Profesorul Launchardt versus himera automobilului (URSULEANU 1981)

<
Secolul 19 ajunsese cam pe la jumătate...
În sala Institutului Politehnic din Hamburg, profesorul Wilhelm Launchardt își încheia o nouă oră a cursului de tehnică, recurgînd la același îndemn pe care-l fåcea în orice împrejurare, studenților:
- Fiți oameni cu picioarele pe pămînt! Inventați, construiți, dar nu vă preocupați de ideea deșartă și fără sorți de izbîndă a construirii unui... automobil. Așa ceva este o himeră!
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță,  București, 1981, p. 356.

Record de pasageri de taxi în 1968 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Adevăratul record mondial dăinuie încă din anul 1968: 29 de pasageri au luat simultan unul și același taxi (performanța a fost concepută de un grup de studenți afgani) valorificînd la maximum spațiul disponibil, conform unei scheme desenate dinainte. 16 persoane au luat loc înăuntru, 13 pe capotă și pe bara din spate. Capacul motorului a fost lăsat liber pentru buna vizibilitate a șoferului.
(...)
>


Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 342.

Oxford versus Cambridge în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Oxfordul*, arătînd mohorît, ca orice oraș scăldat între lumina de zi și cea de seară, părea să spună: ”Osîndit la vile, automobile și modernism, nimeni nu-mi mai poate fi de nici un ajutor”.
Celor doi tineri înfometați și legați afectiv de Cambridge**, orașul le oferi prea puține atracții pînă cînd se văzură așezați în fața unor sandvișuri cu pastă de sardele, a unor ouă fierte, pîine prăjită, brioșe, biscuiți, gem și un ceainic mare, plin. Cu fiecare înghițitură, romantismul Oxfordului devenea tot mai vizibil. Hanul bătrînesc, unde numai ei doi mîncau, focul rubiniu, draperiile roșii, trase, singurătatea atît  de intimă, toate concurau la a-i pregăti să găsească Oxfordul ”încîntător”, cînd aveau să plece din el. Trei studenți se ciorovăiră în prag, rezervară o masă pentru cină și plecară mai departe. (...)
Lumea oxfordiană era la cină și străzile aproape că se goliseră. Hoinăriră la întîmplare, alegînd străduțele cele mai strîmte, și curînd ajunseră la colegii și la zidurile lungi și vechi. Aici, tot ce era modern luase sfîrșit. Trecutul îi prinse în mreje. Donjoane*** tainice, clădiri bătrînești de piatră, înecate în clar-obscur; pasaje întortocheate, tăiate pe sub bolți abia întrezărite; brusc, ca din întîmplare, li se înfățișă un careu spațios, învăluit într-o obscuritate vag irizată, ticăind de orologii; senzația că se afla într-un oraș întunecat, și vechi, și pustiu, colcăind totuși în taină de viață și de lumina modernismului, aproape că le luă graiul; (...)
Nici unul dintre ei nu era romantic, dar pe amîndoi îi copleșise simțămîntul că se rătăciseră în păienjenișul istoriei.
- Mi-ar fi plăcut să fi studiat aici sau la Cambridge, spuse Clare.
- La Cambridge nu încerci niciodată senzația asta de ascunziș uitat. Pe întuneric, Oxfordul e mult mai medieval. Aici colegiile se înșiră în linie dreaptă. Și întorc spatele la tot ce se petrece în oraș; atmosfera de vechi e mult mai pregnantă. (...)
- Te-am jignit? Uite colegiul ăsta imens! Hai să intrăm!
- Or fi plecat cu toții. E trecut de opt; mai bine să colindăm străzile.
Hoinăriră prin Cornmarket****, apoi pe strada principală. priviră la statuile de pe partea dreaptă, apoi intrară într-un scuar întunecat, cu o clădire circulară în mijloc, o biserică în capătul cel mai îndepărtat și colegii de o parte și de alta.
- Aici trebuie să fie inima orașului, spuse Clare. Oxford are, fără îndoială, părțile sale imuabile. Orice s-ar construi pe margini, nu văd cum s-ar putea altera ceea ce-i aici.
Cu o repeziciune misterioasă, orașul se reînsuflețise; mișuna de tineri cu pelerine scurte pe braț, ori fîlfîindu-le pe umeri, ori înnodate în jurul gîtului. Croom întrebă pe unul dintre aceștia unde se aflau.
- Asta e biblioteca Radcliffe*****, aici colegiul Brasenose******, și acolo High.
- Și hotelul Mitre?
- În dreapta dumneavoastră.
(...)
- E frumos și e devreme. Ne întoarcem peste podul Magdalena, prin Benson, Dorchester și Henley.
- Oprește pe pod, Tony. Vreau să-mi văd tizul.
Luminile de pe pod aruncau scîntei în apele de cerneală ale rîului Cherwell, silueta colegiului Magdalena******* se decupa masivă în întuneric și, în depărtare, spre pajiștile colegiului Christchurch********, sclipeau cîteva lumini. De cînd ieșiseră din centru, fișii înguste de străduțe slab luminate se strecurau printre clădiri cu frontoane și portaluri cenușii. Iar rîul asupra căruia se aplecau nemișcați părea să se învolbureze misterios.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell********* , trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 221-223.

NOTE M. T.
* Oxford este un orășel situat la 84 km NV de Londra, la confluența fluviului Tamisa cu râul Cherwell. În Oxford se află cea mai veche universitate din Anglia, o structură de învățământ fiind amintită de izvoarele istorice în 1096. (http://www.ox.ac.uk/about/organisation/history)
** Cambridge este un oraș medieval, reședință de comitat, situat la 80 km NE de Londra. Este a dou acea mai veche universitate din Anglia. În 1209, în urma unor dispute cu orășenii din Oxford, unii studenți de acolo s-au stabilit la Cambridge, punând bazele viitoarei universități. (https://www.cam.ac.uk/about-the-university/history)
*** DONJON. Turnul principal al unei fortificaţii medievale, al cărui rost de ultim punct de refugiu în cazul unui asediu, era obligatoriu dublat de funcţia sa locativă. (http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/glosar/litera%20D.htm)
**** Actuala stradă Cornmarket devenise în jurul anului 1000 o arteră comercială a orașului medieval Oxford. (http://oxfordhistory.org.uk/cornmarket/index.html)
***** Biblioteca Radcliffe a fost construită în 1714 de doctorul în medicină John Radcliffe. (http://www.oxfordhistory.org.uk/streets/inscriptions/north/rsl.html)
****** Colegiul Brasenose a fost întemeiat în 1509-1512 de avocatul Sir Richard Sutton și episcopul de Lincoln, pe locul unei pensiuni studențești din Oxford. (http://www.bnc.ox.ac.uk/about-brasenose/history/212-college-history/397-a-brief-history-of-brasenose)
******* Colegiul Magadalen a fost fondat în 1458 de William Waynflete, episcop de Winchester și Lord Cancelar. (http://www.magd.ox.ac.uk/discover-magdalen/history-of-college/)
******** Colegiul Christ Church a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1542. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
********* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Latinitatea în concepția unui scriitor român la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
Pe mine, însă, deocamdată nu mă interesa nici semnătura, nici plata. Mă interesa articolul în sine. Eram foarte mulțumit de ceea ce scrisesem. Nu-mi mai aduc aminte dacă era chiar așa, dar aproximativ iată cam ce le spuneam eu studenților italieni:
„Da! Sîntem latini... Și sîntem latini nu fiindcă am citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare sau în filele cărților de istorie universală, ci fiindcă simțium că sîntem latini ori de cîte ori privirile noastre se întîlnesc și mîinile noastre se ating.”
Iar mai departe:
„Da! Sîntem latini, fiindcă purtăm în suflet cu toți la fel aceeași imagine calmă și majestuoasă amării plină de soare, care ne-a zămislit primii strămoși, findcă iubim deopotrivă Frumosul, Adevărul și Dreptatea, fiindcă știm să vorbim cu elementele naturii, cu care noi cei dintîi ne-am înfrățit, și fiindcă tot noi cei dintîi am avut darul  de la zei să domesticim cele mai sălbatice fiare ale creațiunii: Rațiunea, Inteligența și Fantezia... Și mai sîntem latini fiindcă știm să cîntăm și să plîngem la fel, să iubim și să urîm la fel, să uităm la fel...
Da! Sîntem latini, fiindcă Dumnezeu a vrut să fie așa, iar ne-am încăpățînat să rămînem în vecii vecilor latini”...
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 214-215.

București versus Paris în lumea intelectualilor români de la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneau Vachette. La București, se adună la cafeneaua „Kubler”. În genere, intelectualii sînt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atîta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineața pînă seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și cîteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sînt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strîng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitatea omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decît pînă la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămînea pe lume decît intelectualii de cafenea.
Mărturisesc, totuși, că pe intelectualii din București îi prefer intelectualilor români de la Paris. În țara ta cel puțin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar cînd n-ai face propriu-zis nimic de seamă. La Paris, însă, cred că este o lipsă de bun-simț să nu faci nimic absolut, ani de-a rîndul, cînd toată lumea se străduiește să facă în fiecare clipă cîte ceva. Poate acesta e și motivul pentru care m-am hotărît și eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am să pot face și eu nimic.
În țară, însă, e altceva. În țară sînt parcă alt om. Deși la București mă simt tot atît de străin ca și la Paris, faptul, însă, că de data asta mă găsesc în țara mea mă face să-mi afișez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sînt un om voiajat... Cunosc două țări complet, pe dinafară, și alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de geografie. În liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintîi în toate clasele... Să nu mai vorbim, însă, de ce a fost. Deocamdată mă interesează cine sînt și poate chiar ceva mai mult... cine am să fiu.
La cafeneaua „Kluber”, bunăoara, am început să fiu și eu cineva. Sînt aproape la fel ca ceilalți. Nu știu încă ce părere au de mine intelectualii din București. Cei mai mulți, însă, par a se interesa de mine mai mult decît intelectualii din Paris. De altfel, aceia mi-e teamă că nici nu erau intelectuali adevărați. Încep să cred că, deși corigent la limba română, dintre toți studenții români de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenți eminenți, sau numai stîlpi de cafenea... Teatre, însă, concerte, conferințe, expoziții de artă... i-a ferit Dumnezeu și pe unii, și pe alții...
Bine că am plecat la timp. Față de Paris, Bucureștii sînt un fel de pămînt virgin, pe care îl poți cultiva cum îți place. N-ai decît să arunci în vînt o mînă de semințe selecționate, și recolta e gata... Nu-ți trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele și ploaia pătrund în pămînt mai adînc decît orice fel de unealtă manuală. Așa e pămîntul țării noastre. Cîteodată îl faci să rodească numai cu gîndul, cu voința, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la București nu se ocupă și cu agricultura. Țăranii sînt proști - nu știu ce să facă cu rodul pămîntului lor. Mănîncă mămăligă și umblă desculți. Intelectualii, însă, beau capuținere și umblă cu tocurile scîlciate.
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 206-208.

