<
(...)
Pe mine, însă, deocamdată nu mă interesa nici semnătura, nici plata. Mă interesa articolul în sine. Eram foarte mulțumit de ceea ce scrisesem. Nu-mi mai aduc aminte dacă era chiar așa, dar aproximativ iată cam ce le spuneam eu studenților italieni:
„Da! Sîntem latini... Și sîntem latini nu fiindcă am citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare sau în filele cărților de istorie universală, ci fiindcă simțium că sîntem latini ori de cîte ori privirile noastre se întîlnesc și mîinile noastre se ating.”
Iar mai departe:
„Da! Sîntem latini, fiindcă purtăm în suflet cu toți la fel aceeași imagine calmă și majestuoasă amării plină de soare, care ne-a zămislit primii strămoși, findcă iubim deopotrivă Frumosul, Adevărul și Dreptatea, fiindcă știm să vorbim cu elementele naturii, cu care noi cei dintîi ne-am înfrățit, și fiindcă tot noi cei dintîi am avut darul de la zei să domesticim cele mai sălbatice fiare ale creațiunii: Rațiunea, Inteligența și Fantezia... Și mai sîntem latini fiindcă știm să cîntăm și să plîngem la fel, să iubim și să urîm la fel, să uităm la fel...
Da! Sîntem latini, fiindcă Dumnezeu a vrut să fie așa, iar ne-am încăpățînat să rămînem în vecii vecilor latini”...
(...)
>
SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 214-215.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu