„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, noiembrie 1993

*

Pentru a veni în ajutor bolnavilor cu venituri mici, senatorul Sabin Ivan (PL 93) a distribuit gratuit o gamă largă de medicamente, majoritatea din import, despre ale căror prețuri, în farmacii, e mai bine să nu mai pomenim nimic... Un gest deosebit pentru acest colț de Balcanie  cufundat în sărăcie și mizerie, un gest care ar trebui să dea de gândit „alergătorilor după ciolan” din Senatul României.

* 

Dacă investitorii importanți ai Occidentului stau deocamdată în expectativă, așteptând mai multă coerență și fermitate din partea guvernului Văcăroiu în ceea ce privește Reforma, nu același lucru putem spune despre membrii alianței NATO, care ne vizitează cu regularitate. La sfârșitul lunii octombrie, a ancorat în portul Constanța fregata lansatoare de rachete „Suffren”, navă de elită a Marinei Militare Franceze, una din cele mai moderne unități navale de luptă din lume. Poate căîi v aurma exemplul  firma „Renault”...

*

Galeriile de artă „Amfora” din Constanța au găzduit expoziția de pictură naivă „Art Terapia”, ce a reunit lucrările unor prestigioși artiști din orașul Bălți, Republica Moldova, între care Valeriu Matcovschi, Iurie Hripun și Valeriu Cugal.

*

Rolurile principale în spectacolul cu opera „Boema” de G. Puccini, montat pe scena Teatrului Liric din Constanța, au fost interpretate cu succes de baritonul Hiroshi Kobayashi, soprana Michiko Inoue și mezzosoprana Chihiro Takasu. Un alt artist nipon, dirijorul Koichi Inoue, a contribuit la reușita acetei manifestări artistice.

*

Dacă în ceea ce privește scenariul evenimentelor din decembrie 1989 „misterul” continuă să persiste, „fisurile” fiind deocamdată nesemnificative, iată că în cazul supermineralierului de 170.000 tdv „22 Decembrie 1989” ele sunt foarte importante și cât se poate de evidente! În timpul primului voiaj au fost sesizate fisuri la puntea principală. Să fie oare o prevestire a divinității?

*

După București și Cluj, se pare că municipiul Constanța va fi al treilea din România în care prestigioasa asociație de promovare a afacerilor și comerțului internațional World Trade Center va deschide o filială. Vizita lui Eric Bartha, director general al WTC, și declarațiile sale după periplul constănțean sunt argumente demne de luat în seamă. Deie Domnul...

*

La Cernavodă și Constanța s-a desfășurat a IX a ediție a „Reuniunii interjudețene de muzică ușoară Ioan D. Chirescu”, cu participarea unor prestigioase coruri din țară.

*

Seria „deplasărilor” în străinătate a elitei județului Constanța continuă într-o mare veselie, dar rezultatele cât de cât importante se lasă în continuare așteptate. Recenta „plimbărică” prin Turcia a prefectului, primarului, a altor VIP să fie cauza valului de napolitane „Coucou-Roucou” care au invadat sin senin piața constănțeană? Pe când o contra-ofensivă a renumitelor firme „Turbo” și „Duru”?

*

Ca o recunoaștere a senzaționalei victorii a viceprimarului Vintilă în războiul de trei zile împotriva gunoaielor din Constanța, la... Mangalia a avut loc cea de a IV a Conferință Națională a Asociației Profesionale și Patronale a Gospodăriei Comunale și Locative din România. S-a discutat mult și cu folos, dar uite că iarna a și sosit  și perspectivele sunt de-a dreptul sumbre.

„Destinul medicinei, destinul omului (II)” (SÂRBU 1993)

 dr. Vasile Sârbu, Destinul medicinei, destinul omului (II), „Tomis”, Constanța, 1993, noiembrie

1.Îngăduiți-mi să nu fiu de acord cu Jaspers care-l compara pe medic cu Dumnezeu, pentru că noi, creștinii, îl înțelegem pe Dumnezeu altfel, la marginea oricărei limite, jertfindu-și unicul Fiu pentru noi, pentru viața noastră veșnică. Treapta care ni s-a dat nouă este aceea în care ar trebui să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.

Înțeleasă sub raportul profesiunii medicale, ideea de umanism ne obligă sub jurământ să ne iubim aproapele mai mult decât pe noi înșine. Unui student la medicină, după o abilă destructurare și refacere, remodelare, i se creează această aură a omului la care poți merge să-i predai cu seninătate o bucățică din tine spre a ți-o analiza sau să-i predai trupul spre a-l vindeca.

Umanismul medicului este încorporat așadar în fiecare fibră a sa, atât de adânc, încât ar vindeca și pe ucigașul fratelui său la fel de bine ca pe mama sa, pentru a-l preda justiției sănătos.

Arta vindecării în orice tratat este descrisă la fel pentru un rege și pentru ultimul muritor de rând. Câte limbi cunoscute de dumneavoastră au pentru profesiunea de asistentă medicală alternativa de „SORĂ” cu tot ce înseamnă acest cuvânt?

2.Medicul, într-adevăr, este pus în slujba sănătății semenilor săi. Privit prin prisma deontologiei, el realizează această misiune într-un mod particular în zilele noastre. Aș putea cita numai o parte din nuanțele epocii: un respect remarcabil pentru bolnavul incurabil sau cu handicapuri majore, ideea acceptării donării unuia sau mai multor organe pentru a se transplanta semenilor noștri, în timpul vieții sau în cazul suprimării accidentale a firului existenței noastre, ideea că tehnicile moderne ne îndepărtează de ființa umană și de suferința sa clinică penetrând spre diagnostic nu cu ochii și palmele, ci cu sonde, fascicule, particule, calculatoare. La elaborarea unui diagnostic și a unui plan terapeutic participă în zilele noastre zeci de persoane, unele anonime pentru bolnav.

Ar fi multe de spus, dar poate ar fi interesant de reținut o „durere deontologică” și anume degradarea sau erodarea efortului profesional în fața suferinței bătrânilor. Personal îi îndrăgesc ca și pe copii și ori de câte ori operez un vârstnic, văd în el tânărul falnic care a fost. Este trist că bunicii noștri se tem că pășind pragul spitalului (...) pe care tot ei le-ar fi primit cu câțiva ani în urmă, și cred că o resimt ca pe o invitație la resemnare și la masa tăcerii. Mi se pare moral să-i îngrijim exemplar, să le spălăm mâinile și picioarele fără sfială, să le oferim brațul, să le sprijinim privirea, care ne cercetează reacțiile expeditive și sumare.

3.O facultate de medicină se clădește cu cadre didactice, echipamente și dotări de învățământ și cercetare, într-un oraș acceptabil ca mărime, pentru a le da studenților șansa să se întâlnească cu „patologia” în practică. Constanța este ideală pentru aceste cerințe. Seismul din decembrie 1989 a destabilizat o vreme învățământul universitar și mi-a dat posibilitatea să iau contactul cu profesori sau asistenți care au demarat cu brio învățământul medical constănțean la nivelul punctului de pornire numit Facultatea din Iași, din Craiova, din Tg. Mureș, din București.

A fost ca un transplant și m-am îngrijit să fie bine pus în funcție, în valoare. Ba chiar au simțit ambiția de a face aici mai bine și mai mult decât acolo de unde plecaseră. Așa s-au conturat primii doi ani de facultate la nivelul învățământului tradițional românesc.

S-a petrecut apoi un fenomen care ne-a pus chiar într-o postură favorabilă și chiar invidiată. Am condus relațional spre vest această barcă, utilizând medicii și profesorii care ne-au vizitat spitalul în scopuri umanitare, venind din Franța, Anglia, Spania, Italia, Japonia etc. Aceștia au cu noi proiecte, întâlniri, schimburi de studenți, de cadre didactice, ne-au oferit burse, ne-au așezat sub umbrela Comunității Europene, ne-au finanțat la cote înalte procesul de învățământ. O parte din cursuri sunt ținute de profesori vizitatori din București sau din țări dezvoltate.

