţionar în timpul războiului greco-turc (1919-1923) şi în primul deceniu al Turciei kemaliste (Dan Stoenescu, Genocidul armean din perspectivă românească, în ,,Dosare ultrsasecrete”, Ziua, nr. 3607, 22 aprilie 2006). În iunie 1948 când circa 1.000 de armeni părăseau România reîntorcându-se în propria patrie aceştia au transmis românilor ,,cele mai sincere gânduri de mulţumire şi recunoştinţă pentru ospitalitatea acordată”, subliniind: ,,Noi, supravieţuitorii armeni ai groaznicelor masacre turceşti, nu vom uita niciodată înţelegerea poporului român pentru durerile noastre” (Simion Tavitian, Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003, p. 29).
Într-o concluzie sumară, amintim că marele nostru istoric Nicolae Iorga a susţinut, pe bună dreptate că ,,la noi, armenii au jucat în toate ramurile vieţii publice un rol însemnat”. Printre armenii stabiliţi în România, cei din Dobrogea au dovedit cu prisosinţă acest fapt.

„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)

 V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001

În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.

Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.

„Periscop” („TOMIS” 1996)

 S. R., Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, noiembrie

*

Dorind să se numere printre promotorii mișcării ecologiste de protecție a Mării Negre și a zonelor riverane acesteia, cunoscutul jazzman Harry Tavitian a organizat la Muzeul de Artă un concert-dezbatere.

Alături de H. Tavitian au concertat Corneliu Stroe și Mihai Iordache, cei trei alcătuind Black Sea Community Band. Formația Nightlosers Band din Cluj a oferit un recital extraordinar.

*

Centrul Județean al Creației Populare Constanța a realizat în comuna Topalu concursul județean de interpretare a muzicii populare Dan Moisescu, care precede prima ediție a Festivalului național din 1997. Marele premiu i-a revenit elevei Mihaela Dobre (16 ani), fiindu-i conferit de Institutul de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu al Academiei Române.

*

Centrul de Consultanță în Afaceri Constanța și Programul ONU pentru Dezvoltare Women in Development în colaborare cu Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură au inițiat un seminar care a luat în discuție orientarea femeilor șomer cu diplomă universitară către afaceri.

*

La Cercul Militar din Medgidia a avut loc premiera piesei Familia anticarului de Carlo Goldoni, în interpretarea trupei de teatru a Casei de Cultură Ioan N. Roman din localitate. Scenarist și regizor - Ioan Crișu. S-au remarcat actorii Ileana Crețu, Romeo Tilă, Mariana Dragomir și Marian Diaconu. 

*

Inginerul italian Gianni Pastorino a făcut o plăcută surpriză iubitorilor de artă din Constanța, deschizând la Muzeul Marinei expoziția de fotografie Peisaje și portrete de la țară. Dobrogea.

*

Consiliul Europei, Centrul European de Studii în Probleme Etnice și Comunicare Socială al Academiei Române și Centrul Român de Afaceri Marea Neagră au organizat la Mangalia seminarul Ferestre deschise, reuniune dedicată dezvoltării comunicării intracomunitare și creșterii încrederii, la care au participat și reprezentanți ai companiilor IBM și Pfizer.

*

Liceul de Artă din Constanța și-a serbat al 40 lea de existență. Adresăm felicitări valorosului corp didactic și tradiționala urare La mulți ani!

„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1995

*

La „Casa Presei Libere” din București, directori și redactori șefi de al majoritatea publicațiilor centrale și locale, posturi de radio și tv, agenții de presă, organizații profesionale și sindicate ale jurnaliștilor și editorilor de presă au hotărât constituirea unui organism reprezentativ și unanim recunoscut, care să fie partenerul de dialog unic cu Puterea. Acest organism va avea menirea de a apăra interesele profesionale, juridice și economice ale presei în raport cu marile dificultăți cu care se confruntă: monopolul hârtiei, difuzare, fiscalitate etc. De la Constanța, semnatarii comunicatului de constituire, doar Arcadie Strahilevici de la „Cuget Liber”. Să fie într-un ceas bun!

*

Deși de profesie asistent medical, Ilie Popescu din Constanța este posesorul unei impresionante sculpturi realizate în piatră de un autor mai puțin cunoscut prin sălile de expoziție: Marea Neagră! Ineditele opere de artă pot face cu prisosință obiectul unei expoziții: dar cine-l ajută pe Ilie Popescu?

*

La Teatrul Dramatic din Constanța o nouă premieră: excelenta piesă a lui Miguel Mihura „Trei jobene”, în regia artistică a lui Andrei Mihalache. În distribuție: Nina Udrescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Titus Gurgulescu, Emil Bârlădeanu și alții. Vom reveni în numărul viitor cu o amplă cronică.

*

Cercul Militar Constanța a găzduit expoziția de pictură „Femeia și marea”, care a reunit lucrări semnate de Rodica Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Jeni Mazilu și Sonia Machei. Despre lucrările expuse și despre autoare a vorbit Valentin Donici.

*

Au apărut primele trei numere ale unei noi publicații școlari: „Zări albastre”, editată de Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Beneficiind de tehnoredactare computerizată computerizată, de condiții grafice excelente, noua revistă este rodul pasiunii unui grup de adolescenți de profesorul Florin Pietreanu. Succes și zbor înalt spre... zări albastre!

*

Elevii școlii nr. 16 din Constanța sunt autorii unei admirabile expoziții de colaje grafică, intitulată cum nu se poate mai potrivit „Atitudini”. Reunind peste 300 de lucrări, inspirat alese de profesorul Adrian Drăguț, expoziția a fost găzduit de Muzeul Marinei Române.

*

Asociația Filatelică „Tomis” din Constanța a editat cel de-al treilea număr al revistei „Magazin Filatelic”, care se remarcă prin valoarea deosebită a colaborărilor incluse în sumar, prin diversitatea problematicii specifice puse în sumar. Reținem editorialul „Ce ne dorim în 1995”, semnat de Simion Tavitian, redactor șef, „Levantul filatelic”, de Valentin Avramescu, corespondența din Germania, de la dr. Liviu N. Cristea, „Moneda română” de  Gheorghe Moldoveanu.

*

Dovedind că este la curent cu ce se mai întâmplă prin țară, neînfricatul revoluționar local Lazăr Cercel a creat mare supărare forțelor de ordine și locatarilor din imobilul situat pe bulevardul Tomis, la parterul căruia a fost înființat „Clubul 22”. După explozia bombei de la Suceava, după alarmele false de la Otopeni și Iași, hazliul nostru luptător, aflat în conflict cu aripa Metin Cerchez și amenințat cu evacuarea forțată, a trâmbițat scutierilor că, la nevoie, va detona o butelie românească de aragaz. Spre marele noroc al vecinilor de la etaj, butelia s-a dovedit a fi defectă. Alea normale iau foc și explodează și singure! Mascarada a luat sfârșit cu sprayuri paralizante, răcnete, cocteiluri Molotov și tradiționale înjurături mioritice, dar serialul „Lazăr și ai lui” va continua cu episodul „Revanșa temutului Parpanghel”!

„Săptămâna teatrelor de păpuși” („TOMIS” 1994)

 A. T., Săptămâna teatrelor de păpuși. Ediția XIV: 30 mai - 5 iunie, „Tomis”, Constanța, mai 1994

O nouă ediție a unui festival național cu participare internațională care are loc la Constanța reconfirmă (a câta oară) că teatrul, arta în speță, nu cunoaște frontiere, iar dacă cineva ține cu dinadinsul să lipească, aici sau aiurea, etichete gen „scenă de provincie”, se poate dovedi o dată în plus și dacă mai este nevoie că, din cele ce se petrec pe malul mării, rezultă de fapt că este vorba de o provincie a scenei. Dincolo de palmaresuri sau proiecte, colectivul păpușarilor constănțeni oferă publicului certitudinea continuă a unei tradiții care include și susținerea acestui festival, singurul din țară care se desfășoară din 1969 fără întrerupere.

Anaid Tavitian, secretar literar al teatrului, ne-a mărturisit: „Este un festival pe care l-am pregătit întâmpinând multe greutăți. Dar, oricum vi s-ar părea, trebuie să spun că este vorba despre datoria pe care simt că o am față de cei care, atâția ani la rând, au lăsat aici o parte din suflet, iar o tradiție rezistă în primul rând prin investiție afectivă, chiar dacă te lovești de lipsuri pecuniare sau birocrație. Acestea ar trebuie să fie ultimele luate în calcul. Dacă ne gândim că cele mai importante festivaluri internaționale ale teatrelor de păpuși sunt organizate în exclusivitate cu ajutorul sponsorilor și al primăriilor, pe plan local, deci fără dispoziții de la „centru” sau minister, poate vom înțelege de ce nivelul competitiv este atât de ridicat. Fiecare oraș vrea să se remarce prin trupa lui de teatru...” Și este un lucru la care ne putem gândi, chiar dacă evoluțiile actorilor sunt uneori surclasate de spectaculosul oferit de artiștii balonului rotund prin care orașele noastre țin să se remarce... cu sponsori, primării și clipuri publicitare. Și, ca un amănunt, o primă condiție pentru intrarea în circuitul festivalurilor internaționale este acordarea de premii. Condiție pe care, începând din acest an, cu ajutorul unor sponsori, printre care Coca-Cola, Deltamar, Arexim, AED Internațional, SC Comat, listă care rămâne deschisă. La conferința de presă, Liviu Manolache, directorul artistic al teatrului, sublinia: „Acești bani sunt pentru copii, pentru educație, pentru viitor. Banii nu se pierd, nu se câștigă, se transformă în educație și în ridicarea popularității Constanței”

Până în momentul de față și-au confirmat participarea șase trupe din străinătate și opt trupe din țară, cu spectacole care îi vor atrage nu numai pe cei mici. Se vor prezenta: teatrul „Vagentei din Gottingen, Germania, cu „Spiridușul gălăgios” după frații Grimm; teatrul „Bobita” din Pecs, Ungaria, cu „Jocuri de clown” de Kos Lajos; două teatre din Istanbul: „Tașbabek” cu „Păpuși mari și guralive” și „Istanbul” cu spectacolul de umbre „Karagoz se dă în leagăn”; teatrul „Panala” din Vandoeuvres, Elveția, cu cabaretul pentru adulți „Homo Circus”; teatrul „Guguță” din Chișinău pentru a doua oară la Constanța cu „Fata babei și fata moșneagului” după I. Creangă și o inedită variantă maramureșeană culeasă de T. Nicoară. De asemenea, vom mai vedea teatrul din Arad cu spectacolul de marionete „Truffaldino și alunițele fantasme” după Carlo Gozzi, teatrul din Baia Mare cu „Cenușăreasa” după frații Grimm, teatrul din Sibiu cu „Maya”  de Waldemar Bonsels, teatrul din Craiova cu „Dragostea celor trei portocale” de C. Gozzi, teatrul din Târgu Mureș cu „Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri la secția română și „Povestiri cu animale” de Jigmond Moris la secția maghiară, teatrul „Țăndărică” din București cu „Ivan Turbincă” de I. Creangă, teatrul din Ploiești cu „Secretul pădurii bătrâne” de Paul Silvestru după Dino Buzzali și teatrul din Brașov cu un spectacol de pantomimă. Directori ai festivalului vor fi Christian Caimacam, director al Festivalului internațional de la Saarbrucken, Germania, și Margareta Niculescu, director al Institutului Internațional al Marionetei de la Charleville-Mazeres, Franța. Afișul festivalului este realizat de Radu Alexandru, iar mascota, o stea de mare, este creația Eugeniei Tărășescu-Jianu. Și pentru că în apropierea Teatrului de păpuși marea ne privește cu limpezimea ochilor unui copil, să încercăm, măcar șase zile, să facem același lucru urmărindu-l pe Stendhal care spunea: „Apropierea mării distruge meschinăria”.

”Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

A. T. - Harry Tavitian, să vorbim despre singurătatea și, de ce nu, despre singularitatea jazzman-ului „de cursă lungă”. Mă exprim astfel pentru că, în virtutea unei posibile comparații cu alpinismul, sunt mulți care pornesc ascensiunea legați de aceeași sfoară, dar, fatalmente, puțin au șansa de fi primii care au atins vârful

H. T. - Da, în privința asta eu recunosc că duc o cursă oarecum singulară sau solitară. Aceasta nu se întâmplă din lipsă de parteneri, ci prin faptul că pe undeva, cred că jazzman-ul are nevoie să creeze oarecum în singurătatea lui. Doar într-un astfel de cadru el poate să-și elaboreze tot acest aliaj al său, materialul și concepția sa. Că după aceea el iese în lume și se adresează publicului, asta este altceva, dar în acele prime faze ale concepției consider chiar necesar ca singurătatea să existe.

Eu, pe undeva, sunt și o astfel de fire: deși îmi place foarte mult și compania prietenilor, îmi de multe ori problema limitelor între care îmi pot găsi echilibrul.

A. T. - Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc cu impresia că jazz-ul este un sport de echipă. Să înțelegem atunci că realitatea este alta?

