„Șef” de pension de băieți în Londra de la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Cuff, dimpotrivă, era indiscutabilul șef și dandy* al pensionului „Swishtail”. El era acela care introducea vin pe ascuns în școală. El era acela care se bătea cu toți băieții din oraș. Sîmbăta i se trimitea întotdeauna poneiul de acasă. Își ținea în cameră o pereche de cizme cu turetcile sumese, cu care obișnuia să meargă la vînătoare în zilele de sărbătoare. Avea ceas de aur și priza tabac, întocmai ca și doctorul. Fusese la Operă și cunoscuse prea bine meritele celor mai cunoscuți actori, preferîndu-l pe domnul Kean** domnului Kemble***. Putea să recite patruzeci de versuri latinești pe oră. Știa să facă poezii pe franțuzește. Dar ce nu știa ele, sau ce nu putea el să facă? Se spunea că însuși doctorului Swisthail îi era frică de el.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 42.

NOTE M. T.
* Dandy era, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, un bărbat care punea accent pe aspectul fizic, limbaj rafinat și hobby-uri, mergând până la un cult al sinelui și încercînd să imite stilul aristocrat de viață, deși provenea din clasa de mijloc.(http://homepages.ihug.co.nz/~awoodley/regency/dandy.html)
** Edmund Kean (1787-1833) a fost un celebru actor englez, care a jucat și la New York și Paris. (Wikipedia)
*** Charles Kemble (1775-1854) a fost un actor englez, provenind dintr-o mare familie de artiști. (Wikipedia)
**** Mariana Răileanu, „Bâlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Latinitatea în concepția unui scriitor român la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
Pe mine, însă, deocamdată nu mă interesa nici semnătura, nici plata. Mă interesa articolul în sine. Eram foarte mulțumit de ceea ce scrisesem. Nu-mi mai aduc aminte dacă era chiar așa, dar aproximativ iată cam ce le spuneam eu studenților italieni:
„Da! Sîntem latini... Și sîntem latini nu fiindcă am citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare sau în filele cărților de istorie universală, ci fiindcă simțium că sîntem latini ori de cîte ori privirile noastre se întîlnesc și mîinile noastre se ating.”
Iar mai departe:
„Da! Sîntem latini, fiindcă purtăm în suflet cu toți la fel aceeași imagine calmă și majestuoasă amării plină de soare, care ne-a zămislit primii strămoși, findcă iubim deopotrivă Frumosul, Adevărul și Dreptatea, fiindcă știm să vorbim cu elementele naturii, cu care noi cei dintîi ne-am înfrățit, și fiindcă tot noi cei dintîi am avut darul  de la zei să domesticim cele mai sălbatice fiare ale creațiunii: Rațiunea, Inteligența și Fantezia... Și mai sîntem latini fiindcă știm să cîntăm și să plîngem la fel, să iubim și să urîm la fel, să uităm la fel...
Da! Sîntem latini, fiindcă Dumnezeu a vrut să fie așa, iar ne-am încăpățînat să rămînem în vecii vecilor latini”...
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 214-215.

Legenda lui Roman și Vlahata

 (134) (...) Singurul izvor literar care ne-o transmite este Cronica anonimă, dar nu și tradiția orală, așa cum se întîmplă cu legendele despre descălecat (vînătoarea zimbrului)  sau despre Ștefan cel Mare, izvorîte din aceeași conștiință etnică specifică Evului Mediu. Înșiși cronicarii, începînd cu Grigore Ureche, au lăsat la o  parte istoria lui Roman și Vlahata, punînd accent pe a doua parte a legendei, mai credibilă și oarecum modernizată, referitoare la descălecatul lui Dragoș. Din prima parte a legendei a rămas doar ideea că noi „ de la Rîm” ne tragem, devenind astfel unul din principiile călăuzitoare ale întregii noastre istorii naționale.
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă  formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)

(136) Originea populară a lui O din Roman și Vlahata, a numelui domnului mușatin, a orașului moldovenesc, ca și a variantelor lor existente în vreme, pare a fi confirmată de balada Copilașul lui Roman. De data aceasta nu mai avem de a face cu un caz „izolat”, de circulație restrînsă, ca în Roman și Vlahata, ci de o familie numeroasă de variante, răspîndită pe toată întinderea spațiului romanic, din nordul ori din sudul Dunării
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele”  asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)

(139) Cele două forme se regăsesc și în Țara Loviștei. Într-o colecție mai nouă, riguroasă din punctul de vedere al notației, întîlnim: Rumânie (p. 349), Românie (p. 331, 351), românesc (p. 165), Roman (toponimic, vîrf de munte, p. 325). Ultimul exemplu amintește și de ceea ce spunea Al. Viciu într-o notă de subsol, la Colinde din Ardeal (15), că onomasticul Roman/Romana este frecvent în Transilvania. O formă toponimică Rumana a fost înregistrată și de N. Drăganu în lucrarea citată (p. 396).
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens.  În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)

Redactarea lucrării științifice (ȘINCAI 1985)

Ana Șincai, Din metodologia întocmirii lucrărilor științifice, Biblioteca Centrală pedagogică/Biblioteca pedagogică II, București, 1985, 77 p.

(9) APARATUL ȘTIINȚIFIC al lucrărilor de autor. Elemente redacționale. Sinteză documentară.
(9) 1. Aparatul științific. Definiție
(9) 1.1.Terminologie
(10) 1.2. Componență
(12) 2. Notele la textul principal
(13) 2.1. Categorii
(15) 2.2.Referințe bibliografice privind
(17) 2.2.1. o publicație ca un tot
(18) 2.2.2. o contribuție cuprinsă într-o carte sau în altă publicație separată
(20) 2.2.3. un articol sau o contribuție cuprinsă într-un periodic sau într-o publicație în serie
(21) 2.2.4. Ordonarea, abrevierea, punctuația și alte precizări legate de redactarea elementelor referinței bibliografice
(25) 2.2.5. Indicative uzuale în prescurtarea referințelor bibliografice
(29) 2.2.6. Numerotația notelor în text
(31) 3. Abrevieri curente folosite în lucrări și referințe bibliografice în limba română
(31) 3.1. Cuvinte tipice românești
(35) 3.2. Cuvinte latine
(37) Bibliografie
(39) HUMBLET, JEAN-E. Pregătirea și redactarea unei lucrări științifice. Referat de A. Ș.
(50) NADOLSKI, DIETER 7 MILCIN, ARKADI E. Pregătirea auxiliarelor de lectură. Referat de M. GHițescu
(68) GHID pentru redactarea articolelor științifice destinate publicării. Document UNESCO. Traducere de A. Ș.
(76) GHID pentru redactarea rezumatelor de autor destinate publicării. Document UNESCO. Traducere de A. Ș.

APARATUL ȘTIINȚIFIC al lucrărilor de autor. Elemente redacționale.
(9) 1. Lucrările științifice sînt însoțite de un ansamblu de elemente care completează textul de bază și care sînt cunoscute sub denumirile de aparat științific sau de aparat critic, bibliografic etc. Aceste elemente care preced, însoțesc și urmează textul, au scopul de a asigura înțelegerea cît mai clară a lucrării și valorificarea cu ușurință de către cititor a informațiilor cuprinse în ea.
1.1. Denumirea de aparat științific (1) sau de aparat al lucrării se întîlnește frecvent în literatura de specialitate, în practica editorială, în activitatea de documentare și informare științifică. Termenul „aparat” este luat aici în accepția largă de „instrument” (lat. „apparatus” înseamnă „instrument”, „pregătire”), de „ansamblu al mijloacelor care servesc pentru un anumit scop” (2), de „totalitate a mijloacelor de investigație științifică folosite într-o cercetare” (3).
Aparatul critic este definit ca „totalitatea notelor și comentariilor care însoțesc o ediție critică” (4) sau „trimiterile și referințele unei lucrări științifice” (5), (...).
(1) Terminologie folosită în HCM 632/1957.
(2) Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Academiei RSR, București, 1975, p. 43.
(3) Mic dicționar enciclopedic, ed. a II a revăzută și adăugită, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 48.
(4) Dicționar explicativ al limbii române, loc. cit.
(5) Mic dicționar enciclopedic, loc. cit.