CRITICUL I. B. LEFTER DESPRE VOLUMUL „CALEA DE ACCES” (1982) Al LUI L. RAICU

În lucrarea Reflecții asupra spiritului creator (1979),  criticul literar Lucian Raicu (Bernard Leibovici) (1934 Iași - 2006 Paris) se definea prin delimitare de eseistul obsedat de obiectivitate și echilibru care încerca „să-și realizeze pe deplin misteriosul scop, acțiunea de tenace autoanulare a identității” (p. 301). Pe de altă parte, I. B. L. observă că, dintr-o perspectivă afirmativă, critica lui L. R.  este „O continuă, perseverentă, patetică, tulburătoare căutare a identității”.
Calea de acces cuprinde cinci eseuri despre autori pe care L. R. îi mai comentase în activitatea sa literară: G. Bacovia, M. Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Thomas Mann (1875 Germania - 1955 Elveția: Iosif și frații săi) și Lev Tolstoi (Jurnalul).
Eseurile descriu nu numai portretul scriitorului analizat, ci și „aventura intelectuală pe care opera aceluia o declanșează”. Ele sînt generate de „ipoteze de lectură fertile, idei și intuiții remarcabile prin finețe”, I. B. L: subliniind că „Însăși ideea de ipoteză îi place lui Lucian Raicu”.
Discursul său critic înglobează diverse genuri literare: jurnal, memorialistică (propria sa călătorie anterioară în India în analiza lui T. M,), proză. Scrierea sa este caracterizată de „fragmentarismul desfășurat pe spații ample”, fragmentele fiind notații scurte de maximum o pagină.
În final, I. B. L. concluzionează asupra operei lui L. R., explicând astfel și titlul articolului : „Condiția criticii sale este asumarea patetică  operei literare, în al cărei chip se oglindesc, suprapuse, imaginea lumii și ființei. Aventura spiritului creator se consumă între ramele acestei oglinzi cu trei dimensiuni”.

SURSA
Ion Bogdan Lefter, Oglinda cu trei dimensiuni, „Tomis”, Constanța, ?.?.1982, p.?.

Revista „Kalende” în 1942-1944 (IORDACHE 2002)

„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6

Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe  „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002,  va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de  plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”

„Un blazon literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul cu busolă. Un blazon literar, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Citind paginile consacrate de revista „Porto Franco” (nr. 68) marei prozatoare Hortensia Papadat-Bengescu, de la nașterea căreia s-au împlinit 125 de ani pe 8 decembrie 2001, cu un melancolic orgoliu de dobrogean prin adopție, mi-am reamintit cât de fertil i-au fost cei treisprezece ani - perioada 1920-1932 - cât a locuit în Constanța, poate tocmai pentru că a trăit într-un fel de exil, departe de lumea literară bucureșteană. În această perioadă îi apar comedia cu accente sociale Bătrânul și volumul de nuvele Sfinxul. Un an mai târziu va publica Femeia în fața oglinzii, iar în 1923 - romanul Balaurul. Apoi, după volumele de nuvele Romanță provincială și Desenuri tragice, văd lumina tiparului romanele Fecioare despletite (1926), Concert de muzică de Bach (1927) și Drum ascuns (1933). Izolarea în care trăia în Constanța era una relativă, de vreme ce în 1921 devine membră fondatoare a Societății Scriitorilor Români. Ca să nu mai vorbesc de relațiile pe care le avea, nu numai prin corespondență, cu marii scriitori contemporani care îi comentau elogios cărțile în presa vremii. Fie și numai pentru că și-a elaborat capodoperele aici, la mare, numele scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu (despre care Eugen Lovinescu spunea că odată cu afirmarea ei definitivă „o nouă literatură începe”), ar trebui să devină, alături de cel al lui Ovidiu, blazonul literar de marcă al Dobrogei. Și în acest scop cei chemați să răspundă de cultura Constanței poate ar fi momentul să inițieze o acțiune de depistare a casei în care a stat scriitoarea (criticul și istoricul literar Enache Puiu deține unele date culese în urma unei investigații pe cont propriu) și să organizeze acolo, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, un muzeu al literaturii care să-i poarte numele.

„Premiere la Dramatic” („TOMIS” 1995)

 ?, Premiere la Dramatic, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

*

„Nu știu cum arată realitatea ta paradisiacă, dar știu că Infernul exisă. L-am pipăit cu sufletul meu. Și asta nu-i o figură de stil, ți-o jur”. Replici de o atare densitate și fervoare întâlnești la tot pasul în piesa lui Lovinescu. O piesă ținută la „dospit” ani lungi până la premiera absolută din toamna lui 79 la Teatrul „Nottara” din București (regia: Dan Micu), într-o distribuție de zile mari: George Constantin, Alexandru Repan, Ștefan Sileanu și Dana Dogaru. Preluată și de Dramaticul constănțean la puțină vreme cu Lucian Iancu, Virgil Andriescu, Vasile Cojocaru și Maria Nestor. O montare de-a dreptul merituoasă semnată de maestrul Gh. Jora și răsplătită imediat cu câteva premii naționale. Horia Lovinescu, dramaturg înnăscut, cel mai important de după război, unul din puținii care, pe lângă un destin nu prea fericit, a avut șansa „căsătoriei” cu Thalia - în ultimii ani scria mai ales pentru actorii de pe Magheru, cărora le era director și bun părinte - condiție ideală pentru o trupă. Creația lui e inegală. Dar germenii performanțelor s-au întrezărit încă din piesele într-un act pentru nepotul de frate al marelui critic de la „Sburătorul”. Câteva din textele scrise și reprezentate mai ales după anii 70 (scenariul după „Karamazovii” e greu de egalat)au străluciri de diamant, sunt generoase și cu profunzimi filozofice aproape nebănuite la un trăitor în plin tărâm al gulagului ceaușist, cu verb tăios și rafinament intelectual. Au, în același timp, în ciuda staticului aparent, caractere surprinse în plină încleștare. Partituri, altfel spus. Mină de aur pentru un actor.

„Jocul...” prinde în textura sa o familie predestinată să refacă un crâmpei din mitul biblic: cenușa, omniprezentă, înseamnă deopotrivă necunoscutul, spaimele din noi, golul din noi, mizeria din noi. Din mit și parabolă cobori încet-încet în... viață. Ca spectator, ești curios să afli în ce măsură, după decenii, textul rezistă acolo unde-i locul - pe scenă. În ce măsură răspunde gustului „actual”; e ori nu la fel de proaspăt? Și e, cu asupră de măsură! Încă o dovadă a valorii incluse în scriitură, a stropului de eternitate. O scriitură, am îndrăzni s-o spunem, de valoare europeană, oricând gata a se plasa lângă una semnată de Mrozek, de exemplu.

Reluarea montării pe scena constănțeană e un act temerar, datorat aceluiași Gh. Jora. Și încă unul de înaltă responsabilitate artistică. Nu comentăm aici scăderile reprezentației, datorate mai ales lentorilor derulării și lipsei de modulații. Și nici faptul că se păstrează, cu câteva excepții, linia de ansamblu a celei anterioare. Nu intrăm în detalii în ce privește prestațiile destul de modeste ale lui V. Cojocaru (Cain), Radu Niculescu (Abel) și Mirela Klain (Ana). În ce-l privește, L. Iancu (Tatăl) creează o bijuterie: actorul domină scena, șarjează și impresionează în același timp. Aduce acel „je ne sais quoi” în plus chiar față de marele său congener George Constantin, smuls pe nedrept dintre noi, care-i uimise pe bucureșteni și prin acest rol.

Talentata scenografă Carmencita Brojboiu construiește un decor simplu, care reușește să sugereze că spaimele cresc în proporție geometrică „dincolo”, de unde, dacă te întorci, te întorci neapărat desfigurat; marile texte n-au nevoie de artificii.

**

Cu o seară înaintea premierei din 15 octombrie, Sala Studio a găzduit recitalul „Aici au ars cuvintele!” (excelent titlu!) din lirica lui Nichita Stănescu. Asupra inspiratei idei a direcției teatrului de a da undă verde recitalurilor în această intimă sală, vom (....).

„Teatrul pe scurt” („TOMIS” 1995)

 O. D., Teatrul pe scurt, „Tomis”, Constanța, iunie-iulie 1995

*

Între 7-14 mai, în organizarea Teatrului de Nord din Satu Mare a avut loc cea de a patra ediție a Festivalului Internațional „Teatru-Imagine” „Dramaticul” constănțean  a prezentat spectacolul „Trei jobene” de Miguel Mihura.

* 

La sfârșitul lunii mai, în cadrul unui ambițios program educațional pentru tineret realizat în colaborare cu Theatre Center din Londra, o delegație - alcătuită din actori ai Teatrului Dramatic, un scenograf și un secretar literar - a făcut o călătorie de documentare în Anglia.

*

Cea de a treia premieră a acestei stagiuni pregătită de Teatrul Dramatic este spectacolul „Moartea unui comis voiajor” de A. Miller. Regia: Tudor Petruț. În distribuție: Lucian Iancu (rolul titular), Ana Mirena, Eugen Mazilu, Liviu Manolache, Radu Niculescu, Lică Gherghilescu, Titus Gurgulescu, Iulian Enache, Mirela Klein, Alice Cojocaru, Marian Bucur, Scenografia: Radu Alexandru.

*

În faza de lecturi la masă se află spectacolul „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” de Horia Lovinescu. Regia: Gheorghe Jora. În distribuție: L. Iancu, Vasile Cojocaru, R. Niculescu, M. Klein. Cu acest spectacol Teatrul Dramatic Constanța s-a înscris la Festivalul Dramaturgiei Românești - Autor 95, ce se va desfășura la Timișoara în octombrie.

*

La începutul acestei luni au început pregătirile pentru spectacolul de teatru antic „Penthesileea, regina amazoanelor” de H. von Kleist. Regia: Cătălina Buzoianu. Scenografia: Marcel Chrinoagă.

*

La invitația Teatrului de Păpuși Constanța, în perioada 9-14 mai, trupa Teatrului de Păpuși Pannalal s din Elveția - trupă compusă din Tina și Michel Peret-Genti, pregătită în India și cu un repertoriu influențat de artele tradiționale asiatice - a prezentat la Constanța, Năvodari și Mangalia reprezentații cu spectacolele „Homo circus sau Circul în vârful degetelor” și „Cei șapte frați”.

*

Cea de a doua premieră a stagiunii în acest teatru este „Stan Bolovan”, o dramatizare după I. Slavici. Regia: Maria Mierluț de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș.

*

Cu prilejul celei de a 10 a aniversări a „Muzeului elvețian al păpușii” - ce are loc în această lună - Teatrul de Păpuși Constanța a dăruit prestigiosului așezământ cultural o păpușă dintr-un spectacol inspirat de o poveste de I. L. Caragiale. Astfel, printre exponatele muzeului, care numără păpuși din toate colțurile lumii, va fi reprezentată și arta păpușărească din România.

*

În perioada 21-24 iunie, Teatrul de Păpuși Constanța a participat cu spectacolul „Fetița cu chibrituri” la Festivalul Internațional al Spectacolelor Teatrelor de Păpuși pentru adulți de la Pecs - Ungaria.

*

Între spectacolele de operă și balet ale acestei stagiuni, precum „Trubadurul” de G. Verdi, „My Fair Lady” de  F. Loeve, „Văduva veselă” de F. Lehar, „Bal mascat” de G. Verdi, „Carmen” de G. Bizet, „Soldățelul de plumb” de D. Capoianu, „Mowgli” de A. Gradski, liricul constănțean a introdus o nouă premieră de succes: „Vînzătorul de păsări” de K. Zeller. Regia: Gheorghe Bărbulescu. Dirijor: Adrian Stănache. Scenografia: Șerban Jianu. Coregrafia: Rodica Raicu-Uretu. Cor: Lucian Dumitru. Soliști: Radu Popescu, George Tirea, Niculina Cârstea, Sofronie Cadariu, Iuliu Pușcașu, Lucian Roman, Mihaela Rotaru, George Jard, Marga Andriescu, Carmen Luca, Gabriela Tatiana Găbăleanu. Pregătirea muzicală: Silvia Ciorei. Regia tehnică: Paul Lăcătușu.

Cititorul la sfârșitul mileniului II (PETRAȘ 1995)

Irina Petraș, Gânduri despre cititor și nu numai..., „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.

„Plus que de chair /Il se veut d ecriture”
Alain Bosquet

Nu omul, Cititorul. Cel care își trage iar și iar, veșnic flămând scaunul la buza prăpastiei să asculte o poveste (F. Scott Fitzgerald). Cititorul, condamnatul, crede M. Eliade, dar ce minunată condamnare: să-și procure revelațiile prin cultură, prin cărți în exclusivitate. Cu prețul uriaș și nebănuit de primejdios al îndepărtării de natură, cititorul se abandonează bibliotecii. O vede ca un paradis, alături de Borges, ori labirint cu toane malefice ca-n Il Nome della rosa. I se supune, acceptă regulile jocului. Sfântul Augustin, singur într-o încăpere, murmurând pentru sine cuvintele dintr-o carte deschisă în mâini, inaugura era bogatei solitudini a lecturii. De aici înainte omul se va căuta pe sine și lumea întorcând pagină după pagină cu sentimentul tot mai acut al participării la un act inițiatic. Gutenberg va face ca fenomenul să capete proporții de masă. Boala câtorva aleși se transformă în epidemie. Cea mai benefică dintre epidemii. Una prin care omenirea însăși poate spera să atingă ordinea și armonia unui stup. Doi oameni, străini, trăind la mii de kilometri unul de altul, citesc și recitesc aceeași carte. Se regăsesc în ea, află între paginile ei resurse suficiente să privească viitorul în față. Întâmplarea valorează cât cea mai prietenească strângere de mână!

Cititorul merge pe jos, încet și sigur, asemeni pedestrașului lui Cioran. Așa a cucerit o lume și tot astfel o poate păstra. Civilizația atomică, gata să se autodistrugă prin sat precum cavaleria romană, poate fi ținută în frâu prin lectură. Cititorul este în măsură să apere viața fiindcă mintea sa e vie. Cititorul se asemănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărți pe cel din fructe și spice. Sunt amândoi simboluri ale vieții, ale rodului, garanții pentru perpetuare a speciei umane.
Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărțile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, faguri fără miere, ultimul cititor va fi fost ucis și planeta va fi a maimuțelor.
Sfârșitul de veac XX e încă unul al lecturii, chiar dacă se lansează, pe mici și mari ecrane, din când în când, câte un „de profundis”. Și, atâta vreme cât mai există Cititorul, nu e totul pierdut pierdut.

Într-o carte despre era personalizării - alt nume, mai propriu, poate, pentru postmodernism  - (este vorba despre L era du vide a lui Gilles Lipovetsky), omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existențe. O ofertă uriașă și derutantă, o explozie a informației la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecție obligatorie. Omul este înainte de toate cel care alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile. Mă gândeam citind-o că două, cel puțin, sunt datele staturii sale pe care omul postmodern nu le poate alege, ci îi sunt impuse: apartenența etnică și muritudinea. Revenind asupra gândului dintâi, corecturi însemnate ale perspectivei mi s-au părut necesare. Muritutdinea este o fatalitate, dar numai viața, prin tot ce face împotriva morții, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificația. Absolutul ei este relativizat de forța creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege în schimb cum să trăiască în ciuda morții asumându-și limitările acesteia, subminându-le.

Pe de altă parte, apartenența etnică poate fi considerată și ea o fatalitate. Importanța care se acordă în vremea din urmă, pretutindeni, diasporei e semnul acestei recunoașteri. Oricâte ajustări ai aduce ființei tale, ea păstrează însemnele apartenenței la o etnie. În era postmodernă, mai mult ca oricând, a ști înseamnă a-ți aduce aminte și a fi înseamnă a avea memorie. Prezentul nu se întrupează decât prin tot ce s-a conservat din tot trecutul. El este o răsfrângere a „bibliografiei” existențiale atât la nivel de individ, cât și la nivel de popor. Etnia nu este o fatalitate, constructivă prin simpla ei proclamare. Nu are sfințenie apriorică și nu reprezintă o soluție prin exaltarea ei verbală. Ești român prin cunoașterea și recunoașterea autorității unui trecut cultural și prin înfăptuirea pe care i-o adaugi. Ești român prin fapta ta specifică deschisă către lume. Prin ceea ce E. Lovinescu numea „a-ți fixa sufletul”. În absența unei memorii culturale constructive se ivește primejdia mesianismului rasial, acel „fenomen disgrațios și mătăhălos” respins de L. Blaga. Cu alte cuvinte, apartenența etnică este și ea, în cele din urmă, o chestiune de alegere. E o latentă, inoperantă altminteri decât prin realizarea ei conștientă, prin actualizare responsabilă și atentă la conexiuni. Trecutul unui neam, oricât de glorios, nu justifică, în mod automat, prezentul, ci-l construiește dacă memoria colectivității etnice știe să acționeze seminal. Nu încremenirea sub faldurile trecutului poate asigura consistența prezentului etnic (național), ci acel „zbor cu spatele” al îngerului lui Walter Benjamin. Îți aduci aminte, deci ești. Recuperarea trecutului nu înseamnă idealizarea lui, ci trăirea responsabilă în prezent conștient de rădăcini, fondat și cu temei.

