„Contribuții la critica economiei politice” (MARX 1859)

 Karl Marx, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatura Politică, București, 1954, 298 p.

4 Din partea Editurii de Stat pentru Literatura Politică

Fascicula întâi. Despre capital

7 Prefață

Secțiunea I. Capitalul în general

15 Capitolul întâi. Marfa
46 A. Contribuții la istoria analizei mărfii

59 Capitolul doi. Banii sau circulația simplă

60 1. Măsură a valorilor
73 B. Teorii asupra unității de măsură a banilor

85 2. Mijloc de circulație
86 a) Metamorfoza mărfurilor
99 b) Circulația banilor

127 3. Banii
131 a) Tezaurizarea
145 b) Mijloc de plată
158 c) Bani mondiali

163 4. Metale nobile
168 C. Teorii asupra mijloacelor de circulație și asupra banilor

Anexe

205 I. Karl Marx: Introducere
1.Producție, consumație, distribuție, schimb (circulație)
1.Producția
212 2. Raportul general al producției față de distribuție, schimb, consumație
214 a) Producția este totodată nemijlocit și consumație
219 b) [Producție și distribuție]
224 c) În sfârșit schimb și circulație
225 3. Metoda economiei politice
236 4. Producția. Mijloace de producție și relații de producție.  Relații de producție și relații de comerț. Forme de stat și forme ale conștiinței în raport cu relațiile de producție și relațiile de comerț. Relații juridice. Relații familiale

240 II. Friedrich Engels: Karl Marx. „Contribuții la critica economiei politice”

253 III. Karl Marx: Scrisori despre „Contribuții la critica economiei politice”

267 Indice bibliografic

273 Indice de persoane

283 Indice de materii

„Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă””

 Victor Corcheș, Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă”, „Tomis”, Constanța, 

(O scrisoare mai puțin cunoscută)

În primăvara anului 1936 apărea la Constanța, una dintre cele mai valoroase publicații de cultură din ținutul pontic - Revista dobrogeană. Din motive ușor de înțeles redactorii i-au solicitat lui Tudor Arghezi „ceva”, un portret al pământului dobrogean, un fragment dintr-o carte la care lucra. Din cauza unei „pribegii de șaizeci de zile”, marele poet nu a putut trimite articolul la timp, înlocuindu-l, de aceea, cu scrisoarea alăturată, scrisoare pe care redactorii au publicat-o nu la prima apariție a revistei (cum doreau probabil), ci la a treia, adică în nr. 4-5 1983.

Chiar și la o lectură superficială, textul arghezian se relevă a fi nu numai „o scrisoare aproape personală”, ci și un poem liric în proză și un „crâmpei” de program literar, o artă poetică. Cum era de așteptat, de la primele fraze ne întâmpină topica imprevizibilă a poetului, dar ne surprinde lipsa spiritului caustic, acidulat al lui Arghezi, îngăduința autorului când se referă la primar, aducându-i elogii care par sincere, lipsite de orice ironie. 

Desigur, se pot face numeroase speculații pe marginea textului: referințele la universul familial, vicisitudinile civilizației citadine, evadarea în natură din fața unor false miraje ale vieții sociale, aprecieri la adresa operei și activității lui Ion Marin Sadoveanu etc. În ce privește datoria față de „Țara Albă” și „pitoreasca Românie” nu știm dacă autorul va fi reușit să strângă într-un corp literar distinct „transpunerea pe hârtie” preconizată în acel an. 

Regăsirea acestui text și republicarea lui vrea să demonstreze că este nevoie de pasiune și de o activitate sistematică spre a despuia vechile publicații și a repune în circulație și alte texte de valoare, care, altfel, riscă să se piardă sau să rămână necunoscută.

Victor Corcheș

„Domnilor prieteni,

Grava întârziere în care mă aflu față de foaia dv. literară, mă obligă să substitui articolului făgăduit într-un frumos crepuscul de coastă, la Constanța, o scrisoare aproape personală. Este și mai comod, un articol trebuind să fie mult mai lung decât un bilet cu scrisul mărunțel și timpul prea scurt, care trebuie acordat obligațiilor de civilitate.

Mi-ați cerut „ceva”, o schiță, un filigran, un portret al ciudatului dv. pământ, încremenit dinaintea unei oglinzi cu luciul frământat. I-am rămas dator țării dv. o carte: „Țara Albă” de recunoștință pentru emoțiile cu care au binevoit să mă copleșească drumurile ei, timp de ore întregi, pustii de orice ființă vie, afară de troscotul metalic ruginit și ghimpat al câmpiei rupte și vastele căldări cu păretele spiral, în golul cărora m-a purtat motorul.

M-am întors acasă acoperit de praful cimitirelor musulmane și scheletul pământului, descoperit în gropile geologice, în același timp cu osuarele de piatră ale împărăției romane, a intrat în fântâna mea sufletească. O stare de lirism, greu de suportat aici, în capitală, unde domnesc faptul divers și presa cotidiană, mă urmăresc cu înverșunare. Vrei să lucrezi și nu poți, vrei să fii precis și categoric și ți-e cu neputință. Șaizeci de zile de pribegie prin niște tărâmuri asemănătoare, sunt sigur, cu deșertul pe care se află Bethleemul și unde femeia Samariteancă a scos din fântână o ciutură cu apă, sunt în stare să obsedeze un om, să-l halucineze, să-i schimbe opțiunile, să-l facă să scapere ca o lumină și să-i dea năravuri serafice de înger. Licărul mării și gustul naivei pauze virginale s-au intercalat în senzații și față de toate mărețiile dumnezeiești, pe care le-am străbătut cu creionul pe caiet și cu lentila obiectivului la ochi, arătându-le copiilor uimiți o urmă de milenii, un mormânt de giganți, o pasăre verde, o șopârlă, un ciob sau luna plină, tânără în azurul de înnoptat, cealaltă viață, a oamenilor din cetate, adunați să se încerce, să se întreacă, să se încaiere pentru o fărâmă de nimb de poleială și pentru prestigii contrafăcute, mi se pare acum și mai lamentabil meschină decât înainte de a trece Dunărea la Turtucaia.

Poetul Marin Sadoveanu, care-i din partea locului, mi-a povestit influența ineluctabilă a Dobrogei asupra locuitorului născut sau prăbușit și am participat ca spectator de teatru la una din lucrările sale dramatice destinate să dezvolte demonstrarea acestui contact. Am crezut atunci că poetul prezintă cu o sinceritate organizată năluca unei fantezii literare. Cu adevărat a fost tot ce mi-a spus d. Sadoveanu! Pe teren adecvat mi-am adus aminte chiar cuvintele cu care colora în exacte nuanțe de sentiment beția omului încleștat între două ape și șchiopătând pe nisipuri.

V-aș fi trimis, cum ați fi dorit, mi se pare, ceea ce se cheamă un fragment din cartea la care lucrez și nu prea. Am pornit cu gândul că în vreo zece ani de acum înainte să transpun pe hârtie pitorescul României, țară după țară. Această muncă pe care ar fi fost indicat să o întreprindă, pentru nivelarea unei simțiri, instituțiile sau editurile, o să trebuiască să o realizeze, târâș-grăpiș, o singură persoană - și poate că nu e mai rău. Am un burduf de note și o traistă cu petice de film. Când le-am desfăcut la București, mi-am dat seama de ce fotografiile tehnicește ireproșabile și realizate cu imense cheltuieli inutile, ale Ministerului de Externe, pentru o propagandă iluzorie, mi s-au părut niște cadavre de ierbar. Pitorescul ilustrativ, în teifdruck și ofset, e mort, ca și notița descriptivă. Tot ce am adunat în șaizeci de zile, în ghiozdan, servește de pretext unui lucru mult mai interesant și mai greu. În dreptul fiecărui crâmpei de carnet și de peliculă e altceva, ceva care nu se vede clar, dar care trebuie ajutat să se recompună din polenul sufletesc stârnit deasupra lor. Aici e toată strădania celui ce-și puse în gând să facă lespezi. pulbere și scântei cu vorbe. Materialul trebuie înlăturat și pe absența lui încercat firul de mătase cel mai impalpabil, care încape, ca într-o gaură microscopică de ac, în vârful penei, cel mai fin și mai capricios mobil.

Felicitați pe primarul dv., pe care m-am silit să-l cunosc de vreo trei ori pentru drumul dintre Agigea și Mamaia: un adevărat chenar la toga mării. Felicitați-l pentru bijuteria pe care a izbutit să o facă din Constanța, brățară cu două coarne de mărgăritare îndreptate în răsărit... Lăudați-l pentru florile cu care a umplut coșurile orașului și parcurile mici și mari de iarbă, corectă. Primarul dv. e un făcător de miracole gingașe. Mâna lui nevăzută o găsești pretutindeni. Felicitați-l pentru stilul de civilizație elegantă de care a dat pildă, colaborând cu inginerul Lupaș, în înființarea unui încântător serviciu de autobuze aristocratice cu tarif popular. Și mai felicitați-l pentru creația unui mijloc de transport alimentar de la abator la piețe, care constituie pentru tot regatul o excepție și un model.

Și... sănătate

București

Tudor Arghezi”

„Lingviști și filologi romîni” (MACREA 1959)

 D. Macrea, Lingviști și filologi romîni, Editura Științifică, București, 1959, 235

5 Cuvânt înainte

7 Necesitatea unei istorii a lingvisticii și filologiei

Precursorii

17 Samuil Micu

34 Gheorghe Șincai

46 Petru Maior

67 Timotei Cipariu

Modernii

81 Bogdan Petriceicu Hasdeu

105 Ioan Bogdan

120 Ioan Bianu

137 Moses Gaster

153 Alexandru Philippide

174 Ovid Densusianu

198 Sextil Pușcariu

Contemporanii

221 Realizări ale lingvisticii românești actuale

„Congresul VIII al UTC” (1966)

Congresul al VIII lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă din România, 23-26 martie 1966

5 Cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al CC al PCR

21 Raportul CC al UTC cu privire la activitatea UTC în perioada dintre Congresul VII și Congresul VIII și sarcinile ce revin UTC pe baza Hotărârilor celui de-al IX lea Congres al PCR, prezentat de tovarășul Petru Enache, prim-secretar al CC al UTC

77 Raportul Comisiei Centrale de Revizie, prezentat de tovarășa Maria Apostol

83 Raportul cu privire la proiectul Statutului UTC, prezentat de tovarășul Gheorghe Stoica

99 Statutul UTC din RSR

129 Rezoluția celui de-al VIII Congres al UTC

145 Scrisoarea adresată de Congresul VIII al UTC Comitetului Central al PCR, tovarășului N. Ceaușescu, secretar general al CC al PCR

153 Componența organelor de conducere ale UTC alese la Congres

Umor I. L. CARAGIALE (1852-1912)

Caragiale ar fi spus unui amic, portretist cu oarecare succes la începutul secolului nostru, în timp ce-i vizita atelierul și cerceta cu ochi critici ultimele creații:

- Totuși, nu trebuie să fii atât de pesimist: oamenii nu sunt atât de răi pe cât i-ai zugrăvit tu!

Umor SCOȚIA

 Doi scoțieni discută într-un restaurant:

- Ai o țigară?

- Nu. Tu ai una?

- Nu, nici eu n-am nici una.

-Ei, atunci nu a mai rămas decât o singură cale de de rezolvare: ca fiecare din noi să-și fumeze propria țiagră.

„Talentul publicului” (FORȚU 1971?)

 Elena Forțu, Talentul publicului, „Tomis”, Constanța, 1971

O veche glumă care spune că „Autorul scrie o piesă, actorul joacă alta și spectatorul înțelege alta” exprimă, de fapt, rolul imaginației, pregătirii, înțelegerii și sensibilității publicului în împlinirea actului artistic, a spectacolului. Cu secole în urmă, marele clasic japonez Zeami a analizat cu finețe relația public-actor, considerând drept cheie a succesului „dubla cunoaștere a publicului și a ta însuți”, stabilind două trepte posibile în realizarea concordanței între gradul  publicului, al actorului și al autorului.

Această concordanță a preocupat, în toate timpurile și pe toate meridianele, pe slujitorii Thaliei.

Dacă publicul poliglot al Imperiului roman impune introducerea și maxima extindere a pantomimei, acrobațiilor, dansului (care să facă accesibil spectacolul chiar în lipsa înțelegerii limbii), dacă publicul revoluționar de la începutul secolului XIX a reușit să impună inovațiile progresiste ale teatrului romantic, mai aproape de noi, teoreticienii și practicienii teatrului (printre care Girodaux, Brecht, Gaeton Baty, Firmin Gemier, Camil Petrescu, I. Popa) au relevat că acțiunea de a asista la un spectacol poartă pecetea epocii, ca și aceea de a-l juca, publicul impunând teatrului nivelul său de cultură, gust cât și tabla sa de valori în momentul istoric respectiv. Mihail Sebastian era revoltat de „prostia îndărătnică, stupidă, închisă, refractară și bonomă a publicului (burghez) pe care nu-l emoționează gândul, nu-l zguduie grosolănia, nu-l insultă imbecilitatea...”

Un asemenea public (când e singurul care-și poate plăti biletul) impune propriul său gust, sclerozând arta, degradând talentele.

Iată de ce, așa cum s-a mai arătat, o adevărată revoluție în arta teatrală începe numai odată cu revoluția socială, problemele ei esențiale fiind: ce exprimăm, cum exprimăm și cui exprimăm mesajul nostru.

Dacă pe plan mondial personalitățile progresiste ale vieții teatrale se străduiesc pentru atragerea unui cât mai larg public intelectual și muncitoresc pentru care, așa cum a arătat (la sesiunea ITI 1970 dedicată acestei probleme) Ernst Schumacher „e necesară nu numai deschiderea ușilor, ci și accesibilitatea ideilor”, în Anglia Centrul 42 și în SUA „Bread and Puppet”, în Columbia actori conduși de Gabriel Martineli și Veronica Cerecida au învățat dialectul Quechua pentru a putea prezenta indigenilor spectacole inspirate din legendele lor, în țara noastră nu mai e vorba de acțiuni sporadice și bunăvoințe izolate, ci de o politică culturală, în care problema creșterii și maturizării artistice a noilor spectatori este strâns legată de locul teatrului în societatea socialistă, de rostul său în cunoașterea omului și universului, de adâncul umanism al fondului și orientarea realistă a formei sale.

Un teatru destinat maselor largi nu înseamnă concesii făcute prostului gust. dimpotrivă, urmărește lichidarea carențelor educației artistice, a urmelor gustului burghez. Ar fi o greșeală considerarea publicului ca un tot omogen, ca și reducerea artei teatrale la o singură modalitate artistică.

Avem un public al marilor desfășurări epice, un public al teatrului de analiză psihologică, unul al teatrului de idei etc. Publicul nostru nu mia diferă azi după clasa socială, ci după experiența de viață, pregătirea intelectuală, înclinații afective etc. Rămânând unitar în aspirații - recentele anchete ale revistelor Teatrul, Cinema, Tomis în rândurile publicului dovedesc năzuința acestuia către „achizițiile superioare ale inteligenței, ale cunoașterii și experienței omenești, nevoia de progres, de adevăr, de bine și frumos, de puritate a sentimentelor în viață și în artă”.

Avem un public talentat, receptiv la înnoirile artistice autentice, capabil să participe activ la dezvoltarea multilaterală a artei noastre teatrale. Aplauzele cucerite în lumea întreagă de teatrul românesc se adresează în egală măsură și publicului său.

Teatrul românesc cuprinde și marile succese obținute în fața unui public cultivat, informat, al festivalurilor de la Florența, Belgrad, Madrid.

Nu avem voie să neglijăm nimic și în toate aceste manifestări, dăruirea deplină a creatorilor înseamnă bătălie pentru calitate, bătălie pentru câștigarea publicului. Teatrul constănțean deține în viața teatrală a țării un loc deosebit tocmai datorită publicului său care cuprinde toate categoriile (de la cel care silabisește primele semne ale limbajului scenic, într-un sat îndepărtat, până la cel mai rafinat cunoscător al teatrului universal, în trecere pe litoral).

Pentru tot acest public s-a făcut enorm în ultimii douăzeci de ani: un repertoriu vast și valoros, condiții de muncă pentru creatori (care să le permită realizări de maximă calitate), condiții de vizionare din ce în ce mai bune, publicitate și critică de specialitate tot mai apropiate de nevoia de informație și de orientare a publicului și, tot în această ordine de idei, trebuie menționate recent proiectatele luări de contact cu publicul prin spectacole urmate de discuții, deplasări în unitățile de producție, conferințe și alte manifestări în scopul integrării publicului în atmosfera de creație, realizând așa cum cerea J. R. Block „nu o artă pentru popor, ci o artă realizată împreună cu poporul”.

Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, 1865

(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc

Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.

Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).

(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie: 

„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”

însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:

„Ce zici, tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit”

Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).

„Enciclopedia României” (GUSTI 1938)

 Dimitrie Gusti, Enciclopedia României, vol. I, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, București, 1938

VII.MINISTERUL CULTELOR ȘI ARTELOR este reorganizat prin legea din 10 martie 1936 și are în atribuția sa coordonarea raporturilor dintre Stat și cultele naționale (ortodox și unit) și minoritare, controlul administrativ al cultelor, protecția lor și protecția și controlul activității artistice.

Cuprinde următoarele direcții speciale:

1.Direcția Cultelor

2.Direcția Artelor

3.Direcția Minorităților

4.Serviciul inventarierii averilor și veniturilor bisericești

Pe lângă acest minister funcționează:

a)Direcția generală a Teatrelor, în a cărei sarcină cade administrația și operelor de Stat, precum și controlul activității teatrelor particulare.

b)Comisia Monumentelor istorice, care se ocupă cu conservarea în bune condițiuni și restaurarea după metode științifice a monumentelor istorice.

c)Consiliul general consultativ asupra tuturor chestiunilor de culte.

VIII.MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE este organizat prin legea din 8 iunie 1932 și are în sarcina sa formarea cadrelor și administrarea armatei teritoriale, înzestrarea ei cu toate mijloacele de luptă, coordonarea întregii activități militare a națiunii.

