Oază din Algeria (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Algeria. Este situată în Nordul Africii și este scăldată de Marea Mediterană. O bună parte a teritoriului este acoperită de deșert sau subdeșert. Limba oficială este araba*, dar se vorbesc și numeroase dialecte berbere**. Populația este de 25.714.000 locuitori, iar suprafața este de 2.381.740 kmp. Aici o întâlnești pe Fatima. Trăiește într-o oază a deșertului Sahara, într-o casă de pământ construită pe un deal. La poalele dealului se deschide o vale largă cu mulți palmieri, care produc curmale și asigură umbra pentru culturile plantate în vale. Când este foarte cald, familia se mută într-o colibă construită chiar în vecinătatea palmierilor. Grădinile sunt udate cu apă din puțuri foarte adânci.  Pentru că plouă cel mult o dată pe an, apa de ploaie este colectată cu ajutorul unor jgheaburi, diguri și bazine cu mare grijă. Tatăl Fatimei este negustor de covoare. Bărbații din comunitate se întâlnesc în piața satului în fiecare seară, iar femeile în casa uneia dintre ele. Femeile nu pot participa în adunările populare decât pentru anumite sărbători. Copiii, însă, pot merge atât în piața satului, cât și în adunările femeilor.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode de educație modernă pentru mediu, Constanța, 2003, p. 89.

Note M. T.
* arab = Populația arabă locuiește în zona urbană de pe coastă. Califatul arab a cucerit teritoriul Algeriei în secolul VII de la Imperiul Bizantin (Roman de Răsărit) și a islamizat regiunea. În secolul XVI a intrat sub dominație otomană. La 1830 a început cucerirea franceză, care s-a încheiat după războiul de eliberare din 1954-1962. (www.worldhistoryblog.com)
** berber = Populația autohtonă berberă islamizată locuiește, în cea mai mare parte, în oazele din deșert. (www.worldatlas.com)

Istoria grădinii botanice ("Easy PC" 1999)

(...)
Primele grădini au apărut în Egiptul antic. Ele erau împrejmuite pentru a ține animalele la distanță și erau extrem de riguroase. Această rigurozitate era dictată de canale încrucișate de irigații. Aspectul organizat a fost adoptat de perși, indieni, greci și romani. Multe țări au adoptat acest model. Excepție a făcut Japonia, care și-a creat un model propriu de aranjament de grădină. Și ne gîndim la minunatele ikebana*, dar și la plantele exotice care în alte părți ale lumii nici nu erau cunoscute.
Schimbarea a venit din Anglia secolului al XVIII lea. Diverse grupuro de artiști ca peisagiștii și scriitorii s-au că grădinile riguroase sunt prea artificiale. Ei s-au orientat către aspectul aparent sălbatic, unde liniile nu sunt drepte, iar plantele, tufișurile, ierburile și fructele cresc împreună, nu în parcele separate. Aceasta a dus la o nouă mișcare, numită școala peisagistă**. Inițiatorul acestei mișcări a fost William Kent***. El a fost urmat de Capability Brown**** și Humphrey Repton*****. Ei au creat parcuri naturale pe terenurile întinse. Nu mai exista noțiunea de grădină mică. Epoca victoriană****** a produs însă marea schimbare. Revoluția industrială******* i-a obligat pe oameni să se mute de la sate la orașe. În orașe nu existau grădini, și, din a doua jumătate a secolului al XIX lea, clasa mijlocie a început să se mute de la orașe către suburbii. Ei au găsit acolo grădini, și interesul pentru grădinărit a crescut. John și Jane London au scos o revistă de grădinărit pentru periferii "Revista grădinarului". Aceasta a apărut prima dată în 1826. Dar grădina botanică, așa cum o știm astăzi, îi datorează cel mai mult lui William Robinson (1838-1935)********, fondatorul revistei "Grădina" și autorul cărții "Grădina cu flori englezească" (1883).

(...)

Sursa
"Easy PC", nr. 2/1999, București, p. 5.

Note M. T.
* ikebana (japoneză) = "Arta menținerii florilor în viață". Originea sa se află în ofrandele depuse pe altarele budiste. În secolul XV este consacrată ca artă distinctă, cu stiluri și școli în evoluție istorică. (radioromaniacultural.ro)
** stilul peisager = A avut la bază un curent cultural care promova întoarcerea la natură. A fost influențat de stilul grădinilor chinezești și japoneze și s-a răspândit în Europ, unde a fost cunoscut ca stilul englezesc. (www.gedeus.ro)
*** William Kent (1685 Bridlington  1748 Londra) = Pictor, arhitect, decorator și peisagist englez. Protectorii săi provinciali l-au trimis în statele italiene în 1709-1719 pentru a studia arta locală. A fost cel mai important reprezentant al stilului Palladin în arhitectură. Prin contele Burlinton, patronul său din Londra, a avut acces în înalta societate britanică, devenind un arhitect la modă. (www.vam.ac.uk)
**** Lancelot "Capability" Brown (1716 Kirkharle - 1783 Londra) = Peisagist și arhitect englez. Fiu al unui mic proprietar rural, a absolvit școala din sat și a lucrat ca grădinar pe domeniul local până în 1739, când a debutat ca peisagist. El a schimbat fața Angliei secolului XVIII, prin modificările aduse dealurilor, lacurilor și râurilor de pe domeniile rurale. (www.capabilitybrown.org)
***** Humpyhry Repton (1752 Bury St. Edmunds - 1818 Londra) = Peisagist englez. Mic proprietar rural. În 1788 a inceput să lucreze  ca peiagist, domeniu in care a scris o carte de rwferință în 1795. (www.gardenvisit.com)
****** Lunga și strălucita domnie a reginei Victoria de Hanovra (1837-1901). (www.historia.com)
******* Revoluția industrialã a reprezentat procesul de trecere de la producția manuală din atelierul meșteșugăresc la producția cu mașini-unelte din fabrică. Revoluția industrială a început la mijlocul secolului XVIII în Marea Britanie, care în secolul XX era supranumită "atelierul lumii". (revolutiaindustriala.filedeistorie.info)
********* William Robinson (1838 Irlanda - 1935 East Grenstead/Anglia) = Peisagist practician și teoretician. Din copilărie a lucrat ca grădinar pe domenii nobiliare din Irlanda. În 1861, a început să lucreze în grădina Societății Regale Botanice din Londra. A fost promotorul grădinii sălbatice. (www.britannica.com)

Raliu în România în 1908 (URSULEANU 1981)

<
(...). Ia amintiți-vă de circuitul organizat la 15 aprlie 1908 de Automobil Clubul Român, pe un traseu din capitală. Vitezele nu ajunseseră nici pe departe la nebunia de azi, totuși ziarele timpului îi îmbărbătau pe competitori cu amănunte de felul: "Plecarea este de la Hipodrom, în jos de satul Băneasa, peste un pod de lemn, pe lîngă grădina restaurantului Ene. Cine o trece cu viteză prea mare aici, ori ajunge în apa lacului, ori în grădina restaurantului".
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism,/ col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 335.

Trocul între navigatorii europeni și indigenii maori din Noua Zeelandă în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Bărcile urcară un rîu șerpuind între coline înalte. De-a lungul malurilor se ridicau locuințe maori*, construite din lemn, înconjurate de grădini bogate în legume, pe care indigenii le schimbă bucuroși cu haine de fabricație europeană.
La capătul rîului se găsea acea fermă unde cartofii abundau: umplură acolo mai mulți saci. (...)
A doua zi, stewardul** procură o mulțime de ceapă din grădinile maori. Conform obiceiului, ceapa fu plătită în aceeași monedă ca și cartofii: în pantaloni, cămăși, stofe, de care nava nu ducea lipsă.
Indigenii se arătau foarte îndatoritori, cel puțin pe țărmurile Golfului Iles. Nu e mai puțin adevărat că în acea perioadă, agresiunile erau foarte frecvente în alte puncte ale arhipeleagului. Colonii trebuiau să lupte împotriva neozeeelandezilor*** și, chiar în ziua aceea, un avizo**** englez părăsise portul, plecând să reprime cîteva triburi ostile.
Ofițerii și mateloții de pe Saint-Enoch n-avură de ce să se plîngă în această escală. Primiți peste tot cu ospitalitate, intrau în colibe, unde li se ofereau răcoritoare (nu limonadă sau bere - indigenii nu le folosesc - ci excelenți pepeni verzi, care abundă în grădini și de asemeni curmale, nu mai puțin gustoase, care mai că rupeau crengile pomilor).
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare*****, trad. I. Hobana, Ed. Tineretului, București, 1969, p. 46.

NOTE M. T.
* Maori = Populația indigenă a Noii Zeelande, venită din insulele Polineziei de Est în secolul XIII. (http://www.teara.govt.nz/en/maori)
** STEWARD, stewarzi, s. m. Bărbat din personalul unei (aero)nave care servește pasagerii sau echipajul. [Pr.: stĭúard] – Din engl. steward. sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/steward)
*** Aici indigenii maori. 
**** AVIZÓ, avizouri, s. n. Vas de război de tonaj mic și cu viteză mare. – Din fr. aviso. 

sursa: DEX '09 (2009)

(https://dexonline.ro/definitie/avizo)

***** Prezentare / elefant.ro (http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-clasica/sarpele-de-mare-153598.html)

Portul Akaroa din Noua Zeelandă în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Akaroa face parte din peninsula Banks, care se detașează din coasta insulei Tawai - Pounamou* sub paralela 44**. E o anexă a provinciei Canterbury, una din cele două mari diviziuni ale insulei. Orașul nu e decît o modestă așezare situată în partea dreaptă a golfului, în fața unor munți înșiruiți pe celălalt mal, cît vezi cu ochii. În partea aceea, locuiau băștinașii maori***, în mijlocul unor minunate păduri de brazi, care furnizează excelente arborade construcțiilor maritime.
Așezarea era împărțită pe atunci în trei mici colonii de englezi, germani și francezi, care fuseseră aduși în 1840 pe vasul Robert-de-Paris****. Guvernul concesionase acestor coloni o cantitate oarecare de pămînturi, lăsîndu-le eventualul profit. Astfel, lanuri de grîu, grădini împrejmuind numeroasele case de lemn ocupă solul riveran, care rodește legume și fructe - mai ales piersici, pe cît de abundente, pe atît de savuroase.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare, trad. I. Hobana, Ed. Tineretului, București, 1969, pp. 34-35.

NOTE M. T.
* Tawai - Pounamou / Te Wai Pounamou / Te Waipounamou = Insula sudică a Noii Zeelande, una din cele două mari insule a arhipeleagului. (http://www.tourism.net.nz/new-zealand/about-new-zealand/regions/--south-island/regional-information.html)
** Paralela 44 grade la sud de Ecuator.
*** Maori = Populația indigenă a Noii Zeelande, venită din insulele Polineziei de Est în secolul XIII. (http://www.teara.govt.nz/en/maori)
**** Robert, conte de Paris = Roman istoric publicat în 1831 de scoțianul Walter Scott. Acțiunea se petrece la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, în 1097, în timpul Cruciadei I. (http://www.walterscott.lib.ed.ac.uk/works/novels/robert.html)

Așezarea Kazeh din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

(XV)

„Kazeh, punct important din Africa centrală, nu este totuși un oraș. La drept vorbind, în regiune nu există orașe. Kazeh nu este decît o așezare ascunsă în 6 rîpe imense. Sunt închise acolo căsuțe sărăcăcioase, colibe de sclavi, cu cîte o curticică și grădini cultivate; ceapa, cartofii, vinetele, dovlecii și ciupercile, cu un gust neîntrecut, cresc acolo de minune.

Unyamwezy este Țara Lunii prin excelență, parcul roditor și splendid al Africii. În centru se găsește districtul Unyanembe, un ținut minier, unde trăiesc în trîndăvie  cîteva familii. Aceștia au făcut multă vreme negoț cu gumă, fildeș, stambă și sclavi în interiorul Africii și în Arabia. Caravanele lor au străbătut regiunile ecuatoriale; ele pornesc și acum în căutarea obiectelor de lux pentru negustorii îmbogățiți, care duc în ținutul acesta fermecător, între femei și servitori, cea mai orizontală și mai puțin agitată existență, stînd mai tot timpul întinși, rîzînd, fumînd sau dormind.

În jurul acestor rîpe se găsesc numeroase căsuțe sărăcăcioase de indigeni, apoi întinderi vaste, unde se țin tîrgurile, cîmpii de cînepă și ciumăfaie, pomi frumoși și umbrare răcoroase. Acesta-i Kazehul. Aici e locul de întînire al caravanelor: cele din  S, cu sclavii și încărcătura lor de fildeș; cele din V aducînd pentru triburile din regiunea Marilor Lacuri bumbac și obiecte de sticlă.

În aceste tîrguri domnește o permanentă agitație, un zgomot infernal, pe care-l fac strigătele hamalilor metiși, sun. tobelor și al trîmbițelor, nechezatul catîrilor, zbieretele măgarilor, cîntecele femeilor, țipetele copiilor, lovturile bastoanelor din lemn de palmier ale jemadarului () bătînd măsura acestei simfonii pastorale. Aici se expun în dezordine, și se poate spune, într-o dezordine fermecătoare, stofe bătătoare la ochi, mărgele, colți de rinocer, dinți de rechin, miere, tutun și bumbac. Aici se practică negoțurile cele mai ciudate, unde fiecare obiect nu are decît valoarea dorinței pe care o trezește.”

„Mi-amintesc că Burton și Speke n-au avut decît cuvinte de laudă pentru ospitalitatea locuitorilor orașelor.”

„Cițiva `waganga`, care puteau fi recunoscuți după insignele lor făcute din scoici conice înaintară cu îndrăzneală. Erau vrăjitorii locului. Purtau la cingătoare tigve mici, negre, unse cu grăsime, și alte  obiecte de magie, de o murdărie foarte impunătoare”

„(…) palatul sultanului, un fel de clădire pătrată, numită `ititenya`, (…). În afară, casa avea un pridvor, cu acoperiș de coceni sprijinit pe stîlpi de lemn, care aveau pretenția de a fi sculptați. Zidurile erau împodobite cu linii lungi de argilă roșcată, care încercau să reproduc figuri de oameni și de șerpi. Acoperișul nu se sprijinea chiar pe ziduri, așa că aerul putea pătrunde înăuntru. Ferestre nu existau, ci numai o deschizătură care ar fi vrut să se numească ușă.”
„Părul lor, despărțit într-un mare nr. de codițe, le cădea pe umeri. Tatuaje negre și albastre le brăzdau obrajii de tîmple pînă la gură. Urechile lor lăbărțate suportau discuri de lemn și plăci făcute din copal{50}. Erau îmbrăcați cu o pînză pictată în culori foarte vii. Sold. erau înarmați cu sulițe, arcuri, săgeți otrăvite, săbii scurte cu un singur tăiș, cu `sime`, paloșe lungi cu dinți ca de ferăstrău, și cu mici toporiște.”

„Fu primit de ceata nevestelor maiestății sale, în acordurile armonioase ale `upatu-ului`, un fel de țimbal făcut din fundul unei oale de aramp, și în bubuitul `hilindo-ului`, o tobă înaltă de vreo cinci picioare, scobită dintr-un trunchi de arbore, în care doi oameni loveau din răsputeri.

Cele mai multe dintre femei (…), punînd tabac și `thang` în pipe mari,(…). (…) La moartea sultanului urmau să fie îngropate de vii alături de el, ca să-l distreze în singurătatea veșniciei.”

„I se aduseră darurile menite să îmbuneze divinitatea, pe care indigenii le depuneau în colibe numite `mzimu`, venerate de toți: spice de orz și o băutură numită `pombe`.”

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

O moșieră neobișnuită în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tatiana Borisovna e o femei de vreo cincizeci de ani, cu ochi mari, cenușii și bulbucați, cu un nas puțintel turtit, obraji rumeni și bărbie dublă. Fața ei e numai bunătate și blîndeță. A fost măritată pe vremuri, dar a rămas de timpuriu văduvă. E o femeie cu totul deosebită. Trăiește retrasă, fără a-și părăsi vreodată moșioara, cu vecinii se vede rar, nu primește în casă și nu-i plac decît oamenii tineri. Se trage dintr-o familie de moșieri foarte săraci și nu a primit nici un fel de educație, adică nu vorbește franțuzește; nici măcar la Moscova nu a fost vreodată, dar, cu toate aceste lipsuri, are un fel de-a fi atît de simplu și de plăcut, simte și gîndește atît de spontan, e atît de puțin molipsită de obișnuitele cusururi ale micilor moșierițe, încît, pe drept cuvînt, nu poți să n-o admiri... Într-adevăr: o femeie care stă tot timpul la țară, într-un fund de provincie, și totuși nu bîrfește, nu vorbește cu voce pițigăiată, nu face reverențe, nu-și pierde cumpătul, nu se sufocă, nu tremură de curiozitate... e o adevărată minune! Umblă întotdeauna îmbrăcată într-o rochie de tafta cenușie și c-o bonetă albă cu panglici lungi, liliachii; îi place să mănînce, dar fără lăcomie: dulcețurile, conservele și murăturile le lasă pe seama chelăresei.
Bine, dar atunci cu ce se îndeletnicește toată ziua? mă veți întreba. Citește? Nu, nu citește; la drept vorbind, cărțile nu se tipăresc pentru dînsa... Cînd n-are mosafiri, Tatiana Borisovna șade la fereastră și împletește ciorapi; asta  - iarna; vara se duce în grădină, răsădește flori și le udă, se joacă ceasuri întregi cu pisoii, dă porumbeilor de mîncare... Cu gospodăria nu se prea ocupă.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 211.

Roma sfârșitului de secol XIX văzută de o tânără englezoaică (MAUGHAM 1902)

Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul familiei eroinei. Din cauza discrepanțelor care ies la suprafață la puțin timp după nuntă, Bertha părăsește temporar reședința de la Court Leys, plecând într-o călătorie la Roma cu mătușa ei.

<(…)

Închiriaseră un apartament pe Via Gregoriana și într-o dimineață, trezindu-se Bertha nu-și dăduse seama unde se află. Ușurarea pe care o simți fu atît de deplină, încît nu-I vedea a crede cu adevărat: trăia cu teama că visul se va termina, că se va trezi din nou între zidurile închisorii de la Court Leys. Era o adevărată încîntare să hoinărești prin locuri însorite, unde aerul era parfumat de miros de violete și de trandafiri. Oamenii păreau ireali, ca și fetele ce serveau drept model pictorilor și care trîndăveau pe treptele din Piazza di Spagna, ca și ștrengarii zdrențăroși, ciudat costumați și gălăgioși, ca și cuvintele argintii ce mîngîiau aerul. Cum să crez că era că era vorba de viață adevăratăcând îți oferea un cer albastru și un soare strălucitor, încât inima îți tresălta de bucurie, de liniște, de pace și de minunata îngăduință de a-ți pierde vremea fără a face nimic? Viața adevărată era sumbră și obositoare, iar decorul în care se desfășura – un conac de pe vremea regelui George, înconjurat de cîmpii pustii, bătute de vânturi. În viața adevăratătoți oamenii erau foarte virtuosi și foarte mărginiți; cele zece porunci. Te strîngeau din toate părțile amenințîndu-te cu flăcările iadului și cu osînda veșnică. Temniță cu atît mai îngrozitoare cu cît nu are ziduri, nici lacăte și nici zăvoare. Dar dincolo de pietrele sumbre, pe care stătea scris: „Să nu…” se întindea un tărîm de miresme și de lumini, unde razele soarelui îți făceau sîngele să urce năvalnic în vine, unde florile parfumau aerul nestingherite de nimeni, ca semn că bogățiile trebuie cheltuite și virtutea risipită; unde fluturii își scuturau aripile ici și colo, în bătaia vînturilor de primăvară, neștiind și nesinchisindu-se încotro se duceau. Tărîmul acesta ce se întindea dincolo de cele porunci era un pămînt pe care creșteau măslini cu umbra plăcută și unde marea își săruta tandru țărmurile, învățîndu-i pe flăcăi cum să le sărute pe fecioare; acolo buzele nu erau supuse unor eforturi grotești, ci erau arcuri ale lui Cupidon; acolo ochi negri aruncau priviri scînteietoare, spunîndu-i călătorului că n-avea de ce se teme, pentru că Dragostea n-așteaptă să fie chemată de două ori. Sîngele era fierbinte și mîinile zăboveau unele într-altele cu o dulce apăsare și buzele roșii te rugau să le dai sărutări. Acolo trupul și sufletul mergeau unul lîngă celălalt și fiecare era mulțumit de prezența celuilalt. O, dă-mi soarele acestui tărîm binecuvîntat și o grădină cu trandafiri și murmurul minunat al unui pîrîiaș; dă-mi un mal umbrit, și vin, și cărți și buzele de coral ale lui Amaryllis și voi trăi în deplină fericire cel puțin zece zile…

Viața la Roma i se părea Berthei un joc. Domnișoara Ley îi lăsa multă libertate, iar Bertha hoinărea prin locuri necunoscute. Adesea se ducea în piață printre tarabe uitîndu-se la o mie de lucruri pe care n-avea de gînd să le cumpere; atingea cu degetele mătăsuri brodate și obiecte antice de argint, zîmbind la auzul complimentelor ce i le făcea vreun negustor amabil. Oamenii forfoteau în jurul ei, discutau volubil, grozav de vii și totuși, cum ea nu putea crede că ceea ce vede e adevărat, ciudat de ireal. Se duse la galeriile de artă, vizită Capela Sixtină și stampele lui Rafael; nefiind grăbită, cum sînt turiștii, și lipsită de sentimentul datoriei, își petrecea uneori cîte o dimineață întreagă în fața vreunui tablou sau admirînd un colț al vreunei vechi biserici, țesînd din tot ceea ce vedea fanteziile imaginației ei.

Și cînd simțea nevoia să fie în preajma se ducea la Pincio și se amesteca în mulțimea care asculta orchestra. Călugărul franciscan, în rasa lui cafenie, stînd puțin mai la o parte părea o figură dintr-o piesă romantică, iar soldații în uniforme vesele, bersaglierii, cu pene de cocoș la pălărie, păreau un cor dintr-o operă comică. Și mai erau acolo preoții îmbrăcați în straie negre, unii bătrîni și grași, bucurîndu-se de lumina plăcută a soarelui și trăgînd din țigară, împăcați cu ei înșiși și cu lumea; alții, tineri și neliniștiți, cu pofet încă nepotolite ce răzbăteau din ochii lor negri. Și cu toții păreau fericiți cum sînt copiii care zburdă și se hîrjonesc scoțînd țipete de veselie.

(...) Cînd veni primăvara, petrecu ore în șir în grădinile ce împrejmuiau orașul; rămășițele Romei străvechi se îmbinau cu o abundență vegetală aproape tropicală, stîrnindu-i noi și rafinate emoții. Florile creșteau din sarcofage cu o exuberanță sălbatică, făcîndu-și parcă de cap, ca o ironie față de mormîntul din care răsăreau. Trandafirul și floarea de nu-mă-uita se înalță din putregaiuri omenești și descompunerea omului vestește întotdeauna o altă naștere; lumea merge mai departe, frumoasă și de-a pururi nouă, savurîndu-și din plin vigoarea.

Bertha de duse la Villa Medici și se așeză în așa fel încât să poată observa lumina strălucind pe fațada vechiului palat și pe Syrius privind pe furiș printre trestii. Studenții o zăriră și întrebară cine e frumoasa care zăbovește atît de îndelung fără să-i pese de privirile ce-o pironesc. Se duse să viziteze Villa Doria-Pamphili, majestuoasă și fastuoasă reședință de vară pe potriva unor prinți în veșminte bogate, a unor episcopi și cardinali. Iar ruinele Palatinului, cu chiparoșii și aleile lui bine întreținute, îi mînară gîndurile tot mai departe, în trecut, și o făcură să-și închipuie timpurile de glorie ale unei împărății străvechi.

Dar grădina lui Mattei, cea mai sălbatică dintre toate, îi plăcea cel mai mult. Era mai rodnică și mai bogată decît celelalte; din cauză că era departe și deci greu de ajuns acolo, puțini o vizitau și Bertha putea rătăci prin ea ca și cum ar fi fost a ei. Uneori cîte un grup de seminariști venea să se plimbe pe aleile năpădite de iarbă, o vie pată de culoare proiectată pe verdeața lăsată în paragină.

Apoi se întorcea acasă ostenită și fericită; ședea în fața ferestrei deschise și urmărea apusul. Soarele se ascundea în spatele catedralei Sfîntul Petru și majestuoasa clădire se transfigura într-un templu de foc și de aur; Domul radia, nu mai era clădit din piatră ci din lumină și raze de soare; era coroana unui palat al lui Hyperion. Apoi, o dată cu căderea nopții, catedrala se reliefa prin întuneric, un profil măreț pe splendoarea boltei cerești.>

SURSA

W. Somerset-Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 236-239.

Cinema în Constanța la 26 august 1972

<
DACĂ E MARȚI, E BELGIA! - „Republica” (orele: 9,15 - 11,30 - 13,45 - 16,30 - 18,45 - 21) și grădina „Tomis” - ora 20
PESCĂRUȘUL - „Popular” (orele: 9 - 11,15 - 13,30 - 16 - 18,15 - 20,30)
FERMA DIN ARIZONA - 2 serii - grădina „Victoria” (ora 20)
BĂTĂLIA PENTRU ROMA - 2 serii - „Progresul” (orele: 9 - 12,30 - 16 - 19,30)
PĂDUREA PIERDUTĂ - „23 August” (orele: 14 - 16 - 18,15 - 20,30)
MICUL SCĂLDĂTOR - „Tineretului” (orele: 14,30 - 16,30 - 18,30 - 20,30)
OSCEOLA - „Bulevard” (orele: 14,30 - 16,30 - 18,30 - 20,30)
>

SURSA
UNDE MERGEM AZI - CINEMA: CONSTANȚA, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

Cinema pe litoral la 26 august 1972 („Litoral” 1972)

<
CREIERUL - „Farul” Mangalia
PARADISUL ÎNDRĂGOSTIȚILOR - „Albatros” Mamaia
AVENTURI LA MAREA NEAGRĂ - 2 serii - „Lumina” Techirghiol
TREI DIN VIRGINIA - Eforie Sud
B.D. LA MUNTE ȘI LA MARE - Eforie Nord, grădina „Perla”
CASA DE SUB ARBORI - Eforie Nord, grădina „Neon”
BALADA LUI CABLE HOGUE - grădina „Jupiter”
ASTĂ-SEARĂ DANSĂM ÎN FAMILIE - grădina „Venus”
>

SURSA
UNDE MERGEM AZI - CINEMA: LITORAL, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

Teatru pe litoral la 26 august 1972 („Litoral” 1972)

<
TEATRUL DE REVISTĂ ȘI COMEDIE „ION VASILESCU” prezintă la Costinești, ora 20,30: „Siciliana”.
TEATRUL DE REVISTĂ „FANTASIO” prezintă la grădina „Tomis”, ora 20: „Săracu` Gică”.
TEATRUL LIRIC CONSTANȚA prezintă la Mamaia, ora 20,30: „Voievodul țiganilor”.
TEATRUL DE DRAMĂ ȘI COMEDIE prezintă la Eforie Nord, ora 20,30: „Nu vă jucați cu... oltencele”.
>

SURSA
UNDE MERGEM AZI - TEATRU, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

Grădina lui Breslea din București în secolul XIX

<
(10) Grădina lui Breslea (Brăslea, Braslea), devenită proprietatea librarului George Ioanid (1818-1906) a fost transformată de acesta, mai ales după ce și-a lichidat librăria, în 1874, într-o grădină de pomi fructiferi și de legume care aproviziona cu trufandale piețele de zarzavaturi ale Capitalei; ea se întindea pe o suprafață mult mai întinsă decît parcul Ioanid din zilele noastre, la capătul dinspre centru al străzilor Polonă și Țăranilor (astăzi Aurel Vlaicu). În toamna anului 1871 grădina Braslea (Ioanid) din strada Polonă 104, oferea spre vînzare pomi, fructe, viță de vie (TEL.2 septembrie 1871, p. 3)
>

Amintiri din închisoarea comunistă Jilava (PICA 2009)

Ioan Victor Pica, Fostul nr. 13 - Jilava, „Revista Astra”, martie 2009, p. 87

Din marginea „grădinii” - căci Jilava, închisoarea de sub pământ, din depărtare, arată ca o grădină - se văd câteva movile de pământ înverzite, așezate în cerc. Odată pășiți pe poarta acestei „grădini”, s- a năpusti asupra noastră o haită de milițieni. Încolțiți din toate părțile de aceștia, am pășit pe o poartă masivă din fier, îngropată toată sub piatră. Odată trecuți de aceasta, ne-am pomenit sub o boltă enormă de beton, vopsită toată în alb. De jur împrejur, cam de un stat de om, pereții sunt dați cu negru. Din loc în loc, cu o roșață de sânge au fost zugrăvite lalele mari și sinistre. Fiecare zgomot de aici se amplifică în zeci de ecouri halucinante.
... Ne aflam la „Secret”. Apoi am fost introduși pe culoarul „Reduitului”. Când s-a deschis ușa unei „catacombe” de beton, ca la comandă, circa 150 de capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai curînd cu niște figurine de ceară decât cu chipuri omenești, s-au răsucit spre noi. Zumzetul și forfota acestor ființe incredibile, aproape toate goale până la brâu, asemuite în mintea mea cu niște viermi enormi care își caută în materia lăptoasă a aerului poziția cea mai comodă, nu se putea să nu-ți trezească în minte o scenă de infern. O scenă de infern reală. După regula camerei, noi, proaspeții sosiți, am ocupat, locurile pe prici, din imediat apropiere a tinetelor de murdărie. Și cine știe cât timp ar fi trebuit să treacă până ajungeam la fereastră!
Un planton avea un dar nemaipomenit în a inventa zilnic câte o știre propasătă, pe care o servea de obicei cu un fel de mâncare.
„Dumneata nu știi că omul acesta inventează?”, i se adresă unul din colacatarii celulei, altuia. „A inventat?”, răspunse acesta. „Eu nu cred că a inventat. Și chiar dacă a inventat, mie mi-e indiferent. De ce vrei dumneata să mă lipsești de un suport moral, fără de care aș putea muri?”
...Un lucru care m-a impresionat aici era acel echilibru la care ajunseseră vechii pușcăriași prin calculul strict al oricărui efort. Aceștia aveau convingerea că orice mișcare în plus presupunea consum sporit de calorii.
Aici am cunoscut un elev din Cluj, care fusese trimis de la Canal, ca indezirabil, care avea doar 16 ani. Acesta reuși să-mi zguduie imaginea „idilică” pe care mi-o făcusem despre Canal. „Canalul, zicea acesta, muncă, înfometare, bătaie”.
... Cea mai plăcută perioadă a zilei o constituia aici intervalul dintre cină și stingere. Una dintre zecile de figurine de ceară urca în vârful priciului. Pe dată zgomotul amuțea. „Vorbește Domnul cutare”, auzeai. Atunci, pentru două sau trei ore, nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală mare de curs. Omul din vârful priciului  se metamorfoza, redevenea el însuși. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvâtul lui devenea Spirit, ceea ce cu greu ți-ai fi putut închipui că locuiește în acel schelet. Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l uit niciodată: Actul de cultură este poate singurul nostru efort de a depăși această inerție a materiei. El este forța noastră spirituală care ne ridică deasupra celorlalte ființe.
... Într-o seară, un profesor a vorbit despre „Scrierile politice” ale lui Eminescu, ceea ce a constituit pentru mine o adevărată revelație. Descopeream acum un Eminescu integral, fără interpretări false și adaosuri, așa cum am învățat în școală. A trebuit să străbat atâtea garduri de sârmă ghimpată să-l regăsesc pe Eminescu, al nostru.

„Bulgăre de aur în piele de taur” (NICULESCU 1975)

 Radu Niculescu (ed.), Bulgăre de aur în piele de taur. Ghicitori, Minerva, București, 1975

V Prefață - Ghicitoarea. Spirit și poezie

XLV Notă asupra ediției

3 I. Omul (1-68)

20 II. Casa (69-141)

37 III. Bucătăria (142-206)

53 IV. Fire, țesături, cusătorie (207-234)

60 V. Satul, obștea (235-297)

75 VI. Îndeletniciri, unelte, arme (298-335)

86 VII. Drumuri, cărăușie, comunicații (336-376)

96 VIII. Muncile câmpului, morăritul (377-426)

108 IX. Grădina, livada, via (427-495)

124 X. Animale crescute de om (496-540)

135 XI. Animale slobode (541-619)

154 XII. Între animale (620-645)

163 XIII. Pădurea, stepa, balta (646-669)

169 XIV. Relieful, geologicul (670-677)

171 XV. Condiția cunoașterii (678-697)

176 XVI. Elementele fundamentale (698-711)

180 XVII. Lumină, întuneric (712-721)

182 XVIII. Ziua, noaptea (722-725)

183 XIX. Meteorologie (726-765)

190 XX. Cerul, soarele, luna, stelele (754-765)

193 XXI. Confruntările și înfruntările elementelor (766-771)

195 Bibliografie

205 Index bibliografic

Grădina restaurant „Farul” din Constanța („LITORAL” 1973)

 Câteva ore de plăcută destindere puteți petrece în fiecare seară în intima grădină-restaurant „Farul” din Constanța. Personalul acestei unități aparținând ICSAP vă oferă, cu solicitudine, serviciile sale, punându-vă la dispoziție și un mare număr de produse culinare de cea mai bună calitate. Un bogat program muzical susține aici grupul vocal instrumental condus de saxofonistul Ionel Tudor, solist vocal fiind Constantin Cârnici.

„Grădina Cărpiniș: o tradiție comercială consolidată” („LITORAL” 1973)

 Numărându-se printre cele mai vechi unități restaurantiere din Eforie Sud, restaurantul-grădină „Cărpiniș” și-a consolidat de-a lungul și-a consolidat de-a lungul anilor, prin calitatea serviciilor oferite oaspeților din țară și de peste hotare o tradiție meritorie. Cu mesele umbrite de copaci bătrâni sau de verande lucrate în stil popular, atrăgător, „Cărpiniș” este un bun loc de popas pentru turistul venit de pe plajă sau de la drum. La orice oră din zi, aici va fi servit ca acasă cu băuturile cele mai ales, alcoolice sau răcoritoare, bine frapate, cu mâncăruri alese - numai la linia de autoservire sunt prezentate zilnic peste 20 de preparate - cu produse de grătar variate, între care mititeii „Cărpinișului”, sunt neîntrecuți atașând, preparate, înalta clasă a măiestriei culinare a bucătarului Nicolae Dima.

La toate acestea adăugați servirea exemplară și solicitudinea manifestate de personalul restaurantului, grija deosebită a responsabilului unității - Constantin Babanea - pentru prestigiul câștigat în fața consumatorilor de unitatea pe care o conduce și veți avea imaginea completă a ceea ce înseamnă în ansamblul alimentației publice din această stațiune „Cărpiniș”: un loc ideal pentru servirea mesei, pentru petrecerea câteva ore de încântare și destindere.

„Agonie și extaz” (STONE 1961)

Irving Stone, Agonie și extaz, 2 vol., trad. G. Dumitrescu & L. Dobrescu (orig. eng. 1961), Orizonturi, București, 1993, 382 p. + 414 p.

cuprins vol. 1
5 I.Atelierul
67 II.Grădina de sculptură
112 III.Palatul
202 IV.Fuga

296 V.Orașul
coperta 4: Michelangelo stă față în față cu ideea divină, în luptă cu simbolismul etern. Cînd ajunge la simbolul etern, cînd se simte pe margine abstracției ultime, pe marginea lui Dumnezeu, cuprins de spaimă la gîndul singurătății sale, face un efort deznădăjduit, și realizînd dintr-o dată cel mai înalt echilibru, introduce cu violență în formă neantul pe care l-a întrezărit. 

Elie Faure (1873-1937), istoric de artă francez

Cuprins vol. 2
5 VI.Uriașul
104 VII.Papa
202 VIII.Familia Medici
268 IX.Războiul
325 X.Iubirea
373 XI.Cupola
coperta 4: Privirea ne e străfulgerată de lumina unui asemenea geniu. Lui Michelangelo i se cuvin cuvintele pe care el însuși le rostea despre Dante: „Nu se va putea spune despre el tot ceea ce ar trebui să se spună” 

Eugen Delacroix (1798-1863), pictor romantic francez