H. T. - Sigur că este un sport de echipă, dar în clipa aceasta fiecare trebuie să fie foarte stăpân pe el, să-și cunoască foarte bine meseria, în jazz este mare nevoie de acest lucru. De aceea, formulele care m-au atras și în care am cântat în ultima vreme au fost cele reduse. În primul rând începând cu formula de solo, când tu însuți ești primul om căruia trebuie să te adresezi, continuând cu formula de duo pe care am adaptat-o mai frecvent în ultimii ani, alături de bateristul Corneliu Stroe sau saxofonistul rus Anatoli Vapirov. Am subliniat că primul meu partener a fost percuționist, iar cel de-al doilea saxofonist fiindcă deși esența mea, fondul meu rămân aceleași, trebuie totuși să mă adaptez gândirii și concepției diferite a fiecăruia. Deci, cu cât este mai restrânsă formula în care cânți, cu atât mai bine trebuie să stăpânești instrumentul, cu atât gândirea ta trebuie să funcționeze mai prompt, mai ales că în jazz deciziile sunt luate aproape pe moment, jazz-ul fiind o muzică spontană. Asta îl și deosebește de fapt de muzica clasică, simfonică, de cameră.

A. T. - Pe lângă faptul că sunteți cunoscut ca un maestru al improvizației, se poate vorbi totuși de o strategie anume, de o „premeditare” a recitalului?

H. T. - Desigur că există, chiar într-o măsură mai mare decât își imaginează oricine. Ați folosit cuvântul „improvizație” și, în fond, nu este greșit. Dar acest cuvânt are și oarecare neajunsuri pentru jazz, deoarece pentru un meloman mai puțin avizat improvizația reprezintă ceva conjunctural, care nu îi inspiră prea mare încredere, astfel că prefer termenul de „spontaneitate”, efectul fiind același. Deci noi improvizăm, noi cântăm spontan, însă punctul de plecare este o temă dată, un nucleu, un motiv tematic, un ritm, cât de puțin, există așadar motivul tematic pe care începem apoi să-l dezvoltăm. Această dezvoltare este cea care are loc improvizatoric, spontan. Ea nu este pusă pe note, noi nu cântăm după o partitură, dar în timp ce improvizăm, prelucrăm de fapt materialul inițial al temei respective, iar prelucrarea se poate face în nenumărate feluri, există atâtea posibilități, atâtea procedee, mai ales că jazz-ul are deja o evoluție de o sută de ani și stilurile s-au diversificat atât de mult. Jazz-ul a intrat în combinație cu folcloruri ale diferitelor popoare, cu muzica de cameră, cu muzica veche, cu atâtea alte elemente, încât a ajuns un fenomen, aș putea spune, foarte-foarte pestriț. Deși improvizăm, nu poate fi vorba de haos. Jazz-ul are nevoie și beneficiază de o doză extraordinar de mare libertate. Sigur că orice artă nu poate exista decât în libertate. Mie mi se pare însă că jazz-ul face o excepție poate și fiindcă este și cea mai tânără dintre arte, născută la începutul secolului nostru, spre deosebire de celelalte arte care au împlinit câteva secole de existență.

Desigur că libertatea este un lucru foarte frumos, dar și foarte „periculos”, ca să spun așa. În sensul că, sunt convins că pe măsură ce ești mai liber, cu atât este nevoie să fii mai ordonat. Libertatea te face pe undeva pasibil și de multe greșeli care sunt pândite din toate părțile. De aceea improvizația în jazz înseamnă mult mai multă ordine decât în alte genuri. Atunci când un pianist o piesă de Prokofiev, Șostakovici sau Bartok, el știe că are de cântat foarte clar acea partitură. Sigur că și munca lui este imensă, el interpretează, dă sensuri noi, dar știe, repet, că are de făcut un lucru pe care nu are cum să-l modifice.

În cazul nostru, însă, creația și interpretarea au loc în aceeași clipă. Se nasc, se consumă și mor în aceeași secundă.

A. T. - Urmărind concertul-spectacol susținut în această vară alături de saxofonistul rus Anatoli Vapirov, s-a putut observa totuși cu ușurință existența unui scenariu. Acolo nu era numai muzică, ci era vorba și de o idee foarte clar urmărită, care se regăsea nu numai în muzică, era o mișcare ordonată, la granița cu coregrafia, plus alte mijloace de exprimare care aparțin teatrului.

H. T. - Este adevărat și poate că aceste lucruri au rămas, în privința mea, doar ca niște reminiscențe sau niște amintiri ale unor lucrări pe care cu ani în urmă le făceam într-o doză mult mai mare. Este vorba  de preocuparea mea pentru mișcare, costum, scenografie în muzică, deci împletirea muzicii cu toate aceste elemente sau, mai pe scurt, teatru instrumental.

A. T. - Ceea ce spuneți acum ne reamintește  spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, o montare inedită, a cărei scenică a fost, din păcate, scurtă și la care ați participat „plenar”.

H. T. - Acolo a fost însă o piesă pusă în scenă de o regizoare profesionistă (Mona Chiriță - n. n.), cu actori, cu păpuși, unde eu și Corneliu Stroe am făcut muzica.

Numai că muzica nu era pe bandă, ci eu și cu Stroe am apărut direct spectacol, cu toate instrumentele noastre, cu costumație, într-un cuvânt, eram distribuiți în spectacol. Dar ceea ce vă spuneam eu despre teatru instrumental este altceva. Mă gândesc la încercările mele, suitele pe care le-am scris în 1985, 1986, 1987, de exemplu „Music for Double Trio” sau „Cum a salvat Anton Pann Occidentul”. Apoi au fost suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii 1987-1989 și aici și la Brașov sau în alte locuri. Am studiat mult obiceiurile legate de această sărbătoare. Apăream cu texte, colinde, costumație, instrumentație adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosferă de ritual.

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din vină de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

A. T. - Și pentru că tot am ajuns „acasă”, să vorbim puțin despre clubul de jazz care ne găzduiește.

H. T. - Mai exact este vorba despre Fundația culturală Harry Tavitian. Acest club funcționează în cadrul ei, de două ori pe săptămână, luni și vineri de la ora 18 și își propune să-i adune pe cei puțini interesați de jazz, de arta adevărată. Asta pentru că, din păcate, concertele sunt foarte puține, iar aici putem asculta discuri, casete și chiar viziona benzi video. În curând vom extinde programul. Duminica va di dedicată audițiilor de muzică veche, preclasică, contemporană, străină și românească. Nu pot să spun exact ce vom asculta, pot să vă spun cu siguranță ce NU vom asculta. Vor fi evitate toate acele piese devenite „șlagăre”, cu cele câteva nume de compozitori care se găsesc în permanență pe afișele concertelor și la noi dar și în străinătate: Beethoven, Mozart, Schubert, Schumann, Chopin. De fapt, lor li se aduce un prejudiciu fiind cântați prea des. Istoria muzicii nu se rezumă numai la ei, iar vrem să oferim un fel de alternativă. Vom asculta ceea ce nu se ascultă de obicei în sălile de concerte sau ceea ce se ascultă prea rar. Vom viziona la video filme de artă. Sperăm să avem invitați oameni de cultură, am organizat deja niște întâlniri pe tema spiritualității ortodoxă. 

A. T. - Cu toate acestea, se vorbește tot mai mult despre absența atelierelor de improvizație, așteptate de publicul constănțean ca niște „daruri” ale fiecărui sfârșit de lună.

H. T. - Da, știu, nu sunt străin de acest lucru. Atelierele de improvizație au „mers” foarte bine, ajunseseră chiar un punct de referință pentru Constanța între anii 1987-1989, ultimul fiind în martie 1990. Însă tot sistemul anterior odată bulversat fiind, am fost și noi afectați de acest lucru. Aspecte, poate mărunte, cum ar fi cel pecuniar, ne-au făcut să nu mai putem ține aceste ateliere. Acest fenomen, cred eu, l-a resimțit și publicul, care acum pare că începe să revină. Pentru mine, în continuare, aceasta rămâne însă o problemă. Fără falsă modestie pot să vă spun că în ultimii trei ani absența de pe scenele constănțene nu mi se datorează numai mie, în exclusivitate, și aici pun punct acestui capitol.

A. T. - Să vorbim atunci numai despre anul concertistic 1993 sau despre împlinirile lui.

H. T. - A fost un an bun, chiar dacă în acest moment nu-mi amintesc cu exactitate toate realizările mele.

Chiar acum, foarte recent, mi-a apărut un compact-disc „There is Aways a Home”, scos la Varna de Anatoli Vapirov. El cuprinde două concerte pe care le-am susținut împreună cu saxofonistul rus în vara aceasta, în Italia. În urmă cu câteva luni a apărut și o casetă, tot în duet cu Anatoli Vapirov, care cuprinde o bandă înregistrată la Moscova în 1991. În vară am participat la Festivalul Internațional de Jazz de la Varna împreună cu cvintetul „Blues Community”, în a cărui componență alături de mine și de Corneliu Stroe, se mai află trei tineri foarte talentați: clujeanul Hano Hoffer la chitară și muzicuță, saxofonistul bucureștean Mihai Iordache și Cătălin Rotaru la contrabas. Apoi am participat și la proiectul „Euro-România”, fiind invitat de UNESCO, la două săptămâni de croazieră pe Dunăre, împreună cu o echipă de artiști, în ideea de a scoate cultura română în Europa. În toate porturile în care am acostat, Bratislava, Budapesta, Viena etc, au avut loc spectacole folclorice, de teatru, muzică de cameră și jazz. Eu am fost bucuros nu atât pentru că am fost invitat acolo, ci fiindcă prin mine, de fapt jazz-ul a făcut parte din echipa artistică a României, iar acum, de curând, m-am întors din Leipzig, Germania, unde am participat la alt festival.

A. T. - Pentru că ați amintit ultimele apariții discografice ale dv. în străinătate, mă gândeam totuși la succesul de casă pe care l-a înregistrat în 1992 Electrecord cu „Creațiunea”, disc realizat împreună cu Corneliu Stroe.

H. T. - Da, a fost un disc bine primit și în străinătate. Acum am în lucru, tot la Electrecord, un disc cu Eugen Gondi, care, din păcate, de trei ani nu mai este în țară. Este vorba de o bandă mai veche, pe care numai eu o am, cred că nici la Radio nu mai există, a unui concert din 1986 la festivalul de la Satu Mare. Un concert foarte reușit, la care țin foarte mult. Problema este că între timp s-a schimbat conducerea Electrecordului și nu pot să spun ce soartă va avea acest disc. Oricum, eu voi lupta ca el să apară, dacă nu aici, la altă casă de discuri.

A. T. - Nimic încurajator pentru publicul constănțean, nici măcar pentru anul viitor?

H. T. - Tot ce pot spune încurajator pentru publicul meu din Constanța, dar poate mai mult pentru mine, este că eu îl simt totdeauna foarte aproape, așa cum a fost mai bine de zece ani. A fost poate singurul meu sprijin pe care l-am avut în momente foarte grele, ceea ce nu se uită și știu că acest public este în continuare alături de mine, așa cum sunt și eu alături de el. Fără a promite nimic, pentru a nu dezamăgi, vreau să știți că îmi doresc să dăruiesc cât mai multe concerte Constanței și voi lupta pentru aceasta.

Interviu cu tovarășul Vasile Vîlcu (TAVITIAN 1984)

Bulgarul Vasile Vâlcu (1910 Ceamurlia/Tulcea-1999) a fost comunist ilegalist și general de Securitate, șef al Direcției de Informații Externe în 1954-1955. În 1955-1967 a fost prim-secretar al Comitetului Regiunii Dobrogea al PCR și membru al CC al PCR în 1960-1979, precum și deputat MAN în 1948-1989.

Simion Tavitian, Pe drumul prefacerilor revoluționare, „Cronică dobrogeană”, Editura politică, București, 1984, p. 9-45