Ministerul acesta dispune ca organe de conducere superioară de:

1.Consiliul superior al armatei, care își dă avisul în toate problemele de căpetenie care privesc înzestrarea armatei și legislația militară.

2.Marele Stat major, care organizează instrucție trupei și învățământul militar și elaborează planurile de apărare a țării.

3.Inspectoratele tehnice militare.

Direcțiile speciale ale ministerului sunt:

1.Direcția personalului, care se ocupă de chestiunile privitoare la disciplina și ierarhia personalului militar (numiri, înaintări, disciplină) și la recrutarea ostașilor.

2.Direcția învățământului militar, care conduce și supraveghează învățământul militar de toate gradele.

3.Direcția contenciosului militar. 

4.Direcția Justiției militare, care se ocupă de administrația instanțelor militare.

5.Direcția Sanitară, în sarcina căreia cade administrația aparatului sanitar al armatei.

În Ministerul Apărării Naționale se încadrează administrativ:

a)Tribunalele militare

b)Curtea superioară de justiție militară, care judecă în ultimă instanță recursurile contra sentințelor tribunalelor militare

c)Casa dotației oastei

d)Administrația comercială a moșiilor armatei

e)Muzeul Militar Național

IX.MINISTERUL AERULUI ȘI MARINEI derivat din Subsecretariatul de Stat al Aerului prin Decretul Lege din 14 noembrie 1936, are ca scop să coordoneze activitatea aeriană și maritimă a națiunii, conducând administrând în mod unitar mijloacele aeriene și maritime, mijloacele de apărare antiaeriană a teritoriului și apărare a coastelor, mijloacele de protecție a navigației aeriene și maritime, mijloacele de transport aerian și maritim și să supravegheze activitatea asociațiilor particulare și manifestațiile particulare de promovare ale aeronauticii și marinei.

Ministerul Aerului și Marinei are în subordine:

1.Aeronautica regală

2.Marina regală

3.Aviația civilă cu organele ei de exploatare

4.Marina comercială

5.Institutul central Meteorologic

6.Oficiul hidrografic și aerofotogrametric

7.Serviciul Maritim Român

8.Administrația comercială a Porturilor și Căilor de comunicație pe apă, care exploatează porturile fluviale și maritime

9.Serviciul Navigației Fluviale Române

Organele militare de conducere superioară, comandament și pregătire sunt: Comandamentul Forțelor aeriene și Comandamentul Marinei regale.

Organele civile de conducere superioară sunt: Direcția aviației civile și Direcția Marinei comerciale.

Organele de centrale de conducere tehnică și administrativă cu caracter special sunt: Direcția pentru comenzi și materiale, Direcția construcțiilor aeronautice, Direcția construcțiilor navale, Direcția armamentului, munițiilor și transmisiunilor, Direcția infrastructurii și domeniilor, Direcția școalelor, Direcția intendenței și Direcția sanitară.

Pe lângă Ministerul Aerului și Marinei funcționează:

a)Consiliul superior al Aerului și Marinei, a cărui atribuțiune este de a da avise consultative în ce privește directivele generale ale politicii aeriene și maritime, apărarea teritoriului contra atacurilor aeriene și maritime și cooperarea cu armata de uscat.

b)Comitetul superior al Aerului și Marinei, în sarcina căruia revin, în ce privește aeronautica și marina, atribuțiile Consiliului Superior al Armatei.

c)Comitetul consultativ al Materialelor, pentru înzestrarea aeronauticii și marinei cu material și armament nou.

În cadrul organizației acestui minister, dar bucurându-se de o conducere autonomă, funcționează Casa Fondului Național al Aviației, a cărei menire este să culeagă produsul taxelor instituite în favoarea aviației.

X.MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ȘI COMUNICAȚIILOR are îndatorirea dea studia și executa construcția lucrărilor mari ale Statului, județelor și comunelor, amenajarea cursurilor de apă și exploatarea lor, precum și a căilor de comunicație. (...)

„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).

„Istoria Franței” (MADAULE 1943)

 Jacques Madaule, Istoria Franței, vol. I, trad. E. Rusu, Ed. Politică, București, 1973, 384 p.

5 Prefață - Gh. Ciocan

31 Înainte de Franța (de la origini până la 987)
33 I.Cadru geografic
39 II:Primii locuitori
50. III.Imperiul roman
61 IV.Galia creștină
67 V.Năvălirile
73 VI.Francia
85 VII.Imperiul de Apus
96 VIII.Fărâmițarea feudală

109 Prima epocă: Franța și lumea creștină (987-1328)
111 I.Secolul XI
122 II.Secolul XII
132 III.Filip August
144 IV.Ludovic cel Sfânt
156 V.Filip cel Frumos și fiii lui

169 Epoca a doua: Franța și Anglia (1328-1461)
171 I.Prima fază a războiului (1337-1360)
184 II.Carol V (1364-1380)
190 III.Nenorocirile lui Carol VI (1380-1422)
207 IV.Ioana d Arc 
219 V.Domnia lui Carol VII

233 Epoca a treia: Monarhia franceză și încercuirea continentală (1461-1559)
235 I.Ludovic XI și familia Beaujeu (1461-1492)
253 II.Războaiele din Italia și Renașterea (1494-1517)
271 III.Francisc I împotriva lui Carol Quintul
289 IV.Henric II. Spania și Reforma (1547-1559)

303 Epoca a patra: Franța între Reformă și Contrareformă (1559-1661)
305 I.Ultimii Valois și războaiele religioase (1559-1589)
324 II.Henric IV (1589-1610)
342 III.Richelieu
368 IV.Mazarin și Fronda

Bibliografie bibliologică în 1964

 (...)

***, Archiv fur Geschicte des Buchwesens, Frankfurt am Main, 1960

Burchartz M., Gleichnis der Harmonie, Munchen, 1955

Ballinger R. A., Lettering Art in Modern Use, 1956

Degering H., Die Schrift, Berlin, 1929

Doblhoffer E., Zeichen und Wunder, Wien-Berlin, Stuttgart, 1957

***, Der Druckspiegel, Stuttgart, 1964

Febvre L. & Martin H., L apparition du livre, Paris, 1958

Funke F., Buchkunde, Leipzig, 1958

Hauschild H., Die Schrift, I-II, Leipzig, 1958

Ioanițiu N., Istoria culturii românești, București, 1943

Jensen H., Die Schrift, Berlin, 1958

Kapr A., Deutsche Schriftkunst, Dresden, 1959

Kapr A., Buchgestaltung, Dresden

Lange W. H., Das Buch im Wandel der Zeiten, Wiesbaden, 1951

***, Lexikon des Buchwesens, Stuttgart, 1952-1953

***, Lynotipe - Schriftreigen, Berlin-Frankfurt am Main, 1958

Molin V., Cartea tipografului, 1939

Molin V., Vocabularul tipografului, 1940

Muzika F., Krasne Pismo, I-II, Praha, 1958

Oțetea A., Renașterea, București, 1964

Pernin A., Composition typographique, Paris, 1957

Steffens F., Latinische Paleographie, Berlin, 1929

Szanto T., Tipogafia, Budapest, 1962

***, The Encyclopedia of Type Faces, London, 1958

***, The Studio Book of Alphabets, London-New York, 1959

***, Typografie, Leipzig, 1960-1964

(...)

Poeții M. Korne și I. Ivanov din secolul XIX

 (...)

Alți poeți

Neglijabili sunt „franțuzitul” Mihail Korne (M. D. Cornea: n. Iași, 13 oct.1844 - m. Bușteni, 26 iul. 1901), fiu al paharnicului Dimitrie Cornea, mort rentier la București, str. Mercur, la 18 aprilie 1881, și al Mariei Veisa; căsătorit întâi cu Aglae Strat și divorțat la cererea soției la 26 martie 1883, recăsătorit cu Libertate Sofia, fata lui C. A. Rosetti, divorțată de colonelul C. Pillat; recăsătorit la 8 ianuarie 1895 cu Ecaterina Pleniceanu, care muri în 1947; deputat, dar absent în ședința din 15 ianuarie 1875, jurist, autor de versuri române și franceze, licențiat în litere la Paris, pretinzând în 1865 a concura pentru catedra de literatura franceză de la Universitatea din Iași.

Ioan Ivanov (n. Iași, 24 iun. 1836 - m. 23 feb. 1903), fiul spătarului Evdochiu Ivanov și al unei Isăcești, văr primar prin mamă cu T. Burada, căsătorit cu Artemiza Plitos, supleant la Tribunalul din Iași în 1866, vicepreședinte al Senatului, producător, după V. Alecsandri, de „cântecele” Pareatcă sau asesorul Schiverniseală, Rugină Șmichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocărescu, Stosachi, Moș Ion Zurba, cu aluzii la moravuri locale și evenimente politice: (...).

Memoriul episcopilor ardeleni I. Bob și G. Adamovici din 1792

 (254) (...) S-a refuzat categoric recunoașterea românilor ca a patra națiune în stat și recunoașterea bisericii ortodoxe egală cu celelalte confesiuni.

Fiind acum pe tron Leopold al 2 lea, cei doi episcopi români - Ioan Bob și Gherasim Adamovici - obținând aprobarea să se ducă la Viena pentru a i se prezenta, au luat cu ei și un alt memoriu, întărit de toți protopopii celor două biserici. Leopold al 2 lea având o domnie scurtă de numai doi ani (a murit la 1 Martie 1792), delegația episcopilor s-a prezentat noului împărat, Francisc al 2 lea, la 30 Martie 1792. Memoriul prezentat de astă dată nu era identic cu Supplex Libellus Valachorum. În el se răspundea observațiilor Dietei și era mai precis. Se cerea ca țăranii români să fie recunoscuți ca făcând parte din „staturile ardelene”, ceea ce în celălalt memoriu nu era destul de explicit. Se cerea din nou recunoașterea poporului român ca a patra națiune în stat. O altă precizare de referea la adunarea națională și anume se cerea ca, după cum sârbii aveau sinodul lor, tot așa și românii să aibă dreptul la un sinod, care, la nevoie, pentru a-și putea ține ședințele, să fie apărat de o trupă militară imperială contra celora care ar încerca să-l împiedice. În acel moment noul împărat era ocupat cu războiul împotriva Franței, aflată în plină revoluție. Urmând aceiași cale ca și celălalt memoriu, Dieta transilvană l-a respins, iar episcopii au primit observația că n-au dreptul să se prezinte ca deputați ai națiunii române și nici să aducă statelor transilvane acuzații în cererile lor. În Iulie 1792, cei doi episcopi au răspuns într-o scrisoare plină de demnitate, afirmând că misiunea lor era de a reprezenta poporul român. În ceea ce privește unele expresii grele față de statele din Transilvania, sunt dispuși să le retragă „din respect față de suveran”, dar ele corespund atitudinii acestor state față de clerul și națiunea română.

„Dimitrie Cantemir” (MĂCIUCĂ 1962)

În 1962, filologul Constantin Măciucă (1927-) a publicat în colecția „Oameni de seamă” a Editurii Tineretului o biografie a savantului și domnului moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723). O a doua ediție a fost tipărită în 1973.

Cele 303 pagini ale volumului sunt structurate în patru părți, glosar și bibliografie.

Partea întâi (5-62) are ca motto un citat din cronica lui Ion Neculce (1672-1745) referitor la urcarea pe tronul Moldovei a lui Constantin Cantemir (1612-1693 Iași), tatăl lui D. C: „au fost de oameni proști de la ținutul Fălciului. Cele șase capitole încep cu prezentarea contextului internațional, marcat de eșecul marelui vizir la asediul Vienei în 1683, moment considerat începutul declinului Imperiului Otoman. Urmează biografia lui C. C. până la obținerea domniei în 1685 de la Poarta Otomană cu ajutorul domnului muntean Șerban Cantacuzino (1678-1688). Copilăria lui D. C. este influențată de educația primită de la eruditul călugăr cretan Ieremia Cacavela. La 15 ani, D. C. este trimis de tatăl său la Constantinopol, pentru a-l schimba pe fratele său mai mare Antioh (1670-1726 Iași), aflat ostatic la curtea sultanului. După trei ani, în pofida intrigilor domnului muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), D. C. se întoarce acasă. La moartea părintelui său în martie 1693, este proclamat domn de boieri. dar nu obține confirmarea Porții și în aprilie este obligat să se întoarcă în capitala imperială.

Partea a doua (63-140) are ca motto un citat din D. C. privitor la tinerețea sa zbuciumată. Cele opt capitole prezintă perioada petrecută de D. C. până la obținerea domniei la 23 noiembrie 1710. În cei 17 ani petrecuți la curtea sultanului, el își va continua studiile, concretizate prin scrieri publicate, și își va extinde relațiile în elita politică, diplomatică și culturală din Constantinopol, în special la Academia Patriarhiei. S-a căsătorit în 1699 cu Casandra, fiica lui Ș. C., iar în perioadele 1696-1700 și 1705-1707 a deținut funcția de capuchehaie (reprezentantul diplomatic) fratelui său, care obținuse domnia Moldovei.

Cele șapte capitole ale părții a treia (141-196) sunt dedicate scurtei sale domnii în Moldova. Încrederea turcilor în Cantemir era așa de mare, încât nu numai că nu a cumpărat domnia, dar sultanul i-a acordat și o sumă pentru cheltuieli inaugurale. Motto-ul acestei părți este un citat din Neculce referitor la aprobarea de către boieri a alianței secrete cu țarul Petru cel Mare, încheiată în aprilie 1710. Dar înfrângerea rușilor și moldovenilor de către marele vizir la Stănilești, pe Prut, în iulie, îl obligă să se refugieze în Rusia, împreună cu familia și boierii credincioși.

Partea a patra (197-293) prezintă exilul din Rusia, încheiat cu moartea fostului domn. Motto-ul este reprezentat de un citat din ordinul țarului prin care Cantemir era numit consilier secret și senator. Din această poziție, fostul domn va încerca, fără succes, să-l influențeze pe Petru pentru a relua războiul cu Imperiul Otoman. Dispunând de timp și fiind lipsit de griji materiale, fostul domn a putut să se dedice scrierilor culturale (Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane), care-l vor  pune în legătură cu intelectualii din Europa.

Fiul său, Antioh (1709-1744), a servit în diplomația țaristă și s-a făcut cunoscut ca scriitor de limbă rusă. 

Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost reînhumate în 1935 la biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

Glosarul (295-298) cuprinde numeroase cuvinte turcești din epocă.

Bibliografia (299-302) folosită pentru redactarea cărții include, printre altele, lucrări ale lui Dumitru Almaș, Teodor Burada, Dimitrie Cantemir, Mihai Guboglu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion Neculce, Petre P. Panaitescu, Alexandru Rosetti, Grigore Tocilescu și Alexandru Xenopol. De asemenea, patru lucrări sunt în limba rusă și trei în franceză.

Reportaj al revistei „Tomis” din Constanța

 Reportaj T

Dealurile Băltăgeștilor... Niște munți ratați, acoperit până-n creștet de armurile verzi ale codrilor. Dar aceasta, cândva, pe vremea când lăncierii și arcașii Romei înălțau, acolo, în mijlocul pădurilor de ulm nesfârșite, cetatea botezată cu însuși numele acestora, Ulmetum. Acum, după aproape 2000 de ani, ulmii aceia falnici și-au stins flacăra verde a sevelor, au pierit. N-au mai rămas decât temeliile lor de pământ, roase, la rându-le, până la tăria stearpă a pietrei. Dealurile Băltăgeștilor au coborât la jalnica stare a unor pășuni doar cu numele. Așa și le amintesc cei mai bătrâni dintre bătrânii locului, peste a căror copilărie a strălucit Ziua marii, îndelung năzuitei Redobândiri. Ziua în care Dobrogea, revenită între hotarele României, i-a primit pe învingătorii de la Plevna și Grivița cu toată ofranda de flori a grădinilor și a câmpurilor. Așa au rămas, așa se părea că vor rămâne sterpele dealuri, înveșmântate doar primăvara de iarba puțină, sărăcăcioasă și aspră.

O singură dată au cutezat oamenii să-și împlânte tăișul uneltelor în lutul și piatra colinelor sterpe. Și atunci, doar spre a evoca, cinematografic, prin tranșeele și redutele adâncite în pantele costelive, memoria jertfei și biruinței de la Plevna.

După ce s-a încheiat turnarea celui din urmă cadru, după ce „recuzita” redutelor a fost demontată și strânsă, dealurile au coborât, iarăși, în împietrirea lor din care se părea că iarăși nu va mai încerca nimeni și niciodată să le mai smulgă...

Dar, într-o zi de toamnă, de la începutul deceniului al optulea, al veacului nostru dealurile au fost răscolite, din nou, de uneltele oamenilor, care nu purtau uniformele pământii ale dorobanților, nici pe cele sângerii ale călărașilor, și nu descinseseră aici spre a reclădi doar o efemeră imagine a nepieritoarelor fapte de arme puse la (...).

„Istoria unirii românilor” (LUPAȘ 1937)

 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Scripta, București, 1993 (1937), p. 290 

(...) că românii sunt un singur nedespărțit în veci. Al doilea dascăl, care mai târziu a venit și mi-a plămădit acest suflet național, tot de pe plaiurile arădene își trăgea obârșia... a fost profesorul Munteanu-Murgoci. El este acela care, în timpul adolescenței, mi-a făcut legătura cu românii din Ardeal; prin el am început să pricep sufletul ardelean și să-l iubesc...”

Fie ca această prețuire a sufletului românesc să înlesnească toate silințele desfășurate fără preget pentru a face din domnia Regelui Carol II - urmașul comandantului de la Plevna și al eroului mucenic al întregirii naționale - un timp de reînviere a credinței și de înflorire a culturii românești în felul cum o întrezărea însuși tânărul nostru suveran, în clipa când anunța ca program al acestei domnii reînvierea glorioaselor și generoaselor tradiții cultural artistice din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Gândul suveranului a fost arătat în 1933, cu prilejul serbărilor jubiliare de jumătate de veac de la zidirea Castelului Peleș, în următoarele versuri ale lui Octavian Goga: 

Întâiul Rege stă aici în brazi subt creste
Și-a prăznuit în piatră biruința, 
Și-asemeni lui Manole din poveste 
La temelie și-a zidit credința.

