<
(...)
- La ce naiba este Chandernagore* atît de aproape de Calcutta**, se gîndi Hurree, sforăind cu gura căscată pe mușchiul muiat al butucului, dacă nu sînt în stare să înțeleg ce spun în franțuzește.
Cînd se apropie din nou de cei doi străini, era chinuit de dureri de cap și umilit, căci spunea că fiind amețit de băutură, poate nu ți-a dat seama că ce vorbește și a îndrugat cîteva cuvinte lipsite de discreție. El era un credincios al Guvernului britanic, căruia i se datora prosperitatea și cinstea țării, și stăpînul său din Rampour*** profesează aceeași convingere. La auzul acestor cuvinte cei doi începură să facă glume pe socoteala lui și să-i repete ceea ce el spusese, pînă cînd bietul om, silit de zîmbetele lor dulcege și șirete clipiri din ochi, trebui să le spună adevărul. Cînd Lurgan Sahib**** află mai tîrziu despre această scenă, își exprimă în gura mare regretul că nu a putut fi și el de față în locul tîmpiților de indigeni, care stăteau fără să asculte la o mică distanță și cu rogojinile în cap, în timp ce picioarele le pătrundeau tot mai adînc în pămîntul muiat, și urmăreau mersul vremii, fără să le pese ce vorbesc cei alături de ei. Toți sahibii pe care îi cunoșteau ei, oameni întotdeauna bine îmbrăcați, se întorceau veseli în fiecare an spre munții și trecătorile obișnuite și aveau slugi, bucătari și argați, în cea mai mare parte, munteni. Sahibii aceștia doi însă, călătoreau singuri și fără nici o suită, prin urmare, trebuie că erau sahibi săraci și proști, căci altfel un sahib cu mintea întreagă nu se poate lua după vorbele unui bengalez*****. Cu toate acestea, acest bengalez le dăduse bani și vorbise cu ei pe limba lor. Dar cum nu erau obișnuiți să fie tratați omenește de cei de o culoare cu ei, bănuiau că prin apropiere trebuie să fie vreo cursă, și stăteau la pândă să o șteargă numaidecît, la primul semnal.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim******, vol. II, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 142/143.
NOTE M. T.
* Chandernagore / Chandannagar = Oraș în apropierea coastei de E a Indiei. Colonie franceză în 1673-1950. (http://en.banglapedia.org/index.php?title=Chandannagar)
** Calcutta / Kolkata din 2001 = Cel mai mare oraș de pe coasta de E a Indiei. Capitala statului federal indian Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)
*** Rampou / Rampur = Stat princiar (1774-1947) în nordul coloniei britanice India. (http://www.royalark.net/India/rampur.htm)
**** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
***** bengali = Grup etnic indo-arian majoritar în Bangladesh (musulman) și important în E Indiei (hinduist). (https://www.britannica.com/topic/Bengali)
****** Grete Tartler, Kim și Gora, „România literară”, 7/2013 (http://www.romlit.ro/kim_i_gora)
Se afișează postările cu eticheta franțuzește. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta franțuzește. Afișați toate postările
sâmbătă, 28 ianuarie 2017
duminică, 20 decembrie 2015
„Șef” de pension de băieți în Londra de la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Cuff, dimpotrivă, era indiscutabilul șef și dandy* al pensionului „Swishtail”. El era acela care introducea vin pe ascuns în școală. El era acela care se bătea cu toți băieții din oraș. Sîmbăta i se trimitea întotdeauna poneiul de acasă. Își ținea în cameră o pereche de cizme cu turetcile sumese, cu care obișnuia să meargă la vînătoare în zilele de sărbătoare. Avea ceas de aur și priza tabac, întocmai ca și doctorul. Fusese la Operă și cunoscuse prea bine meritele celor mai cunoscuți actori, preferîndu-l pe domnul Kean** domnului Kemble***. Putea să recite patruzeci de versuri latinești pe oră. Știa să facă poezii pe franțuzește. Dar ce nu știa ele, sau ce nu putea el să facă? Se spunea că însuși doctorului Swisthail îi era frică de el.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 42.
NOTE M. T.
* Dandy era, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, un bărbat care punea accent pe aspectul fizic, limbaj rafinat și hobby-uri, mergând până la un cult al sinelui și încercînd să imite stilul aristocrat de viață, deși provenea din clasa de mijloc.(http://homepages.ihug.co.nz/~awoodley/regency/dandy.html)
** Edmund Kean (1787-1833) a fost un celebru actor englez, care a jucat și la New York și Paris. (Wikipedia)
*** Charles Kemble (1775-1854) a fost un actor englez, provenind dintr-o mare familie de artiști. (Wikipedia)
**** Mariana Răileanu, „Bâlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Cuff, dimpotrivă, era indiscutabilul șef și dandy* al pensionului „Swishtail”. El era acela care introducea vin pe ascuns în școală. El era acela care se bătea cu toți băieții din oraș. Sîmbăta i se trimitea întotdeauna poneiul de acasă. Își ținea în cameră o pereche de cizme cu turetcile sumese, cu care obișnuia să meargă la vînătoare în zilele de sărbătoare. Avea ceas de aur și priza tabac, întocmai ca și doctorul. Fusese la Operă și cunoscuse prea bine meritele celor mai cunoscuți actori, preferîndu-l pe domnul Kean** domnului Kemble***. Putea să recite patruzeci de versuri latinești pe oră. Știa să facă poezii pe franțuzește. Dar ce nu știa ele, sau ce nu putea el să facă? Se spunea că însuși doctorului Swisthail îi era frică de el.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 42.
NOTE M. T.
* Dandy era, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, un bărbat care punea accent pe aspectul fizic, limbaj rafinat și hobby-uri, mergând până la un cult al sinelui și încercînd să imite stilul aristocrat de viață, deși provenea din clasa de mijloc.(http://homepages.ihug.co.nz/~awoodley/regency/dandy.html)
** Edmund Kean (1787-1833) a fost un celebru actor englez, care a jucat și la New York și Paris. (Wikipedia)
*** Charles Kemble (1775-1854) a fost un actor englez, provenind dintr-o mare familie de artiști. (Wikipedia)
**** Mariana Răileanu, „Bâlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 3 octombrie 2014
Scriitor român interbelic versus fani (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.
NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.
NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)
vineri, 19 septembrie 2014
Frac versus opincă (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Era deprins să intimideze el pe alții, nu să fie intimidat. Chiar cei care nu știau cine-i deveneau deferenți față de el, dacă erau bărbați; iar pe femei le intriga, dînd celor mai multe imboldul de a vorbi franțuzește, sau într-o limbă străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă impresie oriunde se afla: nu numai în străinătate, dar și în România. Părea în fiecare loc că vine din altă parte, că e ambasadorul unei țări depărtate. Cînd intra la un teatru, înainte de a întinde biletul, cei de la ușă se înclinau, întrebîndu-l: „Loja dumneavoastră?” Cînd pleca la drum, fără să-l mai întrebe, tregherul*îi ducea bagajele la clasa întîia. Iar cînd mergea pe stradă, cei care-l întîlneau aveau impresia că limuzina de lux îl urmărește de la distanță.
- Ești impunător, colega, îi spunea tatăl său, profesorul universitar Aristide Bogdan. Regret că nu-ți sînt fiu. M-aș fi tras din frac, nu din opincă.
Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: „opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei.
Catul Bogdan, însă, dădea impresia că strămoșii săi sînt zugrăviți în alungire bizantină pe zidul bisericilor ctitorite de ei. Așa era el numai, în neamul lui - după tată -, deși părea că a moștenit înălțimea fină și cam dolentă a trupului de la strămoși a căror mînă, înainte de a se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boieresc, mînuise pe cîmpuri istorice, în jurul voievozilor, spada vitează. Atfel de mîni avea: mai mult fine decît puternice, cu toate că erau mari și aparțineau unui bărbat. Fără inele totuși, deși ochiul care întîlnea aceste mîni căuta să-l descoperepe cel cu stemă.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, p. 29-30.
NOTĂ M.T.
* Tregher = (înv. și reg.) Hamal. – Din germ. Träger. (http://dexonline.ro/lexem/tregher/58593)
(...)
Era deprins să intimideze el pe alții, nu să fie intimidat. Chiar cei care nu știau cine-i deveneau deferenți față de el, dacă erau bărbați; iar pe femei le intriga, dînd celor mai multe imboldul de a vorbi franțuzește, sau într-o limbă străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă impresie oriunde se afla: nu numai în străinătate, dar și în România. Părea în fiecare loc că vine din altă parte, că e ambasadorul unei țări depărtate. Cînd intra la un teatru, înainte de a întinde biletul, cei de la ușă se înclinau, întrebîndu-l: „Loja dumneavoastră?” Cînd pleca la drum, fără să-l mai întrebe, tregherul*îi ducea bagajele la clasa întîia. Iar cînd mergea pe stradă, cei care-l întîlneau aveau impresia că limuzina de lux îl urmărește de la distanță.
- Ești impunător, colega, îi spunea tatăl său, profesorul universitar Aristide Bogdan. Regret că nu-ți sînt fiu. M-aș fi tras din frac, nu din opincă.
Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: „opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei.
Catul Bogdan, însă, dădea impresia că strămoșii săi sînt zugrăviți în alungire bizantină pe zidul bisericilor ctitorite de ei. Așa era el numai, în neamul lui - după tată -, deși părea că a moștenit înălțimea fină și cam dolentă a trupului de la strămoși a căror mînă, înainte de a se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boieresc, mînuise pe cîmpuri istorice, în jurul voievozilor, spada vitează. Atfel de mîni avea: mai mult fine decît puternice, cu toate că erau mari și aparțineau unui bărbat. Fără inele totuși, deși ochiul care întîlnea aceste mîni căuta să-l descoperepe cel cu stemă.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, p. 29-30.
NOTĂ M.T.
* Tregher = (înv. și reg.) Hamal. – Din germ. Träger. (http://dexonline.ro/lexem/tregher/58593)
sâmbătă, 1 martie 2014
O moșieră neobișnuită în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
Tatiana Borisovna e o femei de vreo cincizeci de ani, cu ochi mari, cenușii și bulbucați, cu un nas puțintel turtit, obraji rumeni și bărbie dublă. Fața ei e numai bunătate și blîndeță. A fost măritată pe vremuri, dar a rămas de timpuriu văduvă. E o femeie cu totul deosebită. Trăiește retrasă, fără a-și părăsi vreodată moșioara, cu vecinii se vede rar, nu primește în casă și nu-i plac decît oamenii tineri. Se trage dintr-o familie de moșieri foarte săraci și nu a primit nici un fel de educație, adică nu vorbește franțuzește; nici măcar la Moscova nu a fost vreodată, dar, cu toate aceste lipsuri, are un fel de-a fi atît de simplu și de plăcut, simte și gîndește atît de spontan, e atît de puțin molipsită de obișnuitele cusururi ale micilor moșierițe, încît, pe drept cuvînt, nu poți să n-o admiri... Într-adevăr: o femeie care stă tot timpul la țară, într-un fund de provincie, și totuși nu bîrfește, nu vorbește cu voce pițigăiată, nu face reverențe, nu-și pierde cumpătul, nu se sufocă, nu tremură de curiozitate... e o adevărată minune! Umblă întotdeauna îmbrăcată într-o rochie de tafta cenușie și c-o bonetă albă cu panglici lungi, liliachii; îi place să mănînce, dar fără lăcomie: dulcețurile, conservele și murăturile le lasă pe seama chelăresei.
Bine, dar atunci cu ce se îndeletnicește toată ziua? mă veți întreba. Citește? Nu, nu citește; la drept vorbind, cărțile nu se tipăresc pentru dînsa... Cînd n-are mosafiri, Tatiana Borisovna șade la fereastră și împletește ciorapi; asta - iarna; vara se duce în grădină, răsădește flori și le udă, se joacă ceasuri întregi cu pisoii, dă porumbeilor de mîncare... Cu gospodăria nu se prea ocupă.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 211.
Tatiana Borisovna e o femei de vreo cincizeci de ani, cu ochi mari, cenușii și bulbucați, cu un nas puțintel turtit, obraji rumeni și bărbie dublă. Fața ei e numai bunătate și blîndeță. A fost măritată pe vremuri, dar a rămas de timpuriu văduvă. E o femeie cu totul deosebită. Trăiește retrasă, fără a-și părăsi vreodată moșioara, cu vecinii se vede rar, nu primește în casă și nu-i plac decît oamenii tineri. Se trage dintr-o familie de moșieri foarte săraci și nu a primit nici un fel de educație, adică nu vorbește franțuzește; nici măcar la Moscova nu a fost vreodată, dar, cu toate aceste lipsuri, are un fel de-a fi atît de simplu și de plăcut, simte și gîndește atît de spontan, e atît de puțin molipsită de obișnuitele cusururi ale micilor moșierițe, încît, pe drept cuvînt, nu poți să n-o admiri... Într-adevăr: o femeie care stă tot timpul la țară, într-un fund de provincie, și totuși nu bîrfește, nu vorbește cu voce pițigăiată, nu face reverențe, nu-și pierde cumpătul, nu se sufocă, nu tremură de curiozitate... e o adevărată minune! Umblă întotdeauna îmbrăcată într-o rochie de tafta cenușie și c-o bonetă albă cu panglici lungi, liliachii; îi place să mănînce, dar fără lăcomie: dulcețurile, conservele și murăturile le lasă pe seama chelăresei.
Bine, dar atunci cu ce se îndeletnicește toată ziua? mă veți întreba. Citește? Nu, nu citește; la drept vorbind, cărțile nu se tipăresc pentru dînsa... Cînd n-are mosafiri, Tatiana Borisovna șade la fereastră și împletește ciorapi; asta - iarna; vara se duce în grădină, răsădește flori și le udă, se joacă ceasuri întregi cu pisoii, dă porumbeilor de mîncare... Cu gospodăria nu se prea ocupă.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 211.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)