(14-15)
-(...) Iată, expresia concludentă a spiritului revoluționar, a romantismului revoluționar, despre care îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere.
-Tovarășe Vîlcu, în a doua jumătate a anului 1946, vă întîlnim în conducerea regionalei Dobrogea. Erați membru în biroul regional și prim-secretar al Comitetului județean Tulcea al PCR. Este anul care a pus problema alegerilor parlamentare în discuția publică, oficială, ca o perspectivă și sarcină politică nemijlocită. (...)
-Da. Societatea românească era chemată să se pronunțe prin vot pentru o cale sau alta de dezvoltare. Pregătirea pentru această consultare se va desfășura pe planuri foarte diverse, iar confruntarea politică dintre forțele democratice și reacțiune se va manifesta chiar în momentul cînd hotărîrea de a efectua alegerile parlamentare a devenit de notoritate publică.
Elaborîndu-și propria tactică în alegeri, partidul comunist a ținut seama de împrejurările concret istorice, de formele specifice de manifestare ale luptei de clasă, dovedind din ouu o mare capacitate de înțelegere a imperativelor vremii și de adaptare la cerințele acesteia.
Conținutul programului Blocului Partidelor Democratice - platforma BPD - constituia o dovadă grăitoare a importanței pe care forțele componente au acordat-o programului cu care urmau să se prezinte în fața corpului electoral.
PCR, mobilizatorul maselor populare, al forțelor înaintate, progresiste ale României, și-a sporit eforturile pentru a ridica pe noi trepte  activitatea sa politică, pentru a contribui la creșterea conștiinței poporului privind semnificația momentului 19 noiembrie 1946.
Organizațiile locale ale partidului constatau, spre sfîrșitul campaniei electorale, că masele muncitoare de la orașe și sate făcuseră cotitura hotărâtoare către forțele democratice, către PCR. În Dobrogea, influența partidului nostru era mare, întrucît lumea săracă vedea în el apărătorul ei. Raportul de forțe între BPD și reacțiune era net în favoarea Blocului. Masele populare fiind alături de noi, reacțiunea pierdea mult. Rezultatul uriașei munci politice desfășurate în campania electorală se materializa în faptul că masele urmau hotărît partidul comunist și celelalte partide democratice, că între mase și democrație se făurise acea legătură de nezdruncinat care se va oglindi în victoria hotărîtoare de la 19 noiembrie 1946.
Pentru a evita acest deznodămînt, cercurile reacționare, dînd expresie ultimelor zvîrcoliri din ziua alegerilor, au întreprins numeroase acte teroriste. Au fost tăiate firele telefonice între unele comune; au atacat două secții de votare; au doborît un avion care împrăștia manifeste democratice; au fost înjunghiați un jandarm și un comandant al gărzii militare de la secțiile de vot. În com. N. Bălcescu, jud. Tulcea, au fost folosite brandurile.
Dar toate manevrele reacțiunii au fost sortite eșecului. Măsurile luate de organele de partid și de stat, vigilența maselor populare au constituit factori care au zădărnicit tentativele reacțiunii, asigurînd ca alegerile de la 19 noiembrie 1946 să se desfășoare în deplină libertate. Pentru prima dată în istoria noastră milenară, masele cele mai largi de la orașe și sate și-au dat libere și nestingherite votul. Ziua alegerilor s-a transformat într-o mare sărbătoare, iar rezultatele lor într-o victorie strălucită a forțelor democratice. Astfel, în jud. Constanța, numărul alegătorilor înscriși pe listă era de 140.807, numărul voturilor exprimate 136.844, pentru candidații BPD au votat 120.704, iar la Tulcea, din 79.744 voturi exprimate, pentru cei 6 candidați ai BPD au votat 68.756.
-Adunarea deputaților aleși la 19 noiembrie exprima hotărîrea poporulu român de a continua lupta pentru făurirea unor noi rînduieli social-economice și politice în interesul celor ce muncesc. Între cei 376 de deputați aparținînd forțelor democratice vă numărați și dumneavoatră, tov. Vîlcu. 
- Însemnătatea istorică a alegerilor parlamentare din 1946 constă și în aceea că ele au consacrat înfrângerea zdrobitoare a partidelor burghezo-moșierești, marcînd izolarea lor completă de mase.
-Tov. Vîlcu, despre Dobrogea se vorbea în trecut ca despre o provincie care nu ar avea prea multe de oferit din punct de vedere economic, cultural. (...)

Adevărul despre alegerile din 1946 în articolul istoricului Adrian Cioflâncă publicat în 2014 cu titlul „Alegători opriți de la vot. Cum au falsificat comuniștii alegerile din 1946” http://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Ealegatori-opri%C8%9Bi-de-la-vot%E2%80%9D-cum-au-falsificat-comuni%C8%99tii-alegerile-din-1946/