Critică în ședință de partid în timpul regimului comunist din România (SERGHI 1958)

<
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.

NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)

Scriitor român interbelic versus fani (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.

NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)

Studentă-secretară de avocat în România interbelică (SERGHI 1938)

<
(...) Ce greu mi-a fost mie să mă înscriu la Drept, aici, ba chiar numai să-mi plătesc o taxă pentru a-mi scoate diploma de bacalaureat!... Dar, mai ales, ce greu mi-a fost să-mi găsesc de lucru!
Avocații n-aveau nevoie să-i plătească pe secretari. Licențiații în Drept fiind obligați să facă practică de avocat în biroul unui „maestru”, băteau la ușa lui, cereau să facă ucenicie. Cu atît mai greu era pentru un student de anul întîi să găsească o ușă deschisă. Să fie plătit pentru munca lui, nici nu se pomenea! Cînd ucenicul era o fată, și mai ales frumoasă, se opunea nevasta: „N-avem nevoie de o fustă”. Cînd maestrul nu era însurat, punea mama piciorul în prag: „Nu vreau ca băiatul meu să se însoare cu o sărăcie”. Dar nici mama mea nu s-a lăsat pînă nu mi-a găsit de lucru în biroul unui avocat. „Îl cunosc de cînd eram mică. Venea la tata să-și repare ceasul.”
(...)
Uneori m-apuca deznădejdea. Voiam să mă înapoiez acasă, să stau la bucătărie, lîngă mașina de gătit, să-mi încălzesc picioarele, și apoi să-mi caut o slujbă, oricare alta. Numai doream altceva decît să lucrez undeva unde să-mi fie cald. Dar tot eu reveneam: „Trebuie să mai am răbdare, să-mi termin studiile, să am voință, să muncesc în orice condiții, casă ajung într-o zi avocat! (Mă impresionase în copilărie un film Themis.. Un film de dragoste. Avocata în robă îl apără pe nevinovat și se mărită la urmă cu el.) Am să pledez, ca la teatru, în fața curții cu juri și am să-mi cîștig existența. Numai atunci voi respira liber, voi păși în stradă ca un om întreg, nu arătată cu degetul: <<Uite, săraca, nu s-a măritat... N-a avut zestre... Și ce fată a fost!... Dar dacă n-a avut zestre, n-a avut nici noroc.>> Mama nu va mai ofta, Cobadin nu va mai îndrăzni”... Voiam să mă încredințez că n-a avut dreptate cînd a afirmat că dacă nu faci un compromis în viață, la început, ești nevoit să faci pe urmă o mie... Nu poate să fie așa! Dar dacă nu sînt în stare să rabd de frig și să mă înghesui în autobuze și tramvaie, să îndur oboseala și foamea, înseamnă că deosebirea între mine și toate domnișoarele pe care le întîlnesc la ceaiurile dansante nu e prea mare.
Maestrul îmi plătea abonamentul de tramvai, urmînd ca clienții să-mi dea și ei cîte ceva... „Dacă nu curge, pică”, avea obiceiul să spună. Ba chiar cîteodată îi spunea clientului: „Dă-i fetei ceva bani, să aibă de cheltuială...”, iar mie îmi făcea semn că nu-i nevoie să-i cheltuiesc... Clipirea aceia din ochi mă scotea din sărite. Îmi venea să arunc banii. Și totuși îi luam...
(...) Într-o zi, cerînd o condică, grefierul mi-o dădu imediat, fără să-și dea seama că un „maestru” din cei mai cunoscuți o ceruse înaintea mea.
„Și dumneata ți-ai pierdut capul! se supără bătrînul avocat. (Apoi, către mine, pe jumătate în glumă.) Ăi fi dumneata raza de soare a tribunalului, dar eu tot nu vreau să-mi pierd rîndul! (Și văzîndu-mi ochii speriați.) O să ne plîngem la barou... da, da, o să ne plîngem. Ești primejdios de frumoasă.”
(....)
>

Societatea franceză postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar al unei mici firme pariziene, care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând apoi asupra vechii şi noii lui vieţi.

<(...)
Am aruncat o privire rapidă peste articolele de politică internă şi  internaţională. Am aflat, încă o dată, că în ţară oamenii nu se înţelegeau, că nemulţumirea ţăranilor creştea, a muncitorilor de asemenea, la fel ca a personalului, a meşteşugarilor şi negustorilor. Se putea observa că poliţia se săturase şi ea, agenţii ameninţând că vor ocupa ministerele. Intelectualii erau înfuriaţi. Studenţii, de asemenea, pentru că nu voiau să lucreze sau pentru că nu era de lucru  pentru ei şi pentru că era posibil să nu-ţi găsească serviciu după terminarea studiilor grele, plicticoase, inutile sau dimpotrivă, atât de interesante şi indispensabile progresului umanităţii, încât trebuiau remunerate cu mult mai bine. Ei n-ar avea deci recunoaşterea pe care o meritau în această societate care nu valora, totuşi, nimic. În legătură cu acest subiect gândeam la fel, dar motivele mele nu erau aceleaşi cu ale lor: societatea nu poate fi fondată pe nici o morală, pe nici o religie, condiţia existenţială a omului este, în sine, social şi extrasocial, inadmisibilă. Nu citesc niciodată articolele teoretice pînă la capăt.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 52.

O scrisoare a lui M. Eliade către C. Rădulescu-Motru din 1937 (HANDOCA 2005)

<
Am publicat peste 1200 de scrisori emise de Mircea Eliade* în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar, intitulat Europa, Asia, America, apărut tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
(...)
Cea de-a treia misivă publicată de noi e scrisă în iulie 1937. La 30 de ani Eliade era asistent onorific la catedra de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu**. Ţinea cursuri în amfiteatrul ''Titu Maiorescu''*** (de la etajul I) al Universităţii din strada Edgar Quinet şi conducea seminarii. Studenţii (de atunci) şi biografii (de astăzi) referindu-se la el nu vorbesc despre un asistent, ci despre un profesor.
(...)
Cu toate acestea Ministerul Educaţiei Naţionale trimite la 4 iunie 1937 o adresă către Facultatea de Litere Filozofie, prin care cerea îndepărtarea din învăţământ a lui Mircea Eliade învinuit de pornografie în romanul Domnişoara Christina****.
La acest comunicat se referă scrisoarea alăturată.
În ziarele şi revistele bucureştene şi din provincie, în lunile iunie şi iulie 1937 au apărut zeci de articole de solidarizare cu Mircea Eliade. Îşi spun cuvântul: Constantin Noica*****, Arşavir Acterian******, Petru Manoliu*******, Mircea Mateescu********, Octav Şuluţiu*********, Alice Botez**********, Octavian Nistor*********** şi mulţi alţii. Desprind câteva fraze din articolul impregnat de sarcasm a lui Emil Cioran************: ''Comunicatul pe care l-a publicat acel Minister al Educaţiei Naţionale este monstruos şi criminal. Mircea Eliade dat afară din Universitate pentru imoralitate? La urma urmei, s-ar putea ca Ministerul să aibă dreptate. Căci nu este imoral să fi scris cincisprezce volume până la 30 de ani? (...) (Vremea*************, nr. 492, 20 iunie 1937)''

Protestul celor peste 150 de studenţi de la Litere şi Filozofie apărut în Vremea din  20 iunie 1937 este urmat de texte asemănătoare semnate de studenţii de la Politehnică, Ştiinţe, Medicină, Teologie. Toţi sunt indignaţi de hotărârea arbitrară luată împotriva lui Mircea Eliade.
Peste câteva zile, Comitetul Societăţii Scriitorilor români îl sărbătoreşte pentru monumentala sa lucrare: ediţia critică în două volume B. P. Hasdeu**************. Însuşi Constantin Rădulescu-Motru*************** a luat parte la banchetul organizat la Capşa**************** în onoarea sa.
(...)

[Către Constantin Rădulescu-Motru]
[iunie 1937]
În ziarele din 3-4-5 iunie a apărut un comunicat al M[inisterului] Ed[ucaţiei] Naţio[nale] de a cărui gravitate vă puteţi cu uşurinţă convinge. Din cauze necunoscute mie, acest com[unicat] s-a bucurat de o extraordinară publicitate, el fiind tipărit în paginile politice a[le] celor mai răspândite ziare. Termenii în care a fost redactat acest com[unicat], faptul că el se întemeia pe un dublu neadevăr, afirmând că eu aş fi fost exclus pentru totdea[una] din învăţă[mânt], p etemeiul pornografiei lit[eraturii] mele, printr-o hotărâre a Decanatului şi Senat[ului] Univ[ersităţii] - faptul mai ales că se vorbeşte de ''imoralitatea'' mea, mă face să cred că intenţia autorului com[unicatului] a fost să mă compromită definitiv în opinia publică, închizându-mi orice posibilitate de afirmare pe tărâmul ştiinţific şi universitar.
Domnule Decan,
Am avut cinstea de a vă fi fost elev şi nu unul dintre cei mai lipsiţi de merite. Am publicat cincisprezece lucrări de specialitate, unele din ele în limbi străineşi care au fost bine primite de savanţii europeni şi americani. În timp de patru ani, cât am fost asistenţa Dlui Conferenţiar N[ae] I[onescu], am ţinut cursuri şi seminarii pe care le socoteam ca o nimerită pregătire pentru cariera mea ştiinţifică şi pedagogică. Deodată, fără să înţeleg nici eu bine ce s-a petrecut, un com[unicat] al Min[isterului] de Ed[ucaţiei] Naţ[ională] mă scoate din rândul oamenilor şi vrea să mă înmorm[ânteze] la 30 de ani, în mijlocul studiilor mele. Com[unicatul] vorbeşte de imoralitatea mea. Inutil să vă spun, Dle Decan, cât e de gravă, de definitivă această nemeritată insultă.
Pe temeiul unei sentinţe a Min[isterului] se vor găsi curând oameni care se vor ruşina să-mi întindă mâna. Şi asta mi se întâmplă tocmai când eu socoteam că am dreptul la un cuvânt de laudă, în urma muncii de patru ani încheiaţi pentru editarea lui B. P. Hasdeu.
Dle Decan,
Cinstea mea, viitorul carierei mele ştiinţifice, liniştea mea stau în mâinile Domniei voastre. Dstră care mă cunoaşteţi şi-mi cunoaşteţi munca şi puţinele daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu nu mă veţi lăsa să fiu terfelit şi îngropat de viu pe nedrept, cu brutalitate, cu perfidie, cu ură.
[Mircea Eliade]
>

SURSA
Mircea Handoca*****************, Mircea Eliade inedit, ''Origini''/Norcross, USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-60.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://istoria.md/articol/596/Mircea_Eliade,_biografie)
**Nae (Nicolae) Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
***Titu Maiorescu (1840 Craiova - 1917 Bucureşti)
****Domnişora Christina (http://www.humanitas.ro/humanitas/domnisoara-christina)
*****Constantin Noica (1909 Vităneşti/Teleorman - 1987 Păltiniş/Sibiu) (http://www.humanitas.ro/constantin-noica)
******Arşavir Acterian (1907 Constanţa - 1997 Bucureşti) (http://istoriiregasite.wordpress.com/tag/arsavir-acterian/)
*******Petru Manoliu (1903 Mihăileni/Botoşani - 1976 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Petru_Manoliu)
********Mircea Mateescu (http://www.miscarea.net/w/?p=4346)
*********Octav Şuluţiu (1909 Bucureşti - 1949 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Octav_Sulutiu)
**********Alice Botez (1914 - 1985) (http://www.observatorcultural.ro/Biografie-Alice-BOTEZ-%281914-1985%29*articleID_12884-articles_details.html)
***********Octavian Nistor (http://epistematic.blogspot.ro/2012/12/octavian-nistor-filosofie-neokantiana.html)
************Emil Cioran (1911 Răşinari/Sibiu - 1995 Paris) (http://www.humanitas.ro/emil-cioran)
*************''Vremea'' (http://ro.wikipedia.org/wiki/Vremea_%28ziar%29)
**************Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 Cristineşti/Hotin/Rusia - 1907 Câmpina/România) (http://www.istoria.md/articol/24/Bogdan_Petriceicu_Ha%C5%9Fdeu)
***************Constantin Rădulescu-Motru (1868 Butoieşti/Mehedinţi - 1957 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/corespondent_mircea_eliade__constantin_rdulescu-motru)
**************** ''Capşa'' (http://destinatii.liternet.ro/articol/121/Krikor-H-Zambaccian/Capsa.html)
***************** Mircea Handoca (1929 Botoşani - ) (http://www.crispedia.ro/Mircea_Handoca)

Germania a comemorat „Noaptea de Cristal“, când a avut loc pogromul evreilor

Cuget Liber 11 noiembrie 2013

Studiul de 75 de ani de la Harvard dezvăluie secretele unei vieţi fericite

Adevărul 26 aprilie 2013

O tânără englezoaică în lumea universitară din Germania imperială (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence (1885-1930) publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

La începutul volumului autorul o prezintă pe eroină, vorbind și despre educația ei.

<În realitate era una dintre acele femei foarte moderne*, meditative, care cumpănesc întruna persistent și laborios. Își făcuse o parte din studii în Germania, la Dresda; trebuise să le părăsească în grabă odată cu izbucnirea războiului** și să se întoarcă acasă. Și cu toate că nu se putea gîndi la viața ei de acolo decît cu amară ironie acum cînd Germania sau cel puțin mitralierele germane îi zdrobiseră viața***, totuși petrecuse la Dresda zile foarte fericite. Sau poate că nu fericite, dar pline de emoții. Fusese profund mișcată de viața, de muzica, de discuțiile abstracte germanice, de filozofia lor. Nesfîrșitele dezbateri pe felurite teme îi încîntaseră sufletul. Cum mai vorbeau studenții de la filozofie, cei de la economie politică, tinerii profesori de literatură sau etnologie, cei de limbi clasice sau de științe! Și cum o mai ascultaseră! Și cum îi mai ascultase ea pe ei, tocmai pentru că și ei o ascultau!>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, 1991, pp. 13-14.

NOTE M.T.

*Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a reprezentat perioada de început a mișcării de emancipare a femeilor, marcată și de accesul la învățământul superior.

**Primul Război Mondial (1914-1918), în care Marea Britanie și Germania au luptat în tabere diferite.

***Tânărul soț al eroinei fusese rănit pe front și rămăsese paralizat.

Pontica `72 la Constanța („Litoral” 1972)

<
Ora 10, la Teatrul de dramă și comedie: Deschiderea oficială a manifestărilor, iar la ora 10,30 spectacol în premieră cu piesa „Io, Mircea Voievod” de Dan Tărchilă.
Ora 10,30, la librăria „Mihai Eminescu”: deschiderea expoziției de carte social-politică și întîlnire cu reprezentanți ai Editurii Politice.
Ora 10,30 la Biblioteca municipală: deschiderea expoziției de carte „Rarități bibliofile în colecția Bibliotecii municipale din Constanța” și deschiderea sesiunii de referate și comunicări „Biblioteca - mijloc important de cunoaștere a cuceririlor științei și culturii”.
Ora 11: în aula Institutului pedagogic: „Literatura contemporană și problematica vieții spirituale a tinerei generații” (întîlnire între studenți și scriitori).
Ora 12: la Casa pionierilor: „Frumusețea copilăriei noastre la cea de -a 25 a aniversare a Republicii” (deschiderea expoziției de desene ale pionierilor din municipiul Constanța).
Ora 19: la Poșta centrală: proiecția în aer liber a filmului documentar „La porțile țării”.
>

SURSA
***, Pontica `72. Manifestările de duminică, 22 octombrie, la Constanța, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p.?.

Studenții în Constanța interbelică (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011 

(...) echipele din Constanța și Ialomița, la Cernavoda, clubul a câștigat trofeul Axiopolis.

Unul din cei mai buni sportivi constănțeni, student pe atunci, Tasse Protopopescu, fost președinte al societății sportive Tricolorul, a fost conducătorul echipei naționale la Olimpiada internațională de la Paris în 1924.

Societatea sportivă Tricolorul a susținut pe cheltuiala ei înființarea Ateneului cultural Sf. Gheorghe, cohorta de cercetași Ovidius din Constanța, a pregătit piesa de teatru Între filologi de D. A. Pătrășcanu, reprezentând-o de multe ori pe scenele din Cernavoda, Medgidia, Bazargic. Societatea a înființat o secție corală și culturală. Președintele comisiei sportive FBA, T. Răducanu.

În vara anului 1935, prin organizația „Frontul Național Român” legionarii deschid la Carmen Sylva o tabără de muncă. Au autorizație oficială pentru pregătire militară. A venit și Corneliu Zelea Codreanu, care a vizitat satele din jur, adresându-se locuitorilor cu lozinci legionare(31). Ședințele legionare de la Carmen Sylva conduse de Căpitan adunau pe malul mării peste o mie de camarazi, ba chiar și studenți polonezi și cehoslovaci. Cu munca tinerilor legionari a fost terminată șoseaua Eforie-Techirghiol. În 16 august 1936, în tabăra Carmen Sylva, la o nouă ediție estivală de muncă și instrucție, s-a organizat o mare serbare la care a participat și populația din Constanța. Un al doilea spectacol a fost susținut de copiii de mineri aduși de mișcarea legionară la băi la mare(32).

În acest fel a fost construită și clădirea din incinta spitalului din Mangalia care este astăzi sediul Protoieriei. Întreaga construcție a fost proiectată și ridicată de studenți legionari, prin muncă voluntară.

În 1924, acad. Gh. Marinescu conferenția pentru strângerea de fonduri în vederea realizării de edificii culturale și sociale, acționând oriunde era chemat. În 1924, îi scria lui Iosif Dona: „După cum știi, studenții în medicină își doresc căminul lor, destinat a-i pune, în parte, la adăpost de mizerie. Este a noastră datoria de a-i ajuta. Am făcut la București două conferințe, care le-au adus 20.000 de lei”. Îi scria că va ține la Constanța o conferință în folosul Liceului „Mircea”. „Nu uita, iubite Coleg, că avem datorii sfinte de împlinit față de studenți, și orice mână de ajutor ce le dăm vine și în folosul țării și al nostru”(33).

Viața de asociație studențească se întreține cu fiecare promoție, cu fiecare generație. În timp de pace și în timp de război. O ultimă consemnare a activității studenților constănțeni de la diferite universități datează din 1948. Sub titlul Studenții constănțeni folosesc timpul liber al vacanței muncind voluntar pe stadionul orașului și organizând festivaluri artistice: „Studențimea constănțeană, venită în vacanță constituită în brigadă, a muncit în zilele de 29 și 30 mai pe șantierul stadionului. Printre ei, studentul Nestor Gheorghiu(34), președintele organizației Cercului studențesc. În același timp, au prezentat pe scena căminului cultural din cartierul Coiciu un program artistic.(35). (...)

Revista „Ovidianum” a Universității „Ovidius” Constanța (CIUPINĂ & LĂPUȘAN 2011)

Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

(...)

Președintele colegiului de redacție este prof. univ. dr. Victor Ciupină, redactor șef  Aurelia Lăpușan, secretar general de redacție Cristina Tamaș, tehnoredactor Traian Voineagu, Mai târziu a fost angajată ca redactor Cristina Lazăr, absolventă a primei serii de studenți ai specializării jurnalism din cadrul Facultății de Litere și studentul informatician Gabriel Voicu, tehnoredactor.

În același timp a fost lansat un site al Universității, conceput și întreținut de Daniel Pomparău, student la Facultatea de Matematică și Informatică.   

Odată cu apariția revistei proprii, cele mai importante evenimente legate de viața universității vor fi arhivate și folosite ca surse în diverse studii monografice, inclusiv în această lucrare.

Într-un cadru festiv, de mare încărcătură emoțională, rectorul Universității, prof. univ. dr. Victor Ciupină, a punctat importanța spațiului academic constănțean de-a lungul timpului, reperele care au dus la dezvoltarea europeană a învățământului superior ovidian de astăzi. 

„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)

 G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța

Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor  sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.

La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.

După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.

Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată.  Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.

Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.

Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau  rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.

Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.

Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.

Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.

Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.

Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.

Români în orașul elvețian Geneva (ARGHEZI 1997)

Baruțu T. Andrei, Geneva internațională, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

Cunoscut mai ales din confruntările și reuniunile politice internaționale, orașul Geneva a căpătat, încă din timpurile trecute, un renume care nu se dezminte nici azi.
La o distanță de peste 500 km de Paris și aproximativ 2000 km de București, Geneva are o populație de peste 150.000 locuitori stabili. Oraș principal cantonului cu același nume, el are ca inscripție pe steagul propriu, ca și pe sigiliile oficiale, expresia latinească: „Post tenebras lux ”. (După întuneric, lumină) Cum fiecare canton elvețian are un steag propriu, ca și un sigiliu particular, cel al Genevei, sub care s-au purtat diverse bătălii în cursul istoriei locale, este compus din două părți: o jumătate poartă simbolic o aripă de vultur, iar cealaltă parte o cheie, semnificații de avânt, dar și de deschidere spre realitățile epocilor și a spiritului umanist. La început catolică, Geneva a trecut la protestantism sub impulsul lui Calvin în 1532. Astăzi spiritualitatea geneveză este împărțită între catolici protestanți majoritari, fiecare cu instituțiile bisericești separate, dar cu un spirit liberal general. Din secolul 18, Geneva este locul unei vieți intelectuale deosebite, având în frunte pe Jean Jacques Rousseau căruia, mai târziu, i s-a ridicat o statuie pe o mică insulă locală. O altă mare personalitate a Genevei, dar și  alumii,  a fost Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii.
Dintre marile instituții internaționale și muzee celebre, e de notat sediul ONU, fost al Societății Națiunilor, la care și-a adus io importantă contribuție diplomatul român Nicolae Titulescu, Muzeul Ariana (ceramică, sticlărie) ca și muzeele de Artă și Istorie, de Etnografie și folclor, de Istorie naturală, Biblioteca universitară, ca și sediile multiple ale organizațiilor internaționale sau edificiile religioase ori clădirile din Orașul vechi, mărturisind valorile unei culturi proprii.
Geneva, ca oraș, este împărțită în două zone distincte prin partea finală a lacului Leman, care, alimentat de râul Ron, continuă cursul prin reunirea cu Arva, alt râu, pe teritoriul francez până la vărsarea în Mediterana, în vecinătatea orașului Marsilia. Cele două zone ale Genevei (malul stâng și malul drept) sunt reunite printr-un pod numit „Pont du Mont-Blanc”, vecin marelui „Jet d eau”, de fapt, o țâșnitoare imensă care a devenit un veritabil simbol al orașului. La capătul nordic al acestui pod magnific, se află un important parking de automobile, construit sub apele lacului Leman.
La Geneva a locuit și a intrat în normalitate pianistul român Dinu Lipatti, de asemenea desfășurat o vie activitate etnograful Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor Internaționale de folclor. Amândoi au rămas pe veci în țărânele genoveze, zălog de nemurire a legăturilor de prietenie româno-elvețiană. Tot aici, la Geneva anilor 1879, s-a constituit și Societatea studenților români, premergătorii unor importante evenimente cu caracter istoric pentru țara noastră.
În imediata apropiere a Genevei s-a ridicat recent o biserică românească de lemn adusă din Transilvania.
Tot la Geneva a trăit între 1905-1910 și revenit, pentru scurte perioade de tratament medical între 1959-1966, Tudor Arghezi pe a cărei locuință din tinerețe s-a așezat o placă de amintire. La Muzeul Rath, importantă instituție de artă, în 1967, cu ocazia dezvelirii acestei plăci, a avut loc și o expoziție de volume și manuscrise argheziene. 
Vorbind despre Geneva și anii de tinerețe petrecuți aici, T. Arghezi declara unui important jurnal genevez: „Fără ajutorul, fără climatul Elveției și îndeosebi al Genevei, nu m-aș fi găsit pe mine însumi (presupunând că m-am găsit) pe vremea, de mult trecută, când tânărul care am fost a cunoscut primele neliniști ale vocației. La Geneva, ca și la Fibourg, am deprins acel stil de viață numai al vostru, făcut din eleganță, delicatețe morală, vreau să spun acel sentiment al absolutei datorii față de aproapele tău, datorie de la care cred să nu mă fi abătut până azi. Astfel, mica republică Post tenebras lux  a fost școala, inspiratoarea permanentă a carierei mele întregi. Și dacă iubesc atât de fierbinte libertatea, dacă -mi iubesc patria, știu că această dragoste are ca sursă Alpii voștri, pe malurile frumosului lac Leman”. (Interviu realizat în 1967 de către un ziarist de la Journal de Geneve)
Geneva de azi este nu numai un punct important pe harta Europei și a lumii, dar și locul unde spiritul și cultura poporului elvet își are câștigat un binemeritat renume.

„Studenții străini vor fi amendați cu 180 dolari pentru fiecare restanță din toamnă” („TELEGRAF” 1994)

 ?, Pentru a combate absențele repetate la examenele din vară, Ministerul Învățământului ia măsuri drastice. Studenții străini vor fi amendați cu 180 dolari pentru fiecare restanță din toamnă. Pentru studenții români nu s-a stabilit încă un barem, „Telegraf”, Constanța, 2 aug. 1994

Așa cum bine se știe în mediile universitare, Constanța a devenit, pentru majoritatea studenților străini din România, un fel de tărâm al făgăduinței, un Mecca universitar. Transferul masiv al acestora, în special arabi și greci, către orașul Port Constanța are la bază două motivații, mai mult sau mai puțin subiective. Prima constă în faptul că „vămuirea” străinilor la examene a atins cote insuportabile în centrele universitare „cu tradiție” (Iași, Cluj, Timișoara, București), în vreme ce la Constanța ea este izolată și la valori mult mai mici. A doua motivație se referă la apropierea geografică a Constanței de țările lor de baștină. (...) Și asta pentru că majoritatea studenților străini au restanțe în toamnă. Pentru a-și da aceste restanțe ei sunt obligați să plătească integral sesiunea din toamnă. Adică 12$/zi x 15 zile = 180$. Înmulțind 180$ cu numărul de restanțe se poate ajunge la sume apreciabile. Considerăm această măsură decongestionantă și eficace. Din păcate, ea va duce cu siguranță și la o creștere a vămuirii de care aminteam, în examenele curente. Deja sunt semnale că „taxa” de trecerea unor examene nepregătite variază între 50 și 300$. Unii acordă circumstanțe profesorilor, care au salarii mai mici decât femeia de serviciu de la RENEL. (...)

„Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, „Tomis”, Constanța, 199?

În septembrie 1953, când am început cursurile anului universitar, la Facultatea de Drept din București, tensiunea întreținută de fanaticii de la organizațiile de UTM și de partid scăzuse. Din anul întâi am remarcat o fată frumoasă și blondă, Doina Stupcan, cu o alură sportivă, băiețească. Făcea parte dintr-un grup de colegi, în majoritate bucureșteni, care forma un fel de elită a promoției lor. Printre ei se remarca un băiat slăbuț, sobru, corect îmbrăcat, care urmărea atent ce se petrecea pe culoarele facultății. Era Șerban Nedelcovici, care avea să devină un scriitor important. Stabilit în Franța, în 1990, i s-a acordat titlul de Chevalier de l ordre des Artes et des Lettres, iar în 1992 Premiul Academiei Româno-Americane. În luna octombrie 1954, când eram în anul III, într-o sâmbătă după-amiază am plecat într-o excursie în Bucegi. Cred că eram vreo 80 de studenți. În tren era veselie. Tinerii își exprimau euforic evadarea din București pentru două zile. Am văzut-o și pe Doina Stupcan. Am coborât în  Bușteni când se lăsa seara. Începuse să burnițeze. La poalele muntelui, înainte de a începe ascensiunea, un student de la istorie s-a erijat în conducător al excursiei și a dat dispoziții cu privire la modul cum să escaladăm muntele, pentru a ajunge cu bine la Cabana Babele, locul de destinație. La începutul ascensiunii era veselie, se spuneau glume. Pe măsură ce oboseau, s-a instalat tăcerea. Ninsoarea se întețea. Nu bătea vântul. Prin ninsoare s-au auzit niște strigăte speriate, apoi niște comenzi ca la armată. Un student a alunecat de pe potecă și după câțiva zeci de metri s-a izbit de un brad. Câțiva studenți au coborât cu lanternele aprinse și l-au urcat pe potecă, după care mai mult pe sus l-au dus la Cabana Piatra Arsă. Studentul accidentat a rămas la Piatra Arsă în grija cabanierului și a altor turiști. Noi ne-am continuat drumul fără alte incidente până la cabana Babele. Când ne-am culcat, mai ningea lin.

A doua zi, după amiază, am plecat spre Predeal. Când am ajuns la Piatra Arsă, studentul de la Mine era în comă. Conducătorul excursiei a hotărât să-l coborâm cu o targă. S-au oferit să ajute la coborârea studentului cu targa doar vreo 5 sau 6 studenți, printre care Doina Stupcan. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o solidaritate ca în acel grup. Cred că prezența Doinei a contribuit la sudarea grupului și comportarea cu adevărat camaraderească a tinerilor. Zăpada începuse să se topească și exista pericol de alunecare. Nu știu la câte minute ne schimbam la căratul tărgii. Băieții au încercat s-o menajeze pe Doina, dar ea a refuzat. Nici noi nu vream să rămânem mai prejos. Când am ajuns la poalele muntelui, ne aștepta o ambulanță de la Spitalul din Predeal, care a luat studentul accidentat. Mai târziu am aflat că a murit. Pe ceilalți studenți din grup care au transportat targa cu studentul accidentat nu i-am mai întâlnit. Pe Doina o întâlneam zilnic în facultate și ne salutam cu simpatie.

Istoria din Bucegi am povestit-o de multe ori, elogiind comportamentul Doinei. Când am citit romanul Somnul vameșului, în trei volume, de Șerban Nedelcovici, am întâlnit mai multe personaje cunoscute, transfigurate artistic, bineînțeles, printre care și Doina.

Recent am citit „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” de D. Jela. Am aflat că Doina Stupcan, la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958, a fost arestată și condamnată la șapte ani închisoare. La Jilava a fost colegă de cameră cu Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu. Doina Jela reproduce din însemnările Monicăi Lovinescu care a încercat să reconstituie calvarul mamei sale. Monica Lovinescu a fost la Tel Aviv unde a întâlnit co-deținute cu mama sa, la Malmaison și Jilava, care, printre altele, i-au dat relații și despre Doina Stupcan. Citez din însemnările Monicăi Lovinescu: „Doina Stupcan (...) s-a remarcat prin curaj și îndârjire față de anchetatori la proces; îi aducea în fiecare zi mamei de la plimbarea prin curtea închisorii câte o floare, cu toate că un asemenea gest, dacă ar fi fost prins, ar fi fost pedepsit cu izolatorul. Astfel, mama avea prinsă în tăblia superioară a patului - deasupra ei dormea Botzie - un mic buchet care se reînnoia mereu și la care putea privi.”

Din însemnările Monicăi Lovinescu rezultă că Doina era fiică de general, așa cum de altfel se discuta în facultate, iar mama sa lucra într-o cooperativă.

Am cunoscut-o doar în treacăt pe Doiua Stupcan. Dar în cele două cazuri limită, când a ajutat la coborârea cu targa a studentului accidentat, în vreme ce marea majoritate a colegilor s-au eschivat și grija, ca față de o mamă, la Penitenciarul Jilava, pentru colega sa de detenție, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, demonstrează o mare forță de caracter.

În laboratoarele de la Facultatea de Drept care devenise ideologică aproape în totalitate, unde se încerca formarea omului nou, adevăratele caractere au rezistat. 

Este și cazul fiicei de general, Doina Stupcan.