Tinerețe versus bătrânețe în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
”Tînărul ăsta, gîndi el, face o impresie bună și nu-mi dau seama de ce am senzația că o să ne dea de furcă. Ar fi trebuit să-i spun: ”Nu rîvni la nevasta aproapelui tău!” Dar nu știu cum a făcut Dumnezeu lumea asta că niciodată nu spui ceea ce trebuie.” Tinerii i se păreau foarte interesanți; se tot spunea că sînt lipsiți de respect față de cei bătrîni, și așa mai departe, dar el, unul, nu remarcase. Îi găsea la fel de respectuoși și de manierați cum fusese și dînsul la vîrsta lor, și mult mai accesibili în discuție. Desigur, nu puteai ști niciodată ce gîndesc cu adevărat, dar lucrul ăsta nu-i neapărat un defect. La urma urmei, și pe vremea lui tinerii gîndeau că bătrînii n-au altă menire, și Sir Lawrence se cutremură pe bordura de piatră din Piccadilly, decît să li se ia măsurătoarea pentru coșciug. Tempora mutantur et nos mutamur in illis (1): dar oare așa stau lucrurile? Poate că în realitate nu se schimbă mai mult decît s-a schimbat pronunția limbii latine din tinerețea lui și pînă azi. Tinerețea va rămîne întotdeauna tinerețe și bătrînețea bătrînețe, avînd între ele aceeași reală discordanță, și aceeași neîncredere, și același straniu jind al bătrîneții de a simți ce simte tinerețea și de a gîndi cum gîndește tinerețea; și aceeași pretenție disimulată că pentru nimic în lume n-ar dori să simtă și să gîndească astfel, și, îndărătul tuturor acestora, instinctul că, dacă i s-ar oferi prilejul, bătrînețea ar refuza să-și reia firul vieții de la capăt. Din fericire! Cu calmul ei statornic, Viața, pe măsură ce se epuizează, își ajustează și doza de inerție. La fiecare stadiu al existenței, pofta de viață îți este reglată proporțional cu ceea ce ai în față, și nu mai mult. Individul ăla, Goethe*, a dobîndit nemurirea pe muzica lui Gounod**, întețind o scînteie gata să se stingă, și ațîțînd-o într-o vîlvătaie. ”Aiureli! gîndi Sir Lawrence, aiureli teutonice*! Eu, dacă aș avea puterea s-o fac, așa lege oare din nou suspinele și plînsetele, frînturile de fericire fugară, și dorurile flămînde ale acestui tînăr? Categoric, nu! Nătîngului bătrîn îi ajunge prostia pe care acumulat-o. Dar polițistul ăsta nu mai are de gînd să oprească odată circulația? Oamenii își conduc acum mașinile cu aceeași încredere cu care vizitii tramvaielor cu cai și ai trăsurilor își mînau pe vremuri mîrțoagele împiedicate, șovăielnice, tropăitoare. Și tinerii și tinerele trăiesc aceeași atracție, legală sau ilegală, unii către alții. Numai pavajul străzilor e altul și langajul în care își exprimă dorurile tinereții. Dar, Dumnezeule mare! legile circulației, ciocnirile și derapările, și miraculoasele evitări de ciocniri și triumfurile, suferințele, împlinirile spre mai bine sau spre mai rău, au rămas toate la fel!”

(1) Vremurile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. (ed.)
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 176-177.

NOTE M. T.
* Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) = Scriitor, filozof, savant, avocat și diplomat german. Personalitate a culturii germane și universale. (http://ziarullumina.ro/johann-wolfgang-von-goethe-creatorul-de-la-weimar-41718.html)
** Charles Gounod (1818-1893) = Compozitor francez renumit prin opera Faust (1857-1859), al cărei libret a fost inspirat de celebra dramă cu același nume a lui Goethe (1772-1832). (http://www.charles-gounod.com/vi/bio/index.htm)
*** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Englezi versus americani în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Unchiule Lawrence, i se adresă Dinny cînd ajunseră la friptura în sînge, ce părere ai despre americani?
- Dinny, nici un om cu simț patriotic n-o să-ți spună adevărul, tot adevărul și numai adevărul în legătură cu acest subiect. În orice caz, americanii, ca și englezii, pot fi împărțiți în două categorii: americani și americani. Cu alte cuvinte, unii sînt drăguți și alții sînt dezgustători.
- De ce nu reușim noi să ne înțelegem mai bine cu ei?
- La întrebarea asta se poate răspunde ușor. Englezii dezgustători nu se înțeleg cu ei pentru cu au mulți bani decît noi. Englezii drăguți nu se înțeleg cu ei așa cum ar trebui, pentru că americanii sînt susceptibili, iar accentul glasului american nu e plăcut pentru urechea englezească. Sau s-o luăm invers. Americanii dezgustători nu se înțeleg cu englezi pentru că accentul glasului englezesc nu e plăcut pentru urechile lor. Americanii drăguți nu se îneleg cu noi așa cum ar trebui pentru că sîntem nereceptivi și disprețuitori.
- Nu găsești că se încăpățînează prea tare să procedeze numai cum îi taie pe ei capul?
- La fel facem și noi. Nu-i asta. E vorba de maniera în care o fac, draga mea, aste ne deosebește, maniera și limbajul.
- Cum așa?
- Faptul că vorbim ceea ce se consideră a fi aceeași limbă este fără îndoială o cursă. Trebuie să sperăm într-o astfel de dezvoltare a dialectului american, încît să se impună pentru ambele părți necesitatea de a-și învăța reciproc limba.
- Dar se vorbește mereu e legătura pe care o constituie o limbă comună.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 46-47.

Simbolism și mister (ELIADE 1963)

<
(...)
- Știu ce vrei să spui, mă întrerupse Onofrei. Vrei să spui că nu e un pod simbolic. Dar eu nu m-am referit la un pod simbolic, nici la simbolismul podului. Nu prea mă prăpădesc după simboluri. Or  fi avînd și simbolurile rostul lor în economia spiritului, dar simbolismul, ca și limbajul, te menține într-un univers abstract. Or, toată problema este: cum să evadăm din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri? Nu simbolul în el însuși e important, ci obiectul concret în care se manifestă. Aci stă tot misterul. Nu simbolismul viței-de-vie interesează, ci o viță-de-vie una singură, care ar putea fi și altceva, care ar putea semnifica, bunăoară, prezența zeiței. Observați că spun: prezența zeiței, prezența ei reală, concretă, nu ideea, nici imaginea ei. Asta e, de fapt, problema locotenentului: cum să identifice marea zeiță într cele cinci sau zece femei tinere și frumoase care-l înconjoară în fiecare seară? Dar dacă țineți seamă că între vița-de-vie, ciorchinele roșu și marea zeiță există o misterioasă solidaritate, că în anumite cazuri vița-de-vie crește chiar din trupul gol al zeiței, iar, în alte cazuri, ciorchinele roșu este chiar gura zeiței, gură care dă viață, bogăție, fertilitate, noroc, beatitudine, facă țineți seama de toate acestea, ați ghicit cum identifică locotenentul, în fiecare seară, pe marea zeiță camuflată între atîtea alte, doamne, văduve și domnișoare. Este vorba de un ritual, nu de un simbol. Simbolismul nu are nimic de-a face cu drama pe care o trăiește zilnic locotenentul, și anume: cum să reintegreze lumea aceasta, după ce a devenit spirit pur, atman-brahman și, deci, implicat, după ce a cunoscut accidentul tragic al lui Adonis?
- Înțeleg foarte bine, am încercat să-l întrerup.
- Nu cred că înțelegi, a continuat Onofrei. Pentru că altminteri nu ai fi făcut aluzie la soliditatea podului de la Cernavodă. Dacă n-aș recunoaște soliditatea podului peste Dunăre, n-aș trăi în lumea aceasta. Dar pe mine mă interesează în primul rînd lumea aceasta, pentru că numai aici sînt camuflate misterele și, ca atare, numai aici, într-o existență încarnată, avem oarecare șanse să ni le relevăm. Dar, dacă acceptăm principiul că misterele sînt camuflate în ființe și obiecte, trebuie să acceptăm și acest caz particular: că podul de la Cernavodă ar putea camufla un mister. Zic: ar putea și adaug cel puțin pentru unii din noi. Evident, nu putem ști asta mai dinainte. Acum, despre ce fel de mister ar putea fi vorba? Simbolismul te ajută oarecum, dar te ajută numai în parte. simbolismul îți spune că podul semnifică o trecere spre, către o altă lume, către un alt mod de a fi. Dar simbolismul nu-ți poate garanta dinainte ce fel de altă lume vei integra sau ce alt mod de a fi vei dobîndi... Ați înțeles, deci, de ce mă găsesc într-o situație comparabilă cu a locotenentului, într-o situație aparent fără ieșire. Pentru că iată, ne apropiem de Pod, în cîteva minute vom avea sub noi Dunărea. Iar în cîteva ceasuri ne vom apropia de vie, la Gorgani, dar cum? în ce mod? Vreau să spun: în ce mod de a fi? Pentru că, în ceea ce mă privește, pe locurile acestea eu am mai fost, dar îmi amintesc vag de ele, mai exact îmi amintesc doar faptul că-mi amintesc. Să fi visat oare? Dacă aș izbuti să-mi amintesc, aș înțelege dacă am visat sau n-am visat.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Podul: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol.III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. îngrijită de Eugen Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 53- 55.

„Noi profesii în informare și documentare” (MANDEAL & PORUMBEANU 2009)

Rodica Mandeal & Octavia-Luciana Porumbeanu (ed.), Noi profesii în informare și documentare, ed. II revizuită, Editura Universității din București, 2009, 142 p.

1. Introducere. O nouă profesie în informare și documentare: brokerii de informații (R. M. & O. L. P.)

2. Regăsirea informației. Sisteme de informare pe Internet (Gabriel Costea)
Introducere
I. Regăsirea informației
I. 1. Regăsirea informației din perspectivă istorică
I.1.1. Revoluția lui Dewey
I.1.2. Modelul limbajului de indexare clasic
I.1.3. Ofensiva mecanizării 
I.1.4. Apariția calculatorului
I.1.5. Primele sisteme de informare pe scară largă
I.1.6. Sistemele de informare avansate
I.1.7. Sisteme de regăsire complet automatizate
I.1.8. Explozia sistemelor de regăsire full-text
I.1.9. Democratizarea informației: Internetul
I.2. Date, informații și cunoaștere
I.2.1. Date
I.3.1. Informații
I.2.3. Cunoaștere
I.3. Date structurate vs. date textuale
I.4. Metrica regăsirii informației
II. Sisteme de regăsire a informației pe Web
II.1. Colecții de informații pe World Wide Web
II.2. Baze de date cu acces direct pe Internet
II.2.1. PubMed
II.2.2. ProQuest
II.3. Sisteme specifice de regăsire a informației pe Web
II.3.1. Motoarele de căutare - Google
II.3.2. Serviciile de directoare pe subiecte - Yahoo
II.3.3. Pasarelele și bibliotecile virtuale
II.3.3.1. Social Science Information Gateway (SOSIG)
II.3.3.2. Internet Public Libray (IPL)
Concluzii
Bibliografie și Webografie

Brokerii de informații (Gelu Cătălin Rîșnoveanu)
Introducere
I. Ce sunt brokerii de informații?
I.1.Istoria profesiei
I.2. Asociații ale brokerilor de informații
I.2.1. AIIP- Asociația Profesioniștilor Independenți în Informare
I.2.2. SCIP - Societatea Profesioniștilor care activează în domeniul Informației Competitive
II. Nevoia de brokeri
II.1. Macrosistemul informațional
II.2. Obstacole în procesul de comunicare
II.3. Clienții brokerilor de informații
III. Sursele brokerilor de informații: vendorii de baze de date
III.1. Brokerii și mediul  informațional
III.2. LexisNexis
III.3. Serviciul Dialog
Concluzii
Bibliografie și Webografie

Infobrokerii (Gabriela Poenar)
1. Definire și context
2. Organizați specializate
3. Aptitudini
4. Etapele realizării unei cereri de informare
5. Codul etic al profesioniștilor de informare
6. Proprietatea intelectuală

Brokerul de infromații - un profesionist în infomare legitim (Gabriel Costea)

Servicii de informare specializată contra cost (Irina Capmare)

Ce înseamnă un broker de informații și cum trebuie ales (Mariana Alina Stan)

Brokerii de infromație și certificarea profesiei (Oana Andreea Cristache)

Introducere. O nouă profesie în informare și documentare: brokerii de informații 
Democratizarea accesului la informație, datorat noilor posibilități aduse de rețelele de informare automatizate a provocat una din temele majore de reflexie, mult discutată nu numai în mediile de specialitate: mai este nevoie de produse și servicii de informare și în general de specialiști în știința informării acum când cel care are nevoie de informații poat să le caute singur, neasistat într-o gamă extrem de largă de surse de informare și în condiții financiare avantajoase, chiar gratuit? 
Evident, documentariștii și bibliotecarii, alături de utilizatori, sunt primii care recunosc că în prezența rețelelor de informare (în principal Internetul) influențează demersul de căutare a informației, respectiv procesul medierii documentare. Dar, accesul la rețele de informare automatizate, respectiv la un număr din ce în ce mai mare de noi resurse de informare nu înseamnă automat că utilizatorii sunt și bine pregătiți pentru această  libertate de acțiune. Instrumentele pe care le au la dispoziție contribuie în mod esențial la scurtarea timpului consacrat unei cercetări, dar nu pot reduce din complexitatea căutării.
Cu alte cuvinte, succesul unei căutări, adică regăsirea informațior utile, se va datora în primul rând cunoașterii surselor existente. Investigarea prealabilă asurrselor - identificarea și selecționarea într-o manieră metodică a celor cu adevărat (...).

„Limbajul scriitorilor” (ȘTEFĂNESCU 1998)

Viorel Ștefănescu, Limbajul scriitorilor, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1998  

Lucrez din 1990 în domeniul editorial, inițial la Porto-Franco, iar după aceea, din 1992, la Editura Alfa.

