Biografie cronologică a poetului G. Coșbuc (1866-1918) (MUNTEANU 1982)

<
1866
La 20 septembrie/3 octombrie s-a născut G. C. în comuna Hordou, jud. Năsăud.
1873-1876
C. urmează școala primară în satele Hordou, Salva, Telciu, clasa IV terminînd-o la Năsăud.
1876-1884
Își face studiile liceale la Năsăud.
1881-1884
G. C. activează în societatea de lectură a elevilor "Virtus romana rediviva", citind în ședințele ei peste 150 de poezii, dintre care aproape 50 îi sînt cuprinse în revista manuscrisă a societății, "Musa someșană". În clasa VII e ales vicepreședinte, iar într-a președinte al societății.
1884
C. trece examenul de maturitate.
Se înscrie la Facultatea de Filozofie din Cluj.
Își face debutul literar cu anecdota Filosofii și Plugarii în ziarul "Tribuna" din Sibiu, semnată C. Boșcu.
1886
G. C. șe retrage de la Universitate, din cauza lipsurilor materiale.
1887
Intră în redacția ziarului "Tribuna", la invitația directorului acesteia, Ioan Slavici.
1889
Publică în "Tribuna" poezia Nunta Zamfirei cu care atrage atenția marelui critic Titu Maiorescu, la chemarea căruia G. C. se stabilește la București.
1890
E numit "desemnător-ajutor" în Ministerul Cultelor.
1891-1893
Lucrează ca redactor la publicația "Lumea ilustrată" a lui Ignatz Hertz, silit de nevoile traiului să îndeplinească o muncă ce satisfăcea doar interesele bănești ale patronului. Aici publică și poezii originale.
1893
Tipărește primul volum de poezii, Balade și idile.
1894-1896
Scoate revista "Vatra", în colaborare cu I. Slavici și I. L. Caragiale.
Aici apare poezia Noi vrem pămînt!
1895
Căsătoria lui G. C. cu Elena Sfetea.
Nașterea unicului său fiu, Alexandru (11 august).
1896
Apare al doilea volum de poezii, Fire de tort.
Tipărește traducerea operelor Mazepa de Byron și Georgicele și Eneida de Vergiliu.
1897
Conduce revista "Foaia interesantă".
Intră în colectivul de redacție al revistei pentru popor "Albina".
Publică în traducere Sakuntala de Kalidassa și Antologie sanscrită.
1899
Tipărește Războiul nostru pentru neatîrnare și Povestea unei coroane de oțel, în care evocă momentele din războiul de independență.
1900
C. este ales membru corespondent al Academiei Române.
1901
În colaborare cu A. Vlahuță conduce revista "Sămănătorul", la care înmănunchează talentele literare ale timpului, și se pun în valoare, într-o formă nouă, bunele tradiții literare ale secolului trecut.
1902
Publică al treilea volum de poezii, Ziarul unui pierde-vară.
Face o călătorie de studii în Italia, spre o mai adîncă documentare în vederea traducerii epopeii Divina comedie de Dante.
E numit referendar la Casa Școalelor.
1903
G. C. și Vlahuță se retrag de la conducerea revistei "Sămănătorul".
1904
Publică culegerea de poezii patriotice Cîntece de vitejie.
1906
Editează revista "Viața literară", în colaborare cu Ilarie Chendi
și Ion Gorun.
1910
Apare traducerea dramei Don Carlos de Schiller.
1912
Face o nouă călătorie de studii în Italia în scopul strîngerii materialului informativ și documentar pentru studiul asupra lui Dante.
1915
Are loc accidentul mortal al fiului lui C., Alexandru, a cărui dispariție a avut ca efect încătușarea forței creatoare a poetului.
1916
Este ales membru activ al Academiei Române.
1918, 9 mai
Moare poetul G. C. Este înmormîntat la Cimitirul Bellu.
1925-1927-1931
Apare traducerea celor trei părți ale Divinei Comedii.
>

Sursa
George Coșbuc, Poezii, ed. II, edit. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 77, București, 1982, pp. 186-188 (Petru Munteanu, Tablou biobliografic).

In memoriam Vladimir Bălănică (1953-1996) („Tomis” 1996)

<
Vladimir Bălănică (s-a născut la 9 februarie 1953 în Constanța) a scris și publicat proză, eseuri de critică literară. Lucra la un amplu studiu despre opera lui I. L. Caragiale și la un volum de proză scurtă. În nesfârșita și întortocheata poveste care este viața literaturii, Vladimir Bălănică și-a jucat rolul lui. Atât în coloanele revistelor (a fost redactor la revista „Tomis”) cât și în cadrul emisiunilor de televiziune, el prefera instrumentele unei analize riguroase, tactica de a învălui o carte, de a-i demonta mecanismele cu răbdare, apelând eventual la excursuri teoretice. Buna cunoaștere a literaturii române contemporane, în special a celei scrise de tineri, un entuziasm contagios, fără semne de resemnare, făceau ca intervențiile sale critice să fie radiografiile unui spirit elevat, o fișă de temperatură intelectuală. Lipsindu-i inhibițiile, Vladimir Bălănică aborda cu îndrăzneală teme dificile, manifestându-și simpatia și atașamentul pentru literatură, pentru actul cultural de bună calitate.
Anul acesta ar fi împlinit 43 de ani, dar timpul neiertător nu a mai avut răbdare cu prietenul și colegul nostru. Inima lui a încetat să bată în acest miez friguros de iarnă umplându-ne sufletele de sentimentul tragic al retezării unui zbor în plină ascensiune.
>


SURSA
***, VLADIMIR BĂLĂNICĂ, „Tomis”, Constanța, ?.01 (?).1996, p. ?.

„Lev Troțki la Constanța” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Costanța, aug. 2003, p. 94-95.

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. Era cunoscut și sub numel Lvov, Ivanovski, Neofit, Tahotski, Antid și Troțki. Pseudonimul Troțki l-a luat de la numele unui gardian de la închisoarea din Odessa. Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

Troțki avea să ajungă al doilea om al revoluției bolșevice, după Lenin, oratorul revoluției și creatorul Armatei Roșii. Era un rafinat, poliglot, cu o vastă cultură, a pus un diagnostic realităților românești, care parcă este valabil și astăzi.

A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”.

Descrie viața de lux, splendoare și risipă, a guvernanților și funcționărimii, care „trăiesc peste mijloacele proprii, toți au datorii, dar pe stradă arată ca niște gentlemani ireproșabili, dichisiți și lipsiți de griji, care sărută mâna damelor ca și cum nimic rău nu s-ar petrece în țara lor și viața toată ar fi un șir de gesturi grațioase”.

La Belle Epoque nu se terminase, va dura până în 1916...

Este lăudabil că Troțki a intuit drama românilor dinainte de Marea Unire. Scrie că România face parte din „Martilorogiul națiunilor scindate violent. (....) În Basarabia, pe de o parte, și Transilvania și Bucovina, pe de alta, trăiește jumătate din națiunea română.”

Drumul de la București la Constanța l-a parcurs cu un tren expres în cinci ore, pe o căldură infernală. Era luna august. A purtat discuții politice cu călătorii. Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

În vagonul restaurant, călători eleganți și veseli. Remarcă ofițerii cu „cizme lăcuite, cu talii extrem de înguste (nici doamnele nu au asemenea talii) și cu maniere franțuzești.” În centrul unui grup era o damă elegantă, metresa unui senator. „Costumul ei franțuzesc foarte scump, inelele, coșulețul cu briliante și un lănțișor de aur de trei metri vorbesc cât se poate despre volumul încăpător al bugetului român de stat.”

La Constanța admiră Cazinoul „imens, bine luminat, elegant.” Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. „Ne plimbăm pe strada principală, luminată feeric de felinar electrice înalte. În piața unde cânta o orchestră și se plimba lume elegantă, se află monumentul lui Ovidiu.” Sigur că Racovski nu i-a relatat prietenului său că la dezvelirea statuii lui Ovidiu, Remus Opreanu, prefectul județului Constanța, fost procuror general la Curtea de Apel București și viitor judecător la Înalta Curte de Casațiune și Justiție, a rostit un discurs în limba latină. Constanța intra în circuitul european.

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. I-a plăcut Simion Petrescu, publicist, fost primar al Mangaliei; citează opiniile lui Petrescu  despre femei: „Iată ce va distruge România! (...) nici latifundiile, nici militarismul, ci femeia! Vă întreb: oare poate fi ordine într-o țară, unde există asemenea belșug de femei frumoase, adică minunate în adevăratul sens al cuvântului, monsieur! (...) Fiecare politician, avocat tinde să aibă cea mai frumoasă femeie. Și iată unde este izvorul prăpădului: toți cheltuiesc de două ori mai mult decât câștigă. Drept rezultat, haosul total al statului. Iată cheia politicii românești: femeile duc țara noastă la catastrofă.”