Alain Finkielkraut - autorul Înfrângerii gândirii - era întrebat, de curând, cum vede noua Europă. Lucid, atrăgea atenția asupra pericolului instaurării unui nou „vis american”. Invocarea entuziastă a unei Europe noi și unite nu reprezintă soluția. Cel puțin deocamdată. Europa este alăturare și întrepătrundere de culturi naționale. Să negi acest lucru prea devreme să anulezi esența însăși a Europei. Estul european poate rata o șansă rară dacă nu va ști să fructifice prețuirea culturii prin care a rezistat decenii în șir. Nu farduri apusene vor putea salva bătrânul continent. Economicul nu are memorie și deci nu poate fi. Cultura, în schimb, este. Încă o vreme de acum înainte ea se va mișca în cadre naționale, oricât de planetară este exploatarea informației. Și,atunci, apartenența etnică este o răspundere și un răspuns. Și ea înseamnă alegerea de a fi.

Cititorul, cel-ce-gândește-singur, n-a fost niciodată sclav. El celebrează cartea - speculum humanae salvationis - adică eliberarea ca proces, nu ca împlinire. Principiul cunoașterii actuale - „Omul devine ceea ce vede” - l-aș citi astfel: „omul devine ceea ce citește”. Și, în hățișul editorial actual, aș relua îndatorirea continuă în programul ASTREI transilvănene: să ne dea o mână de ajutor publicul cetitor, arătându-i cărarea cea bună, ca cetitorul să nu se dea cu capul de gard, cetind toate năzbătiile”. Cei „buni conducători de carte” - scriitori, editori, profesori - au, vorba lui Eminescu, de „combătut întunericul”.
În Evul Mediu, funcționa o lege potrivit căreia știutorii de carte nu puteau fi omorâți! Să ne fie, oare, la îndemână să devenim nemuritori în vreme ce ne trecem cu ochii lipiți de seriale TV și benzi colorate?!

„Unde ni sunt dramaturgii?” (SGARCEA 1994)

Val. Sgarcea, Unde ni sunt dramaturgii?, „Tomis”, Constanța, ug. 1994, p. 10

Dezbateri asupra lipsei quasitotale a textelor autohtone dramatice contemporane din repertoriul de zi al teatrelor ar fi oricând binevenite. S-ar limpezi  dileme, s-ar clarifica poziții. „Tirania regizorilor” - despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, după anii 60, când experimentele unor Peter Brook și Jerzy Grotowsky aruncau mănușa în ograda autorilor trăgând spuza pe turta teatralității, pare a căpăta sensuri și forme noi în România posttotalitară. Mai întâi, e vorba de un refuz programatic, parțial justificat al creatorilor la scenă, o defulare s-ar zice, la gândul că P. Everac, D. Iacoban, Tărchilă, V. Stoenescu și alți „abonați permanenți” ai stagiunilor de până la 1990 ar mai avea ceva de zis. Saturația de contrafaceri, atât de evidentă, i-a determinat pe secretarii literari și directorii de scenă să alerge grabnic spre ceea ce până atunci nu puteau accede ori, dacă da, numai în urma unor tribulații de tot felul menite a încălzi „inimi responsabile”, oricum, încadrându-se în procentul „admis de sus”: texte din dramaturgia universală.

Țâfna răsfățaților autori enumerați aici e, oarecum justificată: „Noi, acum, ce ne facem?” Nu pot fi contestate reușite ale dramaturgiei din anii socialismului. Horia Lovinescu rămâne, oricând, o certitudine. cel puțin cu „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, text sortit a aștepta ani în șir aprobări spre a fi reprezentat și care ar merita, azi, să figureze în orice antologie.

Schematismul, situațiile  confuze, lipsa unor mize majore, a verosimilității, dialogul tern ori diluat cu bună știință a „ultimelor indicații din domeniu”, iată hibele de fond ale unei dramaturgii pe care o află regizorii într-un moment ferice, în care și-ar fi dorit o reală vigoare a formelor de expresie. Unde să găsești un Strindberg, când te împiedici de „Un fluture pe lampă”?

Într-un ritm năucitor, conflictelor din uzină, în care secretarul BOB era concomitent moașă comunală și „Deus ex machina”, le-au luat locul (e drept, uneori fără discernământ) cele mai felurite situații. Naturalizate ori nu. Un proces oarecum similar eforturilor romantice din perioada lui Facca și Bălăceanu. Care, însă , aveau operă de pionierat și, în plus, nu se ploconeau mamei Europe.

„Răzbunarea” regizorilor a oscilat între Feydeau, Shakespeare, Mrozek, Ionesco. Fiecare după putință. S-au inițiat concursuri de dramaturgie. UNITER e o instituție care și-a onorat programul, în ciuda ghinioanelor specifice tranziției: piesa anului reprezintă, dacă nu un etalon, cel puțin o realitate de domeniul evidenței.

În materie de text dramatic, lucrurile par simple doar la prima vedere și doar pentru cei care, fatalmente, subestimează genul. Numai că, practic, lucrurile stau exact invers: scena ucide în doi timpi și trei mișcări (citește două părți și o pauză). Dacă „teatrul e mai tare decât viața”, societatea actuală bâjbâind în forme aleatorii, de unde, atunci texte pe măsura frământărilor? Totul ar trăda conjuncturalul într-o eră în care socialul însuți nu-și pare ajunge sineși de la o zi la alta. Ca să nu mai vorbim de presiunea politicului, în capcana căruia un autor ar cădea lesne. Și încă lamentabil.

„Teatrul ca literatură” după expresia consacrată  a lui Marian Popescu e, în clipa de față, o noțiune riscantă. Astfel stând lucrurile, ce anume hrănește imaginea des invocată de realizatori? De unde începe și unde ia sfârșit rostul cuvântului în textul dramatic? Dar în economia un ei reprezentații?

Câțiva regizori s-au gândit, în urmă, să-l joace pe Matei Vișniec, recentul debutant pe o scenă pariziană. Cu un deceniu în urmă, el reprezenta, e drept, o alternativă. Un text („Buzunarul cu pâine”, o fabulă extrem de îndrăzneață la adresa terorii comuniste, publicat în SLAST în iunie 1986)  l-a jucat, eclectic, subsemnatul pe cont propriu (și cu ceva „plăceri” ulterioare) la Sala Studio a Teatrului Dramatic din Constanța, un alt mai târziu. După ce, în 1985, Centrul Teatral „Thepsis” din Timișoara reprezentase, cu aceleași riscuri, „Sufleurul fricii”. O încercare imediat ulterioară a făcut, în 1987, regizorul Nic. Scarlat de la „Nottara”. În decurs de câteva zile însă până la deschiderea stagiunii și debutul său pe o scenă profesionistă, autorul s-a trezit... franțuzit. Definitiv, se pare. Azi, Vișniec este un autor cantonat, tematic, într-un univers concentraționar deja vu. Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Radu Iftimovici, Răzvan Petrescu, Alina Mungiu, Marcel Tohatan sunt nume vehiculate în dramaturgia actuală autohtonă. Dar rigorile genului sufocă bunele intenții. Pare că afirmația călinesciană - poet la 20 de ani, prozator la 30, dramaturg la 40 - ține cu tot dinadinsul a-și proba veridicitatea mai ales acum, când bâjbâim cu frenezie într-o realitate care ține cu tot dinadinsul să se miște vertiginos. Cu atât mai mult, în întreprinderi spectaculare care nu presupun doar creații - chiar dacă meritorii - izolate ci, înainte de toate, eforturi financiare. Curajul celor îndrituiți a hotărî repertoriul nostru cel de toate zilele. Hazardul, cel lucrător în toate.

Dacă în proză au fost optzeciștii, în poezie postmoderniștii, dramaturgii au izbutit să rămână, ca și-n alte dăți, cazuri izolate. Ori, mai simplu, navigator în derivă pe o are plină cu sirene. Când lumea aceasta se va așeza pe un făgaș (nu altul decât cel al normalității), când formele vor fi una cu fondul, conflictele (sperăm altele!) vor izbucni firesc trăgând, poate, după ele creații care să le obiectiveze. Până atunci... o scurtă tăcere. În teatru, tăcerea spune multe. Încercări: e și bine și nici nu-i rău. Castelele de nisip nu pot rezista. Un dramaturg se naște din scrâșnet, obidă, zvâcniri. Unde ni sunt, deci, dramaturgii?!...

„Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, „Tomis”, Constanța, 199?

În septembrie 1953, când am început cursurile anului universitar, la Facultatea de Drept din București, tensiunea întreținută de fanaticii de la organizațiile de UTM și de partid scăzuse. Din anul întâi am remarcat o fată frumoasă și blondă, Doina Stupcan, cu o alură sportivă, băiețească. Făcea parte dintr-un grup de colegi, în majoritate bucureșteni, care forma un fel de elită a promoției lor. Printre ei se remarca un băiat slăbuț, sobru, corect îmbrăcat, care urmărea atent ce se petrecea pe culoarele facultății. Era Șerban Nedelcovici, care avea să devină un scriitor important. Stabilit în Franța, în 1990, i s-a acordat titlul de Chevalier de l ordre des Artes et des Lettres, iar în 1992 Premiul Academiei Româno-Americane. În luna octombrie 1954, când eram în anul III, într-o sâmbătă după-amiază am plecat într-o excursie în Bucegi. Cred că eram vreo 80 de studenți. În tren era veselie. Tinerii își exprimau euforic evadarea din București pentru două zile. Am văzut-o și pe Doina Stupcan. Am coborât în  Bușteni când se lăsa seara. Începuse să burnițeze. La poalele muntelui, înainte de a începe ascensiunea, un student de la istorie s-a erijat în conducător al excursiei și a dat dispoziții cu privire la modul cum să escaladăm muntele, pentru a ajunge cu bine la Cabana Babele, locul de destinație. La începutul ascensiunii era veselie, se spuneau glume. Pe măsură ce oboseau, s-a instalat tăcerea. Ninsoarea se întețea. Nu bătea vântul. Prin ninsoare s-au auzit niște strigăte speriate, apoi niște comenzi ca la armată. Un student a alunecat de pe potecă și după câțiva zeci de metri s-a izbit de un brad. Câțiva studenți au coborât cu lanternele aprinse și l-au urcat pe potecă, după care mai mult pe sus l-au dus la Cabana Piatra Arsă. Studentul accidentat a rămas la Piatra Arsă în grija cabanierului și a altor turiști. Noi ne-am continuat drumul fără alte incidente până la cabana Babele. Când ne-am culcat, mai ningea lin.

A doua zi, după amiază, am plecat spre Predeal. Când am ajuns la Piatra Arsă, studentul de la Mine era în comă. Conducătorul excursiei a hotărât să-l coborâm cu o targă. S-au oferit să ajute la coborârea studentului cu targa doar vreo 5 sau 6 studenți, printre care Doina Stupcan. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o solidaritate ca în acel grup. Cred că prezența Doinei a contribuit la sudarea grupului și comportarea cu adevărat camaraderească a tinerilor. Zăpada începuse să se topească și exista pericol de alunecare. Nu știu la câte minute ne schimbam la căratul tărgii. Băieții au încercat s-o menajeze pe Doina, dar ea a refuzat. Nici noi nu vream să rămânem mai prejos. Când am ajuns la poalele muntelui, ne aștepta o ambulanță de la Spitalul din Predeal, care a luat studentul accidentat. Mai târziu am aflat că a murit. Pe ceilalți studenți din grup care au transportat targa cu studentul accidentat nu i-am mai întâlnit. Pe Doina o întâlneam zilnic în facultate și ne salutam cu simpatie.

Istoria din Bucegi am povestit-o de multe ori, elogiind comportamentul Doinei. Când am citit romanul Somnul vameșului, în trei volume, de Șerban Nedelcovici, am întâlnit mai multe personaje cunoscute, transfigurate artistic, bineînțeles, printre care și Doina.

Recent am citit „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” de D. Jela. Am aflat că Doina Stupcan, la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958, a fost arestată și condamnată la șapte ani închisoare. La Jilava a fost colegă de cameră cu Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu. Doina Jela reproduce din însemnările Monicăi Lovinescu care a încercat să reconstituie calvarul mamei sale. Monica Lovinescu a fost la Tel Aviv unde a întâlnit co-deținute cu mama sa, la Malmaison și Jilava, care, printre altele, i-au dat relații și despre Doina Stupcan. Citez din însemnările Monicăi Lovinescu: „Doina Stupcan (...) s-a remarcat prin curaj și îndârjire față de anchetatori la proces; îi aducea în fiecare zi mamei de la plimbarea prin curtea închisorii câte o floare, cu toate că un asemenea gest, dacă ar fi fost prins, ar fi fost pedepsit cu izolatorul. Astfel, mama avea prinsă în tăblia superioară a patului - deasupra ei dormea Botzie - un mic buchet care se reînnoia mereu și la care putea privi.”

Din însemnările Monicăi Lovinescu rezultă că Doina era fiică de general, așa cum de altfel se discuta în facultate, iar mama sa lucra într-o cooperativă.

Am cunoscut-o doar în treacăt pe Doiua Stupcan. Dar în cele două cazuri limită, când a ajutat la coborârea cu targa a studentului accidentat, în vreme ce marea majoritate a colegilor s-au eschivat și grija, ca față de o mamă, la Penitenciarul Jilava, pentru colega sa de detenție, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, demonstrează o mare forță de caracter.

În laboratoarele de la Facultatea de Drept care devenise ideologică aproape în totalitate, unde se încerca formarea omului nou, adevăratele caractere au rezistat. 

Este și cazul fiicei de general, Doina Stupcan.

Anchetă: „TOMIS” întreabă (JELA 1993)

 Doina Jela, , „Tomis”, Constanța, XXVIII, (285), decembrie 1993, p. 6-7.

(7) (...) mai mare de titluri decât anul trecut (40 anul trecut și 43 până acum, sperăm 60 până la sfârșitul anului).

Dintre edițiile critice, teritoriul pe care nu ni-l disputăm cu nimeni, am inaugurat anul acesta seria de Opere Călinescu, urmează să iasă până la sfârșitul anului volumul V al Operelor lui Lucian Blaga, sub tipar se află, de asemenea, primul volum de Opere Mircea Eliade, al doilea al lui Ion Vinea, primul la Gala Galaction.

Le-am enumerat pe toate voind să arăt că dintre puținele ediții critice lucrate în ultimul timp se mai află în redacție și sub tipar câteva, pe viitor însă, după știința mea, situația se arată dramatic la acest capitol vital pentru o cultură, al editărilor de opere complete în ediții critice. Adică, acei puțini editori care ar putea să mai lucreze în continuare la ele, sunt fie angajați în alte întreprinderi, mai rentabile, fie în pragul pensiei sau pensionați, fie bătrâni și cu puterile de muncă diminuate, fie în imposibilitatea financiară de a le mai lucra. În condițiile în care o ediție încă se mai plătește la 100-200, maximum 300 mii lei (un salariu de mecanic de locomotivă, deși înseamnă un an sau doi ani sau trei ani de muncă), în condițiile în care și așa, noi n-o putem tipări la Minerva fără subvenție, fiindcă nu obținem niciodată un tiraj de peste 4-5 mii de exemplare, iar la rentabilitate se poate vorbi doar de la 10.000 de exemplare în sus, activitatea de editare a edițiilor critice se află, într-adevăr, în colaps. Fiindcă că, dacă până acum, Călinescu Opere se vindea cu 900, iar cartea costa în realitate 1.500, aveam nevoie de o subvenție de 600 de lei ca să o putem da la un preț mai mic, numai la 1.000 de exemplare ne trebuiau adică peste o jumătate de milion, acum, pentru că nu poți să ceri pe o ediție critică 4.000 de lei, nouă ne trebuie pentru fiecare apariție câte 2-3 milioane, pe care ni le dau Ministerul Culturii, Fundația Soroș și alți sponsori. Și mă întreb cât va dura situația, deși sponsorizare nu înseamnă să ajuți editura, ci să ajuți cititorii.

Dar în condițiile în care kilogramul de hârtie costă 600-700 de lei, manopera a crescut, un ziar a ajuns să coste 100 de lei, e aproape normal ca o ediție critică să coste 4.000, iar cu ajutorul sponsorizării să o poți vinde cu 2.500. E de văzut în ce măsură vor mai fi cititori dispuși să cumpere. Fiindcă aceia care  ne cumpără pe noi sunt elevi, profesori, cercetători, oameni săraci în genere. Adică dacă un roman pornografic o să se vândă cu 4.000, că o să-l cumpere și bișnițarii și cei cu mulți bani, o ediție critică n-o să se vândă, pur și simplu.

Pe scurt, am să vă spun că spaima mea cea mai mare asta este: șocul teribil al prețurilor îl va suferi în primul rând cartea prevăzută cu aparat critic, cererea, și așa mică, va deveni și mai mică (unele comenzi sunt de 4-5000 mii de exemplare, în toată țara!), iar puținii editori vor deveni și mai puțini.

Sigur că avem și colecții și titluri menite să ne susțină financiar, e vorba de colecții noi, „Cartea elevului” și „Cartea de succes”. La prima dintre ele, unde edităm clasici, nu putem pune prețuri mari dat fiind destinatarul, dincolo, unde am scos cărți cu tiraj mare, Karl May - Winnetou, Dickens - David Copperfield și teoretic am putea câștiga, intervine raportul cu difuzare. Lucrăm cu fostele centre de librării, care vând greu, ne recuperăm banii foarte târziu, după 6 luni sau chiar mai mult, astfel încât, cu banii de pe două cărți nu mai reușim să scoatem una singură.

Astfel că, dacă editorul îmi încredințează manuscrisul astăzi, eu nu pot să-i promit că apare la anul sau peste doi ani, ci când am bani, iar asta îl împiedică pe el să mai lucreze, fiindcă și în cazul lui investiția e foarte mare. Dacă o pagină de bătut la mașină este 100 de lei, 500 de pagini înseamnă 50.000, iar dacă o bați de două ori... Or, eu îi dau 2-3 sute de mii pe toată munca de 3-4 ani... În plus, este ceea ce v-am spus, s-au împuținat cercetătorii, mulți sunt în vârstă, iar generația tânără, în domeniul acesta, nu există. N-au fost cursuri speciale la facultăți care să se ocupe de pregătirea filologilor. Există o generație, formată de Minerva, care nici ea nu mai este foarte tânără, însă, ci deja în pragul pensiei, nu mai are putere de muncă și nici entuziasm. Primejdia este că într-un an-doi, chiar dacă s-ar găsi subvenții pentru ediții critice, să nu mai fie editori.

La ce lucrăm acum, totuși? Nicolae Mecu pregătește volumul II din Călinescu, volumul I din Gala Galaction este sub tipar, fiindcă am avut posibilitatea să xeroxăm edițiile vechi, să nu le batem la mașină să ne coste o avere; Institutul de Literatură ne-a acordat volumul I din Opere de Vasile Voiculescu, lucrat în cadrul institutului, cu oameni plătiți de institut, cu salariu, nu e deci investiția noastră. În rest, ediții care stau, care așteaptă ca editorii să-și facă timp să le continue: Ediția Rebreanu de Nicolae Gheran, de pildă.

Trebuie să vă semnalăm o apariție extrem de interesantă: Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei a lui Axinte Uricariu, vol. I, va apărea în două volume, până acum nu a apărut decât fragmentar, acum apare pentru prima dată într-o ediție științifică integrală și e îngrijită de Gabriel Ștrempel de la Biblioteca Academiei. O altă carte de referință cuprinzând agendele literare ale lui Lovinescu, puse la dispoziție de doamna Monica Lovinescu, îngrijite de doamna Gabriela Omăt care lucrează la noi și însoțită de notele și comentariile lui Al. George, din care n-a apărut decât primul volum, se află și ea într-un impas. Ar trebui să scoatem 5-6 volume, primul, referitor la ședințele Sburătorului între 1923-1926 nefiind decât începutul unor notații pe care Lovinescu le-a continuat până în anul morții, 1943. Or, domnul Al. George, care este un distins critici și istoric literar, prozator și eseist, având și el peste 60 de ani, ne-a anunțat că n-ar mai vrea să facă notele, vrea să-și scrie, în anii care i-au mai rămas de trăit, opera proprie. Să vedem dacă, totuși, n-o să accepte să facă mai departe aparatul critic, pe cine o să găsim să facă operația aceasta foarte grea (sunt de identificat momente, scriitori), întrucât Gabriela Omăt, care e remarcabil de pregătită, n-a umblat în profunzime, totuși, în perioada interbelică, așa cum a făcut-o Al. George.

Am mai avut apariții remarcabile, cum ar fi volumul lui Varlaam Șalamov, într-un tiraj, din păcate redus, de 4.000 de exemplare, oamenii primesc cu răceală tot ce are nume rusesc, deși știm ce fel de rus este Șalamov.

Am mai scos Istoria civilizației românești de Lovinescu, dar am greșit puțin tirajul în sens invers, ar mai fi mers peste cele 5000 de exemplare, încă vreo mie.

Și la P. P. Negulescu - Geneza și formele culturii - s-a cerut un număr mai mare de exemplare decât am apreciat noi, la fel la Mircea Florian  - un studiu de prin 1940 Misticism și credință. O altă lucrare de mare interes Istoria românilor pentru poporul români, de Nicolae Iorga, o sinteză a lui apărută în 1906, noi am reprodus ediția a șasea sau a șaptea din 1936, alta este o antologie a scriitorilor popoarelor neruse din fosta URSS, un roman al lui Bălăiță - Lumea în două zile și cartea lui N. Manolescu reeditată Sadoveanu sau utopia cărții, Vocile nopții a lui A. Buzura. Cea mai mare parte s-au tipărit cu subvenții de la Ministerul Culturii, au apărut astfel doar în bPT peste 20 de volume.

Segmentul pe care Minerva nu-l dispută cu nimeni este, din păcate, acela despre care v-am spus că e în criză: numai noi și Editura Academiei scoatem ediții critice, iar Editura Academiei se zbate în greutăți și mai mari. Cu edițiile Eminescu și Kogălniceanu pe care trebuie să le continue văd că merg destul de greu, iar altele nu știu dacă au mai inițiat. Dacă noi mai câștigăm cu David Copperfield sau Winnetou, nu văd cum ar câștiga ei cu Dicționarul limbii române.

Din motivele expuse până acum e posibil ca peste o vreme să nu mai existe manuscrise. Am înțeles, totuși, ca să introducem și o notă de optimism, că Ministerul Culturii, acesta în care se schimbă câte ceva, intenționează să facă o selecție de editori la Universitatea care s-a înființat, sau urmează să se înființeze, la Alba Iulia. Și ca să continuăm pe această notă de optimism, pregătim pentru de la București de la anul o carte cu totul și cu totul specială - prima monografie serioasă a diaconului Coresi cu Ion Gheție și Alexandru Mareș de la Institutul de Lingvistică din București, o lucrare științifică de 5600 de pagini. Tot pentru salon, pregătim scrierea lui Dimitrie Cantemir Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, un manuscris pe care l-am procurat de la Biblioteca Țarilor din Moscova, s-ar putea să fie chiar manuscrisul lui Cantemir, noi îl prezentăm pentru prima dată în România, în rusă și în română.