(20-29)
- (...) Dobrogea a fost din vechime o regiune a răscrucilor de drumuri. Pe Argeș, pe Ialomița, pe Buzău, pe Siret și Prut, ca pe tot atîtea drumuri naturale, au coborît în decursul veacurilor păstori și plugari de sub Carpați, spre același pământ al Dobrogei. Majoritatea drumurilor din inima Dobrogei erau însă drumuri „negre”, drumuri de pămînt. Ele nu cunoșteau o animație deosebită decît pe distanțele care despărțeau satele de moară. Drumuri scurte ca niște pîrîiașe. În ce privește drumurile de fier, Dobrogea nu era cel mai urgisit ținut din țară. Prima linie de fier pe distanța Cernavodă - Constanța, apoi construirea podului peste Dunăre, legau Dobrogea de restul țării prin calea ferată. Progresul general care s-a realizat în anii socialismului în Dobrogea, dezvoltarea armonioasă a economiei, a creat condiții și pentru dezvoltarea transporturilor. Drumurile, modernizate, prin intermediul cărora se face simțit tot mai puternic pulsul vieții economice, leagă unele de altele, ca niște artere, întreprinderile industriale din orașele Dobrogei. Toate localitățile rurale, cu marile lor unități agricole socialiste, au intrat în circuitul larg al economiei.
A dispărut izolarea în care vegetau satele și orașele dobrogene acum patruzeci de ani. Dacă în 1956 existau în Dobrogea numai 169 km drumuri modernizate, în 1983 ele au ajuns la peste 512 km. De la 328 km înainte de eliberare, s-a ajuns la 377 km cale ferată în 1983 din care 65 km electrificată. Dezvoltarea turismului a dus la crearea unei linii aeriene internaționale, care leagă litoralul cu zeci de orașe ale lumii. În fiecare an, mii de iubitori ai curei heliomarine sosesc pe aeroportul internațional M. Kogălniceanu, poarta aeriană spre capitala estivală a României.
O șosea națională leagă Constanța de capitală, alunecînd peste arcul de fier și beton înălțat peste Dunăre, la Vadu Oii-Giurgeni. Vechiul deziderat privind legarea apelor fluviale de cele maritime printr-o cale modernă de navigație au prins viață prin darea în exploatare a Complexului hidro-energetic și de transport Dunăre-Marea neagră.
Baza materială  a acestei politici s-a realizat prin volumul fără precedent al investițiilor. Județul Constanța a beneficiat an de an de importante fonduri de investiții a căror valoare în 1951-1983 se ridică la 185 miliarde lei,dincare 170 miliarde lei în 1966-1983. Volumul producției industriale în 1983 a crescut față de 1950 de 52,2 ori și de 6 ori față de 1965.
Ponderea industriilor constructoare de mașini și chimică în totalul producției industriale a sporit de la 20 % în 1950 la 27 % în 1965 și 33,5 % în 1982. Ritmul de creștere al producției industriale în 1951-1983 a fost de 12, 8%.
-Tov. Vîlcu, Congresul partidului care a avut loc în 1955, a precizat că sarcin afundamentală a celu de-al doilea plan cincinal eset ca pe baza dezvoltării continue a noii industrii să se asigure în ritm rapid transformarea socialistă a agriculturii, astfel ca, în 1960, sectorul socialist să fie preponderent, atît ca suprafață, cît și ca producție marfă. Se atrăgea atenția că a încerca să rupă, în mod artificial, lupta pentru creșterea producției și productivității muncii în agricultură  de problemele luptei pentru transformarea socialistă a acestei foarte importante ramuri, nu poate decît să dăuneze economiei naționale și construcției socialismului. Prin urmare, planul de cooperativizare a agriculturii adoptat la Plenara CC al PCR din martie 1949, se impunea a f i înfăptuit numai pe baza liberului consimțămînt și în Dobrogea, unde, la 24 ianuarie 1956, ați fost instalat de tov. N. Ceaușescu, pe atunci memebru al Biroului Politic, secretar al CC, ca prim-secretar al regionalei Dobrogea a partidului.
Ați participat implicit în acest proces revoluționar care a schimbat din temelii înfățișarea satelor și agriculturii dobrogene. Cum s-a produs această transformare la baza căreia a stat munca tenace, convingătoare, ca și rezultatele țăranilor cooperatori, care au pășit pe un drum nou, al belșugului și bunăstării?
-Am să încep prin a invoca condițiile vitege de muncă și viață ale țăranului dobrogean. La începutul secolului XX, un sfert din micile gospodării individuale din Dobrogea erau lipsite de un petec de pămînt, mai mult de două treimi erau lipsite de boi și cai.
Rămasă în faza plugului cu grindei de lemn și a treieratului în arman cu tăvălugul de piatră și sania cu cremene, fărîmițată în  mii de ogoare mici, lipsite de preocupare și sprijin al statului, în 1934-1938, în fostul județ Constanța producți de grîu a fost în medie 400-500 kg, iar în fostul jud. Tulcea - de 380 kg. În aceeași perioadă, producția medie de porumb a fost de 700-800 kg și, respectiv, 770 kg. Nici un inginer mecanic, un inginer agronom la 40.000 ha. Ceea ce înseamnă că întreaga suprafață cultivată cu grîu în fostele județe Constanța și Tulcea era „supravegheată” nici mai mult, nici mai puțin decât „un inginer și ceva”.
Pe ogoarele moșierești existau însă 119 tractoare și 124 batoze și aceste uzate și insuficiente în comparație cu suprafața agricolă. Dar era mai rentabil pentru marii proprietari de pămînturi să folosească brațe de muncă foarte ieftine, care creșteau pe măsura dijmuirilor și confiscărilor în dauna țăranilor săraci. Despre asta vorbeau și versurile rapsodului popular:
Frunză veștejită-n ram,
Sărac, doamne, mai eram!
N-aveam palmă de pămînt
Și nici plug cu ce s-o-mplinit.
N-aveam vacă, nici juncan,
Numai braț de rob sărman.
În 1935, 6.700 de familii de moșieri și chiaburi dețineau 350.000 ha teren arabil, în timp ce 64.000 de familii de țărani muncitori stăpîneau 335.000 ha, 15.000 de familii avea sub 0,5 ha. În fostul jud. Constanța, numărul țăranilor săraci era cu 20% mai mare decît media pe țară.
Peste această realitate s-au făcut auzite din nou, după eliberarea patriei, cuvintele partidului: Pămînt țăranilor! Truditorii ogoarelor au văzut din nou în partidul comuniștilor singurul lor călăuzitor și apărător. În Dobrogea, ca și pretutindeni în țară, sătenii din Lanurile, Mangalia, Limanu, Cumpăna, Independența, Negru Vodă și alte sate au trecut peste capul moșierilor și jandarmilor la îndeplinirea îndemnurilor partidului, măsurînd și împărțind loturile. ”Scînteia” din februarie 1945 scria  că în jud. Constanța au fost confiscate 3.000 ha și împărțite țăranilor îndreptățiți. În final, se consfințea prin lege, în martie 1945, înfăptuirea pe calea revoluționară a exproprierii moșierilor și împroprietării țăranilor fără pămînt sau cu pămînt puțin.
Aceasta constituia un pas înainte, în sensul că țărănimea de acum înainte dispunea de mijlocul de bază al obținerii pîinii de toate zilele - pămîntul. Dar, singuri, muncind cu unelte rudimentare, oamenii nu puteau realiza prea mult. Se simțea nevoia unor mijloace mai puternice decît plugurile cu grindei de lemn și perechile de cai costelivi pe care le aveau sau nu le aveau noii stăpîni ai pămîntului.Se simțea nevoia practicării unei agriculturi bazate pe cuceririle agrotehnicii moderne.
Posibilitățile existente în Dobrogea în dezvoltarea multilaterală a agriculturii puteau fi dovedite prin folosirea unor mijloace moderne. În acest scop, gospodăriile agricole de stat au fost înzestrate cu tractoare și mașini agricole, al căror număr a ajuns treptat de la 595 în 1950, la circa 2.500 în 1963.