Troțki consemnează opiniile lui Petrescu despre politicieni: „La noi nu există disciplină. La noi orice parvenit vrea să fie șef de partid, ministru, prefect. Șeful nostru local este un ramolit. Prefectul nostru - un intrigant incapabil.”

Constanța, Dobrogea îi apar ca un nou Turn Babel în care etniile conviețuiesc în pace. Constanța are 25.000 de locuitori de cel puțin 25 de naționalități. La fel în întreaga Dobroge. Troțki consideră și-ar putea încerca forțele specialiștii în esperanto.

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizit la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia.

Moravurile le pune sub influența lui I. L. Caragiale și a Scrisorii pierdute. Pe Caragiale îl compară cu Gogol, iar Scrisoarea pierdută cu Revizorul. „Generala lipsită de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie și șantajul fără limite, iată părțile componente ale atmosferei moral politice a României conducătoare așa cum apare în fața noastră în piesa O scrisoare pierdută.” „Toate cel trei partide românești sunt umbrite de spiritul lui Cațavencu și Farfuridi”. Am impresia că C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a informat pe oaspetele său că I. L. Caragiale a scris și drama Năpasta.

Cel mai antipatic dintre politicieni îi este Take Ionescu. Troțki își exprimă nedumerirea când află că însuși Caragiale a aderat la „takiști”, din oportunism.

Troțki scrie că Petre Carp, șeful Conservatorilor, i-ar fi spus lui Caragiale: „Mi-a fost dat să te văd și pe tine Caragiale în rolul lui Cațavencu!”

- Ce vorbești, a răspuns marele Caragiale, eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu e marele meu șef, Take Ionescu. Eu sunt Farfuridi.”

Troțki scrie că Caragiale povestea acest dialog  adăugând: „Până acum am crezut că în România mai este un om înțelept: Carp. Dar se vede că și el ia în serios politica.”

Desprfe politicinaul constănțean reprezentat de Petrescu notează: „Dacă îl translăm din limba lui Caragiale într-o limbă internațională, vom spune că Simion reprezintă o îmbinare fericită, armonică în stilul ei, de Figaro, Falstaff și Tartarin, Tartarin în primul rând. Nu e lipsit de agerime, e jovial, superificial, dar și nițel șiret, știe cum se aranjează ploile.”

Opinia lui Troțki despre corupția la români e tranșantă: „E puțin probabil să existe altă țară în lume în care corupția politică, de toat genurile și formele, să joace un asemenea rol ca în viața României. Instrumentul principal al corupției este bugetul de stat extrem de disproporționat.”

Interesant că nu se face nici o referire la justiția română. România era un stat de drept. Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni.Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.

I. L. Caragiale și lustragiul Osman din Constanța (TOMIS 2003)

 Titus Rusu, „Tomis”, Constanța, mai 2003

(...)
La Canara, Horia Roman a auzit, în 1928, pentru prima dată, istoria cu I. L. Caragiale și lustragiul Osman. Acasă, tatăl săpu i-a repetta-o cu „lux d eamănunte”. O reproducem mai jos, după Cenușa visurilor noastre: 
„Suntem în anul 1902. Caragiale, descins de câteva minute la Constanța, se duse la lustragiu, să-și facă ghetele.
Lustragiii, la Constanța, erau toți tătari și - deși născuți pe pământ românesc - vorbeau limba noastră fără nici un fel de gramatică, ba și cu un teribil accent. Purtau șalvari și fes. Reprezentau o notă pitorească prin violentele contraste de culori ale îmbrăcăminții și păreau un fel de pictură tahitiană de Gaugain, rătăcită, cine știe cum, pe ulițele bătrânului Tomis.
Pe ulițele bătrânului Tomis, ajuns prin secole Kustenge și abia mai târziu Constanța. Între Caragiale și lustragiu începu acest dialog:
- Marea Neagră e mare, Osmane?
-E mare, bre! răspunse Osman.
- Dar Dunărea o cunoști, Osmane?
-O cunoști, bre, văzut Cernavodă, îngăimă Osman.
Bătrânul Osman, om cu păr alb și neczuri, nu prea avea mare chef de vorbă și se zorea să termine lustruitul ghetelor. Dar Caragiale nu-i dădea răgaz: 
- Dar Dunărea e mare?
- E mare! răspunse Osman.
- Păi dacă Dunărea e mare, Marea cum e?
- E mare, bre, răspunse Osman.
Iar Caragiale:
- Nu mai înțeleg nimc, Osmane, cine mare? Marea sau Dunărea?
- Dunărea e mare, bre, și marea e mare.
Întrebările insistente ale lui Caragiale și răspunsurile din ce în ce mai încurcate ale bătrânului tătar mai durară câteva minute, întrr-un zig-zag de replici demne de logica lui Eugen Ionescu, după care, nemaiînțelegând nimic, încălzit și plin de nervi, bătrânul se ridică în picioare plin de nervi, lăsându-l pe Caragiale cu o ghetă lustruită și una nu. Își luă mica lui prăvălie ambulantă, cu perii și creme, și porni bombănind. Din celălalt colț al străzii se răsti la Caragiale:
-Marea - mare, bre... Dunărea mare, bre... Tu pezevenghi mare...”
Istoria a dispărut demult din folclorul constănțean. Prin 1960 unii intelectuali în vârstă o mai povesteau.
Avocatul Aram Agop ne-a relatat că, în 1935, când a dat examen la drept comercial, profesorul Fințescu l-a rugat să transmită salutări unui lustragiu tătar din Constanța, cu care, vara, discuta literatură. În timp ce lustragiul îi văxuia pantofii...
(...)

„Anul Caragiale” („TOMIS” 2002)

 ***, Anul Caragiale, „Tomis”, Constanța, noiembrie 2002

La Mangalia s-a înființat de curând, din inițiativa doamnelor Luiza Calaidjoglu, Ana Maria Bucur, Monica Szekely, Ana Oleniuc, Jeni Petrache, Ioana Pescaru, ONG-ul „Lamaji Sana”, care are scop principal „educația” sub toate aspectele. Prima manifestare a acestei organizații a fost sesiunea de comunicări Nenea Iancu, contemporanul nostru, înscrisă în anul UNESCO - I. L. Caragiale și prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui dramaturg. Invitatul de onoare, prof. dr. doc. Ștefan Cazimir, a vorbit în stilu-i inconfundabil despre actualitatea lui Caragiale.

Un paparazzo al literaturii dobrogene (ROȘIORU 2002)

 Mădălin Roșioru, Un paparazzo al literaturii dobrogene, „Tomis”, 2002

Pe holurile Universității „Ovidius” din Constanța poate fi văzut, întotdeauna împovărat de un teanc de cărți sau reviste și cu o eleganță vestimentară neapărat vetustă, un omuleț cu sprâncenele în permanență ridicate, ca o perpetuă uimire existențială, scuturat periodic de un tic nervos al umerilor și al gâtului, semn sigur că, pradă numeroaselor și ambițioaselor sale proiecte, se află în chinurile unei combustii intelectuale ieșite din comun. Oltean până în măduva oaselor, în ciuda aparenței sale sfieli, gata să se bată ca un leu paraleu pentru un cuvânt sau un semn tipografic purtător al unei înalte spiritualități, justițiar incurabil cu propensiuni de supererou cultural și cu un orgoliu pe măsura acestora, conferențiarul Ștefan Cucu, tandru poet, cultivator de sonuri clasice, caligrafiate atent, cărturărește, tocmai a publicat la editura constănțeană Ex Ponto, o carte de Portete Literare, validată mai cu seamă în latura imagistic-evocatoare a unor personalități culturale dobrogene.

Universitarul pe care cu ușurință ni-l putem închipui retras printre tomuri prăfuite, în înălțimile inaccesibile ale unui turn de ivoriu, se dovedește în egală măsură un om al cetății, prin privirea neiertătoare, hiperlucidă, pe care o proiectează asupra spectacolului lumii literare. Portretist remarcabil, de o aciditate neașteptată, subtilă, pasiv insinuată în chiar inima de lână a panegiricului celui mai nesăbuit, autorul nostru semnează o mapă de texte colcăitoare de „șopârle”, alegând un procedeu extrem de spectaculos, de toreador, dublat de o candoare tarantiniană, în genul Pulp Fiction: cu o mână te mângâie duios pe creștet și cu cealaltă te înjunghie pe la spate, cu o mișcare sigură, de killer profesionist, zâmbind subțire, oarecum stângaci, nevenindu-i parcă să creadă ce se întâmplă și caracterizând pedant situația, în sine amuzantă, poate chiar grotescă, prin imposibilitatea unei apoftegme formulate demult în limba strămoșilor noștri latini: vae victis...