Să fiu sincer, mă tem pentru studenții altor  facultăți de medicină în concurență loială cu studenții constănțeni. Învățământul clinic este remarcabil predat de profesorii cărora doar galoanele le lipseau cât n-a fost facultatea înființată. Aproape toți puteau fi conferențiari sau profesori de 10-15 ani. Unii au și fost cadre didactice, apoi s-au stabilit la Constanța, renunțând la învățământ. Cursurile clinicienilor noștri, deja editate la Constanța, se vor vinde cu bani grei în anii care vor veni.

4. Medicul este într-adevăr supus în permanență unor frământări pentru elaborarea diagnosticelor sau a schemelor terapeutice, mai ales prin irepetabilitatea lor.

Nu toate segmentele acestui proces se prezintă bolnavului, pentru a nu transforma o consultație într-un curs universitar. Deciziile sale pot fi brutale. De exemplu, într-o obstrucție de aortă, survenită printr-o embolie, i se propune bolnavului, în situația prezentării tardive la medic (peste 6 ore), amputația ambelor membre inferioare. Raționamentul este simplu: neoperat, bolnavul este amenințat de deces. 

5.Nu, în nici un caz nu. Medicul merită respect din partea societății. El îi respectă pe cei suferinzi și îi protejează pe cei sănătoși, vaccinează copii, ajută mamele să-i aducă pe lume, luptă cu durerile lumii, fără o clipă de rătăcire în ideea de dominare a vreunei grupări sociale.

6.Medicul de familie presupune un supliment de cunoaștere și de adeziune la pacient, de urmărire în timp a evoluției sanitare și sociale a familiilor.

Ca sistem este superior celui îndeobște cunoscut (dispensare teritoriale sau de întreprindere), recunoscut și aplicat în toate țările civilizate. 

Există medici preferați de pacienți, pentru că și medicii sunt inegali; chiar un medic este inegal cu el însuși  de-a lungul unei cariere, din punct de vedere al curbei profesionale.

De exemplu, un chirurg este asemeni unui tenor, are o curbă profesională crescendo acumulativă în teorie și practică, un vârf, de fapt un platou maximal urmat de un declin inevitabil generat cel mai adesea de progresul unei noi generații care trece pe lângă el.

7.Privatizarea în medicină servește atât pacientului, cât și medicului. Într-un sistem de asigurări de sănătate pentru pacient nu este aproape nici o diferență dacă se adresează sistemului de stat sau celui privat. În sistemul privat condițiile sunt mai bune, echipamente medicale mai moderne, șansele de reușită mai bune, cel puțin pe plan psihologic, dar foarte adesea și în practică. Pentru acest supliment de dotare și de îngrijire medicală, pacientul, în afară de asigurare, plătește și o sumă de bani, folosit atât pentru o salarizare superioară a cadrelor medicale, cât și pentru procurarea permanentă de echipamente tot mai sofisticate.

Sigur că te simți bine într-un spital privat cu 20-30 de paturi, numeroși medici, asistente și infirmiere în jurul tău, curățenie, ambianță deosebită, tratament ireproșabil etc.

Acest lucru este bun și pentru sectorul de stat care luptă să fie la același nivel și deseori chiar se întâmplă acest lucru.

„Țăranul român între disperare și speranță” („TOMIS” 1993)

 ?, Țăranul român între disperare și speranță, „Tomis”, Constanța, nov. 1993

(...)

Locul vechiului sistem agricol l-a luat modelul sovietic. Au apărut întovărășirile, GAS, GAP și SMT, replica românească a colhozurilor și sovhozurilor. Decizia politică a trecut înaintea celei economice și s- a substituit legilor pieții. Voluntarismul a devenit o practică decizională curentă.

