Zen Buddhism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Zen Buddhismul* permite în special adaptarea bazelor experimentale și filozofice pentru o eco-etică: lumea se crede a fi o expresie încântătoare, un artificiu al blândeții și iubirii esenței comune a tuturor lucrurilor. Aceasta este mai degrabă o puternică tradiție, evidentă în poezia și arta Zen, a esteticii naturii. Contemplarea momentului etern, dar atât de trecător al naturii, reprezintă elementele unei naturi estetice față de mediu. Și valoarea estetică a naturii a servit mult timp ca un motiv uman destul de puternic pentru conservarea ei.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 38.

Notă M. T.
* Zen Buddhismul este ramura Buddhismului din China și Japonia, unde a fost adus din India. (www.psychologies.ro - 7 mai 2009)

Fellow of Royal Society (KIPLING 1900-1)

<
(...)
- Vrea să întrebe pe bătrînul despre lamaism*, și să-i ceară informații despre dansurile demonice, despre descîntece și vrăji. Mie mi se pare că Hurree Babu a început să fie prea bătrîn, pentru însărcinarea pe care o are. Acum vrea să adune informații despre datini și obiceiuri; serios, vrea să devină F. R. S. (Fellow of Royal Society**), membru al Societății Regale.
(...)
- (...) Mi se pare foarte ciudat că vrea să devină F. R. S. În orice caz, este o dorință explicabilă, din punct de vedere omenesc. Cred că domeniul etnologic, Hurree se va comporta în mod strălucit.
Nici banii pe cari-ar fi putu cîștiga, și nici perspectiva transferării într-o garnizoană mai importantă, nu ar fi putut determina pe colonelul Creighton să renunțe la lucrările lui, în biroul Serviciului Etnografic, cu toate acestea singura ambiție a vieții sale era să poată adăuga la iscălitura sa pe actele oficiale, cele trei litere F. S. N. După cît știa el, anumite onoruri puteau fi obținute grație relațiilor prietenești, pe care le aveai și abilității de care dădeai dovadă, dar era convins că nimic în lume, afară de muncă neîntreruptă - dosare, care reprezentau străduința unie vieți întregi - nu ar putea deschide drumul de a intra în această Societate, pe care ani de-a rîndul, o bombardase cu tot felul de monografii, asupra ceremoniilor stranii din fundul întunericului asiatic și a obiceiurilor necunoscute încă. Era profund convins că din zece bărbați, nouă ar fi gata să în orice clipă să evadeze din mijlocul plictiselii chinuitoare a unei serate organizate de R. S.; Creighton, însă, era exact al zecelea dintre aceștia și sufletul lui tînjea după afluența sălilor pline din orașul acela fericit căruia i se zice Londra, unde bărbații cu părul alb și alții cu chelie, care habar nu aveau ce va să zică o armată, mișună în jurul experimentelor lor spectroscopice, a florei stepelor acoperite de zăpezi, a aparatelor electrice de măsurat în timpul zborului, și a mașinilor de disecat în a mia parte un ochi de muscă purtătoare de friguri. la drept vorbind, pe el, singură Societatea Geografică l-ar fi putut pasiona, dar bărbații sînt ca și copiii cînd își aleg jucăriile. Tocmai din cauza aceasta zîmbi, auzind că Hurree Babu este preocupat de un astfel de gînd.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim***, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 44-46.

NOTE M. T.
* LAMAÍSM s. n. Doctrină religioasă a unei secte budiste, răspândită în special în Tibet și în Mongolia. – Din fr. lamaïsme. Sursa: DEX '09 (2009) 
** Societatea Regală de științe a fost înființată la 28 noiembrie 1660 la Gresham College din Londra, având ca patron pe regele Carol II. (https://royalsociety.org/about-us/history/)
*** Descriere Editura All: 15 noiembrie 2012 (http://www.all.ro/colectia_strada-fictiunii-clasic/kim.html)

Atletul care a băut prea multă Coca-Cola. Efectele dramatice ale unui experiment de acum 100 de ani