De-atunci, șirag, cincizeci de ani trecură
Potop de sânge le-a-nroșit veleatul
Și-un vis slăvit de-a veacurilor gură
S-a izbândit, de-a lungul și de-a latul.

- Bătrâne Domn, când viu să-ți văd sălașul
Îți cer povața ta să-mi reînvie,
Eu, Regele, nepotul și urmașul
Al treilea în scaun de Domnie.

„Spre depărtări azi ochii mi se-ndreaptă.
Și vorba mea dau chezășie vouă,
Că voi clădi cu cumpănire dreaptă 
Pe ziduri vechi o Românie Nouă...”

„Drumeț în calea lupilor” (DRAGOȘ & STOIAN 1987)

 Nicolae Dragoș & Mihai Stoian, Drumeț în calea lupilor. Filmul unei existențe reale liber interpretată, Eminescu, București, 1987, 479 p.

5 Răpirea

48 Preludiul

380 Procesul

417 Asasinatul

435 Epilog

Inaugurarea Cazinoului din Constanța în 1911 („LITORAL”)

 ***, Știați că..., „Litoral”, Constanța, 15 iun. - 15 sep. 1970

... în luna august 1911, cu prilejul inaugurării noului Cazino de la Constanța, Alexandru Davilla, împreună cu trupa sa de teatru, a prezentat, printre altele, piesele „Gringoire”, „Refugiul” și „Cântecul lebedei”? Spectacolele s-au bucurat de un deosebit succes din partea publicului localnic și a vizitatorilor orașului.

„Constantin Pleșa” („LITORAL” 1970)

 ***, Constantin Pleșa, „Litoral”, Constanța, 15 iunie - 15 sep. 1970

Între stadionul din Medgidia  și Wembley-ul londonez este o distanță mare, o distanță pe care fundașul stâng al Farului, Constantin Pleșa, a parcurs-o într-un timp relativ scurt, când, junior fiind, a îmbrăcat tricoul echipei naționale. Apoi au urmat anii de stagnare. Cauza: o viață neordonată, superficialitate în pregătire. Și dacă astăzi vi-l prezentăm ca titular al Farului, meritul este numai al lui. El a reușit să se debaraseze de tot ceea ce îi dăuna, devenind, prin muncă și seriozitate unul din cei mai constanți jucători ai Farului. „Mi-am dat seama că viața neordonată, că superficialitatea în pregătire mă vor scoate efectiv din echipă. A fost greu la început să revin la un regim de antrenament ordonat. Dar, treptat am reușit. Astăzi pot să spun că forma mea sportivă a ajuns la o cotă înaltă. Acum evoluez pe postul de fundaș stânga și mă descurc destul de bine. În viitorul campionat, trebuie să-mi ordonez mai bine jocul, să deposedez adversarul cu mai multă eficacitate și să-mi măresc viteza. Pentru aceasta, sunt necesare ore în plus de pregătire, dar nu mă tem.”

La 28 de ani, Constantin Pleșa, printr-o pregătire constantă, poate să-și aducă un aport și mai mare la succesele viitoare ale fotbalului constănțean. Resursele lui fizice și tehnice nu au fost încă total valorificate. Suporterii au încredere în el. Fundașul stânga, cu acțiuni temerare în atac, poate să realizeze în viitorul campionat un joc tehnic, spectacular, așa cum îl dorim cu toții.

„Scrieri literare” (HASDEU 1897)

 B. P. Hasdeu, Scrieri literare, Minerva/Arcade (P. Cornea), București, 1989, 360 p.

Poezii (1873)
5 Frunzele („Columna lui Traian”, 15 feb. 1871)
6 Craniul lui Mihai cel Viteaz („Columna lui Traian”, 23 aug. 1871)
7 Viersul („Columna lui Traian”, 11 apr. 1872)

8 La România („Columna lui Traian”, 13 mai 1871)
11 Complotul bubei („Traian”, 31 dec 1879)
16 Dorul („Columna lui Traian”, 19 oct. 1870)
18 Sărăcia („Columna lui Traian”, 20 apr. 1870)
20 Vornicul Iancu Moțoc („Columna lui Traian”, 30 apr. 1870)
22 Ovidiu la Gurile Dunării („Columna lui Traian”, 15 aug. 1872)
25 Bradul („Lumina”, 1863)
26 Femeia înecată („Din Moldova”, 1862)
27 Ionașcu-Vodă („Din Moldova”, 1862)
28 Ciocârlia
29 Magda lui Arbore („Ateneul român, mai -iunie 1862)
30 Lui N. Nicoleanu („Satyrul”, 6 martie 1866)

Sarcasm și ideal (1897)
33 Alb și negru („Revista nouă”, 15 feb. 1888)
34 Mater Dolorosa („Revista nouă”, 15 ian. 1888)
39 Ștefan și Radul („Columna lui Traian”, 23 aug. 1870)
41 Gaudeamus („Revista nouă”, 15 sep. 1889)
41 La casa de nebuni („Revista nouă”, aug-sep. 1889)
47 „Cântecul de leagăn” de Iulia Hasdeu („Revista nouă”, 15 feb. - 15 mar. 1892)
50 Dumnezeu („Revista nouă”, 15 dec. 1894)

Din periodice
59 Adevăratul poet („Din Moldova”, 1863)
60 O doină postumă („Aghiuță”, 20 feb. 1864)

Addenda
61 Sunt român 
61 [Domnița Voichița]

Proză
75 Micuța [Trei zile și trei nopți din viața unui student] („Lumina (Din Moldova)”, 1862) („Aghiuță”, 1864)
116 Ursita. Nuvelă istorică („Buciumul”, 1864) („Revista literară și științifică”, 1876)

Teatru 
193 Răzvan și Vidra. Poemă dramatică în cinci cânturi

333 Paul Cornea, Postfață

358 Bibliografie selectivă

„Mare farsor, mari gogomani” (HANȚĂ 1962)

 Al. Hanță, Mare farsor, mari gogomani, Editura pentru literatură, București, 1962

V A. H., Spiritul antimonarhic în literatura română

1 Ion Budai Deleanu, Țiganiada (fragment)

21 Alecu Văcărescu, Tatăl nostru parodiat

23 Grigore Alexandrescu, Lupul moralist

26 ***, (Două manifeste pamflet)

34 Nicolae Bălcescu, Manualul bunului român (fragment)

40 Ion Eliade Rădulescu, Discurs în Adunarea Constiutantă din 1866 (fragmente)

46 Cezar Boliac, Împământenirea principelui de Hohenzollern

50 B. P. Hasdeu
Cântecul lui Răzvan (din Răzvan și Vidra)
Complotul bubei
Dormitorul

62 N. T. Orășanu
Dinastie
Domnitor
Monarhie
Peneș-împărat

68 Alexandru Macedonski
Noaptea 
Visul
Cetățeanul și toboșarul
Gângavul politic
Să trăiască vodă
Al II lea gângav politic
Vodă Trefleac I

84 Gheorghe din Moldova, Doină din Moldova

86 Constantin Mille
Vivat rex, vivat!
Apanajele
Mesajul regesc
Trăiască pruncul României

96 Constantin Bacalbașa, 10 mai

100 (Anonim)
(La noi e mai cu coarne)
(Fuseși prin treburi)

103 Traian Demetrescu
Nunta de argint
Fotografii regale
Discursul regelui la Moși

111 Anto Bacalbașa
Nunta Engliterei cu România
Urechilă moștenitor (basm)
Marele căpitan

121 (Anonim), D-lui Ferdinand de Hohenzollern

126 Raicu Ionescu-Rion, Imnul regal

128 Ion Păun-Pincio, Pe stradă

131 Ion Luca Caragiale
Șarla și șobolanii (poveste)
O necuviință
Suveran și curtezan. Satiră democrată
Mare farsor, mare gogomani

141 Anonim, Jubileu! Jubileu!

145 A. Vlahuță
Auri sacra fame
1907

156 George Ranetti
Aniversarea lui Vodă
10 mai
1907
În noaptea de 10 mai

165 Anonim
Pentru 10 mai
10 mai, zi de doliu!

168 George Coșbuc
Scrisoarea lui Firdusi către șahul Mahmud
(Spânzurați-l, de-i mișel)

179 N. D. Cocea
Camerele s-au deschis: comedia începe
Jertfa celor douăsprezece mii
10 mai, zi de rușine
M. S.
Vițelul de aur
Urecheatul
Trăiască regele!
„Regele țărănimii”
La umbra... Amintiri din copilărie (fragment)

207 Tudor Arghezi
Omul cu ochii vineți
10 mai la Mitropolie
Note de război / Ceasul cel bun - Sfânta cruce - Un viteaz care se teme de guturai
Mesajul
Duminica macabră
Scrisori de prinți
Povestea prinților sașii
Zintâi de an
Regele Carol

241 Zaharia Stancu, De 10 mai, paradă...

245 Tabla ilustrațiilor

Criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943) despre scriitorul Victor Eftimiu (1889-1972) (1911)

(...) Voia să facă de toate, dar ceea ce e mai sigur, voia să vină la Paris unde îl ademeneau atâtea ispitiri. Zâmbeam, și nu credeam. Și cu toate astea s-a întâmplat. Nimic nu-l oprea la București. Cerul e pretutindeni același. A plecat. E drept că s-a oprit din drum vreun an la Sibiu, fiind secretarul de redacție al ziarului „Țara noastră”, e drept că s-a mai oprit nu știu cât timp la Budapesta și Viena, dar nu e mai puțin drept că într-o dimineață de mai tânărul V. E. pășea pragul casei mele, la Paris. Își ajunsese ținta. Era la Paris.

Și atunci l-am cunoscut mai de aproape, și ca om și ca scriitor. Atunci l-am putut prețui cumpănindu-mă, însă între multe nădejdi dar și între multe îndoieli.

Isteț, îndemânatic, întreprinzător, fără a fi îndrăzneț, plin de încredere în sine, învăluită totuși într-o ușoară ironie, spiritual, nepăsător la atâtea încercări ale unei vieți nesigure, încropită de azi pe mâine, pururi cu voie bună, în orice împrejurare plin de demnitate, dar mai presus de toate „bohem” neînduplecat, stăruitor, nelecuit.

Acesta era omul.

Scriitorul mă lăsa pe gânduri.

De o ușurință de condei în adevăr minunată, de o aptitudine universală, ceea ce te făcea să te îndoiești că ar avea și vreo competență, V. E. scria de toate: nuvele pentru ziare, poezii în toate genurile, cronici rimate, o dramă în trei acte pe care n-a publicat-o, un roman din viața zbuciumată a Românilor din Macedonia, prizărit în foița unui ziar din Ardeal, și mai ales un număr nesfârșit de cronici de ziar de cuprins felurit, ușoare, vioaie, uneori sentimentale, iar alteori străbătute de o scăpărare de gândire originală, cărora le lipsea doar un veșmânt mai trainic.

Mărturisesc că în fața unei astfel de activități risipite în atâtea părți deosebite și, fără îndoială, întinată și de prea multă superficialitate, eram nedumerit: fi-va acoperit scriitorul de valurile repezi ale unei literaturi ușoare sau ști-va să se smulgă din îmbrățișarea atâtor ademeniri pentru a concepe și a înfăptui  o lucrarea mai puternică, mai bine închegată? Iată întrebările ce-mi puneam. Și stăteam la îndoială.

Mărturisesc iarăși că prețuiam mai mult pe om decât ceea ce scria. Îmi părea rău văzând atâtea însușiri irosindu-se în lucruri grăbite, în schițe atât de fugare; îmi părea rău văzând un talent firesc pierzându-se poate pentru totdeauna în mici alcătuiri ce nu vor apuca ziua de mâine. dar așteptam, punându-mi nădejdea în tinerețea scriitorului și în „nebănuitul” ce stă ascuns în învelișurile tainice ale unui viitor adesea atât de apropiat.

Firește, tânărul scriitor făgăduia; dar însușirile lui erau din acele ce repede puteau luneca în rău.

Ceea ce era văzut însă, cu statornicie, cu neclintire, sub multele încercări pripite, era scânteia unui talent real care vroia să aprindă un foc puternic, și nu știa încă unde. Încerca aici, încerca dincolo. Încercarea izbutea numai pe jumătate, dar era îndreptățită. Romanul îi trecea peste puteri; în poezie nu-și găsise o originalitate; pentru dramă nu cunoștea îndeajuns viața. Rămăsese în schițe și în cronice. Puțin lucru. Și cu toate astea, însușirea de căpetenie era vădită: fantezia. Fiecare rând ne-o arunca sub ochi, strigând parcă: Da, am fantezie. Nu mă înalț ca alții; nu adâncesc ca alții; dar am fantezie.

Știu îmbina; știu toate scăpărări nouă, știu arunca o rază colorată peste orice; sar schimbând rânduiala lucrurile, sunt pretutindeni și nicăieri, pot face să vorbească obiectele neînsuflețite, mă preumblu în planeta Marte, mă joc cu tot aurul din Colorado, râd și plâng după voință, scot subiecte din orice, căci am fantezie!

Și în adevăr o avea.

Această fantezie trebui însă să se închege într-o operă de artă mai largă, mai izbutită, mai muncită, care nu venea încă.

Acum însă a venit. În seara de 2 Fevruarie, Teatrul Național ne-a dat poemul Înșiră-te Mărgărite, în care recunoaștem un talent dovedit și o operă încântătoare.

„Despre o baladă românească (Miorița)” (BRĂILOIU 1946)

 Constantin Brăiloiu, Despre o baladă românească (Miorița), trad. E. Comișel (Sur une ballade roumaine (Mioritza), Geneve, 1946, 13 p.),

(...)

În orice rămășițe pământești omenești stă la pândă un inamic viclean și sângeros pe care omul își dă osteneala să-l îndepărteze, să-l dezarmeze și să-l potolească.

Este îndepărtat dacă îl ajută să ajungă teafăr și nevătămat în locuința supremă.

Este dezarmat dacă se purifică ori se distruge tot ceea ce l-a atins, ceea ce îi aparține su numai ceea ce îl evocă: apa în care a fost scăldat (care se azvârle într-un colț ascuns), așchii rămase din crucea sa și din coșciug (care se ard imediat, pe loc), bățul groparilor (care se înmormântează cu cel pe care l-a măsurat).

Este liniștit, prin grija sa ca el să ia și să primească ceea ce i se cuvine, prin dar direct sau prin darul ocolit al pomenii.

Mai mult, el este potolit și prin subterfugiul magic al unei asocieri închipuite la manifestările obișnuite vechiului său mediu.

Părinții unui băiat care nu mai plătesc muzicanților prețul unui dans general și îl fac astfel să participe la distracțiile celor de vârsta lui.

De Crăciun, când merg din casă în casă să facă urări, băieții simulează întovărășirea cu un prieten mort, bătând cu bețele împodobite cu crestături în pământul care îl acoperă (pe mormânt, n. n.).

În același mod, căsătoria simulată convinge simulată sufletele nepotolite că actul principal al carierei lor pământești s-a desăvârșit în realitate și că nimic nu-i mai cheamă de acum printre cei vii: „ca să aibă și el nunta sa”, chiar dacă este celebrată de munți, soare, arbori, păsări și stele.

Și iată că se clarifică, în sfârșit, aspectele asemănătoare cu cele care, în Miorița, au uimit pe literați.

În zilele noastre „strofe ambulante” și locuțiuni poetice curente ne fac să credem că ele formau altădată elementul verbal al unei vrăji. Începutul de regret și de compătimire, sensibil ici și colo, în aceste incantații dezafectate, nu s-a strecurat, desigur, decât în ziua când mila creștină a izgonit teroarea ancestrală.

Ele nu exprimă nici voluptatea renunțării, nici beția neantului, nici adorarea morții, ci tocmai contrariul lor, pentru că în ele se perpetuează amintirea gesturilor originare de apărare a vieții.

„Parlamentul în pribegie. 1916-1918” (PROCOPIU 1919)

Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, Editura Universitaria, București, 1992

I C. D. Dissescu, Scrisoare, martie 1922

1 Cuvânt înainte, Nicorești, 15 iulie 1918

3 Spre calvarul pribegiei
În urma dezastrului de la Turtucaia
Râmnicu Vâlcea
La București
În drum spre Moldova

11 În Moldova
Atmosferă parlamentară la Iași
Guvern de colaborare
Zvonuri de evacuare
La primul ministru

21 Evacuarea
Plecarea în Rusia
La Odessa
Semne prevestitoare
La Herson
Revoluția
Spre Iași
La Iași 
Reforma constituțională în parlament
În Rusia din nou
În apropierea sesiunii ordinare a parlamentului
Herson - Odessa
Plecarea din Herson
Pe mare spre Odessa
În portul Odessei
Luptele pe stradă
Arestările și perchezițiile
Racovschy
La sanatoriu. Arestarea mea
Noi arestări
Pe vaporul „Traian”
Racovsky pe vaporul „Traian”
Bandiții se demască. Lovitura din port
În drum spre Crimeea
Colonelul canadian Boyle
În pușcărie la Theodosia
Plecarea din Theodosia la Sevastopol
La Sevastopol
Nou guvern român
În drum spre Sulina
Furtuna
La Sulina
Spre Galați
Tecuci - Nicorești
La Iași
La întrunirea de la dl. G. Mârzescu

coperta 4: „Asigur pe cititorii mei că dacă în aceste note nu vor găsi emoțiunile pe care le poate da numai o valoarea literară, într-o lucrare de felul acesta vor găsi însă o expunere exactă a faptelor observate de un martor ocular, participând el însuși la desfășurarea vieții parlamentare  române, în legătură cu evenimentele revoluționare ruse, cum și în interesante observații de fapte a evenimentelor din Rusia de la ianuarie 1917 până la martie 1918, timpul pribegiei parlamentarilor români.” (G. P., Nicorești, 15 iulie 1918)

Revista bucureșteană „Criterion” 1934-1935

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an I, nr. 1, 15 octombrie 1934

Redacție: Ion Cantacuzino, Petre Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell, Mircea Vulcănescu

1 Petre Comarnescu, Dezacordul dintre adevărurile spiritului și fenomenele prezentului. Despre un prim aspect al dramei și îndoielilor cugetătorului voitor de bine față de iraționalitatea vieții contemporane, pornită totuși spre un chip nou de credință și creație, și despre rostul acestui cugetător față cu forțele ce simbolizează revărsarea naurii peste hieraticele monumente ale culturii.

O carte

2 Ion I. Cantacuzino, De două mii de ani..., roman de Mihail Sebastian

O ideie

3 Petre Comarnescu, Experiență

4 H. H. S., O mască

Trei poziții

5 Constantin Noica,Moartea omului de mâine

Alexandru Christian Tell, Viața omului de azi

Mircea Eliade, Poimâine

... și câteva puncte de vedere

6 P. C., P. C., M.V., P. C., M. V. , M. V., M. V. , P: C., I. I. C., M. V.

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an I, nr. 2, 1 noiembrie 1934

1 Henri H. Stahl, Prilej de îndoială. La o răscruce de drumuri: spre țărănie, o mitocănie și un stil „național”

O problemă

2 Mircea Eliade, De ce sunt intelectualii lași?

O carte

2 Ioan I. Cantacuzino, „Nu”, de Eugen Ionescu

O ideie

3 Mircea Vulcănescu, Spirtualitate

Un om

4 Henri H. Stahl, Gheorghe Popovici

4 Un desen

... și câteva puncte de vedere

5 A. C. T., I. I. C., P. C., P. C., P. C., I. I. C., A. C. T., M. V. , P. C., M. E. M. V., C. E., M. V., M. V.

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an I, nr. 3, 15 noiembrie 1934

Redacție: Ion Cantacuzino, Petre Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Enescu, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell, Mircea Vulcănescu

1 Anton Galopenția, Situația intelectualilor români

2 Petru Comarnescu, Un desen

O ideie

3 Mircea Vulcănescu, Generație

Două comentarii italiene

7 Ion I. Cantacuzino, Premiul Nobel: Luigi Pirandello

Mircea Eliade, Două cărți italienești

... Și câteva puncte de veder

8 P. C., M . E., M. V., P. C., M. E., C. E., A. C. T., I. I. C

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion, București, an 1, nr. 5, 15 decembrie 1934

1 Dan Botta, Puterea cuvântului

Două probleme

2 Mircea Eliade, Să ne închipuim că...

Ion I. Cantacuzino, Ceva despre lirica naționalistă

2 Dan Botta, O statuie

 O Ideie

3 Constantin Noica, Problematică, 

Un sistem

3 Mircea Vulcănescu, În jurul filosofiei lui Blaga

...Și câteva puncte de vedere

 4 I. I. C., M. V., M. V., M. V., A. C. T., M.V., M. V., A. C. T., M. V., M. V. , M. V.

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an II, nr. 6-7, ianuarie-februarie 1934

Redacție: Ion Cantacuzino, Petre Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell, Mircea Vulcănescu

1 Mircea Eliade, Reabilitarea Spiritualității

O problemă

2 Octav Șuluțiu, Limba românească în Ardeal

O ideie

3 Henri H. Stahl, Satul

O primejdie

5 Petru Comarnescu, Tirania formulelor-capcane

5 Ion I.. Cantacuzino, O gravură

 ...Și câteva puncte de vedere

6 A. C. T., M. E., A. C. T., I. I. C., M. E. , P. C., I. I. C., M. V.

„Calvarul meu în România” (SCHIEBOLDT 1952)

 Kurt Schieboldt, Calvarul meu în România, trad. D. Hogea (germ. 1952), Tinerama, București, 1992

5 [Prefață] - „România, August 1944! Sute de mii de tineri germani dați dispăruți și morți! (...) Un sec și mincinos comunicat militar german a fost singura veste despre îngrozitoare catastrofă a celui de-al doilea război mondial. (...) Și astăzi, în 1952, cei dragi primesc de cele mai multe ori un răspuns fără speranță de la oficiile Crucii Roșii Internaționale pentru Regăsirea Persoanelor Dispărute, oficii deservite de oameni atât de plini de bunăvoință și abnegație. (...)”

8 „Dedic această lucrare morților și dispăruților pe front” - K. S.

9 În vârtejul prăbușirii frontului în România
„Ziua mea de naștere 13.9.1944”

11 Nistrul sclipea în soare

22 La Prut a fost dansul macabru...
`Voi zori roșii - trandafirii / Voi zori roșii - trandafirii / Ne prevestiți morțile noastre / Prea timpurii...” (Cântec soldățesc german)

45 Toți peste Siret și Trotuș, noaptea

58 Și am devenit cu toții jivine

80 Amintiri. Primii ani de război în Vest

86 Rănit și prizonier de război în spitalul „Maria”

92 Amintiri și iar amintiri. Campania din Sud

105 Clopote de Crăciun și emoții de An Nou în spital

109 Și iar pe front, dar în Răsărit: 1941

124 Vindecații fac o călătorie pe ruta Sighișoara-Cisnădie-Titu...
Vara 1945
Iarna 1945-46

143 Supraviețuitorule, unde ți-e sufletul?

„Poezii. Proză” (ALEXANDRESCU 1863)

Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, antol., pref. și tabel cron. C. Mohanu, I. Creangă/Biblioteca școlarului 104, București, 1980

5 Constantin Mohanu, Prefață

41 Cîteva cuvinte în loc de prefață

Poezii

Suvenire și impresii, meditații, elegii
44 Trecutul. La Mănăstirea Dealului
47 Umbra lui Mircea. La Cozia
51 Răsăritul lunei. La Tismana
55 Mormintele. La Drăgășani
59 O impresie. Dedicată oștirei române
62 Anul 1840
66 Suferința
68 Un ceas e de cînd anul trecu
70 Meditație
74 Barca
76 Miezul nopței
78 Așteptarea
81 Cîinele soldatului
83 Adio. La Tîrgoviște
87 Unirea Princpatelor. Dedicată fiitorilor deputați ai României
90 Mărei sale domnului Alexandru Ioan I. Anul 1859. Pentru ziua intrării sale în București
92 O profesiune de credință
96 Cometei. Anonsate pentru 13 iunie
98 Răspunsul cometei

Epistole și satire
101 Epistolă către Voltaire
106 Epistolă Domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean
109 Epistolă D. I. V., Autorul Primăverei amorului
113 Epistolă D. V. II
119 Epistolă D. I. C.
124 Satiră. Duhului meu

Fabule
130 Toporul și pădurea
132 Elefantul
135 Oglindele
137 Cîinele izgonit
140 Șoarecele și pisica
142 Privighetoarea și măgarul
144 Cîinele și cățelul
145 Pisica sălbatică și tigrul
147 Dreptatea leului
149 Lupul moralist
151 Boul și vițelul
154 Vulpea liberală
155 Mierla și bufnița
156 Uleul și găinile
158 Cîinele și măgarul
159 Vulpoiul predicator
161 Atelajul eterogen
162 iepurele, ogarul și copoiul
164 Ursul și vulpea
165 Corbii și barza
167 Calul vîndut și diamantul cumpărat
168 Mielul murind
169 Lișeța, rața și gîsca

Proză

Memorial de călătorie (fragmente)
189 Cozia
195 Nuvela Călugărița (fragment)
208 Bistrița
213 Bistrița (încheiere)
218 Polovraci
223 Tismana (încheiere)

229 Aprecieri critice

237 Tabel cronologic

„Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism” (GUSTI 1920)

Dimitrie Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, cuv. înainte și note A. Firuță, Ed. Științifică, București, 1993, 144 p.

2 Extras din „Arhiva pentru știință și reformă socială”, II, 1,2,3, Gutemberg, București, 1920

5 Argentina Firuță, Cuvînt înainte

12 Cuprins / „Neque flere, nec ridere, nec contemnari, sed intelligere” (Spinoza)

17 I Studiul de față urmărește analiza și precizarea termenilor: comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism; fixarea principiilor fundamentale ale acestor sisteme și determinarea locului pe care-l ocupă fiecare din ele într-o clasificarea generală a tuturor sistemelor privitoare la viitorul social

18 II Primul exemplu de nesiguranță în discuțiunea supra socialismului: controversa în jurul paternității termenilor de socialist și socialism, primul apărut în Anglia în 1833 și al doilea inventat de Joncieres  în 1832; odată inventații termenii, au fost întrebuințați fără nici o preciziune până azi, atît în limbajul popular, cît și în cel savant; confuziune care dă legitimitate acestui studiu.

22 III Sistemele de construcție a societății viitoare cuprind:
1.o teorie sociologică și juridică-politică
2.o critică economică
3.un plan de organizare
4.mijloace de realizare a acestui plan
5.o acțiune politică
6.un ideal etic
Fiecare din acest elemente devine criteriu de clasificare (în afară de elementul acțiunei politice); prin criteriul sociologic și juridico-politic ajungem la sisteme anarhiste și non-anarhiste; prin criteriul economic, la sisteme comuniste și socialiste-colectiviste.
Criteriul planului organizator indică alte două clasificări:
a) tipurile centraliste, federative și corporative
b) sistemele raționaliste și realiste, criteriul mijloacelor deosebește sisteme pașnice de sisteme violente; criteriul etic unifică sistemel violente (afară de „dictatura proletariatului”) 

36 IV Francois Babeuf, inventatorul tacticii revoluționare, și Etienne Cabet, autorul celui dintîi roman social devenit popular, reprezentanți ai comunismului raționalist centralist

42 V Robert Owen, cel dintîi socialist reformist și promotorul comunismului raționalist federalist

47 VI Doctrina contelui de Saint-Simon, „prefața și tabla de materii” ale socialismului; ulterior preconizează socialismul raționalist centralist

53 VII Charles Fourier, reprezentantul tip al socialismului rațional federativ; Louis Blanc, teoreticianul socialismului rațional corporativ

58 VIII Încoronarea raționalismului social prin teoria anarhistă; anarhism individual și social (socialist și comunist); Max Stirner, anarhist individualist; P. Proudhon, anarhist comunist; continuatorii anarhismului: P. Kropotkin și M. Bakunin; atitudinea lui Bakunin împotriva statului, combaterea votului universal și apologia revoluției proletare.

67 IX Marxismul este cel dintîi sistem realist, opus tuturor sistemelor raționaliste cunoscute până la el; evoluționismul social marxist, o dramă socială în cinci acte: factorul tehnic economic, tendințele de evoluție, crizele economice, lupta de clasă și catastrofa finală; revoluția socială, după Marx, raportul dintre condițiile ei obiective (evoluția economică) și condițiile ei subiective (proletariat); revoluția socială cuprinde pe cea politică, nu poate fi provocată de ea.

75 X Critica și interpretarea marxismului au dat naștere revizionismului „intelectual” și revizionismului „revoluționar”, care cuprinde neosocialismul sindicalist și neocomunismul sovietist; principiile sindicalismului: principiul luptei și acțiunii directe și principiul autonomiei, personalității sociale și instituțiilor sindicaliste; critica democrației și a sufragiului universal; mijloacele acțiunii directe; greva generală; forța și violența, violența și dictatura proletară, după Sorel; federalismul sindicalist; formarea personalității sociale, baza idealismului revoluționar; sindicalismul, un nou tip de sistem social, tipul voluntarist.

86 XI Bolșevismul este un fenomen social, un regim politic și o doctrină socială; ca doctrină îmbrățișează trecutul , prezentul și viitorul social; pentru trecut predică războiul civil, revanșa pentru suferințe trecute, burghezimea este o stare de spirit opoziționistă; în ceea ce privește viitorul, bolșevismul este adept al anarhismului comunist; pentru prezentul tranzitoriu se pretinde marxist; nu este încă marxist, ci decretist, politicist și babouvist, crezînd că revoluția politică va produce pe cea socială; analiza constituției republici socialiste federative rusă  a sovietelor; critica parlamentarismului și principiul reprezentării intereselor profesionale nu sunt nouă; dreptul electoral, o consacrare legală a inegalității nu numai dintre clase, ci și dintre grupurile proletare; vot plural și indirect; ierarhia sovietică și organele puterii supreme; dictatura proletariatului, negarea democrației și sufragiului universal nu sunt marxiste; modelul lui Lenin, comuna din Paris, înțeles fundamental deosebit de Marx; majoritare și minoritate; dictatura proletariatului nu este impersonală, ci duce la dictatură oligarhică de partid și chiar la cesarism; sovietism și dictatură reprezintă doctrina străveche a absolutismului politic și a dreptului celui mai tare; bolșevismul caracterizat ca „socialism tatar”; bolșevismul, cel mai tipic oportunism; el renunță ușor la principii pentru a face „experiențe”; exemple de alte experiențe sociale nereușite: comunismul din Amana, experiențele lui Owen, Cabet, Fourier; criza bolșevismului, o criză de metodă; sindicalism și bolșevism; raționalism și realism social.

118 XII Realizarea idealului social-etic al Dreptății și Egalității sociale -  notă comună tuturor sistemelor comuniste, socialiste, anarhiste și sindicaliste, ea este însă străină sistemului ce postulează dictatura proletariatului, nostalgia „imperiului al treilea”

121 XIII Schița grafică a clasificării generale a tuturor sistemelor despre care s-a vorbit în acest studiu

123 Note

coperta 4: „Dictatura proletariatului, după bolșevici, nu este o stare, ci un regim recunoscut de constituție; nu este dictatura majorității, ci a minorității, și nici a acestei minorități în întregime, ca clasă, ci a unui partid, adică a unui fragment din această clasă; dictatura de partid duce însă la aceea a unei grupe din mijlocul partidului, pentru a termina cu dictatura unora sau unuia din acest grup. În acest mod, dictatura proletariatului așa cum este înțeleasă de bolșevici, reprezintă o minoritate a minorității care dictează majorității și care duce în mod fatal prin oligarhia cîtorva la cezarismul unuia”.

„Politica, o vocație și o profesie” (WEBER 1919)

 Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, trad. (germ. 1919) I. Alexandrescu, Anima, 1992

(2)
Autorul
M. W. (1864-1920) a fost unul dintre întemeietorii sociologiei. Economist, sociolog și politician, a predat la universitățile din Freiburg, Heidelberg și Munchen. „De mai bine de o jumătate de secol, moștenirea weberiană continuă să furnizeze repere mereu pertinente cercetătorilor care nu au renunțat să asocieze viziunea amplă a istoriei comparate cu o analiză fină a instituțiilor și implicația personală cu detașarea metodică.” (Dictionnaire critique de la sociologie, PUF. Paris, 1990). Operele fundamentale ale lui M. W. sînt culegerea de studii privind sociologia religiilor - din care face parte și celebrul studiu Etica protestantă și spiritul capitalismului - și cartea Economie și societate. Lucrările sale, și în special cele două discursuri, Politica, o vocație și o profesie și Științei ca vocație și profesie, precum și studiul mai sus amintit, au fost traduse în numeroase limbi. Prima traducere în limba română din opera lui M. W. apare în cartea de față.

Cartea

În perioada tulburărilor revoluționare din Germania de după primul război mondial, cînd socialiștii și viitorii comuniști încercau să pună mîna pe putere prin mijloace politice și militare (ajungînd pînă la a instaura, pentru scurt timp o „republică sovietică” în Bavaria), M. W., cel mai reputat politolog din acea vreme, ține un discurs în fața studenților, foarte activi în acest mișcări sociale. Discursul conține, concis reprezentate, ideile de bază ale operei weberiene - definirea celor trei tipuri „pure” ale conducerii politice, descrierea celor două tipuri de etică politică, cea a convingerilor și cea a responsabilității etc - dar, în același timp, vrînd să servească drept ghid în viață celor care au intenția să de ocupe de politică, discursul conține și analize detaliate și imparțiale ale vieții politice din diferite timpuri și țări. Avînd dubla valoare de îndreptar pentru viitorii politicieni și de introducere în opera weberiană, scrierea de față este prima lucrarea a lui M. W. tradusă în limba română.

(5) Cuvînt înainte
Ideile scrierii de față au fost prezentate sub forma unei comunicări orale, în iarna revoluției din 1919, la inițiativa Uniunii studențești libere din Munchen, și poartă, de aceea, amprenta nemijlocită a cuvîntului rostit. Conferința, semeni Științei ca vocație, face parte din ciclul care a fost continuat de mai mulți oratori și care avea drept scop să slujească ca îndreptar , în diferite domenii de activitate bazate pe munca intelectuală, tinerilor de curînd demobilizați și profund marcați de experiența războiului și perioadei postbelice. Conferențiarul și-a completat expunerea ulterior, în vederea publicării, și ea a apărut în forma de față pentru prima oară în vara lui 1919.
Heidelberg, august 1926
Marianne Weber

coperta 4
„..statul este acea asociere umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu...., monopolul asupra constrîngerii fizice legitime.”
„Instrumentul specific al constrîngerii legitime, aflat ca tare în mîinile grupărilor umane este ceea ce determină particularitățile tuturor problemelor etice ale politicii.”
„.... toate activitățile etic orientate pot fi puse sub semnul a două precepte fundamental diferite din punct de vedere etic și, indiscutabil, contrare: ele pot fi orientate după o <etică a convingerilor> sau după o <etică a responsabilității>.”

„Călătorie în China” (MILESCU 1926)

Spătarul Nicolai Milescu, Călătorie în China (1675-1677), trad. și pref. E. C. Grigoraș, Casa Școalelor, București, 1926, 234 p.

3 Em. C. Grigoraș, Prefață

13 Harta

15 Dela Tobolsk la Frontiera Chinei

48 Dela Frontiera Chinei la Râul Naun

106 De la Râul Naun la Peking

136 Șederea la Peking

231 Întoarcerea