Exodul populației rurale

Comparând la fiecare plenară și congres socialismul cu capitalismul, liderii comuniști și-au propus să desființeze și țăranul. Ocupa o pondere mult prea mare în structura socială a țării, nu își prea modela conștiința după cea a clasei muncitoare, iar forța sa productivă era mai prejos decât cea a fabricilor. Drept urmare a fost declarat cel de-al doilea șoc istoric din viața „aliatului” muncitorimii, industrializarea. Conform directivelor de partid, au apărut, în tot locul, fabrici și uzine, iar alături de ele infrastructura noilor așezări muncitorești. Pentru a finanța această politică, „satârul” prețurilor și impozitelor, dirijat de planificarea centralizată, tăia porții mari din drepturile țăranilor, dirijându-le spre industrie. Semnificativ în acest sens este faptul că Anuarul statistic al RSR publica structura costurilor de producție din industrie, dar omitea să redea și situația din agricultură. Se evita cunoașterea adevărului despre politica de falimentare a agriculturii.

Țăranului i-a fost confecționat, de liderii comuniști, un statut inferior în raport cu cel al orășanului: fără pensie, fără alocație, fără sporuri pentru muncă grea, fără asigurări sociale, fără concedii plătite, fără locuință din fondul de stat, plătind bunurile de strictă necesitate, achiziționate în magazinele sătești, la prețuri superioare celor practicate pe piața orașului.  Decalajul dintre viața rurală și cea urbană, dintre drepturile agricultorului și ale muncitorului a generat un masiv exod al populației spre industrie. Rând pe rând, sătenii, care s-au simțit în putere, au plecat spre fabrici. Unii și-au trimis copiii. Alții au plecat cu întreaga familie, vânzându-și casele și grădinile pe nimic. Unde s-a putut a apărut navetismul, un cordon ombilical între „mama” agricultură și „fătul” industrie, încă netăiat de forcepsul politicii economice comuniste. La sate au rămas bătrânii, femeile și copiii. Profesorii și medicii rurali au început să dispară, colectivitatea sătească fiind tot mai mult lipsită de serviciile statului în domeniile învățământului și sănătății. Agricultura a rămas o sarcină pentru copiii orășenilor, transformați de învățământul superior în agronomi, și pentru insuficientele mașini agricole, construite de o industrie lipsită de forță și mobilitate.

Spre o agricultură făcută de orășeni

Deteriorarea lumii rurale sub raport social, demografic și biologic s-a răzbunat curând. Aratul de toamnă s-a mutat, treptat, semănatul de primăvară mai spre vară, iar recoltatul a continuat să se prelungească, an de an, până la pierderea a 30% din recoltă. Zootehnia a început să aibă pierderi tot mai mari, iar parcul de mașini agricole să se descompleteze. „Bomba” forței de muncă, amorsată de politica de industrializare din anii 60-70, a explodat la începutul deceniului 9, provocând o gravă criză alimentară. Alături de fenomenul de înfometare a populației au rămas neacoperite nevoile de materii prime ale industriei și solicitările exportului.

După încercările nerepetate și nereușite de a inversa curenții migratori, dinspre oraș spre sat, partidul comunist a găsit soluția salvatoare: transformarea orașului în rezervă de forță de muncă agricolă. Treptat, școlile, universitățile, armata, fabricile, instituțiile de cultură și sanitare, alături de pușcării, au preluat funcții agrare. Recoltatul porumbului, cartofului, sfeclei de zahăr, legumelor și fructelor a devenit sarcina orășeanului de toate vârstele și profesiile. Meseriașii și șoferii de industrie au fost transformați în mecanizatori. Muncile câmpului au devenit „blestemul” orășeanului, iar rezultatele - pe măsură.