ȘTIRILE PROTV, București, 12 august 2012

PAUL DIACONESCU: „Cartea muierilor”, 1998

<
Adevărata miză a acestui roman împovărat de clișee erotice aproape consumistice, lăbărțate pe zeci și zeci de pagini, de altfel performate nu fără dibăcie, cu sprinteneala de condei a fostului gazetar de profesie, e diagnosticul sociopolitic extrem de dur pe care constănțeanul prin naștere, Paul Diaconescu, suedez prin adopțiune încă din 1976, îl stabilește anilor `60, cînd valorile de orice fel, marcînd reapariția conștiinței de sine și a responsabilității asumate, abia reîncepeau să-și croiască loc și cale spre lumină prin monstruoasa junglă ideologică a experimentului comunist. Observația pare mai mult decît evidentă din perspectiva cititorului de astăzi, care cu greu s-ar putea transpune în confuzia axiologică a perioadei în chestiune, cînd devalorizarea idealurilor revoluției (dinadins nu precizez care nume, sau ce anume instaurase ea, consecințele ei îmi amintesc teribil de un haos ceva mai actual, care, de nu cumva o fi existențial, bine-ar fi să nu mai fie de natură poetică!) condusese la reconvertirea lor în monedă ieftină, poate chiar calpă, a efemerului consumat cu lăcomie bestială, a satisfacerii concrete, aproape onaniste, în hic et nunc, a sexului de leprozerie (alt univers concentraționar!), a bețiilor penale, succedaneu caduc al unei libertăți totuși amușinate, temute, de a cărei putință obsesivă eroii se străduiesc cu greu să se dezbare, pentru a se reintegra cu succes sistemului, unul infantilist prin excelență. Iată cum definește ziaristul Barbu, a cărui revoltă se consumă exclusiv verbal, și asta între patu ochi, și care, după o tentativă de a eluda propria înregimentare în sistem - profitînd de o cură la munte, timp în care își lasă barbă! - revine calm la matca ideologică, se tunde și bărbierește, serbează nașterea unui copil și este chiar avansat în ierarhia redacțională, poziția individului într-un stat totalitar: „ Este atitudinea copilului lipsit de orice griji, într-un univers modelat și dominat de părinți. Un copil, tutelat, asistat, lipsit de orice răspundere, dar și de pretenții, fiindcă nu și-a descoperit încă ambițiile, identitatea, personalitatea. E dus de mînă, pricepi? Și, bineînțeles, e recompensat cînd e cuminte și pedepsit cînd e obraznic. Dar prost nu este. Și nici naiv. știe să lingușească pe cine trebuie, știe să mintă cînd si unde, știe, adică, să obțină favoruri, intrînd pe sub pielea celor mari, ca un mic ot ce este. În limbaj adult, asta s-ar numi lipsă de demnitate. În limbajul copilăriei, însă, e doar o șmecherie simpatică, ba chiar o dovadă de istețime.” (p. 292) „Mai putem trăi, cît vom mai putea trăi în această copilărie prelungită? Cînd vom ajunge la maturitate, la vîrsta rațiunii, a răspunderii?” (p. 301) O rupere de copilărie înscenează și eroul principal, autobiografic al cărții, chit că pe plan sexual, prin izbucnirea dintr-o relație de durată, care amenința să devină - psihanalitic vorbind - prea placentară, în hybris-ul numeric al milletre-ului donjuanesc: cartea e, de altfel, dedicată, femeilor care l-au făcut. Fuga, înnobilată de exemplaritatea fulgurată  pe care i-a conferit-o cîndva periplul inițiatic rimbaldian, e deja o luare în stăpînire a adolescentei, psihic și chiar politic. Fuga autorului în Suedia, de asemenea. Probabil că această apariție editorială (Albatros, 1998) încearcă se constituie, recuperînd timpul pierdut, în momentul dens al deplin asumatei maturități.
>

SURSA
Mădălin Roșioru, Cartea muierilor, „Tomis”, Constanța

„Anul Ștefan cel Mare la Poarta Albă” („TOMIS” 2004)

 ***, Anul Ștefan cel Mare la Poarta Albă, „Tomis”, Constanța, iunie 2004

Această lucrare a fost editată prin grija și cu sprijinul doamnei deputat a PSD Liana Naum, care a avut încredere în acest experiment și care, prin larghețea de spirit a domniei sale, s-a dovedit a fi un succes. „Lucrările acestor tineri au dovedit din plin potențialul pe care studiul istoriei îl are pentru cei de vârsta lor”. Doamna Naum a întrevăzut singurătatea și înnegurarea din sufletele acestor tineri și, cu multă delicatețe, i-a ajutat să-și elibereze energiile creatoare întru sensibilizare și vindecare.

„Experimente de bun augur” (MAIOR)

 Felix Maior, Experimente de bun augur, „Tomis”, Constanța, 1999?2004

În ideea promovării dansului contemporan, Fundația bucureșteană „Proiect DCM”, care susține o stagiune de gen la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, cu sprijinul Teatrului de balet tomitan „Oleg Danovski”, a prezentat în miezul lui Mărțișor, la sala „Artcub” a Sindicatului navaliștilor, spectacolul-experiment „Istorii neîntâmplate”, în fond o alternativă la cele montate pe scenele tradiționale. Un astfel de experiment, în care granițele dintre mijloacele de expresie ale muzicii, teatrului și coregrafiei e împletesc până la contopire, dă naștere unui mod de exprimare artistică pe care specialiștii sunt înclinați să-l numească „teatru instrumental”. Spectacolul „Istorii neîntâmplate” a fost alcătuit din două piese coregrafice, „Incursiune 2” și „Dans X” (titluri pline de cutezanță, voit șocante, specifice avangardei în artă), puse în scenă de coregraful Cosmin Manolescu, un vizionar în materie de sugestivitate, esențializare și expresivitate a a dansului.

Prima piesă, premiată la Trofeul „Eurodans”, în 1998, a fost executată pe muzica lui Manuel Pelmuș,  Nuno Rebelo și Nicolae Chiosu de către un dansator profesionist și de către un deficient locomotor, aflați în scaune cu rotile. Din gesturile, mișcările, atitudinile celor doi, care evoluează într-o sală obscură, sfâșiată de spoturile și jocurile de lumini, se întrevăd decalajul dintre „cele două lumi”, dorința acerbă de a desființa barierele, aparent inexpugnabile, care le separă, nevoia imperioasă a depășirii unei alte stavile, a celei psihologice, funciar conservatoare, întrucât condamnă pe cel dezavantajat de soartă la imposibilitatea depășirii condiției sale. În fond, acest dans cu multiple conotații pleaacă de la realitatea cotidiană arhaică într-o favorabilă lumină idei generoase.  „Dansul X”, interpretat de Cosmin Manolescu, pe muzica lui Lucian Maxim, realizat prin mijloace nonconvenționale, este o încifrare, prin gesturi specifice, a condiției umane, cu trimitere la corpul omenesc, a cărui plastică ambiționează să se identifice cu o istorie, derivând din supranatural, a omului. O metamorfoză artistică sui-generis circumscrisă aceluia care „gândește singur și scormone lumina” (T. Arghezi). Concluzionând, vom spune că miza unor astfel de spectacole-experiment este mult mai mare decât dorința afirmării interpreților. Ea constă în pătrunderea formelor de dans contemporan în conștiința unui public mai larg. Pornind de aici, Ana Maria Munteanu, directoarea Teatrului de Balet „Oleg Danovski” ne vorbea despre intenția conducerii instituției de a continua colaborările cu varii parteneri pentru care căutările novatoare pe tărâm artistic constituie însăși rațiunea longevității lor. Un tânăr dansator din București, asistent al coregrafului Sergiu Anghel, conducătorul companiei „Orion”, va face un spectacol într-o concepție modernă, aici, la țărmul mării, pe la mijlocul lunii aprilie. Pe 26 martie, S. Anghel a prezentat la Constanța primul spectacol, dintr-o serie ce se vrea de durată, intitulat „Anotimpuri”, în care, în afara muzicii de olimpiană seninătate a lui Vivaldi, a introdus și inserturi electronice. În intervalul 1-10 iulie, o coregrafă de la Opera din Viena, Alice Găman Neacșa, va prezenta la Constanța un spectacol de referință sun egida companiei „Interarte”, care, în scurt timp, urmează să verniseze „Galeria tinerilor artiști tomitani”.

„Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului” („TOMIS” 1992)

 ?, Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului, „Tomis”, Constanța, februarie 1992, p. 12

- Credeți că există „teme” intratabile în mod special în sculptură? 

+ Îndeobște, atât pentru artă, cât și pentru literatură, se înțelege prin formă totalitatea fenomenelor, aspectelor vieții materiale, adică situațiile, motivele, locurile, obiceiurile reflectate într-o operă și care converg spre un sens unic, iar acest sens unic fiind omul (loc de convergență a tuturor temelor). Pe mine, cel puțin în etapa actuală, mă preocup îndeosebi modul de reprezentare plastică a figurii umane. Încerc acest lucru, într-un mod mai nuanțat, prin compoziții în basorelief și prin desen.

De asemenea, omul înțeles ca erou, ca element exponențial al unui timp și unei comunități, m-a determinat să-mi pun la rându-mi complicatele probleme pe care le presupune statuara monumentală.

Direcționate îndeosebi către zona omenescului, preocupările mele actuale marchează poate și o reacție la o sculptură pe care am practicat-o anterior. Sunt convins că abordată cu seriozitate și inteligență figura umană are pentru sculptor cele mai mari șanse de a împrumuta materialului elementele gândirii și credințelor sale.

- Vă pasionează experimentul? Primiți în această etapă a existenței dvd. sugestii noi?

+ Pentru orice om căruia i s-ar pune această întrebare, răspunsul nu ar putea să cuprindă o negație. Într-un secol ca acesta, când pretutindeni și în toate domeniile se acumulează câștiguri imense, care pe deasupra sunt instantaneu vehiculate de mass-media pe întreg pământul - acum putem afirma că există o vocație planetară și fecundă a experimentului - nimeni nu-l poate ignora.

În zona artei, și în ce mă privește, sunt fascinat de multe experimente.

Aici, însă, simt nevoia unei precizări terminologice.  Se dă parcă o nuanță peiorativă noțiunii de experiment - și pe nedrept!

Cred că tot ce se experimentează cu seriozitate în domeniul artistic - exact ca și toate celelalte domenii ale creativității umane - oferă șansa evoluției, a progresului.

Toate performanțele consemnate de istoria artei, de istoria artei românești, de la legendarul Meșter Manole, ne duc la asemenea concluzii.

- Ceea ce este relevant în opera dvs. este unitatea superioară a elementelor - cele de expresie plastică și cele de expresie spirituală. Ce vă preocupă în descifrarea și exprimarea plastică a fiecărui portret (ce anume vă stimulează pentru translarea lui în forme plastice)?

+ Sincer vorbind este un sentiment obscur, greu definibil în cuvinte; ceva care s-ar apropia destul de părelnic de expresia „mă simt atras”. Este o anume stare care-mi stârnește interesul pentru un anume chip. Sunt uneori date de ordin plastic care mă atrag - dar cel mai adesea  mă determină ceea ce anterior numeam „ca o stare deosebită a omenescului”.

Portretul nici nu este decât o lectură în felul tău a unui om... dar spunând aceste lucruri rămân cu gustul amar al neputinței de a explica cu vorbe lucruri ținând de limbajul vizualității.

În tot ce ma făcut am încercat să aduc întreaga mea forță de gândire și concentrare în slujba artei; am urmărit să fiu înțeles și pe măsura forțelor mele să dau de gândit în felul în care artistul trebuie s-o facă pentru a fi mai bun, mai frumos, mai curat.

- Este bine cunoscut rolul desenului - ca proiect al operei finite, stadiu de laborator. Ce înseamnă în mod particular pentru dvs. exercițiul desenului?