Cartea se citește cu sentimentul participării la un spectacol sau al colindării printr-un muzeu al figur(anț)ilor de ceară. Personalități și nu tocmai, în devălmășie, cei surprinși în acest volum articulează un tablou (aproape) coerent și complet al vieții culturale dobrogene, realizat în tușe repezi, nervoase, în care privitorul poate ghici zâmbetul amuzat al portretistului, adesea dezvelitor al unui rânjet. Aceste portrete sunt cu adevărat literare în sensul că reușesc să comunice lectorului o nedezmințită plăcere a scriiturii, convertibilă în deliciul lectural comparabil cu acela încercat la parcurgerea unei opere de ficțiune: în acest sens, obiecțiile referitoare la selecția operată de autor își pierde brusc pertinența, în condițiile în care nu poți reproșa unui prozator personajele pe care le introduce de pildă într-un roman, mai la vedere sau mai în fundal, dar fiecare din ele clamându-și cu mai multă sau mai puțină convingere dreptul la existență.

Ni-l putem închipui pe autor ca pe un fotograf de scandal, pândind pe la recepții. Îl vedem la masa de scris, anticipând reacția cutărui portretizat, de stupoare, bucurie, recunoștință, admirație, blocaj neuronal, amuzament ranchiună, sau chiar neputincioasă ură.

Nu vom insista asupra celor care apar în acest album de familie, lăsând intactă bucuria cititorului de a-și redescoperi contemporanii literați. Vom trece, de asemenea, cu vederea comentariile critice, necesarmente discutabile: altul este atuul acestei cărți. Între bârfă subțire și istorie literară, Ștefan Cucu reușește performanța de a da o carte care, înainte de toate, nu te lasă nicidecum indiferent, răscolind pasiuni ierarhice sau de high life caragialesc, dezgropând războinice securi îngropate vremelnic la vreun chiolhan sau parastas literar, arătând inimiciții vechi sau noi și înflăcărând orgolii - dislocând în fond inerții de percepție și dând semnalul reconsiderărilor axiologice de care periodic avem cu toții nevoie.

Interviu cu P. M. Gorcea („Calende” 2002)

Mircea Bîrsilă, Petre Mihai Gorcea: Orele de curs, ore de libertate spirituală, „Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 7-17.

Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.

A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit,  că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în  cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului.  De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și  una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat  realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână,  să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...

Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)

Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu  - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.

Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru  a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut  - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.

Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți  dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o  parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri  - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală.  Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani  (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)

„Viața filialei” („TOMIS” 2002)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 2002

*

Dovedind consecvență în ceea ce privește derularea Programului Cultural pe anul în curs, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România și Revista „Tomis” au organizat la Cafeneaua Scriitorilor din Constanța prima seară culturală din 2002. În prezența unui numeros public, format în majoritate din liceeni și studenți, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, redactor șef adjunct, a prezentat în extenso numărul din ianuarie al revistei. Programul a mai cuprins lansarea volumului de versuri Transferuri de izvoare al poetului Ion Dragomir (Ex Ponto, Constanța, 2002), prezentat de scriitorul Arthur Porumboiu, iar Luciana Crudu, actriță la Teatrul „Fantasio” Constanța, a oferit un recital liric din creația poetului. Despre programul întâlnirilor cu scriitorilor pe care Filiala intenționează să-l desfășoare pe durata anului în curs a vorbit scriitorul Constantin Novac, secretarul executiv al acesteia.

*

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la apariția primului număr al revistei de etnologie și fapt cultural „Datina”, editată de Centrul Județean al Creației Populare Constanța, la Galeriile „Amfora” a fost organizată o întâlnire festivă a colectivului redacțional cu reprezentanții mass media și ai instituțiilor culturale constănțene.  Din partea Filialei au fost prezenți scriitorii Nicolae Motoc, O. Dunăreanu și N. Roșca.

* I. Dragomir și A. Porumboiu au fost invitații emisiunii culturale a postului tv Soti Neptun cu ocazia apariției volumului de versuri Transferuri de izvoare. În emisiune Mădălin Roșioru a prezentat primul număr al revistei „Tomis” pe 2002.

* O. Dunăreanu și S. Roșca au participat la vernisajul expoziției de caricatură a plasticianului și epigramistului Marius Naum, organizată marți, 19 februarie 2002, la Galeriile „Amfora” de către Centrele de Creație Populară ale județelor Constanța și Tulcea. Nelu Serghei și Florin Lefter, actori ai Teatrului „Altar” din Tulcea, au prezentat o scenetă din creația lui I. L. Caragiale.

*

O. Dunăreanu, S. Roșca, M. Roșioru, Ion Faiter și Victor Corcheș au fost prezenți miercuri, 20 februarie, la Cercul Militar din Constanța, cu prilejul lansării de volumului de versuri Fulgurații lirice, semnat de Dumitru Ene Zărnești, recent apărut la Ex Ponto.

Vasile Cojocaru: „Teatrul e un loc public în care oamenii fac lucruri excepționale” (GAVRILĂ LOGHIN 1990)

 Victoria Gavrilă Loghin, Vasile Cojocaru: „Teatrul e un loc public în care oamenii fac lucruri excepționale”, „Tomis”, Constanța, 2001

-Stimate Vasile Cojocaru, acum, la câteva luni după preluarea conducerii teatrului, care sunt problemele pe care le-ați găsit și cele cu care vă confruntați în prezent?

+ Problemele au fost mediatizate la vremea respectivă, adică am găsit un colectiv dezbinat, spectacolele nu se mai puteau juca pentru că plecaseră oameni, și așa mai departe. Între timp, din mers, am reușit, fără a face vreo premieră, să repunem pe scenă șase dintre piesele jucate anterior și să încerc să mențin, pe linia de plutire, corabia asta minunată, numită Teatru. Anul trecut, am reușit chiar să atingem volumul de încasări planificat. Anul acesta, am început lucrul, alături de Yannis Margaritis, la Adunarea femeilor a lui Aristofan (cu premiera la 27 martie a. c., cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului), care a fost îngreunat de traducerea inițială, ce nu avea nici un haz, fiind scrisă într-un limbaj academic, pretențios. Or, Aristofan este un autor extrem de direct în intenții și limbaj. A-l aduce la un limbaj cotidian a fost o problemă nu prea ușoară și a trebuit să o fac într-un timp foarte scurt. Problema cea mai serioasă este problema banilor, a bugetului. Față de un necesar de șaptesprezece miliarde de lei, ce ne-ar fi permis să renovăm sala, acum fiind jenante condițiile în care sunt primiți spectatorii, pe niște fotolii mai proaste decât cele de la cinematograf (care, între timp, s-au mai renovat și ele), fără aer condiționat și așa mai departe, am primit un buget de șapte miliarde și jumătate.

-În acest context, ce veți face?

+ A trebuit să efectuăm o reducere de personal, aici mulți arătându-se înțelegători. Au fost și niște abateri disciplinare care au dus la eliminarea unora, au fost câteva contracte pe perioadă determinată ce s-au încheiat, au fost și colegi pensionari acre au înțeles situația și s-au retras (urmând a colabora pe bază de convenție civilă), deci reducând douăzeci și unu de salariați din totalul de o sută șaptesprezece (cât are personalul teatrului), am ajuns la un nivel rezonabil. O sută șaptesprezece pare un număr mare de personal, dar trebuie să se înțeleagă că sunt două secții: Teatrul Dramatic și Teatrul de Păpuși „Elpis”, că la un spectacol lucrează nu numai actorii, regizorul și scenograful, ci și tâmplarii, croitorii, mașiniștii, operatorii de decor, maiștri electricieni, luminiștii, sonorizatorii, peruchierii, machiozele, sufleurii și așa mai departe. Un teatru are, prin tradiție, posturile lui, iar în administrație, vrei, nu vrei, trebuie să fie cei douăzeci și doi de oameni, pentru că sediul e ditamai clădirea și sunt necesari supraveghetori de sală, plasatori, pompieri, portari etc. În afara fondului de salarii, cheltuieli mari sunt cu apa, încălzirea, curentul electric. Ce vină are bietul artist dacă gigacaloria a fost majorată de trei ori față de anul trecut, la fel și kilowatul? De exemplu, numai în luna ianuarie încălzirea ne-a costat douăzeci și patru de milioane , iar curentul electric vreo patruzeci de milioane! Iată, deci, cum s-au dus o sută de milioane! Nenorocirea este că nu am regizor angajat, nu am un scenograf angajat și a trebuit să renunța și la Carmencita Brojboiu (angajată prin cumul de funcții), pe care o iubesc și o stimez foarte mult. E un mare artist al României la ora actuală, dar a trebuit să renunț și la ea, și ăsta e un lucru care mă doare efectiv!

- Și atunci ce a mai rămas?

+ Din păcate, din proiectul pe care-l avansasem (cinci premiere la Dramatic și două la Păpuși), o să trebuiască, din pricinile menționate, să reduc mult.

-În aceste condiții de austeritate, cum se va sărbători aniversarea a cincizeci de ani de la întemeiere teatrului?

+ Mă gândisem la o sărbătoare a orașului, cu invitați de marcă, cu foști colaboratori, cu foști actori și regizori ai teatrului, care at fi trebuit aduși de pretutindeni. Totul ar fi necesitat un efort financiar destul de mare, adică o treime din bugetul actual. De făcut, o să facem ceva, însă adaptat la noile condiții, deci mult mai modest. Din Teatrul Dramatic s-a desprins ulterior Teatrul de Estradă „Fantasio” și Teatrul Liric (Opera de azi). Vom contacta și Orchestra Simfonică și vom face o săptămână a teatrului constănțean, în care noi să participăm cu două spectacole, o să joace și Opera și „Fantasio”, însă totul pe aceeași scenă, aici. Filarmonica va da și ea un concert. Vom invita pe cine vom putea și o să ne sărbătorim în măsura în care vom găsi sponsori.

- În contextul austerității bugetare, în oraș umblă un zvon privind agenția teatrului. Care este statutul actual al agenției teatrului și cum vedeți statutul viitor al acestei instituții, pentru a combate orice suspiciune și pentru a fi transparenți?

+ În acest moment, agenția teatrului funcționează cu un afișor și doi casieri, organizatori de spectacole, care aleargă în toate părțile să capaciteze potențialul public constănțean să vină la teatru. Fac și ei ce pot. Spectatorul constănțean, din păcate, sau din fericire pentru el, se împarte în două categorii: sunt spectatori care vin la teatru din snobism la spectacole de aiurea, indiferent dacă acestea sunt bune sau proaste, important este că vin de la București, de exemplu. Tot ce vine de la București e bun, tot ce e autohton nu e bun. Sunt inși care nu au venit de douăzeci-treizeci de ani la teatru, nici chiar la marile spectacole, premiate de nenumărate ori, cum au fost cele de la Festivalul Teatrului Antic (Pentesillea, Revelion la baia de aburi, Unde-i revolverul?, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă), jucate excepțional la Constanța. Mai există și alt gen de spectatori, aceia comozi, care trebuie stârniți, care după ce vin o dată, le place! Dar sunt și fidelii teatrului, deja îl cunosc, și ei sunt aceia pentru care trebuie să rezistăm. În Consiliul de administrație ni s-a părut că ar mai eficient pentru agenție dacă am face un contract în participațiune, cu cineva interesat să preia problema distribuirii biletelor. Oamenii de la agenție s-au oferit să încerce, fără a pierde posturile din schemă, pentru că, dacă încercarea aceasta nu e bună, să se poată reveni la forma inițială. Ni s-a părut interesant că, prin acest contract, ei ar opri treizeci la sută, iar noi am obține restul de șaptezeci la sută. astfel, oamenii mei ar fi angajați și ar câștiga și bani, oricum mai mult decât milionul și ceva pe care îl au acum. Între timp, am discutat și cu Compress Advertising, dar ei nu sunt interesați să facă organizare de spectacol, ci ar dori un mic spațiu în care să-și facă publicitate, și atunci am fi câștigați cu toții. Din aceste ouă idei, se poate prefigura pe viitor, una care să aducă mai multă lume în sală. Iar ce zvonuri umblă prin târg, nu mă interesează câtuși de puțin, pentru că, îndeobște, teatrul e un loc public în care oamenii fac lucruri excepționale, și despre ei trebuie să se vorbească, pentru că altfel nu se poate!

- Ce proiecte de viitor aveți?

+ Până la vară vom scoate Crazzy Cats, spectacol nejucat de mai bine de patru-cinci ani, o comedie ce cred că ar avea în continuare public și pentru matineele școlare și Soacra cu trei nurori, o adaptare în versuri, foarte izbutită, după Ion Creangă. Cam asta e ceea ce putem face. În speranța că vom găsi soluții (cum ar fi schimbarea obiectului de activitate), alături de spectacolul de teatru să pot presta servicii la terți (de exemplu, în ateliere) sau dacă reușește experimentul cu agenția, să aduc spectacole din alte părți (în calitate de impresar de spectacole). Dacă vom reuși să strângem bani, cu toate că e costisitor, în toamnă aș dori să facem O scrisoare pierdută a lui Caragiale.

- Vă urăm succes deplin!

„Victoria Gavrilescu” (STANCIU 2000)

 Florica Stanciu, Victoria Gavrilescu, „Tomis”, Constanța, 2000

La cinci ani de la trecerea sa în neființă, omagiem un scriitor și un om de excepție. Dascăl neobosit și inițiator a nenumărate activități și instituții culturale, V. Gavrilescu a fost în primul rând un autor inspirat de literatură pentru copii. A dramatizat scrieri celebre din autori precum O. Wilde, E. T. Hoffman, Valdemar Bonsele, Jules Verne, I. L. Caragiale, piesele sale fiind jucate cu succes la teatrele de păpuși din Constanța, Arad sau Sibiu, în română sau germană, multe dintre ele primind elogii și premii la festivaluri naționale și internaționale. De asemenea, a pregătit pentru scenă câteva piese după cele mai reprezentative romane din literatura clasică și contemporană, precum și dramă originală: „Răpitorul de foc”. A prezentat dramatizări și la radio, în cadrul emisiunii „Înșiră-te mărgărite”. A scris până în ultima zi de viață, lăsând pe masa de lucru mai multe manuscrise. Pe 5 februarie anul acesta ar fi împlinit venerabila vîrstă de 97 de ani.

„Riscul în cultură” (BREBAN 1997)

 Nicolae Breban, Riscul în cultură, Polirom/Plural, București, 1997, 300 p.

5 Cuvânt înainte

9 Riscul în cultură

17 Necesitatea opoziției

27 Provocarea estetică

51 Din nou despre riscul în cultură

56 Caragiale contra lui Mitică

69 Mediocritatea ca boală

100 O cultură uitată

108 Stafiile și farmecul exilului

155 Exilul intern

163 Exilul (luptele intestine)

178 Resentimentul

209 Fețele autorității

217 Autoritatea maestrului
217 Utopia praxisului
219 Iisus - primul personaj modern

235 Forța exemplului 
 245 Instituțiile
249 Un autor modern: Friedrich Nietzsche
257 Necesitatea opoziției
265 Das eine Europa 
270 Cazul Lucian Blaga

283 Addenda: Discurs la ținut la redacția revistei „Orizont”, în decembrie 1996. 

Cartea IV: Fantasmele sfârșitului de mileniu, poate la fel de terifiante precum ale celui anterior își fac simțită prezența pentru cel care, având drept mod de a fi cultura, meditează asupra semnificațiilor acestora. Valoarea - categorie esențială în orizontul culturii și al creației - nu se supune doar criteriilor utilității și plăcerii, ci stă mai degrabă sub semnul riscului, cu toate ipostazele pe care le poartă cu sine: ratare, boală, ridicol, îndoială, singurătate, suferință, destin. Toate acestea rămân a fi mărci ale autenticității și, de ce nu, ale unui nou umanism.

„Să spunem da vieții, să ne reîntoarcem la valorile prezentului, aici și acum, obosiți de atâtea utopii ce săvârșesc violențe inimaginabile în numele unei vieți de dincolo de moarte sau de dincolo de prezent. Să redescoperim bucuria de a trăi, să redăm individului întreaga sa valoare, scoțându-l din turma aceea indistinctă, din massă, conceput demagogic și comod instrument în mâna oricărui profitor social, a oricărui tiran.” (Nicolae Breban)    

„Despre umor și ironie” (GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2, 15.

D. P. - Care considerați că poate fi eficiența socială a umorului, ironiei, satirei? Dar cea estetică?

G. G. - Un onorabil clișeu didactic ne vorbește și socotim că ne  va mai vorbi multă vreme despre ironie și umor ca despre mijloace de „îndreptare” a obșteștilor rele. Ca despre o „demascare” a lor (termen compromis de limba de lemn). Ce ar fi să considerăm ironia ca un factor mai semnificativ pentru subiect decât pentru obiect? Raportată la cel care o emite, exprimă disimularea. „Ironia este pudoarea umanității”, scria Jules Renard. Mai mult decât atât: este un procedeu dea introduce neantul, de a stabili între subiectul și obiectul atitudinii ironice o relație aneantizatoare, cu scopul de a ascunde „perfect” subiectul (vezi Jankelevitch).

D. P. - Apreciați că în literatura ultimelor generații simțul umorului, ironia, spiritul caustic pamfletar s-au devitalizat ori au căpătat o nouă calitate?

G. G. - E greu de apreciat. Fiind vorba de constante ale umanității, mi s-ar părea otios să fac observații de genul: cutare popor sau cutare epocă are mai mult umor decât altele. Aș risca să dovedesc... lipsă de umor.

D. P. - Se mai poate vorbi de literatură pur umoristică sau satirică, sau aceste componente au fost absorbite în proza și poezia ultimilor 15-20 de ani?

G. G. - Cu aceeași precauție cu care se cuvine a ne pronunța în genere despre umor și ironie, aș socoti că în perioada sintezelor ori măcar amalgamărilor de tot felul, cunoscută sub numele (pentru mine, mărturisesc, iritant) de postmodernism, ele sunt mai curând „absorbite” decât în stare „pură”. Un exemplu de comic ridicat în înalte vârtejuri fantaste sau topit într-o fascinantă vervă eseistică îl reprezintă opera lui Witold Gombrowicz. La noi, Marin Sorescu e un nou Topârceanu trecut prin ceva absurd, iar Mircea Cărtărescu e un virtuoz al unei intertextualități programatice, care nu e decât o formă de ironie tehnică.

D. P. - Considerați ironia o formă inconsistentă a spiritului uman, ca Hegel, sau dimpotrivă?

G. G. - Nu numai Hegel suspecta ironia și umorul de inconsistență, ci și alte ilustre spirite. Fr. Schelling: „nimicirea în sine a oricărei independențe a unui conținut obiectiv, precum și nimicirea coerenței forme în sine ferme, coerență fată de acest conținut”. Goethe: „îndată ce abundă devine un simplu surogat”. Blaga: „ca atitudine înseamnă o identificare cu simțul comun”. Nu cred că ar fi înțelept a-i contrazice. Ironia ni se înfățișează ca o mască, un refuz, o fugă, o nimicire și o autonimicire, deci, în esența sa, ca o negativitate. E o reducție prudentă a spiritului în fața neantului care e mimat. Misterul ultim e (în)conjurat cu pași dansanți, cu gesturi bufe ce se exprimă doar pe ele însele.

D. P. - Unde ar avea astăzi societatea românească nevoie mai mare de ironie: în literatură, în presă, în fiecare din noi ca autoironie?

G. G. - Pretutindeni și nicăieri. Ironia e un lux, e o gratuitate pe care ne-am putea-o îngădui mai curând într-un răstimp de stabilitate și armonie decât într-unul de frământare și discordanțe. ironie, ci de una de gravitate. oare întâmplător Caragiale, Urmuz, Ionescu apărut drept poduse ale unei perioade de înflorire? Azi, zeflemeaua grosă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. Batjocura a devenit o hrană a noastră zilnică.

D. P. - Cât de adevărată considerați că este expresia „ironia soartei”?

G. G. - Mi se pare „adevărată” doar în gradul în care noi ne permitem a ironiza soarta. Acea incomensurabilă forță căreia i se supuneau și zeii ne dă voie, uneori, s-o supunem măsurilor noastre omenești, s-o atingem cu floarea unei imagini.

D. P. - Care apreciați că sunt transformările în ce privește simțul umorului, ironiei, spiritului satiric, pe care ultimele cinci decenii le-au indus românilor?

G. G. - Întrucâtva am răspuns mai sus. Aș putea adăuga doar că instrumentul ironiei, în calitatea sa de suspendare a „conținutului”, pare a se accentua, câteodată, din motive politice, adică într-un regim opresiv sau dominat de sechelele opresiunii. La unii pentru a-și ascunde reflecția și afectele de teama persecuției, la alții pentru a-și ascunde intențiile imorale și agresivitatea brută. În atari împrejurări, avem de-a face, pe de o parte, cu un umor excesiv de elaborat, de filtrat, nu doar pentru a se exprima pe sine, ca „artă”, ci și pentru a dejuca vigilența diferitelor instanțe ale cenzurii (Bulă e un dulce copil al „epocii de aur”, un „decrețel”), iar pe de altă parte, cu un umor ale cărui porniri grosiere și resurse limitate sunt însoțite îndeobște de unul involuntar, mult mai reușit, al demagogiei, nu o dată semidocte, ce se vrea luată în serios.

„Teatrul pe scurt” („TOMIS” 1995)

 O. D., Teatrul pe scurt, „Tomis”, Constanța, iunie-iulie 1995

*

Între 7-14 mai, în organizarea Teatrului de Nord din Satu Mare a avut loc cea de a patra ediție a Festivalului Internațional „Teatru-Imagine” „Dramaticul” constănțean  a prezentat spectacolul „Trei jobene” de Miguel Mihura.

* 

La sfârșitul lunii mai, în cadrul unui ambițios program educațional pentru tineret realizat în colaborare cu Theatre Center din Londra, o delegație - alcătuită din actori ai Teatrului Dramatic, un scenograf și un secretar literar - a făcut o călătorie de documentare în Anglia.

*

Cea de a treia premieră a acestei stagiuni pregătită de Teatrul Dramatic este spectacolul „Moartea unui comis voiajor” de A. Miller. Regia: Tudor Petruț. În distribuție: Lucian Iancu (rolul titular), Ana Mirena, Eugen Mazilu, Liviu Manolache, Radu Niculescu, Lică Gherghilescu, Titus Gurgulescu, Iulian Enache, Mirela Klein, Alice Cojocaru, Marian Bucur, Scenografia: Radu Alexandru.

*

În faza de lecturi la masă se află spectacolul „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” de Horia Lovinescu. Regia: Gheorghe Jora. În distribuție: L. Iancu, Vasile Cojocaru, R. Niculescu, M. Klein. Cu acest spectacol Teatrul Dramatic Constanța s-a înscris la Festivalul Dramaturgiei Românești - Autor 95, ce se va desfășura la Timișoara în octombrie.

*

La începutul acestei luni au început pregătirile pentru spectacolul de teatru antic „Penthesileea, regina amazoanelor” de H. von Kleist. Regia: Cătălina Buzoianu. Scenografia: Marcel Chrinoagă.

*

La invitația Teatrului de Păpuși Constanța, în perioada 9-14 mai, trupa Teatrului de Păpuși Pannalal s din Elveția - trupă compusă din Tina și Michel Peret-Genti, pregătită în India și cu un repertoriu influențat de artele tradiționale asiatice - a prezentat la Constanța, Năvodari și Mangalia reprezentații cu spectacolele „Homo circus sau Circul în vârful degetelor” și „Cei șapte frați”.

*

Cea de a doua premieră a stagiunii în acest teatru este „Stan Bolovan”, o dramatizare după I. Slavici. Regia: Maria Mierluț de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș.

*

Cu prilejul celei de a 10 a aniversări a „Muzeului elvețian al păpușii” - ce are loc în această lună - Teatrul de Păpuși Constanța a dăruit prestigiosului așezământ cultural o păpușă dintr-un spectacol inspirat de o poveste de I. L. Caragiale. Astfel, printre exponatele muzeului, care numără păpuși din toate colțurile lumii, va fi reprezentată și arta păpușărească din România.

*

În perioada 21-24 iunie, Teatrul de Păpuși Constanța a participat cu spectacolul „Fetița cu chibrituri” la Festivalul Internațional al Spectacolelor Teatrelor de Păpuși pentru adulți de la Pecs - Ungaria.

*

Între spectacolele de operă și balet ale acestei stagiuni, precum „Trubadurul” de G. Verdi, „My Fair Lady” de  F. Loeve, „Văduva veselă” de F. Lehar, „Bal mascat” de G. Verdi, „Carmen” de G. Bizet, „Soldățelul de plumb” de D. Capoianu, „Mowgli” de A. Gradski, liricul constănțean a introdus o nouă premieră de succes: „Vînzătorul de păsări” de K. Zeller. Regia: Gheorghe Bărbulescu. Dirijor: Adrian Stănache. Scenografia: Șerban Jianu. Coregrafia: Rodica Raicu-Uretu. Cor: Lucian Dumitru. Soliști: Radu Popescu, George Tirea, Niculina Cârstea, Sofronie Cadariu, Iuliu Pușcașu, Lucian Roman, Mihaela Rotaru, George Jard, Marga Andriescu, Carmen Luca, Gabriela Tatiana Găbăleanu. Pregătirea muzicală: Silvia Ciorei. Regia tehnică: Paul Lăcătușu.

„Rîsete în Parlament” (CAZIMIR 1994)

 Ștefan Cazimir, Rîsete în Parlament, Carro, București, 1994, 144 p.

3 Cuvîntul editorului: Carol Roman

4 Discursul de la balcon - Consiliul Provizoriu de Uniune Națională 13 mar. 1990
5 Otravă în vin - CPUN 11 mai 1990

6 Smaranda  e cea mai frumoasă - Adunarea Deputaților 18 iun. 1990
9 Un muzeu al prostului-gust - AD 20 iun. 1990
13 O oră de iubire - AD 10 iul. 1990
15 Călcarea Constituției - 11 iul. 1990 Senatul + AD
17 Cîte stele sînt pe cer - 10 sep. 1990
19 Un zîmbet și o floare - AD 1 oct. 1990
20 O clipă de sinceritate - AD 2 oct. 1990
22 Rîsete în Parlament - AD 9 oct. 1990
24 Fibra morală - S+AD 11 oct. 1990
26 Treaba statului, domnule! - S+AD 1 noi. 1990
29 Găurile de la curea - AD 12 noi. 1990
30 Lipsa de virilitate - S+AD 22 noi. 1990
32 La țărmul mării - AD 3 dec. 1990
34 Apelul la zîmbet - AD 10 dec. 1990
37 După ureche - AD 12 dec. 1990
39 Cine luptă cu Parlamentul - S+AD 13 dec. 1990
40 Scoală-te... - S+AD 17 dec. 1990
41 Ne dați ori nu ne dați? - AD 27 dec. 1990
43 Ceasul lui Andei Pleșu - 7 feb. 1991
44 33! - AD 15 feb. 1991
45 Locul viran - AD 19 feb. 1991
46 La plebicist! - Adunarea Constituantă 27 feb. 1991
50 „Î din ”A”? Ba - AD 4 mar. 1991
53 Politețe colegială - AD 5 mar. 1991
54 Cu fruntea sus - AC 12 mar. 1991
57 Lăsați ziaristele... - AC 13 mar. 1991
58 Arta de a compune - AD 21 mar. 1991
59 O, ziduri întristate! - AD 25 mar. 1991
60 Grevă în Parlament - AC 26 mar. 1991
62 Ceresc părinte! - AD 29 mar. 1991
64 Stilul Biedermeier - AC 16 apr. 1991
65 Grevă în Parlament (II) -  AC 24 apr. 1991
66 Muma și fata - AD 29 apr. 1991
68 Priorități parlamentare - AD mai 1991
69 Cin s-a fript cu ciorba... - AD 23 mai 1991 
71 D-ale lui Freud - AD 17 iun. 1991
72 Politică și delicatețe - AC 19 iun. 1991
74 De-o fi una, de-o fi Malta - S+AD 24 iun. 1991
75 Atmosferă încărcată - AD 2 iulie 1991
78 În marșarier - AD 15 iul. 1991
79 Panarama - AD 22 iul. 1991
80 Cine se teme de apă - AC 29 iul. 1991
81 Dacă vrem, putem! - AD 31 iul. 1991
82 Bunica mea - AC 19 sep. 1991
83 Deputatul e și el om - AD 23 sep. 1991
84 Lupul își schimbă părul - AC 24 sep. 1991
85 Speriați colegi! - AD 25 sep. 1991
86 O, ești frumos... - AD 27 sep.
88 Bulă în decembrie - S+AD 29 oct. 1991
90 O bucată de pîine - AC 19 noi. 1991

92 Prichiciul vetrei - Camera Deputaților 9 ian. 1992
93 A rîde = CD 14 ian. 1992
94 Sportul în Parlament - CD 20 ian. 1992
96 Coasta de drac - CD 28 ian. 1992
98 Președintele „Camerelor” - CD 28 ian. 1992
99 Cinste și gramatică - S+CD 30 ian. 1992
100 Grupul Liber-Schimbist - CD 13 feb. 1992
101 Cronică mondenă - CD 17 feb. 1992
104 Organul și membrul - CD 17 feb. 1992
105 Cinste și acuratețe - CD 18 feb. 1992 
107 Sfetnicul regelui - CD 19 feb. 1992
111 Trădare fie! - CD 6 apr. 1992
113 Doi încăpățînați - CD 14 apr. 1992
115 Atomizarea Parlamentului - CD 22 apr. 1992
119 Alungați cangurii! - CD 5 mai 1992
120 Partea și întregul - CD 12 mai 1992
121 Confuzie auditivă - 14 mai 1992
123 Adio del passato! - CD 27 mai 1992
124 Atelajul eterogen - CD 28 mai 1992
125 Gura lumii - CD 8 iun. 1992
127 Scobitoarea electorală - S+CD 8 iun. 1992
128 Danez și mai danez - CD 16 iun. 1992
130 Două salvări - CD 1 iul. 1992
131 Riga Crypto - S+CD 9 iul. 1992
132 Căsătoria „in vitro” - CD 24 noi. 1992
133 Doi senatori - CD 7 dec. 1992
134 Leul și tigrul - S+AD 10 feb. 1993
136 Cînd cade Guvernul? - S+AD 9 mar. 1993
139 Unde sînt liderii? - CD 6 mai 1993 
140 Domnul Radu Câmpeanu! - CD 29 iun. 1993
142 Ziua bună - S+CD 7 sep. 1993
143 Trăiască regele! - CD 25 noi. 1993
144 Caragiale e cu noi! - CD 10 dec. 1993

Cuvîntul editorului

Profesorul Ștefan Cazimir a avut ideea neașteptată  de a adera, în februarie 1990 la Partidul Liber-Schimbist. Intelectual fin, cu premoniții ascuțite, el a întrevăzut în „embrionul” CPUN, iar apoi în Parlament, umbra tot mai copleșitoare a marelui Caragiale. A înțeles, printre primii, că am intrat într-o nouă epocă, în care scena parlamentară îi va face pe alegătorii telespectatori să retrăiască momentele culminate ale nemuritoarelor comedii caragialești. (...)
Într-o bună zi, m-am aflat în preajma domnului deputat, la un cocktail oferit de o ambasadă. (..) L-am ascultat: vorbea ca la tribuna Camerei - picant, sclipitor și... caustic.  Atunci i-am propus, pe loc, să-și „revizuiască” discursurile, iar „o anumită parte” a lor să le înmănunchiem pentru eternitate într-o carte.
Ceea ce a și făcut...

Corespondența unionistului ardelean V. Goldiș (1862-1934) din anii 1888-1934 (TOMIS 1993)

 Diana Anna Maria, Vasile Goldiș. Corespondență, „Tomis”, Constanța, martie 1993

Vastă și multilaterală, importanta și bogata corespondență întreținută de Vasile Goldiș cu un număr mare de persoane de toate profesiunile și din toate structurile sociale, îmbogățește cunoștințele, completează aria de cuprindere a problemelor de toate felurile în perioada cuprinsă între 1888-1934.
În acest pim volum, Goldiș discută pe cale epistolară cu 79 de persoane din toate categoriile sociale, de diferite profesiuni, oameni de știință, profesori, scriitori, publiciști, artiști, clerici, oameni politici, poeți, medici, avocați, țărani, economiști, între care: G. Barițiu, I. I. C. Brătianu, I. L. caragiale, G. Coșbuc,  O. Goga, N. Iorga, Iuliu Maniu, Aurel Vlaicu, Iosif Vulcan, A. D. Xenopol, o multitudine de probleme dintr-o multitudine de domenii: culturale, social-economice, politice, artistice, administrative,  împărtășindu-le propriile păreri, oferindu-le sfaturi pentru buna lor rezolvare, condamnînd stări de lucruri necorespunzătoare, luînd măsuri pentru îndreptarea lor, atenuînd adversități și răutăți. Aceste scrisori ce poartă semnătura Goldiș sînt izvoare de primă mînă pentru reconstituirea activității sale în beneficiul țării și al poporului, rolul său important sau hotărîtor în marile probleme naționale și național -culturale, în postura sa de profesor, președinte al „Astrei”, ca ministru al învățămîntului, culturii și cultelor, ca personalitate. Aproape toate scrisorile sînt inedite și cupiind informații prețioase asupra cadrului politico-național, cultural-artistic și istoric românesc de la sfîrșitul secolului XIX și pînă în deceniul al treilea al secolului XX.
Goldiș s-a aflat în fruntea luptei ardelenilor pentru libertate și unitate națională în primele două decenii ale secolului XX. El și-a dat seama că trebuie schimbată tactica de luptă pentru a se crea o opoziție românească puternică și respectată. În acest sens îi scria la 1 martie 1900 medicului Aurel Halic din Lipova, prezentându-i pe larg concepțiile sale revoluționare referitoare la la programul național și tactica activistă. „Conceptul autonomiei Transilvaniei trebuie extins asupra tuturor românilor din monarhia austro-ungară, fără a-l lega în continuare de un teritoriu istoric. Activismul nu se rezumă doar la participarea la alegeri sau câștigarea unor locuri în parlament.”
În concepția sa, întreaga activitate politică a românilor din Ardeal și Ungaria trebuia condusă de Partidul Național Român în strînsă colaborare cu secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria, ca reprezentant legitim al intereselor și idealurilor națiunii române. Acest lucru se observă și în bogata corespondență purtată cu doctorul Ioan Micu din Orăștie, împuternicit de PNR să ia legătura cu guvernul maghiar condus de Istvan Tisza. Corespondența sa subliniază ideea unității naționale. În scrisoarea din 16 noiembrie 1910 către Micu, el specifică că unitatea partidului este prima condiție a unei lupte politice serioase. Conducerea societății românești este concepută de Goldiș pe baza gîndirii colective. Ilustrativă în acest sens este scrisoarea trimisă lui Ioan Lupaș, unde afirmă că „un singur om nici nu poate fi capabil a da soluții pentru toate problemele, căci ar trebui să fie atotștiutor”. Într-un mare număr de scrisori trimise colaboratorilor politici de la Beiuș, Chișineu-Criș, Orăștie, Sibiu, Făgăraș, Goldiș îi îndeamnă și sfătuiește să-și intensifice activitatea în rîndurile maselor. Ideea aceasta a strînsei și indisolubilei legături cu poporul reiese cu pregnanță și din corespondența purtată cu Octavian Goga. Deși Goldiș a desfășurat o intensă, dîrză și permanentă luptă pentru drepturile poporului român din Transilvania, el n-a manifestat niciodată aversiune față de alte naționalități  și popoare. La 20 iulie 1910, el îi scria lui Micu: „Eu doresc ca românii și ungurii să trăiască în bună înțelegere”.
Din dorința fierbinte de a mobiliza toate forțele spiritualității românești în lupta pentru marele ideal de libertate și unitate națională, Goldiș a stabilit legături directe cu aproape toți scriitorii de seamă ai epocii, majoritatea lor devenind colaboratori ai prestigiosului ziar „Românul” din Arad. Prin prezența activă în publicistica ardeleană a majorității covîrșitoare a celor mai valoroși și cunoscuți scriitori români ca: I. L. Caragiale, G. Coșbuc, M. Sadoveanu, O. Goga, L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Al. Brătescu Voinești, N. Iorga, L. Blaga, Petru Pipoș și mulți alții, Goldiș urmărea să ilustreze, o dată în plus, unitatea de spirit a poporului român, să cultive conștiința națională a poporului nostru, a ideii unității naționale indisolubile a neamului trăitor în toate ținuturile locuite de români.
În ansamblul său, vasta și variata corespondență a lui Goldiș vine și ea - alături de activitatea și opera sa - să întregească personalitatea marelui luptător social-politic, cărturar și bărbat de stat. Numele său va rămâne înscris în Panteonul marilor personalități ale neamului, legat fiind de actul desăvîrșirii unității naționale a a statului român prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, precum și de strădania permanentă de ridicare și luminare a poporului român, cu interesele căruia s-a identificat și pentru binele căruia a luptat.

„Genul scurt” (ȘTEFĂNESCU 1990)

 Alex. Ștefănescu, Genul scurt, „Tomis”, Constanța, februarie 1990?

Ne asociem opiniei lui Leon Baconsky din articolul Pledoarie pentru proza scurtă („Steaua”, nr. 2, serie nouă). Într-adevăr, se constată în momentul de față o inexplicabilă neglijare a schiței, povestirii, nuvelei în favoarea romanului. Critica încurajează această disproporție prin considerarea genului scurt ca o simplă etapă în drumul spre construcții mai ample. Caragiale, Maupassant, Cehov, Gorki, Twain vin în sprijinul pledoariei lui L. Baconsky. Dar argumentarea poate fi făcută nu numai pe baza unor exemple din istoria genului. Proza scurtă prezintă, teoretic vorbind, avantaje pe care romanul nu le va oferi niciodată. În cadrul ei se pot izola detalii care a căror semnificație s-ar estompa în roman. Romanul trăiește prin cuprindere, iar genul scurt prin punerea în prim-plan. Situația este similară în plastică. Fresca nu poate fi definită printr-o sumă eterogenă de portrete, de atitudini, ci ca un complex de relații ale acestora. la rândul său, portretul nu este o porțiune de frescă, ci o categorie estetică diferită, în care semnificația aparține detaliului. Nu este vorba, deci, de a privi cu îngăduință genul scurt, ci de a recunoaște că acesta își aduce partea sa în echilibrul genurilor literare. În acest sens, putem relua considerația lui Al. Philippide cu care L. B. își încheie interesantul articol: „a judeca importanța operei literare după numărul de pagini este o absurditate ridiculă”.

„Marcel Chirnoagă: Creatori de infernuri și sentimentul tragicului” (BIDU 199?)

 Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?

Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.

- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?

+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.

- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?

+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.

- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?

+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației  artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.

- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?

+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).

Bucuria lecturii (ARGAT 1989)

 C. Argat Argeșanu, Bucuria lecturii, Cartea Românească, București, 1989, 147 p.

5 Nicolae Iorga și ideea unității românești

10 Viața lui Iorga povestită de el însuși

18 N. Iorga - reflectând asupra unei posterități

25 N. Iorga, călătorul

44 N. Iorga, „Locul românilor în istoria universală”

52 Vasile Pârvan

59 O restituire

65 Atitudinea reflexivă

71 O cercetare asupra gândirii arhaice românești

77 Un gânditor portretist

83 Adevărata bogăție

88 Învățăturile lui Neagoe Basarab

93 Alexandru Pelimon, „Impresiuni de călătorie în România”

99 Alexandru Mateeevici, poetul „limbii noastre”

106 Muzica românească de expresie bizantină

112 Dintr-o arhivă inedită

118 Mateiu I. Caragiale și Italia

123 „Inscripție” argheziană

126 Damian Stănoiu, monograf

133 Însemnare autografă a lui Pierre Emmanuel

135 La centenarul unei cărți consacrate României

142 Concluziile unei cercetări arheologice asupra reședinței voievodale de la Curtea de Argeș 

Interviu cu Marin Preda (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Conduceți de 8 ani editura Cartea Românească. (...)

M. P. - (...) Am făcut descoperirea că cel puțin în proză, dacă nu și în poezie, au sporit calitatea și cantitatea produselor medii.

- În secolul trecut media noastră a fost mai scăzută decît în prima jumătate a sec. XX cu toate că în acel timp au apărut giganți ca Eminescu, Caragiale și Creangă. Nu e de mirare dacă considerăm sec. XIX drept secol al debutului nostru literar de anvergură modernă și universală. În secolul următor media noastră a crescut spectaculos și în același timp am dat giganți ai prozei, poeziei și criticii ca Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Bacovia, Blaga și I. Barbu, iar în critică pe E. Lovinescu și G. Călinescu (...). Această sporire a mediei o observăm și în deceniile 7-8 odată cu sporirea considerabilă a numărului cititorilor. (...) O carte pentru care librăria cerea acum 10 ani un tiraj, la ora actuală cere 3-4 tiraje. (...) Cele cîteva reviste literare din București ale Uniunii Scriitorilor sînt insuficiente ca să poată pune publicul în contact într-un mod mai puțin expeditiv cu producția literară a scriitorilor și a criticilor.

G. A. - Care ar fi profilul editurii C. R.?

- Prin decret-lege, profilul nostru se limitează la publicarea literaturii contemporane și – pentru rentabilizarea editurii – cîteva traduceri. Anul acesta vom tipări, totuși, conform indicațiilor Consiliului Culturii și Educației Sociliste și un Eminescu și un Sadoveanu, într-un tiraj de 400.000 exemplare.

- (...): la producție egală cu a altor edituri, C. R. trage din greu cu 6 redactori în timp ce alții au și de 3 ori mai mulți.(...) Dar apoi, treptat, numărul scriitorilor care au dorit să publice la C. R. a devenit mai mare, (...).

- (...) Cum, un scriitor nu e suv. pe cartea lui? (...) (...): Stendhal prezintă editurii manuscrisului romanului La Chartreuse de Parme. `Bună carte, dar prea lungă`. `E un defect al cărții această lungime?` `Nu, e un defect al meu, mă costă prea mult tipărirea. Trebuie s–o reduceți cu 100 de pagini` Și autorul a trebuit să facă un efort și să stoarcă din opera sa acea sută. Marele scriitor american Faulkner prezintă editurii romanul Sanctuarul. `Formidabilă carte, dar dacă o tipăresc așa cum e, pe lîngă că pierd cîteva zeci de mii de dolari, intrăm amîndoi la pușcărie.` Apoi, cartea modificată substanțial a apărut și a avut marele succes pe care îl știm.

- Cornel Popescu, redactor-șef, Georgeta Dimisianu, Magdalena Popescu, Florin Mugur, Mircea Ciobanu și Sorin Mărculescu, ei înșiși, aceștia 4, scriitori apreciați.

-(...), pasiunea care pentru un editor burghez nu e neapărat necesară, deoarece pentru asta are director literar, (...)

- Am trecut prin multe țări. Dar rareori mi-a fost dat să văd acea febrilitate din librăriile noastre  atunci cînd apare o nouă carte a unui scriitor bun.

- (...) C. R. este o editură a Uniunii Scriitorilor și nici un scriitor nu va putea spune că a fost respins de director sau de redactor din pricina apartenenței la o grupare literară.

- Cu Delirul vol. II mi s-a întîmplat să am o surpriză. În timp ce îmi terminam vol. I eram foarte sigur că după evenimentul apariției, adică după o lună, două, voi începe să lucrez al doilea volum, gîndit împreună cu primul. Dar un coleg de-al dumitale, Ion Pătrașcu, mi-a povestit o întîmplare care a avut asupra mea o forță de șoc încît după cîteva luni am început să scriu un alt roman și care mi-a răscolit alte zone foarte ascunse ale experienței mele de viață; cred că anul acesta va fi terminat. E un roman de mari dimensiuni. Abia după aceea voi începe Delirul vol. II.

Interviu cu Marin Preda (ARION 1979)

 

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

(...)

M. P. - Între primul volum al Moromeților și ultima carte, Delirul, este străbătut drumul de la `boicotarea istoriei` la asumarea ei. (...)

- Chiar în Moromeții volumul I  timpul se confundă cu istoria. (...) Moromeții volumul I este doar o oază între 2 furtuni: războiul din 1914, a doua  - războiul din 1939. Această oază reprezintă pentru erou timpul lui de fericire pe Pămînt, care, este amenințată, dar el reușește să amîne amenințară. (...)

- Secolul nostru este caracterizat prin apariția maselor, care vor să facă istorie. Și în secolul anterior popoarele făceau istoria, însă exponenții evenimentelor nu veneau din straturile cele mai adînci ale maselor.

G. A. - Cum vi s-a relevat istoria pentru prima oară?

M. P. -În timpul războiului. Firește că eu îmi trăiam tinerețea cu încredere și seninătate, așa cum se vede în Delirul.

G. A. - Ați asistat la o întîmplare atroce în care vi s-a dezvăluit mecanismul puterii, modul în care acesta poate umili un  om, transformîndu-l din cea mai nobilă ființă într-o făptură oarecare?

M. P. - Cînd am văzut oameni amestecați cu moloz în urma unui bombardament asupra capitalei. În timp ce-mi făceam serviciul militar, în 43. Vedeam cum camarazi de-ai mei erau luați, dezbrăcați în fața bateriei și bătuți cu centura.

G. A. - Cum pot oameni stăpîni istoria, cum pot să afle care e  calea cea mai bună ca să nu devină victimele ei?

M. P. - În Delirul am încercat să răspund la aceast întreb., prin destinul lui  Paul Ștefan, care spre sf. este lovit. Tolstoi spunea că scopurile istoriei nu sînt totdeauan sesizabile pt. cei care sînt angajați în conflict. Dacă ne gîndim la ultimul război, putem să spunem că Tolstoi avea drep. Am trăit acest război dezlănțuit de Hitler și pt. mine nat. lui barbară, demențială nu e încă clară. Teza mea care a stat la baza interpretării istoriei în Delirul, este că istoria poate fi și bolnavă. Și firește că duce în fruntea even. indivizi bolnavi care dau naș. la even.sîngeroase. (...) Nu H. se ducea la trusturi să facă o plecăciune, ci, dimpotrivă, trusturile făceau acest lucru în fața lui H., după ce acestea îl susținuseră să ia puterea. (...) Firește că trusturile nu crîcneau și că afacerile lor mergeau bine sub H.

G. A. - Scriitorul trebuie să `presimtă` evenimentele sociale, politice, istorice sau doar trebuie să le înregistreze conștiincios?

M. P. - Exemplul dat în acest sens este Kafka, scriitorul care a intuit evenimentele printr-o viziune de coșmar a timpului liniștit în care trăia. (...) Am discutat chestiunea asta în Imposibila întorcere, cînd am relatat despre neliniștea unor oameni care se închinau în fața unui cioban bîlbîit la Maglavit. În acest timp Camil Petrescu, obsedat de demonul său literar, scria cărți care nu aveau nici o legătură cu această nelininiște a maselor. Îmi amntesc de un fapt interesant pe care l-am citit în presa din 44, după bombardamentele americane, cînd România se afla în pragul dezastrului militar că piesei Mioara a lui C. P. i s-a dat, în sfârșit, aprobarea să fie pusă în scenă. Sigur, C. P. și-a făcut datoria scriind o carte bună despre primul război, dar se pare că această experiență a produs la el o ciudată ignorare a istoriei. Mulți ani mai tîrziu, după război, conștiința lui s-a mai limpezit și avut marea ambiție de a scrie romanul revoluției de la 48. Rezultatele însă, în ciuda efortului colosal, nu dovedesc că autorul Mioarei, în afara admirația pentru Bălcescu, avea o idee a lui, proprie, despre istorie.

- E curios că opera lui C. P. poate crea această impresie, mă refer mereu la istorie, cînd te gîndești că el a scris Danton. (...) Între scriitorii români din generația lui, el s-a ocupat cel mai mult, dar nu de istorie pe care o trăia, adică de cel de al doilea război mondial, care a înjosit cel mai mult omul.

G. A. - Vă rog să numiți un erou din istoria României și un altul din istoria altor popoare, pe care îi îndrăgiți!

- De la români, firește, Bălcescu. De la străini, Napoleon, personaj încă fascinant în zilele noastre.

- (...) Hitler mai ales, personaj infam, care era cît pe aci să ducă civilizația noastră la prăbușire. El a înșelat pînă într-atît pe mulți prin viclenia sa, încît destui nu și-au dat seama la timp de natura barbară a geniului său.

- Mă interesează secolul XX. (...)

G. A. - Cît trebuie să dea istoria unui scriitor?

M. P. - Cît mai puține enigme. Cu alte cuvinte, să fie mai previzibilă.

G. A. - Dar un scriitor cît trebuie să dea istoriei?

M. P. - Cred că scritorul nu are nimic de oferit istoriei, ci semenilor săi.

-În civilizația noastră procesele se accelerează foarte mult și ne impun tuturor o cursă  în care trebuie să participăm. (...)

-După părerea mea, toți marii scriitori sînt și conștiințe mari. Sigur că unii sînt mai obsedați de soarta umanității, cum a fost Camus, cum este Malraux. Dar Dostoievski nu este cea mai obsedantă conștiință? N-a spus el că o umanitate care se sprijină pe moartea unui copil nu merită să trăiască? Dar Tolstoi? N-a spus el că fără lumină în conștiință, viața este urîtă, îngrozitoare? Dar Caragiale? N-a scris el Cănuță, om sucit care arată cutremurarea conștiinței față de făpturile umile? Dar Sadoveanu, la care omul simplu al Moldovei e prezentat în mari pagini de lirism și umanitate cutremurată?

G. A. - Credeți actuală viziunea asupra poporului român socotit senin-contemplativ?

M. P. - Poporul român are secretele lui. (...) A folosit răbdarea, abilitatea, a sfîșiat falsele prietenii, a întors armele împtoriva dușmanului adevărat care îl silise să-i urmeze carul de război. Și a încercat să-și păstreze seninătatea. Și să-și găsească timp și pentru contemplare și jocul inteligent. Popor vechi, dar nu bătrîn.

G. A. - Cinematograful, tv, presa fac o concurență tot mai vizibilă literaturii?

M. P. - Cel mai interesant este că un film bun după o carte duce cititorul în librărie să cumpere acea carte. Există între arte elemente care le fac să se potențeze reciproc. (...)

G. A. - Ați folosit în Delirul mijl. de rel .aparținînd cărților documentare. 

M. P. - (...) Consider că documentul și nu tv sau cinematograful și anume documentul autentic, uman și istoric, este cel care poate concura opera de ficțiune.(...) Tocmai citesc acum o astfel de  carte - Kaput- a lui Curzio Malaparte. Carte pasionantă, un reportaj.

G. A. - E vorba tot mai puțin de natură în romanele contemporane. (...)

M. P. - E rău. Natura e mama noastră. De aceea, Sadoveanu rămîne un mare scriitor.

G. A. - Sîntem înconjurați din ce în ce mai mult de emblemele civilizației tehnice. (...)

M. P. - Tehnicizarea trebuie să fie excesivă pentru a se ajunge la simplitate. Un erou de-al meu din Marele singuratic dă acest exemplu: cu un avion vechi faci zeci de ore pînă la Calcutta. Cu un Concorde 2-3 ore. Și totuși Concorde  din punct de vedere tehnic este o monstruozitate. (...)

G. A. - Înțeleg prin tehnicizare (...) în care relația om-mașină e mai importantă decît relația între oameni.

G. A. - De pildă, chiar automobilul. (...)

M. P. - (...) Bine s-a spus că automobilul face pe om mai liber. (...) Toată lupta noastră e pentru câștigarea timpului liber. (...)

M. P. - (...): românii sînt cititori admirabili și în fața standului de noutăți din librării este totdeauna înghesuială. Și politica statului și partidului nostru încurajează gustul pentru cultură, menținînd prețul cărților la un nivel accesibil. (...)