Nefiind capabil să rezolve problemele alimentare ale populației, dezvoltarea intensivă a agriculturii rămânând un vis, partidul comunist a recurs la soluția creșterii producției agricole pe cale extensivă. S-a adoptat hotărârea măririi  suprafeței arabile prin distrugerea satelor. Numeroase vetre de sat urmau să dispară sub fierul plugului, pentru a face loc lanurilor de porumb și culturilor de cartof. Sătenii, câți mai rămăseseră, erau comasați în comune, devenite un fel de colonii de muncă forțată, cu blocuri de cămin muncitoresc, din care nu se putea evada, căci schimbarea reședinței era limitată drastic, prin lege. România urma să înregistreze cel mai cumplit șoc: ștergerea satelor din geografia sa. În interior, opoziția față de acest plan diabolic era ca și inexistentă, iar mișcarea occidentală pentru stoparea distrugerii leagănului civilizației românești era amplă doar în mass-media, în practică fiind puțin eficientă. Revoluția din decembrie 1989 a sosit la timp pentru a stopa cel de-al treilea șoc istoric.

Pentru mulți pământul e o rană

Opțiunea pentru economia de piață a declanșat procesul de refacere și dezvoltare a proprietății private în România. În agricultură, „șocul de regenerare” a țărănimii, gospodăriei țărănești și satului a fost provocat de Legea fondului funciar. Ea reglementează modul de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate asupra pământului agricol. Adoptarea legii, care s-a dorit, în primul rând, o măsură reparatorie, s-a realizat într-un context socio-geografic puternic transformat în anii dictaturii proletare.

Între recensămintele din 1948 și 1992 aproape jumătate din proprietarii pământului și urmașii lor au devenit orășeni.  În unele județe, precum Constanța, procentul este cu mult superior. Legea fondului funciar a stârnit în cei care au părăsit de voie sau de nevoie locurile natale speranțe mari. Unii visează că pământul le va hrăni familiile, iar alții, mai ambițioși, că se vor îmbogăți. Gândul că vor deveni proprietari de pământ i-a pus pe orășeni pe drumuri. Spre comisiile de aplicare a Legii fondului funciar au făcut potecă milioane de locuitori din zonele urbane și rurale. Înscrisurile îngălbenite de vreme, păstrate, așa într-o doară, ca amintiri de familie, au ieșit la lumină. La fel, registrele de înființare a „colectivelor” au fost scoase din praful arhivelor și luate la „puricat”. Și, deodată, pământul a devenit neîncăpător. Săteni și orășeni se trag prin procese, plângerile curg pe la prefecturi. Discordia umblă pe uliță. Bate la poarta rudelor, întunecă privirea noilor veniți care trec pe lângă foștii proprietari, încontrează oamenii cu oficialitățile. Tinerii se văd dați la o parte. Pământul pe care să-și clădească viitorul era prea puțin sau deloc. Ca și cei veniți de pe alte meleaguri, în urmă cu 10-15 ani, goniți de sărăcia din Moldova sau Oltenia, care nu primesc mai mult de 5000 mp, ei se întreabă „Încotro?”. Pentru mulți pământul este o rană. Legea a creat o nouă structură socială: categoriile orășenilor și sătenilor proprietari de pământ și categoria orășenilor și țăranilor fără pământ. O structură cu mari implicații în organizarea agriculturii, în randamentul ei, în asigurarea locurilor de muncă și a mijloacelor de trai, o structură care va marca viața românilor.

Lichidarea CAP un jaf istoric

Avem de a face cu un efect pervers - afirmă sociologul Raymond Bourdon - atunci când doi indivizi (sau mai mulți), urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită și care poate fi indezirabilă din punctul de vedere fie al ambilor, fie al unuia dintre ei. Reforma agrară, ca multe alte procese sociale, a generat și ea o serie de efecte perverse.

Anii 1990 și 1991 sunt ani în care s-a înregistrat cea mai gravă și sistematică acțiune de distrugere a bazei materiale a agriculturii, comparabilă cu cea provocată de un război.

Grupuri mari de țărani, sate întregi au jefuit inventarul CAP-urilor, au demolat clădiri și instalații agricole, au pus la pământ livezi și vii, au făcut praf și pulbere sistemele de irigație, au furat animalele fermelor zootehnice. Tot ce nu s-a putut lua de acasă a fost distrus. Lichidarea CAP-urilor s-a transformat într-un jaf colectiv, al cărui impuls l-a dat Legea fondului funciar. Deci, o lege, care se dorea reparatorie, a produs și un efect distructiv. Jefuitorii și-au dat seama mult prea târziu că cei care au pierdut cel mai mult sunt ei înșiși.

Ce motivație a stat la baza unor astfel de comportamente? Sentimentul țăranilor că este corect să-și ia singuri ce li se cuvine, fără să mai aștepte ca altcineva să facă împărțirea. Speranța unora de a se îmbogăți rapid. Teama altora de a nu rămâne fără partea cuvenită. Dorința de a nu lăsa să cadă pe mâna altora ceea ce nu pot lua ei înșiși. Toată această motivație distructivă nu a apărut peste noapte. Ea este un efect al degradării valorilor morale ale comunității  rurale în anii comunismului, când țăranul, tot mai sărac, era obligat să fure ca să trăiască. Legea fondului funciar a constituit scânteia care a declanșat „explozia”, iar anarhia post-revoluționară, caracterizat prin încetarea funcționării mijloacelor de control social, care să descurajeze comportamente antisociale, a întreținut fenomenul distructiv. prin gravitatea și extensiunea sa, acest fenomen reprezintă unul din cele mai mari șocuri recepționate de agricultura românească.

Unde ne duce „trenul” reformei agrare?

Reforma agrară a dezlănțuit un întreg lanț de șocuri social-economice, cu efecte contradictorii. Cu unele țăranul mai face un pas înainte, iar altele îl proiectează înapoi. Privatizarea proprietății funciare a creat o falie în sistemul organizării muncii agricole. Noii stăpâni ai pământului, țărani sau orășeni, au căutat modalități de asociere pentru a-l lucra. Au ieșit la iveală întreprinzătorii, cei gata să-și asume responsabilitatea și riscurile conducerii, dar și câștigurile mai mari. Agromecurile, specialiștii și foștii manageri din sistemul agricol au preluat inițiativa organizării societăților agricole private. Simultan au apărut tensiunile și conflictele generate de acțiunea de regrupare a societății. Structurile organizatorice firave, încă, au generat nemulțumiri între asociați. Monopolul agromecurilor asupra mașinilor și utilajelor agricole, total insuficiente și cu o stare tehnică precară, înveninează raporturile dintre agenții agricoli. Creditele de stat pentru sprijinirea sectorului privat rămân un slogan electoral. Fără bani câmpul nu este lucrat la timp, nu e fertilizat și udat. În fostele IAS-uri corupția rupe bucăți mari din avuția statului și a acționarilor privați. Directori, șefi de fermă și contabili continuă jaful declanșat de acțiunea de lichidare a CAP-urilor. Loviturile sunt recepționate „în plină figură” de producția agricolă, care se prăbușește tot mai mult la „podea”. În 1992 producția de cereale ajunge la 55% din producția anului 1989/, iar numărul ovinelor scade până la 69%.

Și, totuși, în hambarele multor țărani proprietari de pământ, grâul și porumbul sunt îndestulătoare, iar în ogradă s-au înmulțit animalele. Cei care au prin sunt preț mai bun pe piață, au reușit să-și mai construiască un rând de case pentru copii. Statutul de proprietar s-a resimțit în gospodăria țărănească.  Structurile sociale sunt în mișcare. Au apărut argații. Cei care au primit prea puțin pământ sau deloc, umblă din poartă în poartă lucrând pe simbrie și mâncare, cu ziua. Lumea capitalului și-a făcut și ea simțită prezența. Orășenii sau localnicii, care „au dat lovitura înainte sau după revoluție, au cumpărat ferme, clădiri, grajduri, instalații de la fostele CAP-uri , au înălțat brutării, carmangerii, cârciumi, mori, prese de ulei și societăți agricole. Banul și inițiativa privată crează șocuri regeneratoare pentru sistemul economic rural. Reforma a pus satul românesc în mișcare, spre o destinație necunoscută, spre care puțini călătoresc cu clasa întâi, dar toți au o mare speranță.

„După hegemonie” (IONESCU 1993)

Mihai E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Scripta, Fundația Un viitor pentru România, București, 1993, 192 p.

5 Vasile Secăreș, Cuvânt înainte

9 1.Bazele teoretice ale abordării problematicii securității

42 2.Securitatea în estul Europei: relevanțe istorice

71 3.Securitatea în estul Europei: o provocare pentru viitor

126 4.Rusia: o necunoscută anilor 90

148 5.Scenarii pentru anii 90

188 Postfață

190 Anexa I: Prescurtări

191 Anexa II: principalele organizații europene și componența lor la 1 iulie 1993.

„Universitatea Mării Negre” (ȘLAPAC & MIHALACHE 1993)

 Florin Șlapac & Adrian Mihalache, Universitatea Mării Negre. „Să realizăm o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză”, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

F.Ș. - Ce rol au aceste cursuri și care sunt speranțele legate de ele?

A.M. - Universitatea Mării Negre reprezintă o modalitate de legitimare în plan cultural a unui demrs politic privind integrarea zonei de cooperarea din arealul Mării Negre, integrare în plan economic și politic. În acest demers de anvergură de integrare regională, Universitatea Mării Negre joacă un rol cultural, de legitimator. Nu se pare că, în situația când, în jurul Mării Negre, ne privim unii pe alții cu suspiciune, latini, slavi, musulmani și creștini, având în vedere și războaiele din regiune, ni se pare că integrarea nu este posibilă decât într-un demers civilizator. O universitate, spațiu al dezbaterii libere, care să abordeze acele problem actuale care nu pot fi gestionate decât în comun. Suntem siliți să cooperăm în trei domenii principale: prezervarea mediului ambiant și al exploatării resurselor Mării Negre, managementul gestionării problemelor industriei moderne și politicul, integrarea regional în plan european. Aceste țări din zona Mării Negre își dau seama că un pas spre integrarea generală europeană trebuie să fie constituit de realizarea unei zone de cooperare. Iar în această zonă de  cooperare, universalitatea reprezintă un factor civilizator. O colaborare în planul ideilor. Deci ea se prezintă cu un sistem de programe care acționează pe aceste direcții, are 32 de cursuri, fiecare curs fiind constituit ca un proiect unidisciplinar. Cursul la care sunteți astăzi se intitulează „Managementul comparativ, european și japonez”. Ca și celelalte cursuri, el este organizat cu reprezentanți din Europa și America, în acest caz din Japonia; cursanții sunt din Turcia, Republica Moldova și România, lectorii fiind parte români, parte străini. Cursurile se desfășoară în limba engleză. Ne-am bucurat de prezența a doi profesori din Japonia: Rei Shiratori și Nobiniko Suto (Universitatea Tokay), apoi Allen Cutword din Anglia și profesorul Gubers din Olanda. Aceste contribuții nu au fost întâmplătoare, ele au fost armonizate conform unei viziuni asupra acestui proiect, o viziune care precizează locul României în înfruntarea și sinteza dintre concepțiile venite din Extremul Orient, în special cele japoneze.

F. Ș. - Ce impact credeți că o să aibă aceste cursuri?

A.M. - Aceste cursuri de vară, spre deosebire de cele organizate în timp parțial, adică opt ore de program, ne-ai obligat, lectori și studenți, să fim împreună, să realizăm o interrelație interesantă. Cursurile nu au fost constituite numai din orele de predare,ci am fost tot timpul împreună cu studenții, la masă, la plajă, s-a reușit, pe de o parte, un transfer de experiență (pentru că lecțiile au avut un caracter practic și cursanții au cele mai diverse pregătiri - economiști, ingineri, tineri care au absolvit facultatea sau oameni cu funcții de răspundere în industrie - au putut dobândi multe instrumente de lucru în domeniul de activitate), pe de altă parte s-a reușit crearea unor legături care au mari șanse de a fi finalizate  prin contacte de cercetare,pri noi proiecte care se vor face în comun, chiar de anvergură internațională.