+ Dintotdeauna pentru pictor, sculptor și arhitect; pentru gravor, ceramist, sticlar sau florar; mai nou pentru scenograf sau designer - într-un cuvânt pentru caligraful oriental sau european, pentru întreaga suflare a celor ce profesează în vreun sector al artelor vizuale - desenul este temelia oricărei întreprinderi.

Și eu îl folosesc ca atare.

În plus, depun sârguința de care mă simt în stare pentru a da desenului autonomia și mândria lui primordială.

Desenul este o artă în sine, suficientă sie-și și capabilă să poată emoționa cu unelte egale celorlalte genuri 

Eu încerc tot timpul să rememorez și să demonstrez acest lucru.

- În desele dvs. contacte cu arta occidentală, ce impresie v-a lăsat aceasta în comparație cu arta noastră plastică, în sensul unor dominante spirituale și de expresie materială?

+ Trebuie să spun că la contactul cu câteva mari muzee britanice mi-am dat seama că acolo există opere și capodopere de pretutindeni și de oricând și într-o asemenea cantitate încât cu ele s-ar putea ctitori instituții similare în foarte multe țări ale lumii, în chiar țările de origine ale acestor lucrări. Acesta ar fi poate un act de justiție culturală care are putea contribui la nivelarea unei prăpastii artificiale dintre civilizațiile de pe planetă.

Contactul cu arta contemporană și comparația cu sculptura românească ar face-o în felul următor.

În studiile de arhitectură care se publică azi în lume s-a încetățenit un termen care se autodefinește: stilul internațional. Aceasta înseamnă că datele stilistice esențiale sunt aceleași pretutindeni, că nu poți defini structura unei proveniențe naționale.

Cam acest lucru cred eu că se petrece cu arta din Occident în general. Ea definește clar o coordonată temporală, simțim că este de azi, din deceniul trecut sau de dinainte de război, dar reușește într-o măsură tot mai palidă să se definească spațială ca apartenență unei spiritualități anume.

În acest sens, arta românească și sculptura în special cred că este favorizată de dubla ei capacitate de a se dovedi deopotrivă „de acum și de aici”.

Trebuie totodată să amintesc marea bucurie pe care am resimțit-o împreună cu profesorul Dan Grigorescu când, timp de câteva ore, am fost oaspeții unui mare artist contemporan ca Henry Moore, care cunoștea România și îl admira pe Brâncuși. Ne-a vorbit mult și frumos despre Brâncuși și opera sa și importanța creației ale artistice pentru cultura lumii.

Interviu cu Fănuș Neagu (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

F. N. - (...) Așa cum îmi place tăcerea în doi cu un prieten.

- (...) Știu să înjur frumos și oamenii nu se mai supără dacă le faci înjurătura floare la butonieră. Doare numai înjurătura urîtă.

G. A. - Ați și mințit?

F. N. - Da. Împins de foame în tinerețe și din lașitate. Mai târziu, am făcut concesii – nu mari – pe care le pun în spinare ca pe o piatră de moară și pe care trebuie să le astup prin niște cărți care să rostească adevărul despre societatea noastră contemporană, unde trebuie să domnească pe deplin adevărul și să fie dată jos minciuna ce ne mai poleiește uneori zilele.

G. A. - Vă interesează tentativele de înnoire ale prozei, indiferent dacă ele sînt făcute la noi sau în alte părți?

F. N. - M-au tentat și mă amuză. Ele aparțin tinereții autorilor și nu tinereții unei culturi. Fiecare prozator serios încearcă să dărîme zeii printre degetele cărora a furat puțină apă vie. Cu timpul, nu înseamnă decît a le lua locul de pe piedestal, fiindcă toți prozatorii adevărați se întorc la hotarele clasice, păstrînd ca pe o bucată a tinereții toporași cu care-i loveau pe maeștri peste degete. Experimentele interesează numai atunci cînd ele ajung să se verse în marele fluviu, sporindu-i strălucirea și apele. Sînt gata să arăt că experimentul Urmuz nu a dat ucenici vrăjitori. Din fericire – cum spune Gh. Tomozei. (...)

- (...) Sunt autori care nu simt aplecarea spre natură. După opinia mea, sunt niște nefericiți. Sunt alții care programatic disprețuiesc apropierea de natură. Ei nu aparțin nici pământului, nici apelor, le e frig la soare și fac plajă sub muntele ăla de care s-a lovit vaporul Titanic. Sunt lipsiți de farmecul vieții. În schimb, se cred mari intelectuali. Sunt niște bieți instrumentiști care scriu totdeauna cu lingura. Și anume cu coada ei.

-(...) Omul nu e capabil să se înstrăineze de natură (...): omul modern se întoarce la nat.

-Orice sec. are nebunia lui. Sec. nostru, printre altele, a avut neb. marilor ctr. urb. (...)

-(...) În epoca modernă sîntem sclavi. Unei treceri spre o lume extrem de standardizată și noi, oamenii de rînd, nu facem altceva decît să plătim. Trecerea se desăvîrșește în afara noastră, dar cu prețul sîngelui și al sufletului nostru.

-(...) Mă îngrozește că primăverile nu sînt guvernate de iarbă, ci de niște acizi sau săruri nenorocite.

G. A. - Paginile pe care le-ați scris sunt autobiografice?

F. N. - Toate. Nu te poți obiectiva la modul absolut.

- (...) Îmi pot imagina multe întîmplări din viață, dar nu-mi pot imagina clipa morții și sunt convins că orice moarte în literatură este falsă. Chiar și cel mai mare roman nu se poate decît apropia de pragul morții. Un eveniment netrăit nu poate deveni literatură. Un personaj literar nu moare, se stinge.

G. A. - Ca și cum n-ați mai avea cuvinte pentru el.

F. N.- Cam așa ceva.

G. A. - Cum vedeți trecerea literaturii noastre de la pitoresc, accidental la esențial?

F. N. - Ei, asta s-a și produs. Și, ca să fim drepți, încă dintre cele două războaie. Marii prozatori și poeți de atunci au spulberat credința într-o literatură subjugată gîndirii provinciale. E adevărat, în primii ani ai revoluției socialiste, proletcultiștii și toți cei s-au deghizat în conducători ai culturii sau artei au repus în drepturi literatura minoră și au pus o pasiune deosebită în a ne împinge într-o literatură de suburbie europeană. Dacă i-ai aduna pe neghiobii ăia, n-ai umple cu ideile lor un cartuș. (...) De ce acordăm credit acestor inși care reduc multitudinea problemelor construcției socialismului la o bătălie între heruvimi și serafimi?

- O artă cu adevărat revoluționară și comunistă trebuie să spună răspicat, ca un manifest, că lumea nu se împarte în buni și răi, că în societatea noastră, pe deasupra marilor cuceriri, sau tocmai datorită lor, există și forțe conservatoare, (...).

G. A. - Ce idee stă la baza romanului Îngerul a strigat?

F. N. - Cruzimea sau cuțitul ei cînd istoria încep să se răzbune.

G. A. - Dar ideea din Frumoșii nebuni...?

F. N. - A trăi în răspăr...

- Nici un scriitor român nu trebuie să uite Testamentul Văcărescului; și să contribuie, după puterile sale, la „creșterea limbii române.”

- Libertatea în artă ți-o cîștigi la masa de lucru. Și libertatea nu se cîștigă ușor și, oricît de paradoxal ar fi, cea mai cumplită bătălie trebuie s-o duci cu tine însuți. Învingător asupra ta însuți, înseamnă că ai scăpat de un dușman.

-Mi-e frică de moarte. Mă golesc de sînge la ideea că viața ne poate fi luată oricînd. Atîta lipsă de putere din partea noastră mă descurajează și mă deprimă. Poate din această spaimă și sălbatica mea poftă de viață, de vin și de cîntece de dragoste. Iubesc un singur om cu lumînarea în mînă: pe cîrciumar cînd coboară să aducă o vadră de la butoiul pe care-l stiu eu tocmai în fundul pivniței.