Emancipare femeii în România interbelică (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Alteori, Gabriela, care pînă atunci înclina mai mult spre discuţiile literare, se amesteca în politică, devenind vehementă şi peremptorie, amabalîndu-se ca un adevărat militant.
- Te interesează? o întrebase Catul Bogdan privind-o calm dar curios.
Gabriela se încurcase la început, dar îndată devenise teoreticiană agresivă, cu obraji de şcolăriţă pe care ai prins-o copiind-o la teză. Dar roşeaţa obrajilor putea fi socotită expresia noviciatului într-un gen nou de entuziasm. Sigur că-o interesa politica. Femeia contemporană nu se mai putea limita numai la dragoste şi literatură. Avea însă obligaţia şi chemarea de-a împodobi viaţa, dar trebuia s-o şi priceapă subt toate aspectele ei. Într-o vreme de prefaceri sociale ca aceasta, politica era ca un dig înaintat de pe care simţeai mai bine vînturile din larg ale vieţii.
O vedea gata să-l combată. Apologia polticei, socotită dig în viaţă şi far revelator, era de fapt o răzvrătire împotriva omului apolitic din faţa ei; şi faptul că exprima această recalcitranţă tocmai în faţa lui nu era deloc conform cu docilitatea prudentă a Gabrielei de pînă atunci. O ştia pe Gabriela ca pe acei căţeluşi care nu latră cu pretenţii de ferocitate decît dacă au îndărăt prezenţa ocrotitoare a stăpînului, care-i ia în braţe la nevoie, sau gardul inviolabil după care se pot refugia. Alt sens nu putea să aibă emanciparea Gabrielei.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.

In memoriam Vladimir Bălănică (1953-1996) („Tomis” 1996)

<
Vladimir Bălănică (s-a născut la 9 februarie 1953 în Constanța) a scris și publicat proză, eseuri de critică literară. Lucra la un amplu studiu despre opera lui I. L. Caragiale și la un volum de proză scurtă. În nesfârșita și întortocheata poveste care este viața literaturii, Vladimir Bălănică și-a jucat rolul lui. Atât în coloanele revistelor (a fost redactor la revista „Tomis”) cât și în cadrul emisiunilor de televiziune, el prefera instrumentele unei analize riguroase, tactica de a învălui o carte, de a-i demonta mecanismele cu răbdare, apelând eventual la excursuri teoretice. Buna cunoaștere a literaturii române contemporane, în special a celei scrise de tineri, un entuziasm contagios, fără semne de resemnare, făceau ca intervențiile sale critice să fie radiografiile unui spirit elevat, o fișă de temperatură intelectuală. Lipsindu-i inhibițiile, Vladimir Bălănică aborda cu îndrăzneală teme dificile, manifestându-și simpatia și atașamentul pentru literatură, pentru actul cultural de bună calitate.
Anul acesta ar fi împlinit 43 de ani, dar timpul neiertător nu a mai avut răbdare cu prietenul și colegul nostru. Inima lui a încetat să bată în acest miez friguros de iarnă umplându-ne sufletele de sentimentul tragic al retezării unui zbor în plină ascensiune.
>


SURSA
***, VLADIMIR BĂLĂNICĂ, „Tomis”, Constanța, ?.01 (?).1996, p. ?.

Muzeul de Artă Tulcea

Str. Grigore Antipa 2, Tulcea 8800, județ Tulcea
0240-5134330

Colecțiile sunt adăpostite într-o construcție neobarocă din secolul XIX, care a fost sediul Casei Pașalelor (până în 1878), apoi al prefecturii și al Palatului Poștelor.
Inaugurat în 1972, restituie o remarcabilă prezentare asupra viziunii artiștilor români față de Dobrogea. Colecțiile de artă modernă și contemporană sunt constituite din peste 900 lucrări de pictură, 230 grafică, 275 sculptură și 500 artă decorativă. Ele includ un mare  număr de stampe, plăci de gravură, ceramică, mobilier, tapiserii, artă religioasă. Sunt prezenți cu capodopere mari artiști ca Theodor Pallady, (...).

„Victoria Gavrilescu” (STANCIU 2000)

 Florica Stanciu, Victoria Gavrilescu, „Tomis”, Constanța, 2000

La cinci ani de la trecerea sa în neființă, omagiem un scriitor și un om de excepție. Dascăl neobosit și inițiator a nenumărate activități și instituții culturale, V. Gavrilescu a fost în primul rând un autor inspirat de literatură pentru copii. A dramatizat scrieri celebre din autori precum O. Wilde, E. T. Hoffman, Valdemar Bonsele, Jules Verne, I. L. Caragiale, piesele sale fiind jucate cu succes la teatrele de păpuși din Constanța, Arad sau Sibiu, în română sau germană, multe dintre ele primind elogii și premii la festivaluri naționale și internaționale. De asemenea, a pregătit pentru scenă câteva piese după cele mai reprezentative romane din literatura clasică și contemporană, precum și dramă originală: „Răpitorul de foc”. A prezentat dramatizări și la radio, în cadrul emisiunii „Înșiră-te mărgărite”. A scris până în ultima zi de viață, lăsând pe masa de lucru mai multe manuscrise. Pe 5 februarie anul acesta ar fi împlinit venerabila vîrstă de 97 de ani.

„Pentru cine mai scriem?” („TOMIS” 1998)

 T., Pentru cine mai scriem?, „Tomis”, Constanța, dec. 1998, p. 1

Trăim vremuri marcate de tot soiul de crize. Nimic nu mai funcționează cum trebuie, toate paradigmele sunt răsturnate sau percepute aiurea. Sunt anomalii cu care aproape ne-am obișnuit și pe care le privim deja cu detașare, așteptând vreo minune care să pună ordine în lucruri sau resemnându-se cu gândul că și asta pe care o trăim e un tip de realitate ca oricare alta.

În cultură, și mai cu seamă în literatură, există totuși o criză care le întrece pe toate celelalte - multe, păguboase și ele, fără a periclita însă viabilitatea unui principiu de aur: că rațiunea de a fi artei nu este existența în sine, ci co-existența, trăirea împărtășită cu subiectul receptor. Prin urmare, criza receptării, căci, apropo, de ea ne lamentăm aici, ni se pare a fi cea mai pernicioasă dintre toate în aceste timpuri prin excelență anti-culturale.

Pentru cine mai scriem oare, ne-am putea întreba, de vreme ce cititorul a devenit o specie pe cale de dispariție, iar critica de autoritate o amintire nostalgică din vremuri mai faste.

E adevărat, scrisul rămâne pentru mulți o formă de salvare, un mod de implicare tragică în aproximarea realului. Ei continuă să fabrice cu stoicism lumi de hârtie, fără a se mai gândi ce se va întâmpla cu cărțile lor după ce vor fi publicate. Cu disperare, cu gravitate sau cu histrionic cinism răspund că scriu pur și simplu pentru Dumnezeu, pentru ei înșiși sau pentru cercul minuscul de rude și prieteni.

Pentru a nu cădea în melodramatic, n-ar fi rău să amintim că aici există, când și când, licăriri de normalitate, oaze de lumină într-un deșert de indiferență și apatie. Problema difuzării dezastruoase, de pildă, a fost rezolvată - în parte și doar endemic - odată cu deschiderea librăriilor Uniunii Scriitorilor, unde, de bine, de rău, mai poți găsi câte un volum de literatură românească contemporană, după ce ai citit despre el sau ai auzit vorbindu-se undeva - absolut întâmplător, pentru că obiceiul de promovare publicitară a cărții nu există încă la noi. Mai e apoi efortul criticilor tineri de a suplini vidul de autoritate, deși vocile sunt destul de firave, iar criteriile de selecție a cărților comentate, nu întotdeauna cele mai riguroase. Sabotând puternic criza receptării, mai există și târgurile de carte, care, dacă sunt bine organizate, oferă o imagine aproape ideală a vieții culturale românești, oameni înghesuindu-se să cumpere cărți, lansări de volume la care sunt prezenți scriitori, critici și editori, dezbateri pe diferite teme, decernări de premii.

O astfel de tentativă de „sabotaj” vom face și noi în cadrul colocviilor tomitane din mijloc de decembrie, unde vom încerca să lămurim resorturile tenacității celor ce mai scriu încă, chiar și în condițiile precare ale receptării actuale.

„Bursa manuscriselor” („TOMIS” 1995)

 ***, Bursa manuscriselor, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Uniunea Scriitorilor din România aduce la cunoștință tuturor celor interesați proiectul „Bursa manuscriselor”, menit să realizeze o inventariere bibliografică a producțiilor literare, nevalorificate încă editorial, din toate genurile beletristice, inclusiv traduceri. Banca de date care se va la dispoziția oricărui editor sau cercetător preocupat de soarta literaturii române contemporane presupune obligația autorilor înșiși de a-și prezenta, printr-un scurt referat, creația propusă editării. Pornind de la datele statistice aflate la dispoziția noastră, cele peste 2.000 de edituri înregistrate în țară, alături de aproximativ același număr de scriitori „omologați”, creează o premisă tentantă, dacă nu chiar favorabilă (un scriitor pe cap de editor sau invers!) de colaborare fructuoasă.

Așteptăm semnalele scriitorilor interesați, fie la filialele zonale ale Uniunii, fie la Secretariatul USR, Calea Victoriei nr. 115, București.

„Vasile Donose: Sinteze estetice” (STORIN 1988)

 Aurel Storin, Vasile Donose: Sinteze estetice, „Tomis”, Constanța, 1988

Să scrii o carte pe care s-o intitulezi „Sinteze estetice” mi se pare, înainte de toate, un gest temerar. Lumea contemporană, atât de preocupată de destinul său, de atâtea răspunsuri care pot fi date unei întrebări formate dintr-un singur cuvânt, „încotro?”, a cam pierdut gustul pentru sinteză. Lumea de astăzi se specializează. Fenomenele, activitățile, planurile, prețuirile, produsele, cărțile, spectacolele, războaiele și chiar bolile - toate sunt supuse astăzi analizei. Secolul XX nu s-a prea dovedit dispus pentru sinteze.

Din fericire însă, autorul care a cutezat aceste „Sinteze estetice” - compozitorul și muzicologul Vasile Donose - și-a intitulat astfel lucrarea în spiritul definiției conform căreia o sinteză este „o lucrare care abordează datele esențiale ale unei probleme sau ale unei discipline” (DEX, Editura Academiei, 1975, p. 866). Astfel că „sintezele” lui V. D. sunt orgolioase, dar nu trufașe. Ele sunt premise, dar nu concluzii. Ele răspund unor întrebări punând alte întrebări. Ele nu pun punct, cu puncte, puncte... Autorul propune cititorului un mod de abordare a unor probleme esențiale ale muzicii care este evident al său, dar el nu spune nicăieri că acesta este singurul posibil. Cartea nu pare polemică, dar, într-un fel, ea este. V. D. parcă ar polemiza continuu cu spiritul pornit spre aventură al condeiului său. El se temperează permanent, impunându-și o linie sobră, cât mai ferită de metafore și înflorituri stilistice, atât a raționamentului estetic, cât și a scriiturii propriu-zise. Demnitatea sa intelectuală, claritatea și sobrietatea modului său de a gândi și a se comporta, se reflectă deplin în modul de a scrie. pe unii, stilul îi trădează. Pe V. D. îl apără. El este un degustător al ideii, al asocierii - niciodată bizară sau forțată - al cuvântului exact. El nu scrie ca un literat, ci ca un om de știință: nu forța imaginii îl interesează, ci claritatea și, uneori, tensiunea argumentării.

Sigur că, în zilele noastre, o carte de estetică nu mai poate conține referiri exclusiv estetice. Disciplinele nu mai sunt disciplinate ca altădată, când se încolonau una lângă alta la apel. Există o stare de întrepătrundere, de condiționare, de „fâșie arată”, pe care disciplinele vecine o trec într-o direcție și cealaltă fără formalități de graniță. Ba chiar, uneori, discipline foarte îndepărtate își fac un fel de „vizită la rude” și abia atunci îți dai seama cât de mult a evoluat estetica în ultimele decenii. Estetica de astăzi cere de la cei care o produc un orizont de cultură care, ca orice orizont, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el. Esteticianul fără cunoștințe solide în mai multe domenii nu mai poate face față esteticii contemporane.

Aș îndrăzni să scriu aici că „Sinteze estetice” nu este o carte de strictă specialitate. Sigur că referirile sale în domeniul fără sfârșit al muzicii sunt preponderente. Dar cartea poate fi citită cu un deosebit interes și pentru deschiderea sa generală de cultură, pentru punțile pe care le aruncă spre cetățile celorlalte arte, mai ales spre arta cuvântului. Un capitol întreg, al cincilea, dedicat evoluției limbajului muzical și care mi se pare a fi cel mai bun din carte, aduce un bogat și înmiresmat buchet de argumente, ale autorului și ale altora, privind întrepătrunderea celor două arte, modul lor, uneori inseparabil, de a coexista.

Sigur, ne este reamintită și aserțiunea lui Wagner că „muzica începe acolo unde sfârșește puterea cuvântului”. 

Dar unde sfârșește oare puterea cuvântului?  Și cine ne-ar putea comunica și în ce mod locul exact locul exact în care începe muzica? Poate că fiecare mare compozitor ne transmite, în felul său și prin chiar conținutul operei sale, această comunicare. Și noi îi ascultăm pe toți, cu urechea mereu atentă la muzica cuvântului, cât și la cuvântul muzicii. Și iar ne întoarcem cu gândul la Wagner și pentru că el nu se putea să nu știe unde începe muzica, îl credem pe puterea cuvântului...

Aceste note nu sunt decât o invitație: vă invită să citiți cartea lui V. D. și veți observa, desigur - printre atâtea altele - cât de bine și cu câtă demnitate și credință artistică pot cuvintele acestei cărți să slujească muzica.

„Umanismul și condiția umană („TOMIS” 1985)

 ?, Umanismul și condiția umană, „Tomis”, Constanța

De mai bine de două decenii, Al. Tănase dezvoltă, cu precădere sub forma atractivă a eseului, problemele complexe și actuale ale raporturilor dintre cultură și umanism, condiției umane în societatea contemporană, interferențelor culturale etc. Urmînd o tradiție remarcabilă în cultura românească, inter și postbelică, reprezentată de Mihai Ralea, Tudor Vianu, G. Călinescu, At. Joja sau C. Noica, eseurile de filosofia culturii și civilizației publicate de Tănase îl înscriu între exponenții generației următoare, afirmată în anii socialismului, alături de Dumitru Ghișe, C. I. Gulian, Mircea Malița, L. Grunberg, C. Borgeanu, I. Ianoși ș a. Spirit deschis confluențelor, Tănase selectează și propune discuției aspecte importante, de vie rezonanță, aducînd, în conturarea și nuanțarea lor, argumente multiple, cu discernămînt, cu metodă, ori făcînd trimiteri varii, luminînd fațete inedite, într-un stil percutant, refuzînd ambiguitatea și permițînd înnoirile deopotrivă. Uneori abordează o problemă, un aspect, luînd ca punct de plecare un filosof, o carte a sa, prezentînd ideile interesante, subliniind eventuale sinapse, pentru a proceda apoi, sub semnul interogației, la disocieri menite să clarifice sau să adîncească „dialogul” subiacent. Alteori, abordează problema, aspectul, frontal ca un discurs ex abrupto, menționînd ceea ce este esențial, configurînd datele problemei, pentru a oferi apoi o deschidere, sugerînd posibile ramificații. Practicînd demersul ideatic, responsabil și creator, eseurile filosofice publicate de Tănase, în reviste și structurate în cărți (Cultură și umanism, Cultură și religie), au fost semnalate și comentate la apariție și în paginile revistei Tomis.

Noua sa carte, Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană, apărută în prestigioasa colecție „Idei contemporane” a Editurii Politice, readuce în prim-plan probleme de vie actualitate, contribuind cu noi sondaje și argumente la sublinierea unor idei-forță, capabile să reliefeze necesitate unui dialog al permanenței și al înnoirii, al eforturilor conjugate. Într-un orizont al afirmării valorilor umaniste, culturale, soluționării constructive a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, cultura românească își aduce contribuția activă la cauza progresului, înțelegerii și cooperării. Pornind de la convingerea că „mișcarea dialogică a ideilor și conștiința critică de sine a unei culturi sînt semne de maturitate și efervescență creatoare”, autorul atrage atenția asupra rolului filosofiei, responsabilităților acestei atît în comentarea trăsăturilor culturii românești, a permanențelor și aportului la universal ale spiritualității noastre, manifestate în timp, cît și în definirea noilor carate ale civilizației socialiste de azi, a problemelor pe care le incumbă, din prezent în perspectivă, afirmarea valorilor culturale, a disponibilităților creatoare înseși, în contextul creșterii participării conștiente a factorului uman, la proporții de mase. (...) Se înțelege că, în societățile împărțite în clase antagonice, bazate pe exploatarea omului de către om, nu a fost, nu e posibilă eliberarea omului din sclavia neomeniei, evoluția conceptului de libertate fiind benefică în plan teoretic și practic numai prin restructurări profunde, ceea ce Marx numea praxis-ul transformator. Citînd cunoscut afirmație kantiană „omul trebuie considerat totdeauna...  ca scop”, autorul consideră că „situarea omului în imperiul scopului -și nu doar pe plan teoretic sau juridic, ci ca statut practic obiectiv (subl. în text) - devine un criteriu esențial al valorii și eficienței sociale a principiului drepturilor omului”. Sublinind faptul că umanismul românesc, aflat mereu în concordanță cu o scară superioară de valori, clădită pe principiile muncii și cooperării pașnice, își  găsește, în noile condiții  ale societății socialiste, climatul favorabil afirmării deopotrivă ca „un umanism al scopurilor și un umanism al mijloacelor, al proiectelor și al realizării”, Tănase va urmări și în celelalte părți ale lucrării valorile etos-ului românesc, funcția constructivă, spiritul de conlucrare al culturii noastre astăzi. Ideile de excepțională însemnătate teoretică și practică ale secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dinamizează discursul ideatic, revenind ca idei-forță în desfășurarea lucrării. Din multitudinea de aspecte propuse, problema formării omului nou, constructor conștient și devotat al noii societății, este corelată cu cea a afirmării multilaterale a personalității umane, accesului liber la cunoaștere și creație, înfloriri aptitudinii creatoare ale fiecăruia și ale tuturor. Este reliefată grija față de om, de stimulare a însușirilor creatoare, în concepția științifică a conducătorului partidului și statului nostru, socialismul fiind realizat „cu oamenii pentru oameni”, edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate implicînd deopotrivă valorile materiale și spirituale, într-un larg proces participativ, democratic. Autorul subliniază, în partea a doua cărții, dedicată exclusiv civilizației românești, contribuția specifică și orginalitatea culturii noastre în context universal, umanismul acțiunii politice, stilul de gîndire și practică revoluționară marcat de Congresul IX al partidului. O serie de idei revin, și sînt adîncite de-a lungul expunerii, în diferitele eseuri ale cărții, între care am menționa valorificarea etosului național, omenia românească și atributele ei, interferențele culturale, conștiința de sine și afirmarea umană etc. Autorul evidențiază necesitatea dialogului și rolul fertil al conlucrării culturale, considerînd că fiecare cultură națională poate și trebuie să-și aducă contribuția la tezaurul de valori universal, la înțelegerea și colaborarea între popoare. (...)

Interviu cu Fănuș Neagu (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

F. N. - (...) Așa cum îmi place tăcerea în doi cu un prieten.

- (...) Știu să înjur frumos și oamenii nu se mai supără dacă le faci înjurătura floare la butonieră. Doare numai înjurătura urîtă.

G. A. - Ați și mințit?

F. N. - Da. Împins de foame în tinerețe și din lașitate. Mai târziu, am făcut concesii – nu mari – pe care le pun în spinare ca pe o piatră de moară și pe care trebuie să le astup prin niște cărți care să rostească adevărul despre societatea noastră contemporană, unde trebuie să domnească pe deplin adevărul și să fie dată jos minciuna ce ne mai poleiește uneori zilele.

G. A. - Vă interesează tentativele de înnoire ale prozei, indiferent dacă ele sînt făcute la noi sau în alte părți?

F. N. - M-au tentat și mă amuză. Ele aparțin tinereții autorilor și nu tinereții unei culturi. Fiecare prozator serios încearcă să dărîme zeii printre degetele cărora a furat puțină apă vie. Cu timpul, nu înseamnă decît a le lua locul de pe piedestal, fiindcă toți prozatorii adevărați se întorc la hotarele clasice, păstrînd ca pe o bucată a tinereții toporași cu care-i loveau pe maeștri peste degete. Experimentele interesează numai atunci cînd ele ajung să se verse în marele fluviu, sporindu-i strălucirea și apele. Sînt gata să arăt că experimentul Urmuz nu a dat ucenici vrăjitori. Din fericire – cum spune Gh. Tomozei. (...)

- (...) Sunt autori care nu simt aplecarea spre natură. După opinia mea, sunt niște nefericiți. Sunt alții care programatic disprețuiesc apropierea de natură. Ei nu aparțin nici pământului, nici apelor, le e frig la soare și fac plajă sub muntele ăla de care s-a lovit vaporul Titanic. Sunt lipsiți de farmecul vieții. În schimb, se cred mari intelectuali. Sunt niște bieți instrumentiști care scriu totdeauna cu lingura. Și anume cu coada ei.

-(...) Omul nu e capabil să se înstrăineze de natură (...): omul modern se întoarce la nat.

-Orice sec. are nebunia lui. Sec. nostru, printre altele, a avut neb. marilor ctr. urb. (...)

-(...) În epoca modernă sîntem sclavi. Unei treceri spre o lume extrem de standardizată și noi, oamenii de rînd, nu facem altceva decît să plătim. Trecerea se desăvîrșește în afara noastră, dar cu prețul sîngelui și al sufletului nostru.

-(...) Mă îngrozește că primăverile nu sînt guvernate de iarbă, ci de niște acizi sau săruri nenorocite.

G. A. - Paginile pe care le-ați scris sunt autobiografice?

F. N. - Toate. Nu te poți obiectiva la modul absolut.

- (...) Îmi pot imagina multe întîmplări din viață, dar nu-mi pot imagina clipa morții și sunt convins că orice moarte în literatură este falsă. Chiar și cel mai mare roman nu se poate decît apropia de pragul morții. Un eveniment netrăit nu poate deveni literatură. Un personaj literar nu moare, se stinge.

G. A. - Ca și cum n-ați mai avea cuvinte pentru el.

F. N.- Cam așa ceva.

G. A. - Cum vedeți trecerea literaturii noastre de la pitoresc, accidental la esențial?

F. N. - Ei, asta s-a și produs. Și, ca să fim drepți, încă dintre cele două războaie. Marii prozatori și poeți de atunci au spulberat credința într-o literatură subjugată gîndirii provinciale. E adevărat, în primii ani ai revoluției socialiste, proletcultiștii și toți cei s-au deghizat în conducători ai culturii sau artei au repus în drepturi literatura minoră și au pus o pasiune deosebită în a ne împinge într-o literatură de suburbie europeană. Dacă i-ai aduna pe neghiobii ăia, n-ai umple cu ideile lor un cartuș. (...) De ce acordăm credit acestor inși care reduc multitudinea problemelor construcției socialismului la o bătălie între heruvimi și serafimi?

- O artă cu adevărat revoluționară și comunistă trebuie să spună răspicat, ca un manifest, că lumea nu se împarte în buni și răi, că în societatea noastră, pe deasupra marilor cuceriri, sau tocmai datorită lor, există și forțe conservatoare, (...).

G. A. - Ce idee stă la baza romanului Îngerul a strigat?

F. N. - Cruzimea sau cuțitul ei cînd istoria încep să se răzbune.

G. A. - Dar ideea din Frumoșii nebuni...?

F. N. - A trăi în răspăr...

- Nici un scriitor român nu trebuie să uite Testamentul Văcărescului; și să contribuie, după puterile sale, la „creșterea limbii române.”

- Libertatea în artă ți-o cîștigi la masa de lucru. Și libertatea nu se cîștigă ușor și, oricît de paradoxal ar fi, cea mai cumplită bătălie trebuie s-o duci cu tine însuți. Învingător asupra ta însuți, înseamnă că ai scăpat de un dușman.

-Mi-e frică de moarte. Mă golesc de sînge la ideea că viața ne poate fi luată oricînd. Atîta lipsă de putere din partea noastră mă descurajează și mă deprimă. Poate din această spaimă și sălbatica mea poftă de viață, de vin și de cîntece de dragoste. Iubesc un singur om cu lumînarea în mînă: pe cîrciumar cînd coboară să aducă o vadră de la butoiul pe care-l stiu eu tocmai în fundul pivniței.

Interviu cu Alexandru Ivasiuc (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

A. I. -(...) În toamna lui 1975 am fost prin părțile acelea cu un prieten. străin. Pe Valea Cosăului el se entuziasma cît de autentică este acea civilizație a lemnului, neatinsă decît foarte puțin de relele civilizației contemporane. (...)

-(...) Nu știu cum ar fi arătat ist. dacă ar fi câștigat de la început cuminții girondini și n-ar fi fost Robespierre și Saint-Just. Istoria a fost făcută de oameni cu pasiunea ideilor până la obsesie.

-(...) Lenin era o personalitate care îmbina pasiunea cu calculul lucidității. Cînd s-a dus la Paris, acest oraș plin de monumente, L. a vizitat la început doar micul muzeu consacrat revoluției. (...) O lume a tehnocrației absolute reci este coșmarescă.

G. A. - Ce credeți că poate condiționa participarea omului la făurirea istoriei?

A. I.- Două lucruri care sînt contrare. Prin asta îmi fac mărturisirea de dialectician. Primul este utopia, al doilea este luciditatea. Un om care nu are nici o urmă de utopie în inima lui este sărac sufletește. Un om care trăiește utopia pură nu va putea influența obiectivitatea. De fier a realului. (...) Adeseori utopia te împinge la o putere vizionară mai mare decît a simplului calcul. Este rolul artistului de a se bate pentru păstrarea acestui inefabil raport dintre utopie și luciditate. Însăși existența lui este o contestare a lumii așa cum este în favoarea unei lumi așa cum „trebuie” să fie. Dar acest „trebuie” nu e decît un orizont pentru că el se mișcă înainte.

-(...) Vezi, arta se ocupă cu imaginea, care împlinește realul și asigură posibilitatea de mișcare.

-(...) Eu nu sunt din acei care cred că lumea, chiar și lumea umană, nu este mai plină la originea ei, ci se îmbogățește pe parcurs. Îmi place o definiție a lui Mikel Dufrenne: „A fi la stânga se recunoaște după trăsături bine reperabile; un anumit refuz al nedreptății, a tot ceea ce oprimă, disprețuiește o anumită prietenie cu lumea ,,o anumită de exigență de libertate, un anumit gust al dansului în ceea ce are el generos și fără grijă.” (...)

-(...) Uneori vorbim atît de mult de patriotism ca și cum ne-ar lipsi. Cea mai înaltă faptă de patriotism este fapta, inclusiv fapta literară. (...)

-(...) Dar să ne înțelegem, și noi sîntem istoria. Ea nu este un lucru al trecutului, pentru că poporul român există și noi  facem parte din el. Ce se întîmplă acum este tot de istoric ca și bătălia de la Călugăreni.

-(...) Cred că la sfârșitul deceniului trecut am făcut o eroare: este bine că am preluat moștenirea literară a trecutului, tratată simplificat în anii de dinainte. (...) Am discutat despre personalități și nu despre instituții și principii, și au reapărut – (...) – vechi curente și teze, chiar dacă altfel formulate, care nu a stîrnit din partea unor scriitori reacțiile necesare.

- Ca să fac o comparație, au apărut numeroși V. A. Urechia, dar unde este Maiorescu al epocii noastre? (...) O dimensiune a adevăratului patriotism este de a-ți dori mai mult, nu de a te încînta cu ce ai. (...) Ne-am intoxicat uneori, fără un fundament solid, cu umbrele ultimelor teorii și acest fenomen nu este străin de galimatiasul care există în numeroase articole de critică literară (...) Nu există întotdeauna o ierarhie a evenimentelor culturale (..) N-am mai citit de nu mai țin minte polemici, dialectică adevărată. Se fac mese rotunde în care o biată idee este cîntată ca într-un canon. (...)

- (...) Poporul nostru este un popor bătrîn și înțelept, are drept. G. Călinescu. (...) Uneori, am impresia că volumele noastre trăiesc într-o lume de semne. Un cuvânt care duce la alt cuvânt și acesta la altul, și nu la realitate. Trebuie să luptăm împotriva limbajului ritualizat, pentru cuvintele care desenează obiecte.

-(...) Însă o artă sănătoasă este o artă ofensivă. Ea tinde să fie profeție și faptă. Ea își propune să modifice, nu numai să încînte. (...)

-Trebuie să fim atenți atunci cînd repetăm că „libertatea este o necesitate înțeleasă”. Ea arată doar că nu este posibil liberul arbitru. Mai ales în socialism, libertatea unuia nu trebuie să împiedice libertatea celorlalți. Însă ca să înțeleg necesitatea trebuie s-o gîndesc liber. Deci, fără prejudecăți și tabuuri. Socialismul implică o creștere reală a libertății, a inițiativei, a posibilității de afirmare. Orice alterare a acestei esențe aduce prejudicii socialismului. (...).

G. A. - Acest interviu apare în revista Flacăra. Dar prozatorul A. I. și poetul A. Păunescu n-au mai vorbit de multă vreme unul cu altul.

A. I. -(...) Cînd era foarte tânăr nu avea doar recunoscuta lui energie, dar și o curiozitate intelectuală pentru idei, de care știa să se încînte. Ambiția unui poet de cetate trebuie să depășească semănarea entuziasmului. (...)