Practicînd o agricultură intensivă, bazată pe mijloace tehnice moderne și reguli înaintate de lucrare a pămîntului, gospodăriile de stat obțineau producții tot mai mari de cereale. Realizările unităților de stat au avut o influență hotărîtoare asupra țăranilor. Ei vedeau limpede că holedele lor răvășite pe peticele de pămînt muncite cu îndîrjire erau mai mărunte și mai rare în spic decît holdele puternice ale celor de stat. Ce miracol, ce întîmplare ca între holdele despărțite uneori numai de o palmă, pămîntul să se dovedească mai plin de neastîmpăr și mai bogat în seve?
Cei mai mulți au găsit repede explicația: cheia miracolului era agrotehnica. De aceea au privit cu emoție înființarea primelor stațiuni de mașini și tractoare. Deși  în 1948 nu dispunea decît de 271 de tractoare, cele 30 SMT s-au dezvoltat treptat, mărindu-și  zestrea cu mașini agricole moderne, pe măsură dezvoltării tinerei industrii constructoare de mașini românești.
-Dar pentru ca acestă bază materială să fie cu eficiență folosită, se impunea ca țărănimea să pună capăt lucrări iindividuale și pe parcele fărîmițate a pămîntului. Care sînt, după părerea dv., cauzele principale care au dus la acest rezultat, cu caracter de cotitură radicală în viața țărănimii muncitoare din regiunea Constanța?
-Desigur, izolată și neputincioasă în fața naturii, era în puterea ei de a-și aduna laolaltă pămîntul și brațele, de a folosi împreună mașinile moderne, agrotehnica înaintată, pentru a smulge prin muncă unită roade bogate.
După expropierea moșierilor și împărțirea a 70.000 ha țăranilor fără pămînt sau cu pămînt puțin, partidul și guvernul au luat măsuri să înzestreze agricultura cu mașini și tractoare  pentru  a se putea face lucrări mecanizate, deci la un nivel superior, pe suprafețe din ce în ce mai mari. Astfel au luat ființă în regiune SMT care posedau tractoare, semănători, combine de cereale și alte sute de mașini agricole cu care a fost sprijintă țărănimea muncitoare să-și lucreze mai bine pămîntul și să obțină producții tot mai mari la ha. Faptul că lucrările agricole se executau în mai bune condiții pe suprafețe mari a fost un prim factor deosebit de important care a contribuit la convingerea țărănimii muncitoare să-și unească parcelele individuale în gospodării colective.
O a doua condiție a fost faptul că organele și organizațiile de partid au dus o muncă susținută de lămurire cu țărănimea muncitoare și au reușit să creeze în aprope toate satele gospodării agricole colective. Acestea au fost ajutate să se dezvolte, marea lor majoritate devenind centre de atracție pentru țăranii muncitori individuali  prin producția superioară obținută și prin veniturile realizate cu colectiviști.
A treia condiție care a fost hotărâtoare în accelerarea ritmului de transformare socialistă a agriculturii în Dobrogea, a fost munca politică de masă al cărei centru a fost la sate.
În Dobrogea, ca și în celelalte regiuni ale țării, procesul de convingere și de îndrumare a țărănimii pe calea arătată de partid a avut un caracter continuu; s-a bazat pe o analiză atentă a condițiilor concrete din fiecare sat și a urmărit respectarea cu strictețe a liberului consimțămînt.
Activitatea de îndrumare și antrenare a țărănimii către gospodăriile colective trebuia dusă de activul de partid și de cei care-l sprijineau, pe baza unei profunde și temeinice cunoașteri a problemelor curente și a condițiilor specifice fiecărei comune, căci numai o asemenea muncă putea fi convingătoare.
În fosta regiune Dobrogea își desfășurau activitatea 30.000 de agitatori. Prin gazete de perete, panouri grafice, lozinci, afișe se popularizau permanent rezultatele economice obținute de unitățile fruntașe. Zilnic, la panourile din sat apăreau numele țăranilor care se înscriau în gospodăria colectivă. Așezămintele culturale au fost transformate în adevărate centre de propagandă în favoarea cooperativizării.
Organizațiile de partid au inițiat periodic vizite la diferite unități agricole fruntașe, la expoziții agricole, țăranii erau invitați la adunările generale ale cooperativelor de producție la repartizarea veniturilor. Mulți țărani se duceau și din proprie inițiativă în comunele învecinate, unde se constituiseră cooperative, interesîndu-se la rude și cunoștințe despre aspecte ale muncii și vieții țăranilor cooperatori. Cine s-ar fi alat pe atunci în preajma morilor comunale unde oamenii își așteptau rîndul, ori ar fi trecut în zilele de tîrg prin comune cum sînt Cogealac, Independența, Oltina, Negru Vodă, Cobadin, ar fi  fost martori ai discuțiilor aprinse între țăranii cooperatori deveniți ad-hoc agitatori și țăranii individuali. Acțiunile organizate ca și cele datorate inițiativei oamenilor au constituit un însemnat factor de accelerare a convingerii țărănimii.
Una dintre ideile importante, care ne-au animat a fost aceea că socialismul transformă pe țărani în mari cultivatori și crescători de animale de rasă, că noua agricultura cere întinderi mari de pămînt unelte mecanizate, semințe selecționate, animale de rasă superioară, îngrășăminte chimice, specialiști.
Conducerea de partid ne-a recumondat că cel mai util și eficient mijloc de convingere a țărănimii muncitoare asupra multiplelor avantaje ale cooperativizării este să le arătăm rezultatele practice ale agriculturii socialiste, să organizaăm vizite în gospodările de stat și în unitățile agricole cooperatiste fruntașe, existente deja în regiune.
În același timp, statul democrat popular a continuat să dezvolte condițiile care asigurau succesul unirii de bunăvoie a familiilor de țărani în întovărășiri agricole și în gospodării agricole colective.
Pentru a spori mijloacele puse la dispoziție tinerelor unități, s-au făcut investiții importante. Este edificator să arătăm că în 1956-1958 pentru dezvoltarea agriculturii în Dobrogea au fost alocate fonduri în valoare de 1019 milioane lei. Pentru ca în perioada 1960-1962 sumele destinate în același scop să ajungă la peste 1532 milioane de lei.
Încet-încet, ca un dezgheț primăvăratec, de la un capăt la altul al Dobrogei au început să apară, înlăturînd îndoieli și deprinderi vechi, primele unități cooperatiste. La 31 iulie 1949, 63 de familii de țărani din Ceamurlia de Jos de unesc într-o singură familie: gospodăria agricolă colectivă intitulată simbolic „Răsăritul”. La 15 august, alte 41 de familii din Ion Corvin s-au unit în cea de a doua gospodărie colectivă și a treia la Făcăieni. La un an de la istorica Rezolue aplenarii Cc al PCR din martie 1949, peste 6.000 de familii se unesc în mai mult de 100 gospodării colective.
La indicația partidului, s-a acordat o mare atenție întăririi economice a gospodăriilor agricole colective. Avînd sprijinul statului, lucrînd pămîntul cu mijloace moderne, după toate regulile științei agrotehnice, ele au început să constituie un exemplu, să obțină producții cu mult mai mari decît cele ale țăranilor individuali, convingîndu-i de superioritate muncii unite.
Un astfel de exemplu a fost gospodăria agricolă colectivă Cobadin, care a luat ființă în 1951. În trecut se ști acă peppământurile Cobadinului se realiza la grîu și porumb o porducție medie de 800 kg grîu, dar producțiile obținute în 1952 au fost de 1.100 kg, iar în 1953 de 1.280 kg la grîu și 1.800 la porumb.
Țăranii individuali au fost îndrumați de comuniștii din comună să viziteze în grupuri colectiva, pentru a se convinge cu proprii lor ochi de avantajele ei. Rezultatul a fost că în 1954, gospodăria s-a mărit cu încă 62 de familii.
Edificator era și traiul îmbelșugat al cooperatorilor. Cînd un grup de țărani individuali din Sîmbăta Nouă, jud. Tulcea, sfătuiți de organizația de partid din comună, au făcut o vizită acasă la cooperatorul Ion Drugă, au avut de ce să se convingă. Ei îl cunoșteau pe Drugă înainte de a intra în colectivă, ca pe un om nevoiaș, cu o casă de copii. Și cum îi făceau o vizită într-o casă nouă, mobilată frumos, unde erau invitați la un pahar de vin. Se întîmplase un miracol? Nu. Munca în colectivă, a răspuns Drugă. Întorși în comuna lor, toți cei care l-au vizitat pe Drugă au depus cereri de înscrieri în cooperativă.
-S-au comis și greșeli?
-Cu toate recomandările făcute organizațâiilor de partid de a veghea cu cea mai mare strictețe la respectarea liniei politice a partidului în domeniul transformării socialiste a agriculturii, nu am fost feriți de greșeli. Au fost cazuri în care unele cooperative, după constituire, au fost lăsat să se descurce singure, cum or putea; elementele dușmănoase au speculat greutățile începutului, încercînd să compromită ideea în sine a cooperativizării. Pripeala din unele locuri, promisiunile ce nu-și aveau acoperire imediată, în alte locuri, sau chiar cazurile de încălcare a liberului consimțămînt au condus  la situații contrare intențiilor în cîteva localități: Sinoie, Vultur, Tariverde - ritmul de cooperativizare nu numai că nu s-a accentuat, ba dimpotrivă, pentru o perioadă de timp a bătut pasul pe loc. Au fost necesare eforturi sușținute pentru a repara greșelile și a reda țărănimii încrederea. Asemenea situații au constituit excepții, după 1956 ele nu s-au mai repetat.
Caracteristica anilor de cooperativizare o constituție munca făcută cu simț de răspundere, în spiritul indicațiilor partidului. Cu alte cuvinte pot oglindi toată măreția muncii miilor de agitatori și încrederea cu care țăranii muncitori au urmat îndemnul partidului, terminînd primii din țară așezarea agriculturii pe baze noi, pe de-a întregul socialiste. S-a muncit extraordinar de mult. Au muncit, cu pricepere și rezultate țăranii cooperatori. Care dintre ei n-a fost agitator?  Dacă am  numi pe vreunul pe motiv că n-a mers cu echipele pe la casele celor ce ezitau să intre în gospodării, am greși. Da, am greși, pentru că belșugul a fost argumentul principal în munca de lămurire. Și belșugul s-a făurit din munca tuturor cooperatorilor.
Intrararea în gospodăria colectivă a ultimelor familii din Chilia Veche a însemnat încheierea, la 19 octombrie 1957, a colectivizării agriculturii dobrogene. O sută patru mii d efamilii de țărani, stăpîne ale celor 500.000 ha de care dispunea tinerele gospodării colective, porniseră pline de încredere pe drumul arătat de partid. Pe toată întinderea regiunii dintre Dunăre și M. Neagră, pentru prima oară în istoria ei, nu mai existat nici un țăran care să se războiască în marea lui singurătate cu ariditatea pămîntului, într-o luptă inegală, fără sorți de izbîndă. Meleagurile Dobrogei deveniseră meleagurile unei singure și mari familii.
Cu acest prilej,unii activiști de partid, președinți de CAP s-au remarcat în această uriașă bătălie de sfărîmare a haturilor, pentru a face cunoscut în rîndurile zecilor de mii de țărani muncitor exemplul unităților agricole fruntașe și a-i ajuta să treacă pe calea socialismului: Teodor Coman, Constantin Măndreanu, Barbu Popescu, Gheorghe Anghel, Dumitrescu Mihai, Pîrvu Chiriac, Filișan Gheorghe, Gheorghe Trandafir, Constantin Stoinescu, Mircea Lefter, Muslim Cherim, Gheorghe Apostol, Geană Vasile, Nariță Gavrilă, Toma Gheorghe, Nicolae Popovici, Ion Cazacu, Nicolae Gaidagiu, Nicolae Hudițeanu, Paraschiv Banciu, Constantin Dofin, Marin Purcărea, Dim aDobrița, Sadi Menat, Simion Gheorghiță, Aurel Moineagu, Vasile Ardeleanu, Gherse Nicolae, Dumitru Dimache, Ion Stoian, Ion Bădulescu și mulți alții.
-Tov. Vîlcu, s-au emis păreri potrivit cărora condițiile specifice locale au avut și au un rol determinant în transformarea socialistă a agriculturii dobrogene?
-Dacă am accepta acest punct de vedere ar însemna să admitem că se poate ajunge la cooperativizarea agriculturii fără desfășurarea unei susținute munci politice și organizatorice de partid. Noi am avut mult de luptat cu asemenea păreri care, prinzînd rădăcini, ne-au pricinuit mult rău. Din păcate, asemenea păteri și-au făcut loc și în unele publicații. În articolul Cooperativizarea agriculturii în regiunea Constanța, apărut în revista „Probleme economice” din 1956, se susținea că una din condițiile care a „favorizat în mod deosebit ritmul de transformare socialistă  a agriculturii” ar fi „structura proprietății”, „suprafețe mari pe care le dețineau țăranii muncitori cum și lipsa forțelor de muncă.” Faptele infirmă astfel de păreri. (...) În com. I. Corvin, suprafața medie pe cap de familie era de 6,34 ha, iar procentul de familii cooperativizate la cea dată de 49,6%; în com. Oltina, unde suprafața medie pe cap de familie era numai de 3,64%, procentul familiilor cooperativizate era de 68,4%. Nu este lipsit de interes nici faptul că în gospodăria colectivă și întovărășirea colectivă din Oltina s-au înscris în 1956 410 familii, pe cînd în I. Corvin numai 18. Situații asemănătoare erau și în alte localități. Acesta arată că suprafața mai mare deținută de țăranii muncitori nu este un element determinant.
Faptele răstoarnă și acea părere după care cooperativizarea agriculturii în regiunea Constanța s-a înfăptuit mai rapid din cauză că țăranii muncitori ar fi mai puțin legați de pămînt. În fostul raion Negru Vodă marea majoritate a țăranilor sînt băștinași, ei au moștenit pămîntul din tată în fiu, ceea ce ar fi însemnat că aici procesul de cooperativizare a agriculturii să se fi înfăptuit mai greoi, mai lent. Or lucrurile nu s-au întîmplat așa. În urma muncii politice desfășurate de organizațiile de partid în rîndul țăranilor mucitori, cooperativizarea agriculturii s-a încheiat în primăvara anului 1956. În schimb, în fostul raion Istria, unde majoritatea țăranilor muncitori erau numai de 15-16 ani proprietari de pămînt, procentul de familii cooperativizate a ajuns abia la 69%. Care este cauza? Munca politică și organizatorică de partid nu s-a desfășurat în acest raion la nivelul celei din Negru Vodă.
Desigur, nu se poate nega totalmente și o oarecare influență a condițiilor locale. Aici a intervenit priceperea organizațiilor de partid, care au știu să folosească corespunzător în munca lor politico-organizatorică condițiile locale.
-Tov. Vasile Vîlcu, într-o convorbire publicată în revista „Luceafărul” în 1959, ați evocat modul în care literatura a ajutat muncii de transformare socialistă a agriculturii.
-(...) În lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii o contribuție de seamă a  adus și propagarea la sate a culturii și literaturii, a operelor de artă și literatură în care oglindeau efortul oamenilor muncii pe acest tărîm. Lucrări ale scriitorilor români au fost citite de mii de țărani cooperatori, au fost prezentate recenzii în cadrul serilor literare organizate în acest scop. Nuvele și romane constituiau pe atunci cărți de căpătîi și ele pot fi găsite și azi în casele țăranilor cooperatori. Romanul Setea de Titus Popovici, Victoria de la Oltina de Paul Anghel, nuvele ca Desfășurarea de Marin Preda, reportaje precum Dobrogea în marș de Petru Vintilă și multe altele. (...)