F. Ș. - Ne puteți da exemplul unui astfel de proiect?

A. M. - Avem de gând să inițiem un proiect de amenajare ecologică a Deltei Dunării, proiect la care vor colabora Ministerul Mediului și Romsilva. Un astfel de proiect a fost discutat la prezentul curs și, probabil, că va fi, dacă nu finalizat, instituționalizat în septembrie, urmând să se desfășoare până în vara următoare

F. Ș. - În afară de Constanța, există asemenea manifestări și altundeva în țară, în altă perioadă a anului?

A. M. - Universitatea Mării Negre și-a început existența pe 15 mai cu un curs de răsunet privind integrarea europeană. Am avut în septembrie un curs extrem de interesant privind geopolitica Mării Negre (încheiat la 1 octombrie). În august au fost trei cursuri simultane - management comparativ, inteligență artificială și organizații interguvernamentale - ori o anumită interacțiune a existat între aceste cursuri și tocmai aceste interacțiuni sunt interesante. Ele nu se pot realiza decât într-un astfel de mediu, cum este Costineștiul, într-o perioadă în care fiecare se degrevează de alte preocupări, în afară de aceea de a comunica.

F. Ș. - Vi se pare deci benefică această universitate între ghilimele?

A. M. - Ghilimelele nu sunt neapărat potrivite. Ea este o universitate între ghilimele dacă o raportăm la mijloacele tradiționale puțin înguste în care înțelegem transferul de cunoștințe. dar, față de ceea ce ar trebui să fie o universitate în sensul conceptual al cuvântului, ceea ce a fost universitatea în Evul Mediu, adică o grupare de oameni care se hotărau să trăiască împreună în numele unor idei - noi suntem o universitate poate mai tradițională decât Universitatea din București.

F. Ș. - Impactul nu vi se pare totuși mic față de numărul de oameni care ar trebui să fie informați? 

A. M. - Noi avem cam 30-40 de oameni în medie pe curs. Acești oameni reprezintă, la rândul lor, o elită, ei au fost trimiși printr-un procedeu de selecție. Nu primi pe oricine. Avem 7 oameni din Chișinău care au fost selecționați în urma unui concurs sever. Nou ă ni se pare că numărul audienței nu este atât de important, cât calitatea acestui auditoriu. Fiecare dintre ei se va transforma, în zona lui de preocupări, într-un factor radiant de cunoștințe și mai ales de stil. De stil, de comportament și de abordare a problemelor.

F. Ș. - Cursul se numește management comparativ, european și japonez. Dv. credeți că modelul japonez se poate aplica și la noi?

A. M. - Nu vrea să iau modelul japonez în sensul mecanic al unui model  care trebuie neapărat urmat. Mie mi se pare că nu este neapărat necesar ca noi să adoptăm modelul japonez, ci că trebuie să realizăm în plan conceptual și chiar în plan practic, o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză, deci o sumă de proceduri care să îmbine calitățile și ale unora și ale altora.

F. Ș. - Puteți numi câteva?

A. M - Interesantă este problema optimizării proceselor tehnologice și conceptul de calitatea totală. A intra în detalii - problema optimizării proceselor tehnologice într-o manieră vest-europeană presupune întâi un studiu teoretic, apoi experimentare în laborator și apoi transferarea rezultatelor în industrie. În faza tehnologică înseamnă o durată lungă și aplicarea riscă să se facă când rezultatele sunt demodate. Abordarea japoneză reprezintă o integrare a compartimentului de cercetare-dezvoltare în compartimentul productiv, astfel încât experimentarea este realizată „in vivo” în cadrul procesului tehnologic. Noi, care avem prin educație o orientare vest-europeană, adică întâi bazele unei discipline, pe rură experimentarea în laborator și apoi transferul de cunoștințe, dar, pe de altă parte, deschidere și receptivitate față de orientarea orientală, am putea face eventual o selecție de proceduri dintr-un loc și celălalt și o adaptare la condițiile noastre. Studiind comparativ cele două abordări manageriale, am putea da chiar ceva nou, nu printr-o simplă sinteză, ci printr-o formă în car  originalul să-și spună cuvântul.