<
(...)
La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneau Vachette. La București, se adună la cafeneaua „Kubler”. În genere, intelectualii sînt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atîta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineața pînă seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și cîteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sînt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strîng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitatea omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decît pînă la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămînea pe lume decît intelectualii de cafenea.
Mărturisesc, totuși, că pe intelectualii din București îi prefer intelectualilor români de la Paris. În țara ta cel puțin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar cînd n-ai face propriu-zis nimic de seamă. La Paris, însă, cred că este o lipsă de bun-simț să nu faci nimic absolut, ani de-a rîndul, cînd toată lumea se străduiește să facă în fiecare clipă cîte ceva. Poate acesta e și motivul pentru care m-am hotărît și eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am să pot face și eu nimic.
În țară, însă, e altceva. În țară sînt parcă alt om. Deși la București mă simt tot atît de străin ca și la Paris, faptul, însă, că de data asta mă găsesc în țara mea mă face să-mi afișez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sînt un om voiajat... Cunosc două țări complet, pe dinafară, și alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de geografie. În liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintîi în toate clasele... Să nu mai vorbim, însă, de ce a fost. Deocamdată mă interesează cine sînt și poate chiar ceva mai mult... cine am să fiu.
La cafeneaua „Kluber”, bunăoara, am început să fiu și eu cineva. Sînt aproape la fel ca ceilalți. Nu știu încă ce părere au de mine intelectualii din București. Cei mai mulți, însă, par a se interesa de mine mai mult decît intelectualii din Paris. De altfel, aceia mi-e teamă că nici nu erau intelectuali adevărați. Încep să cred că, deși corigent la limba română, dintre toți studenții români de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenți eminenți, sau numai stîlpi de cafenea... Teatre, însă, concerte, conferințe, expoziții de artă... i-a ferit Dumnezeu și pe unii, și pe alții...
Bine că am plecat la timp. Față de Paris, Bucureștii sînt un fel de pămînt virgin, pe care îl poți cultiva cum îți place. N-ai decît să arunci în vînt o mînă de semințe selecționate, și recolta e gata... Nu-ți trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele și ploaia pătrund în pămînt mai adînc decît orice fel de unealtă manuală. Așa e pămîntul țării noastre. Cîteodată îl faci să rodească numai cu gîndul, cu voința, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la București nu se ocupă și cu agricultura. Țăranii sînt proști - nu știu ce să facă cu rodul pămîntului lor. Mănîncă mămăligă și umblă desculți. Intelectualii, însă, beau capuținere și umblă cu tocurile scîlciate.
(...)
>
SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 206-208.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu