Istoria orașului Kingston din Anglia (JEROME 1889)

<
(...)
Mă gîndeam la Kingston sau "Kyningestun", cum i se spunea în zilele în care era cetatea unde se încoronau regii saxoni*. Marele Cezar** a trecut fluviul*** pe aici, iar legiunile romane și-au așezat taberele pe dealurile din apropiere. Cezar, întocmai ca și Elisabeta**** mai tîrziu, pare să se fi oprit pretutindeni, atît numai că se respecta mai mult decît buna regină Bess - el n-a poposit pe la cîrciumi.jjuu
Grozav îi mai plăceau cîrciumile reginei fecioare a Angliei! Nu știu dacă există loc mai aråtos pe o rază de zece mile în jurul Londrei la care să nu se fi uitat, unde să nu se fi oprit sau să nu fi dormit, din cînd în cînd.
(...)
Cît de mult trebuie să fi urît Kyningestun regele Edwy cel slab la minte! Bietul de el, n-a putut face față ospățului în ziua încoronării. Poate că nu i-a făcut bine capul de mistreț împănat cu caramele (...) și a băut prea mult mied și vin alb de Spania, fapt că i-a părăsit pe cheflii aceia zgomotoși, ca să petreacă un ceas tihnit alătuiri de draga lui Elgiva, sub razele lunei.
(...)
Parcă-i văd pe fiorosul Odo și pe sfîntul Dunstan cum dau buzna în odaia retrasă și împroșcînd-o cu vorbe grele pe frumoasa regină, îl tîrăsc pe bietul Edwy înapoi, în mijlocul bețivilor și al zurbagiilor.
Mulți ani mai tîrziu, în sunetele zgomotoase ale muzicii de bătălie, regii și ospețele saxone au fost îngropați alături, iar strălucirea Kingston-ului a dispărut pentru un timp, ca să renască în zilele cînd Hampton Court***** a devenit reședința Tudorilor******* și Stuarților*******, cînd corăbiile regale erau afurcate lîngă țărm, iar cavalerii îmbrăcați în mantii strălucitoare coborau țanțoși treptele debarcaderului, strigînd: "Hei! O barcă! Să vină o barcă!"
Nenumărate case din împrejurimi vorbeau deslușit despre zilele cînd Kingston era un burg regal, în care, alături de rege, trăiau nobilii și curtenii, iar drumul lung ce ducea spre porțile palatului fremăta ziua întreagă oțelul zăngănitor, de armăsari aprigi, de catifele și mătăsuri foșnitoare și chipuri nurlii. Casele spațioase, cu ferestrele lor zăbrelite și cu firide, cu căminurile lor uriașe și cu acoperișurile lor țuguiate, evocă zilele pantalonilor strîmți și ale pieptarelor, ale corsajelor brodate. cu perle și ale înjurăturilor complicate. Solidele cărămizi roșii s-au întărit și mai mult cu timpul, iar scările de stejar masiv nu scîrție cînd încerci să încet treptele.
>


Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, p. 87-89.

Note M. T.
* saxoni = Popor germanic care a invadat Britania în 410, după retragerea armatei și administrației romane.(ro.wikipedia.org)
** Caius Iulius Caesar (101 î. H. - 44 î. H.) = Politcian și comandant militar roman. (www.istorie-pe-scurt.ro)
*** Tamisa.
**** Elisabeta Tudor (15 - 1603) = Fiica regelui englez Henric VIII Tudor (1509-1547) și sora regelui Eduard VI (1547-1553) și a reginei Maria I (1553-1558). Regină a Angliei ca Elisabeta I (1558-1603). (www.historia.ro)
***** Hampton Court = Palat regal în localitatea Richmond pe Tamisa (eng.wikipedia.org)
****** dinastia Tudor = 1485 - 1603.(www.historia.ro)
******* dinastia Stuart = 1603-1649; 1660-1714. (Iacob I, Carol I, Carol II, Iacob II, Maria II, Ana) (www.historia.ro)

Cenzura comunistă în Dobrogea (XI - 1977) (COMAN)

Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (XI), „Tomis”, Constanța,  XLII, 453, decembrie 2007, p. 91-93.

Funcționarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri avea să fie de scurtă durată încât, după numai doi ani de activitate, noua instituție a cenzurii este desființată, ca urmare a adoptării Hotărârii Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 29 iunie 1977 cu privire la creșterea rolului și răspunderii organizațiilor de partid și de stat, de masă și obștești, a uniunilor de creație, a conducerilor colective ale redacțiilor, Radioteleviziunii, editurilor, caselor de filme, instituțiilor de spectacole, în activitatea de informare și educare a oamenilor muncii, respectiv a Decretului Consiliului de stat nr. 472 din 24 decembrie 1977 cu privire la încetarea activității Comitetului pentru presă și Tipărituri.
Practic, prin reorganizarea din vara lui 1977, Comitetul pentru Presă și Tipărituri  era, practic, dizolvat dispărând încă, ca instituție de sine stătătoare, oficial, abia la finele anului. Membrii săi urmau a exercita de acum înainte controlul de stat asupra realizării programului de tipărituri, aplicării legilor din domeniul presei și tipăriturilor, de respectarea condițiilor de apariție și de difuzare a ziarelor și periodicelor. În același timp, ei trebuiau să participe la activitatea de atestare a ziariștilor și să urmărească aplicarea legislației în vigoare privitoare la lucrătorii din presă.
Renunțarea în mod oficial la cenzură nu a însemnat și eliminarea ei ci, mai cu seamă, generalizarea autocenzurii. Edificatoare în acest sens sunt următoarele argumente invocate în sus numita hotărâre: „ținînd seama de amploarea activității politico-ideologice și cultural-educative, de sarcinile tot mai complexe ce se pun în fața instituțiilor și organismelor cu acest profil, se impune ridicarea spiritului de răspundere al comuniștilor, al cadrelor ce lucrează în acest domeniu, iar în conducerea organismelor respective un rol tot mai important trebuie să capete formele de conducere colectivă, colectivele înseși, masele largi de oameni ai muncii, adevărații beneficiari ai artei, științei, culturii, ai activității publicistice. În aceste condiții sunt necesare reorganizarea și modificarea atribuțiilor Comitetului pentru Presă și Tipărituri, care exercită controlul preventiv în aceste domenii, întreaga răspundere a controlului revenind instituțiilor respective, conducerii colective a acestora, organelor însărcinate de partid și de stat să îndrume munca ideologică și cultural-educativă” (Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, partea I, nr. 57, 1 iulie 1977, p. 2.)
În esență, prin desființarea instituției cenzurii, creștea responsabilitatea individuală și, implicit, coeficientul de autocenzură astfel încât nivelul de creativitate trebuia adaptat condițiilor impuse de instituțiile și organizarea activităților politico-ideologice și cultural-educative.
Încheiem „incursiunea” printre notele/rapoartele de intervenții/sesizări  create de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor Constanța în 1967-1977, cu un alt extras dintr-un document elaborat cu puțin timp înainte de apariția legislației privind reorganizarea instituției cenzurii.

1977 mai 26, Constanța
Extras din Nota de intervenții a împuterniciților Comitetului pentru Presă și Tipărituri Constanța din perioada  25 aprilie - 25 mai 1977

PONTICA XI - 1977
Revista muzeului de arheologie Constanța

Articolul „Cîteva observații pe marginea unor toponimice din dreapta Dunării de jos” de Petre Diaconu, referindu-se la oiconimele dintre comuna Ostrov și Cochirleni distingea două mari categorii: unele de origine turcă  veche și turcă osmanlîe, iar altele de origine românească, ordine în care de fapt se făcea comentariul respectiv. S-a indicat să se inverseze ordinea prezentării, adică să se înceapă cu prezentare a cuvintelor de origine românească.
S-a atenuat colonizarea satelor (Beilic și Cochirleni) cu populație venită din Buzău, indicându-se să se precizeze că aceștia au venit fără ordin și s-au așezat pe aceste meleaguri.

În articolul „Zeii Sabazios și Zbelsurdos la Drobeta” autorul D. Tudor vorbind de descoperirea unui fragment al unui mare basorelief, denumit „Fragmentul Pârvan”, spunea că această prețioasă piesă a fost furată din muzeul de la T. Severin”. S-a eliminat.

Materialul „Informații engleze” din 1839 despre extremitatea estică a „Valului lui Traian din Dobrogea”, de Sergiu Iosifescu, vorbind de erodare treptată a contururilor „Valului lui Traian” autorul spunea că fenomenul s-a accentuat după 1857, anul acordării de către Poarta Otomană a concesiunii construcției căii ferate Cernavodă-Constanța (Kustendje). Părțile subliniate au fost eliminate.

Articolul „Unele reflecții în legătură cu regatul lui Burebista” - de Al. Suceveanu a fost oprit de la publicare datorită caracterului său polemic.

În materialul „Les roumains et la mer” (Românii și marea) au fost efectuate unele modificări de text. De semnalat că în Dobrogea „elementul românesc a fost sport (sporit - nota n. n. V. C.) prin colonizări” după 1878 fiind „lipsită de locuitori până atunci”.

În articolul „Dobrogea lui Burebista”, dr. A. Rădulescu prezintă acțiunea regelui Burebista de „închegare pentru prima oară a unui mare și puternic stat geto-dac”. În incursiunea sa în Dobrogea, Burebista este prezentat ca un mare războinic, care „a declanșat între anii 55-48 î. H. un năpraznic atac asupra orașelor pontice, în urma căruia o întreagă suită de orașe sînt integrate cu forța sau în chip pașnic protectoratului său”. Acțiunea lui Burebista este dominată de caracterul distrugător „orașele sînt crunt lovite și distruse, ca în cazul Histriei de pe malul lacului Sinoe”. Se relatează „starea de jale a locuitorilor, cruntele realități al evenimentului de la mijlocul sec. I î. e. n.”, precum „și eforturile pentru refacerea orașului distrus din temelii”.
Justificînd incursiunea lui Burebista în Dobrogea, autorul afirma: „Se știe că între anii 71-61 î. e. n., orașele vest-pontice au încercat opresiunea romană; la acea vreme însă, o vor încerca și pe cea dacică...” „Pe de altă parte, suveranul geto-dac pentru a-și consolida puterea la țărmul mării și rîvnind la bogățiile orașelor grecești procedează la cucerirea lor”. Articolul se încheia cu precizarea că la „data cînd s-a produs bătălia de lîngă Histria din 62-61 î. e. n., întregul teritoriu al Dobrogei făcea deja parte din regatul geto-dac, cu excepția litoralului...”. În încheiere, autorul concluzionează: „Iată d ce se cuvine reconsideră mai atent politica lui Burebista în această parte a țării - acum în curînd, cu prilejul împlinirii a 2500 de ani de la întemeierea sa, se conturează mai precis locul Dobrogei în cadrul hotarelor regatului daco-get de la mijlocul sec. I. î. e.n.”

În articolul „Unele reflecții în legătură cu regatul lui Burebista” - de Al. Suceveanu pune în discuție pe un ton polemic localizarea Arcidavei. După unii arheologi, printre care și Hadrian Daicoviciu, Arcidava s-ar fi aflat pe Argeși (sic!) sau în zona Histriei, după părerea acad. Emil Condurachi. Pentru caracterul său polemic articolul a fost eliminat.

Materialele au fost rezolvate împreună cu direcția de specialitate de la CPT București.

Tov. Clara G.
DJAN Constanța, fond Comitetului pentru presă și Tipărituri Constanța, dosar 12/1973-1977, f. 3-4

*Virgil Coman (1973-2016 Constanța) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Director al Direcției Județene Constanța al Arhivelor Naționale.

„Un monument de dezinformare” („TOMIS” 2001)

 ***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.

Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.

Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.

„Moscova nu crede în lacrimile altora” (ARACHELIAN 2001)

 Vartan Arachelian, Moscova nu crede în lacrimile altora, „Tomis”, Constanța, iunie 2001

Incredibila rezolvare a „cazului Ilașcu” ne întoarce privirile, din nou, spre Rusia. Chiar dacă politicienii noștri, prin tămbălăul făcut, ar fi vrut să le cădem în admirație. Președinții Voronin și Iliescu au dat dovadă de decență și pentru că sunt în intimitatea deciziei: directiva de eliberare a lui Ilașcu a aparținut exclusiv omului forte de la Kremlin. Șeful secesioniștilor de la Tiraspol, Smirnov, pripășit aici tocmai din Kamciatka, a încercat o cacealma și anume să obțină un troc: Ilașcu pentru „scuze de la stat la stat”, dar ministrul de externe al lui Putin, Ivanov, i-a dat peste mână; Ilașcu a fost eliberat necondiționat. Cei care continuă captivitatea transnistreană sunt ofrandele unui alt „cadou”.Și, totuși, la București, percepția a fost cu totul alta, nu că Moscova s-ar fi îndurat de lacrimile românilor, ci pentru că agitația politicienilor români (inclusiv spectacolul liderilor PNȚCD + Alianța Civică, care, cu ani în urmă, au oferit străzii bucureștene o defilare în cuști cu zăbrele, în semn de solidaritate cu cel condamnat la moarte la Tiraspol) ar fi indus organismelor europene de apărare a drepturilor omului hotărârea de eliberare a lui Ilașcu. Culmea e că ficțiunea aceasta a putut fi vândută, deși se vedea din avion divorțul dintre imagine și realitate. E atât de plăcut să te lași păcălit de iluzia că, până la urmă, întotdeauna, binele învinge diavolul! Cunoscându-ne atât de bine inocența, Vadim Tudor, prolific amator de povești cusute cu ață albă, ne și pregătea un spectacol de basm cu Ilașcu trecând pe sub Arcul de Triumf, călare pe calul alb al Căpitanului. N-a fost să fie așa, dar timpul nu e trecut. Numai că dacă vom continua să rămânem sub vraja poveștilor de adormit copii, riscăm să ne trezim în alt timp istoric. Rusia, în orice caz, nu mai e cea de acum un deceniu, de pe vremea lui Gorbaciov, pe care Occidentul, supunându-l unor teste succesive și din ce în ce mai pretențioase pentru a-i verifica sinceritatea în schimbarea sistemului, a sfîrșit prin a-i trata pe ruși ca pe niște milogi, semn că se dezobișnuiseră de respectul pe care-l purtaseră Rusiei ca superputere. Nu cred însă că Occidentul trebuie făcut vinovat de direcția în care se mișcă Rusia lui Putin, SUA și-au făcut datoria față de propria lor securitate, ca și pentru cea europeană, plătind cu vârf și îndesat dezarmarea atomică a URSS, iar dacă sute de miliarde dolari au luat drumul unor conturi particulare, vinovată e mentalitatea moscovită și nu unchiul Sam! Cu acești bani, dar și cu jefuirea bogățiilor naturale cu care Dumnezeu a blagoslovit Maica Rusia, au prins puteri discreționare oligarhii postsovietici. Și dacă Rusia, de după Elțân, este cu totul altceva decât cea visată de Gorbaciov, cauza trebuie căutată în natura eternei Rusii, tranziția se face nu de la comunism la capitalism, ci în sens invers, spre oligarhia/oligarhii patronată de Țar. Nici nu se putea ca un popor despuiat de atributele măreției sale, frustrat de iluziile colectivismului sovietic, umilit, prin retrogradarea sa în lumea a treia, să aleagă altă cale decât cea spre un stat autoritar și naționalist. Învinsă în războiul rece, speranța sa e revanșa. Noul / vechiul program antirachetă repus în stare de urgenț de nou administrație republicană precipită revenirea la vechea politică externă a Rusiei, una prepuelnică la adresa angajamentelor occidentale și pragmatică în vecinătatea imediată. Îndepărtarea de granițele fostului imperiu a extinderii NATO e o prioritate, federalizarea Republicii Moldova, pentru a da un statut legal enclavei transnistrene, e o altă țintă ce se înscrie în această logică. Dacă renașterea, cel puțin formală, a comunismului de stat în Republica Moldova, nu e agreată de președintele Putin, deoarece ea oferă un balon de oxigen comuniștilor ruși aflați în opoziție la Moscova, orientarea pro-rusească a președintelui Voronin trebuie încurajată. Cum Mocova nu (mai) crede în lacrimile altora, în locul transfuziei de petrol și gaze pe daiboji cerute de Voronin, Putin l-a oferit pe Ilașcu. Schimbul a fost foarte avantajos: a flatat autoritatea, cam găunoasă, a organismelor europene, care cred că apără drepturile omului, cultivă din nou iluzia Europei  că ea, Rusia, poate fi o alternativă la hegemonia nord-americană și, în plus, îl acomodează pe nostalgicul Voronin cu regimul de la București; un pion otrăvit poate face minuni în vremuri tulburi în tabăra adversarului natural al Rusiei. Cum altfel ar trebui „citită” povestea reîntoarcerii eroului românității și nu ca un exercițiu reușit al unor debile politici de instaurare a justiției internaționale în zona noastră geografică. Din păcate, narcisismul politicianului român a găsit cu cale să dea din nou în clocot. Poate și pentru că era de Ziua Victoriei. O zi în care România, pe nedrept, a fost țintuită în tabăra învinșilor. Poate și pentru că Moscova nu crede în moralitatea politică!

„Exerciții după clasici” („TOMIS” 1997)

 În 1996, constănțeanul Costache Tudor debuta cu volumul de nuvele Nurie (ed. Dobrogea) și scrisul său făcea dovada că autorul nu scrie doar sporadic și dintr-un simplu orgoliu „autorlâcesc”, ci dintr-o profundă necesitate interioară.

Anul acesta C. T. e din nou prezent în librării, de data aceasta în ipostaza de ucenic la clasicii poeziei române. Apărută la Editura Metafora din Constanța, placheta poartă un titlu incitant: Scrisori dintr-o livadă de cireși, titlu trimițând nedezmințit la același univers pe care îl consolidaseră nuvelele. Cartea se deschide cu un ciclu de peisaje marine îndemnând la visătorie și la voiaje în imaginație, la introspecție și interogații existențiale care aureolează ambientul și-l conferă mister direcționat spre vagi melancolii romantice.

În ciclul secund, Vis cu magnolii, poetul adună efuziuni de miresme florale din grădina simbolismului, via Macedonski sau Dimitrie Anghel, cenzurate de vagi tristeți ori intensificate de apariția ființei iubite (Vitralii, Rochia de mac). Un poem în ritm folcloric precum Ochii tăi sparge aici în chip benefic monotonia alexandrinilor împovărați de imagini baroce învârtoșind poezii cu strofe obositor-redundant-otios-explicitive și găzduind locuri comune cu iz romanțios-albumistic, păcătuind prin diluție descriptivistă și supărătoare discordanțe temporale: „Pe fire nevăzute se odihneau lăstunii / Tu mă încălzeai la jarul ce ți-l sloboade sânii”.

În cel de-al treilea ciclu, Livadă sub brume, bucuria ceasului de rod împlinit e subminată în mai în fiecare poem de tristeți generate de senzația acută a trecerii timpului, a navigării spre niciunde, a morții speranțelor și a pâlpâirii iubirii întrucât: „La țărmuri de mare, bat orele grav / Lumina-i de ceară, albastru-i bolnav / E toamnă, iubito / Acolo-ntre dealuri izvoru-i plecat / Pe vadul de brume și soare-nnoptat” (E toamnă, iubito). La această stare de inconfort psihic contribuie nemilos intruziunea factorului tehnologic distructiv care, în numele civilizației moderne, atentează la intimitatea și echilibrul naturii: copacii cad „sub rânjetul de fierăstraie mecanice” și a „tăișului lor îmbenzinat” (Ordin); florile își pierd culoarea, armăsarii mănâncă potasiu, peștii uită să înoate, iar oamenii dorm și visează - urmare a exploziei de la Cernobâl - „pe-o pernă de atomi” (Pe-o pernă de atomi). Peisajul ambiental se golește de timp, precum de sânge fețele celor ce „cu cărucioarele scârțâind se apropie de barierele cu moarte”. În absența iubirii îndumneizitoare ce-l făcea cândva să poată păși pe crestetele valurilor, „haina-nsingurării” devine tot mai strâmtă, iar brazdele de pe frunte i se adâncesc fără a fi primit binecuvântarea rodului. Autorul află însă în ultimul ciclu al plachetei, Rădăcini, forța de a se replia dinspre durerile de ordin personal cu care l-a potopit destinul lumesc, spre valorile spirituale ale colectivității cu care se simte solidar. Suspinele subminează în cântec sărbătoresc hrănit de ceea ce a fost cândva frumos nădăjduitor, „steaua ce scânteie-n colind / se trece în memoria clipei”, căci ni „s-au întors „zăpezile acasă” (Ninge la Tropaeum Traiani).

Revista „Arhivele totalitarismului” a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului din București (BUZATU 1997)

Gheorghe Buzatu, Arhivele totalitarismului, „Tomis”, 1997, Constanța

După numai cinci ani de la fondare, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din București, desfășurându-și activitatea sun egida Academiei Române, s-a impus între unitățile de cercetare prestigioase, atât prin program, cât și, mai ales, prin rezultatele științifice de excepție, concretizate în răstimp în numeroase și temeinice monografii, volume memorialistice și de documente etc. Concomitent, Institutul a organizat periodic dezbateri naționale și internaționale ori a editat o revistă reunind marcante contribuții istoriografice și studii documentare valorificând importante fonduri arhivistice. Publicația în discuție, intitulată Arhivele totalitarismului, a ajuns de acum la nr. 15-16 (1997), fiind indispensabilă tuturor celor interesați de problemele istoriei contemporane din 1930-1960. Se impune să reținem numele unor specialiști incluși în colegiul de redacție al Arhivelor (aceiași cu membrii Consiliului Științific al Institutului): Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Antonie Plămădeală, Ion Rațiu, Dinu C. Giurescu, Răzvan Teodorescu, Florin Constantiniu, Ioan Scurtu, I. Chiper, Alexandru Moșanu ș.a. Ultimul număr al Arhivelor totalitarismului valorifică cele mai mai multe dintre comunicările prezentate în cadrul simpozionului internațional Europa după Yalta - Experiența totalitară (Snagov, 30 mai - 1 iunie 1996): Tatiana Volokitina (Rusia) - Organizarea postbelică a României în proiectele sovietice; Florin Stănescu și Dragoș Zamfirescu - România sub ocupația sovietică 1944-1948; D. Șandru - Comisia Aliată (Sovietică) de Control și frontierele României; Gh. Onișoru - Atitudini politice ale clerului din România 1944-1948; Marian Cojoc - Rezistența anticomunistă în Dobrogea 1948-1958. Coordonate istorice. Alte studii și materiale documentare reflectă studiile de predilecției ale unor colaboratori ai revistei: Dezmembrarea teritorial a Basarabiei din 1940 (Vitalie Văratec); Mișcarea legionară. De la doctrină la propagandă (D. Zamfirescu); Represiunea sovietică în Basarabia 1940-1941 (C. Hlihor); Sumanele Negre. Dosarul operativ 1945-1948 VIII (R. Ciuceanu); Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală 1957-1962 VII (Ion Bălan și O. Roske). Reține atenția cititorului român studiul T. Volokitina, care, în temeiul arhivelor diplomatice de la Moscova, examinează conținutul și semnificația unor proiecte sovietice din 1944 (memoriile lui I. Maiski și M. Litvinov) privind statutul postbelic al țărilor din Europa est-centrală (inclusiv România). Ceea ce până în prezent nu ne era cunoscut decât din arhivele americane sau britanice, de acum aflăm cu precizie și din sursele Kremlinului și anume că „potrivit documentelor, includerea României în sfera de influență sovietică era concepută de Moscova drept incontestabilă, cu mult înainte de încheierea războiului. În proiectele privind organizarea cordonului de securitate din preajma frontierei URSS, României i-a fost rezervat un loc deosebit, faptul fiind determinat de interesele geopolitice ale Uniunii Sovietice” (Arhivele totalitarismului nr. 15-16 / 1997 p. 27). Editorii Arhivelor totalitarismului au avut în vedere completarea Dicționarului biografic cu fișe privind activitatea Gh. Avramescu și a lui Gh. M. Cantacuzino, Cristu Cantuniar și Gh. Chiraș. Gh. Caravia ne propune un glosar de termeni din domeniul totalitarismului, iar Viola Vancea, Alina Tudor sau Anatol Petrencu stăruie asupra unor cărți recente. facem mențiune asupra recenziei A. Tudor asupra cărții lui Zigu Ornea  - Anii 30. Extrema dreaptă românească (nr. 15-16 / 1997 p. 252-253). Se observă că, fără o motivare anume, Ornea polemizează „din perspectiva contemporaneității cu ideile exprimate, nu doar în România interbelică, ci chiar în Europa secolelor XVII-XIX”, după cum și faptul că studiul cunoscutului critic bucureștean  este „mai puțin analitic și mai mult axat pe <repovestirea surselor>”.
În ansamblu, Arhivele totalitarismului se impun, prin acest număr, între publicațiile distincte și de ținută ale cercetării istorice actuale.

Vizor („TOMIS” 1983)

 ***, Vizor, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie 

* (...) în repetate rânduri, este aceea de a alcătui o colecție definitorie de pictură contemporană - patrimoniu virtual al unei așteptate secții de profil. Fără a fi restrictivă, tematica Simpozionului se axează, totuși, pe transpuneri, reprezentări, echivalări sau metafore ale spațiului și realităților constănțene. Asimilată ca o permanență a preocupărilor și investigațiilor plastice, imaginea Dobrogei ni se restituie, fastuos monumentală, în lucrările lui Marin Gherasim, incandescent solară în lucrările Sultanei Maitec și ale lui Mihai Horea, dramatică prin eclerajele nocturne, care captează ritmurile înalte ale efortului constructiv la Eugen Popa și Serfi Șerbănescu, aridă în geometria ei acut contemporană la Spiru Chintilă, lirică, în sensul celei mai ales tradiții a peisajului modern, la Vladimir Zamfirescu și Florin Niculiu, eroică, în sensul unei istorii multiseculare și a unui prezent incandescent la Gheorghe Pătrașcu, esențială în subtilitatea ei poetică, la Ion Sălișteanu ș. a.

* Expoziția ediției a III a Simpozionului de grafică definește opera unor artiști contemporani de prestigiu, ca Ala Jalea Popa, Angela Balogh, Bogdan Stihi, Mariana Petrașcu, ca și a tinerilor creatori Alexandra Recepavici, Csechi Casia, Ion Tițoiu, fără a epuiza însă unele direcții extrem de fertile ale graficii românești, prin numărul redus al participanților - doisprezece - cât și prin absența unei generații intermediare. Și, dacă Simpozionul e definitoriu prin capacitatea de a reflecta personalități creatoare, relativ unitare prin raportare la spațiul dobrogean, el este, în schimb, privat de o idee organizatorică coordonatoare, menită să-l individualizeze ca manifestare. Muzeul de artă ar putea fructifica aceste lucrări în ansambluri expoziționale tematice, aceasta fiind și una din intenționalitățile care au stat la baza creării sale. Așteptăm, așadar, o a IV a ediție, prin care acest efort documentar comun să se valorifice ca manifestare în sine, analizabilă nu prin juxtapuneri de universuri particulare, ci ca o sinteză de demersuri proprii și asumate.

* La vernisajul Expoziției anuale județene a Filialei UAP Constanța, pictorul Ion Sălișteanu, personalitate marcante a plasticii românești, observa că: „Gruparea artistică constănțeană înregistrează un efort de cristalizare a unor viziuni artistice proprii, capabile să definească o mișcare plastică dobrogeană contemporană. Filiala locală dovedește, cu fiecare expoziție de amploare, că se poate număra printre cele mai laborioase și valoroase din țară, integrându-se plenar fenomenului artistic contemporan”. Dar, despre reușitele certe ale manifestării, pe larg, într-un număr viitor.

* Academician Alexandru Balaci, prof. univ. Horia Deleanu, scriitorul și criticul teatral Valentin Silvestru, dr. Romeo Profit, evocând personalitatea marelui dramaturg Horia Lovinescu, au oferit, totodată, noi și originale repere de înțelegere a operei celui care, de atâtea ori, și-a încredințat piesele, în premieră absolută, Teatrului dramatic Constanța. Un argument îl constituie, o dată mai mult, și spectacolul ce a urmat emoționantei evocări, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, veritabil „cântec de lebădă” al regretatului dramaturg, spectacol distins cu patru premii la Festivalul Național „Cântarea României”. Regia artistică: Gheorghe Jora; scenografia: Mihai Tofan. Cu: Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, Maria Nestor, Virgil Andriescu.

* Teatrul liric din Constanța propune spectatorilor un spectacol de balet, care reunește premiera absolută a Dixtuor-ului - pe muzică de George Enescu și, în premieră, baletul Șeherezada de Rimski Korsakov, marcând debutul regizoral al balerinei Anca Tudor. Conducerea muzicală: Gheorghe Stanciu; scenografia: Șerban Jianu. Remarcăm, în chip deosebit, evoluția balerinei Rodica Uretru.

* O premieră plină de originalitate și prospețime în viața artistică tomitană: Cenaclul artelor de la Liceul Pedagogic, condus cu deosebită competență și pasiune de prof. Nina Preda și prof. Iordana Chirițescu, concentrând bucuria creatoare a unui mare număr de tineri, dornici nu numai de a-și desăvârși personalitatea, dar și de a dobândi o bogată și solidă cultură generală.

Grădina restaurant „Farul” din Constanța („LITORAL” 1973)

 Câteva ore de plăcută destindere puteți petrece în fiecare seară în intima grădină-restaurant „Farul” din Constanța. Personalul acestei unități aparținând ICSAP vă oferă, cu solicitudine, serviciile sale, punându-vă la dispoziție și un mare număr de produse culinare de cea mai bună calitate. Un bogat program muzical susține aici grupul vocal instrumental condus de saxofonistul Ionel Tudor, solist vocal fiind Constantin Cârnici.