Dincolo de problema surselor de finanțare a literaturii române valoroase, se pune problema valorii propriu-zise a romanului de după 1990. Mă voi referi al generația mai tânără, „nouăzecistă”, la promovarea unora dintre membrii ei având și eu o contribuție. Provocarea ține la aceștia de natura stilistică a textului și am în vedere aici limbajul scriitorilor, faptul că timp de aproape 45-50 de ani, din literatura noastră a lipsit în materie de limbaj erotic de pildă sau în materie de limbaj argotic, partea hard. La noi nu s-a ajuns la un roman de tipul „Călătorie la capătul nopții” al lui Celine sau în proza noastră, de pildă, nu se conversează ca în filmele americane, direct. O înjurătură e întotdeauna cu puncte-puncte, în cel mai fericit caz. O schimbare petrecută după 1990 este aceea a reînnoirii limbajului în roman.

Cu ce fel de cărți m-am confruntat ca editor? Una din categorii e cea pe care am enunțat-o și o dau ca exemplu: un autor din Găești, Dumitru Ungureanu. Am încercat să-l promovez la cele două edituri la care lucrez și nu am reușit și el și-a găsit deschidere în altă parte, la Timișoara în acest caz. El avea un limbaj hard, tare, dur, în legătură cu argotismele și limbajul erotic. Deci din punctul de vedere al promovării unei noi literaturi, eu nu mă pot „lăuda” cu decât cu serie de eșecuri, de autori pe care am căutat să-i public pentru editurile la care lucrez și nu am reușit. Alți prozatori: Silviu Lupașcu, care între timp a debutat la Iași, la „Institutul European”, Daniela Vlasie, prozatoarea care a găsit mai multă înțelegere tot la o editură timișoreană și, probabil, cel mai (...) dintre ei, Petre Barbu, care, între timp, cu o dramatizare după romanul său „Dumnezeu binecuvântează America”, a luat și un premiu al Ministerului Culturii. La nivelul mentalității șefilor de edituri nu știm exact ce se întâmplă, de nu reușesc să fie prompți în legătură cu această mișcare nouă în literele contemporane în ceea ce privește proza, dar mai ales romanul. Mă bucur pentru acești autori că au găsit înțelegere în altă parte, dar regret că nu am putut să-i promovez eu, deși manuscrisele lor prima oară au trecut pe la Editura Alfa.

„Nerv și concizie” (INEA 1998)

 Gabriela Inea, Nerv și concizie, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1998

E cu adevărat dificil de făcut o analiză globală a romanului românesc contemporan și aceasta mai cu seamă din pricina difuzării accidentate și accidentale la care este supusă cartea în anii din urmă, deci a accesului greoi și mai mult întâmplător la romanele apărute pe piață. Conceptul „operei plutitoare”, lansat de postmodernistul John Barth, se potrivește de minune cu situația prezentă a receptării literaturii tipărite, imaginile care ne parvin despre ceea ce se scrie sunt atât de fragmentare și dezarticulate, încât nu ne rămâne decât să făurim din imaginație aspectul întregului. Modul haotic în care li se dă drumul cărților pe piață, hazardul ca principiu fundamental al lecturii, ne determină să încercăm doar o „ochire” rapidă și sumară, nicidecum o examinare serioasă a fenomenului în discuție.

Romanul contemporan se poate defini în primul rând prin eclectism, printr-o anumită „carnavalizare stilistică”, cum a numit Bakhtin melanjuri de stiluri și registre. Scriitorii par să preia ce li se potrivește mai bine din literatura care s-a făcut de-a lungul veacului, încercând, totuși, impunerea unui limbaj propriu, aflat cumva în răspăr cu cel al antecesorilor. prețul originalității este, nu de puține ori, excesiv. Ușoara deconectare inițială, apărută ca urmare a căderii cenzurii, a fost curând înlocuită cu euforia apelului sârguincios la toate straturile limbii române, atât de greu încercate de tiparele sever selective ale cenzorilor comuniști. Trezit brusc în fața unui orizont așa de permisiv, a posibilității de a scrie orice, fără a mai face apel la complicatele paradigme care îi puneau la treabă, nu glumă, pentru a ajunge să comunice cititorului, pe căi întortocheate, ceea ce își propunea, romancierului român i-a trebuit o perioadă de grație pentru a învăța să reinventeze lumea cu alte mijloace decât cele folosite până atunci. Am avut de-a face cu un interval de tranziție către ficțiune, câțiva ani în care a apărut, aproape în exclusivitate, doar literatură concentraționară, jurnale de rezistență și romane autobiografice, fenomen absolut firesc după o jumătate de secol de dictatură. Pe ici pe col, însă, mai vechii sau mai noii romancieri (și se pare că avut de-a face cu un val întreg de debuturi remarcabile) au continuat să fantazeze, să imagineze alternative ale lumii reale, menținându-se în limitele celor două coordonate majore ale scriiturii: cea „artistică” de tip elaborat și proza austeră, denudată de orice artificii livrești.

După „vesela apocalipsă” (o sintagmă cu care Mircea Cărtărescu definea anii 80), s-au încercat, fără prea mare succes, o serie de reevaluări ale peisajului prozei românești - un exemplu sunt cele două volume ale lui Marian Barbu, „Aspecte ale romanului românesc contemporan!”, o întreprindere marcată de o mare doză de subiectivism, totuși utilă, bună de urmat și de alții, mai cu seamă într-o vreme atât de amenințată de globalizarea explozivă a valorilor, de repere axiologice din ce în ce mai difuze.

S-a impus la un moment dat senzația că proza cu personaje și lumi plăsmuite ar fi ușor decadentă, că energiile novatoare s-au cam epuizat și că e foarte greu să fii original acum, la sfârșit de mileniu, când s-a exploatat din plin cam tot ce se putea în materie de curente, tendințe sau maniere, dar poate că tocmai această desprindere de tradiție (fără a pune nimic în loc, cel puțin la nivel programatic), precum și atomizarea tipurilor de roman sunt caracteristici de bază ale prozei contemporane. Fără a cădea pradă elegiilor despre moartea lentă a discursului ficțional, încurajând sumbrele prevestiri ale dispariției literei scrise în favoarea imaginii, a computerului, trebuie să recunoaștem că am intrat într-o epocă în care prozatorul nu mai e privilegiat de lipsa oricărei concurențe în materie de divertisment și că, deci, dacă vrea să fie citit, trebuie să dea la iveală romane dinamice, scrise cu nerv și concizie. Au apus vremurile când cititorii erau de ordinul sutelor de mii și se grăbeau să devoreze tot ce apărea pe piața cărții. Acum sunt infinit mai puțini și mai pretențioși. Și e probabil că, mai devreme sau mai târziu, furând câte un pont-două de la autorii de best-seller-uri (dacă nu cumva scriu doar pentru sertare ori pentru posteritate) romancierii români se vor plia pe orizontul lor de așteptare. Crud, dar adevărat!

„Farmecul discreției” (ANTONESCU 1996)

 Costin Antonescu, Simeza. Farmecul discreției, „Tomis”, noiembrie 1996

Apreciativul din titlu nu se referă neapărat la o conduită stilistică, ci mai degrabă, în mod paradoxal, la un anumit stil de a dialoga cu obișnuiții sălilor de expoziții. Paradoxul vine din aceea că Eugenia Coman este o persoană deosebit de industrioasă, pentru domnia sa pictura fiind un fel uzual de respirație. Locuința a devenit neîncăpătoare pentru atâta energie plastică și poate că una din explicațiile parcimoniei cu care E. C. apare pe afișele manifestărilor plastice vine și din greutatea de a alege, din greutatea de a da coerență discursului plastic, atât de des întâlnită la persoane care, dedicate picturii și, în general, limbajului plastic, le vine adesea greu de a renunța la etape, la maniere sau la mici „retușuri” atunci când, în calitate de persoană publică, toate acestea trebuie aduse la cunoștința... publicului.

Ca orice artist care nu este preocupat în a exprima programe, adesea obsesii rătăcite în spațiul speculațiilor infertile, ci este preocupat în a se exprima pe sine, E. C. a ales întotdeauna acele incinte expoziționale în care avea certitudinea că i se vor afla prietenii, acele ființe care fac parte din biografia sa neromanțată și care adesea i-au confirmat impresia că gesturile sale plastice au un sens în metabolismul lor sufletesc.

Așa se face că, în mai bine de un deceniu, E. C. nu s-a încumetat decât la trei expoziții personale, dintre care numai una într-o sală constănțeană.

Specifică eternului feminin, pictura Eugeniei Coman rămâne în aria tematică a florilor și a peisajelor nu neapărat figurate, ci esențializate până la consecința impresiei pregnante.

Dualismul infailibil al ființei umane se exprimă și în cazul artistei noastre, antrenând de această dată, într-o relație  adesea productivă, forța și suavitatea. Dacă pictura în ulei divulgă știința artistei de a modela materia colorată, aducând-o la transparențe elegant temperate în compoziții florale de o sesizabilă sensibilitate, în cazul acuarelelor intervine, ca factor de mediere sensibilă, apa, ceea ce permite artistei accesul spre aburul diafan și misterios al atmosferelor din plastica tradițională asiată.

S-ar putea crede că discreția existenței expoziționale a Eugeniei Coman motivează entuziasmul supralicitat. Ar fi nepotrivit cu felul de a fi al acestei artiste care recunoaște că pictura este un gest zilnic,  E. C. fiind astfel dependentă de pictură și că numai în anumite momente, de grație sufletească, este bine să te mărturisești asupra cotidianului care sălășluiește în tine.

Căci, de altfel, ce altceva este viața decât perseverență în pasiune?

„Performanțe intelectuale” (TEODORU 1993)

 Vitalie Teodoru, Performanțe intelectuale. Ghid de informare documentară, Editis, București, 1993

Cuprins

I.1. Tehnica notițelor
I.2. Ergonomia învățării
I.3. Metode de învățare
I.4. Memorare eficientă
I.5. Pregătirea examenelor
I.6. Citirea rapidă
II.1.Tehnici euristice
(...)

III.1. Domeniul de preocupări al informării documentare

III.1.1. Istoricul transmiterii informațiilor

III.1.1.1. Prima revoluție informațională

III.1.1.2. A doua revoluție informațională

III.1.1.3. A treia revoluție informațională

III.1.1.4. A patra revoluție informțională

III.1.2. Explozia informațională și criza informării. Cauze, implicații, soluții.

III.1.3. Informarea documentară ca disciplină independentă

III.2. Informatica documentară

III.3. Surse de informare prin canale directe

III.4. Surse de informare formale

III.5. Publicații și servicii de specialitate din România

III.6. Limbaje documentare

III.7. Etapele de lucru ale sistemului de informare

III.8. Beneficiarii informării documentare

III.9. Eficiența activității de informare

(...)

Introducere
(...)
Se vorbește tot mai des de <explozie informațională>, de <abundență informațională>, sugerându-se de fapt prin aceste expresii, existența unui volum informațional imens și în același timp, dificultățile în accesarea, selectarea și evaluarea resurselor informaționale cu adevărat relevante. Richard Wurman apreciază că sentimentul de a fi copleșit de informații se datorează incapacității de a extrage dintr-un volum imens de resurse informaționale elementele cu adevărat relevante.
(...)

Bibliografie

(...)

Manolescu M. & Lăzărescu G., Metode și sisteme moderne în informarea tehnico-științifică, Editura tehnică, București, 1972.

Mâță C. (ed.), Biblioteca și perenitatea culturii românești, BCU, Iași, 1980.

Mihailov A. & Ciornyi S. & Ghiliarevski R., Informatica documentară, Editura tehnică, București, 1970.

Mureșan P., Învățarea eficientă și rapidă, Ceres, București, 1990.

Neacșu I., Metode și tehnici de învățare eficientă, Ed. Militară București, 1990.

Pinaud J. & Guebel S., Guide pratique de la documentation, Hachette, Paris, 1988.

Poenaru R., Să citim mai repede și mai eficient, Ed. Științifică, București, 1990.

Regneală M., Microformatele de informare tehnico-științifică, Ed. Științifică și Enciclopeidocă, București, 1988.

Revel J. F., La conaissance inutile, Grasset, Paris, 1988.

„Marcel Chirnoagă: Creatori de infernuri și sentimentul tragicului” (BIDU 199?)

 Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?

Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.

- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?

+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.

- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?

+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.

- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?

+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației  artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.

- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?

+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).

„Vasile Donose: Sinteze estetice” (STORIN 1988)

 Aurel Storin, Vasile Donose: Sinteze estetice, „Tomis”, Constanța, 1988

Să scrii o carte pe care s-o intitulezi „Sinteze estetice” mi se pare, înainte de toate, un gest temerar. Lumea contemporană, atât de preocupată de destinul său, de atâtea răspunsuri care pot fi date unei întrebări formate dintr-un singur cuvânt, „încotro?”, a cam pierdut gustul pentru sinteză. Lumea de astăzi se specializează. Fenomenele, activitățile, planurile, prețuirile, produsele, cărțile, spectacolele, războaiele și chiar bolile - toate sunt supuse astăzi analizei. Secolul XX nu s-a prea dovedit dispus pentru sinteze.

Din fericire însă, autorul care a cutezat aceste „Sinteze estetice” - compozitorul și muzicologul Vasile Donose - și-a intitulat astfel lucrarea în spiritul definiției conform căreia o sinteză este „o lucrare care abordează datele esențiale ale unei probleme sau ale unei discipline” (DEX, Editura Academiei, 1975, p. 866). Astfel că „sintezele” lui V. D. sunt orgolioase, dar nu trufașe. Ele sunt premise, dar nu concluzii. Ele răspund unor întrebări punând alte întrebări. Ele nu pun punct, cu puncte, puncte... Autorul propune cititorului un mod de abordare a unor probleme esențiale ale muzicii care este evident al său, dar el nu spune nicăieri că acesta este singurul posibil. Cartea nu pare polemică, dar, într-un fel, ea este. V. D. parcă ar polemiza continuu cu spiritul pornit spre aventură al condeiului său. El se temperează permanent, impunându-și o linie sobră, cât mai ferită de metafore și înflorituri stilistice, atât a raționamentului estetic, cât și a scriiturii propriu-zise. Demnitatea sa intelectuală, claritatea și sobrietatea modului său de a gândi și a se comporta, se reflectă deplin în modul de a scrie. pe unii, stilul îi trădează. Pe V. D. îl apără. El este un degustător al ideii, al asocierii - niciodată bizară sau forțată - al cuvântului exact. El nu scrie ca un literat, ci ca un om de știință: nu forța imaginii îl interesează, ci claritatea și, uneori, tensiunea argumentării.

Sigur că, în zilele noastre, o carte de estetică nu mai poate conține referiri exclusiv estetice. Disciplinele nu mai sunt disciplinate ca altădată, când se încolonau una lângă alta la apel. Există o stare de întrepătrundere, de condiționare, de „fâșie arată”, pe care disciplinele vecine o trec într-o direcție și cealaltă fără formalități de graniță. Ba chiar, uneori, discipline foarte îndepărtate își fac un fel de „vizită la rude” și abia atunci îți dai seama cât de mult a evoluat estetica în ultimele decenii. Estetica de astăzi cere de la cei care o produc un orizont de cultură care, ca orice orizont, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el. Esteticianul fără cunoștințe solide în mai multe domenii nu mai poate face față esteticii contemporane.

Aș îndrăzni să scriu aici că „Sinteze estetice” nu este o carte de strictă specialitate. Sigur că referirile sale în domeniul fără sfârșit al muzicii sunt preponderente. Dar cartea poate fi citită cu un deosebit interes și pentru deschiderea sa generală de cultură, pentru punțile pe care le aruncă spre cetățile celorlalte arte, mai ales spre arta cuvântului. Un capitol întreg, al cincilea, dedicat evoluției limbajului muzical și care mi se pare a fi cel mai bun din carte, aduce un bogat și înmiresmat buchet de argumente, ale autorului și ale altora, privind întrepătrunderea celor două arte, modul lor, uneori inseparabil, de a coexista.

Sigur, ne este reamintită și aserțiunea lui Wagner că „muzica începe acolo unde sfârșește puterea cuvântului”. 

Dar unde sfârșește oare puterea cuvântului?  Și cine ne-ar putea comunica și în ce mod locul exact locul exact în care începe muzica? Poate că fiecare mare compozitor ne transmite, în felul său și prin chiar conținutul operei sale, această comunicare. Și noi îi ascultăm pe toți, cu urechea mereu atentă la muzica cuvântului, cât și la cuvântul muzicii. Și iar ne întoarcem cu gândul la Wagner și pentru că el nu se putea să nu știe unde începe muzica, îl credem pe puterea cuvântului...

Aceste note nu sunt decât o invitație: vă invită să citiți cartea lui V. D. și veți observa, desigur - printre atâtea altele - cât de bine și cu câtă demnitate și credință artistică pot cuvintele acestei cărți să slujească muzica.

„Virgil Teodorescu” („TOMIS” 1984)

 ?, Virgil Teodorescu, „Tomis”, Constanța, iunie 1984

Poetul Virgil Teodorescu s-a născut la 15 iunie 1909 în comuna Cobadin din județul Constanța. În acest început de vară aniversează 75 de ani. Activitatea de creație literară a început-o încă de pe vremea când era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Opera sa poetică se derulează, așadar, de-a lungul a peste cinci decenii.

- Stimate Virgil Teodorescu, în ultimii ani am stat deseori de vorbă despre viața și creația dv.  Acum, în acest moment aniversar, v-aș propune să facem o scurtă retrospectivă. Deci, cu ce să începem?
+ Să zicem, cu debutul meu ca poet. Dacă ar fi să păstrez un criteriu strict cronologic, am debutat prin anul 1926, în Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde eram elev. Al doilea debut, și poate cel real, s-a produs în 1928, când Tudor Arghezi mi-a publicat un număr destul de mare de poezii în prima serie a Biletelor de papagal, poezii pe care le-am semnat cu pseudonimul Virgil Rareș. Eu nu l-am cunoscut niciodată personal pe Arghezi, dar cel de-al doilea debut al meu a fost marcat de influența poeziei sale. Al treilea debut s-a produs în 1932, când împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, am scos la Constanța, revista Liceu. 

- Ajungem astfel la apariția primului volum de poezie semnat de Virgil Teodorescu.
+ Da. „Blănurile oceanelor”, publicat în 1945. Apoi au urmat mereu alte volume de poezii originale sau traduceri. Cred că sunt peste 20 la număr.

- Dintre toate cărțile publicate de dv., care vă este cea mai apropiată sau care satisface cel mai mult exigențele dv.?

+ Mi-ar fi foarte greu să decid. Fiecare carte, de la scriere până la apariție, are istoria ei strâns legată de evenimentele și transformările ivite în societate, în gândire, în lupta dintre contrarii și de câte alte lucruri mărunte din viața de toate zilele. Uneori nu-mi place cartea în întregime, ci numai unele poeme din ea. Un lucru pot spune cu precizie: cărțile mele sunt unele lângă altele și se întâlnesc toate la țărmul mării, căci, la urma urmei, am trăit și trăiesc viața mării. Este firesc, am descoperit lumea privind-o printr-o fantastică fereastră dintre Dunăre și Marea Neagră, iradiant ax de rotire a fanteziei, observației și sensibilității mele.

- Care socotiți că este locul poetului în societate, printre semenii săi?

+ Eu îl văd undeva înainte, nu în frunte (asta e altceva), chiar înaintea locului său propriu. El este chemat să dea impuls schimbărilor radicale la care aspiră, cu alte mijloace decât fac toți oamenii, plecând de la activitatea care îi este proprie. Imaginația poetului sau, cu alte cuvinte, forța lui de invenție se va feri să urmeze un itinerar artificial. Unui poet care se îndoiește de realitatea concretă i se atrofiază puterea de penetrație. Să nu uităm că el este acela care, deformând cu precizie, provoacă întâlnirea omului cu el însuși. 

- Dacă am vorbit despre poet, să vorbim și despre poezie.

+ Am considerat întotdeauna poezia un realism deschis, adică o excepțională reflexie a realului, nu în oglinda apei, ci în adâncul pământului, acolo unde își are lăcașul lava incandescentă înainte de a izbucni la suprafață, acolo, unde se află, probabil, ca o cicatrice palidă, imensa prăpastie din care s-a desprins luna. Am socotit de datoria mea să ofer societății un sistem de gândire poetică nou, care respinge tot ce era defunct sau în stare de putrefacție. Această gândire nu poate fi altfel decât activă, căci ea duce o luptă neobosită și crâncenă cu tot ce este vechi, favorizând apariția și dezvoltarea germenilor noului. Am mai spus-o și o repet: orice artist este exponentul epocii sale, iar opera sa nu face decât să exprime epoca; așadar, o artă nouă nu se poate naște cu prețul sacrificării rolului activ al cunoașterii, nici cu prețul uzurpării așa zisei „subiectivități”, pentru că poezia fără subiectivitate este o poezie fără poet și duce, fără putință de scăpare, la formalism.  

- Cum apreciați actul de creație?

+ După mine, creația nu poate fi altceva decât o experiență de viață. Imaginea nu poate fi altceva decât o experiență socială cristalizată.

- Iar expresia poetică, limbajul?

+ Fără el, această experiență de viață rămâne lipsită de valoare. Consider limbajul nu numai mijlocul principal al expresiei poetice, ci o construcție concretă, dacă vreți, un imens glob de cristal în continuă rotire. Cuvântul are aceleași atribute, pentru mine, ca apa, focul, pământul, aerul, care, atunci când dispar, dispare și viața. Cuvântul nu îmbătrânește niciodată. 

- De fapt, toate acestea constituie exprimarea unei profesiuni de credință...

+ Desigur, dar să nu credeți că mă închin limbajului în calitate de limbaj, așa după cum nu mă închin nici tehnicii artistice în sine. Geneza poeziei mele - așa cred și așa concep eu - vine de departe, din noaptea boreală a poemului și tinde spre o primăvară fabuloasă. 

- Ce părere aveți că, în genere, critica literară v-a numit poet suprarealist?

+ Pe această temă s-ar putea discuta mult. Părerile pro și contra sunt numeroase. Totuși, aș dori să spun că suprarealismul nu trebuie confundat cu alte curente de avangardă, aproape contemporane cu apariția lui... Tehnicile suprarealismului sunt extraordinar de fecunde, dar trebuie folosite în diversitatea lor omogenă, în slujba aceluiași scop. Aparțin acelei generații de poeți care continuă și azi să fie animați de dorința eliberării totale a expresiei umane, de dorința de a detecta acel imens teritoriu traversat de fluviul heraclidian, în care caracterul contradictoriu al termenilor, disimulați în propria lor esență, transformă, printr-o secretă mișcare de levitație, elementul fluid într-un neîntrerupt poem al mișcării, cu mii de fețe. Având drept ax central această concepție, un grup de poeți am alcătuit în perioada interbelică, grupul suprarealist român, care s-a impus, apoi, pe plan mondial. Odată cu apariția primului volum, critica mă socotește integrat momentului suprarealist al literaturii române.   

- Să ne reîntoarcem la Pontul Euxin. Marea v-a tălăzuit întotdeauna gândurile spre limanurile poetice...

+ Așa a fost și așa va fi mereu, pentru că toată ființa mea, respirația mea se trage de acolo, este acolo unde am văzut lumina zilei, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, unde am învățat, unde am iubit, unde am intrat - tânăr fiind - în mișcarea revoluționară a tineretului în anii ilegalității. Tot ce am trăit și am făcut în acești 75 de ani este organic legat de pământul natal, de acea fereastră de vis dintre Dunăre și mare. Am iubit dintotdeauna pământul Dobrogei și cu atât mai mult îl iubesc acum: sunt mândru și fericit când văd Dobrogea de azi, acest adevărat miracol al României socialiste. Nu că aș vrea să-l imit pe Eminescu, dar poate vă amintiți că într-un poem al meu intitulat „Mare nostrum” a scris următoarele versuri: „Acesta este patul pe care aș vrea să dorm / să dorm cumplit și să visez enorm / (...) / această suprafață de nesfârșit orgoliu / este castelul meu de vis și doliu / magnetică arenă, la fiecare leghe / pierea decorticat un turn de veghe”.