Inițiem Mihail Sebastian, Opere, vol. I este de publicistică, vom continua cu Scrisori primite de Tudor Vianu II, perioada 1939-1949 (vreau să vă spun că am citit manuscrisul ca pe un roman polițist, mai ales epoca de instaurare a regimului comunist), scrisorile primite de la prieteni cu îngrijorările lor și cartea e un barometru al epocii extrem de sensibil, care va deveni și mai interesant spre anii 52-53, când Negoițescu și alți prieteni tineri se arată îngrijorați de ce i se pregătea lui Tudor Vianu. Vrem să scoatem lucrarea lui Verissimo, marele brazilian, numai că primele două volume ale noastre reprezintă abia volumul I al trilogiei sale Timpul și vântul.

Mi-e teamă, însă, că în fața prețurilor foarte mari, oamenii vor înceta în iarna asta să cumpere carte. Mi-e teamă că va fi o asemenea cădere a cererii de carte, încât va pune în pericol existența editurilor, chiar și acestea de importanță națională. Pentru că în momentul în care nu poți fi sigur de un tiraj de 10.000 la BPT și de 2.000 la Opere, activitatea editurii se oprește. Iar semnalele care-mi vin de la centrele de librării sunt descurajatoare. Sunt județe unde cartea Minerva nu ajunge. Sunt județe care n-au comandat nici o carte la noi. Ploieștiul nu are nici un Iorga, care este din Văleni, nu? Sunt județe cu care colaborăm bine, printre care și al dumneavoastră. Cel mai bine colaborăm cu Bucureștiul, Iașul, Clujul, Hunedoara, Deva, Târgu Mureș, Constanța, Brașov. Ne bizuim pe ele. Ne mai bizuim pe biblioteci orășenești și județene. Atât.

*

Editura Univers a avut anul acesta câteva importante succese, respectiv a reușit să publice în colecția Recuperări volumul întâi de eseistică a lui Toma Pavel, intitulat Mirajul lingvistic, iar în colecția Ithaca - a scriitorilor români în exil, Incognito al lui Petru Dumitriu. Aceste două colecții sunt destinate să recupereze în cadrul culturii române la locul lor firesc scriitorii români din diaspora, ca și eseiști și critici, parte dintre ei profesori de prestigiu la mari universități din America și Europa, cum este Toma Pavel și, iată, George Banu, reputat profesor din diasporă, căruia îi apare în aceste zile la noi Teatrul memoriei.

La marea expoziție de carte de la Frankfurt, care anul acesta a fost dedicată Olandei și Țărilor de Jos - și știți, probabil, că țara care se află în anul respectiv în centrul atenției beneficiază de o mare expoziție în Congres Hall, unde expune atât cele mai bune apariții în limba respectivă, cât și traduceri în alte limbi - România a fost reprezentată prin editura Univers în acest pavilion de prim plan, fiindcă exact în ajunul plecării am scos trei autori olandezi importanți. Este vorba de Cees Noteboom cu romanul Următoarea poveste, Hanah Adner cu Amurgul Templierilor și Marga Minco cu O casă goală. În total, editura Univers a fost prezentă la târg cu 11 titluri, dar prezeența chiar în standul central, faptul că unul dintre autori, Cees Noteboom, ne-a vizitat cu mare plăcere în micul spațiu rezervat în expoziție, a constituit un succes pentru Univers, adică, de fapt, pentru România.

Anul acesta, în plus, cărțile noastre au arătat mai bine decât anul trecut și a fost primul an în care editura Univers a avut un stand propriu. Am primit acolo o mulțime de editori străini, atât din Occident, cât și din Europa Centrală și de Est, agenți literari, scriitori, care au fost foarte interesați de programul editorial și de perspectivele noastre.

M-ați întrebat de dificultăți. Pentru noi, editură profilată pe traduceri din marea literatură străină, problema este nu obținerea copy-right-ului fără bani, așa ceva nu mai există de mult,  copy-right fără bani, acesta se plătește și se plătește în valută, (...) schimbării banilor la fixing. Este puțină valută în țară, de aceea se așteaptă luni de zile banii, iar când se schimbă, se schimbă puțin. Se mai întâmplă și să nu reușești să te încadrezi în timp și în cazul acesta pierzi contractul!

O altă dificultate ar fi definirea vagă a cadrului juridic de privatizare a întreprinderilor mici și mijlocii prin metoda MEBO. Univers intenționează în 1994 să se privatizeze, din societate comercială ci capital de stat să devină societate pe acțiuni. Cum vedeți, până acum greutățile ne vin din interior, deși relațiile noastre privesc exteriorul. 

Politica noastră din 1990 încoace a fost să publicăm serii de autori. Am început cu Orwell, Kundera, Fowles. Colaborăm bine cu Milan Kundera, firește. El și-a cedat drepturile de autor, substanțiale, asociației orbilor din România, dar celorlalte exigențe ale sale, pe care le vehiculează presa, mari într-adevăr, le facem față. Adică nu publicăm ediția românească înaintea celei standard de la Brno, noi suntem la cel de-al treilea volum, care acolo a apărut deja. Traducem din originalul ceh, confruntăm cu ediția franceză și publicăm doar după ce ediția noastră e autorizată de el. Cartea care urmează acum din bibliografia acestui scriitor ceh care trăiește la Paris, se numește La vie est ailleurs.

La Univers tirajul mediu este de 10 mii de exemplare, dar avem și cărți cu 30 mii. Așa cum avem și cărți de critică cu tiraj mai scăzut.

Cu toți autorii intenționăm, în principii, să facem serii de autori, chiar reeditând, de pildă, vom reedita la Faulkner formidabila traducere a lui Mircea Ivănescu la Zgomotul și furia, dar la acest autor avem deocamdată titluri niciodată traduse în românești, cum a fost anul trecut Gambitul calului, inedit la noi. Urmează alte două volume în versiune românească, pe care nu vi le spun, o să vedeți imediat de ce, de frica piraților.

Avem, trebuie să mai adaug, o quasiindependență... totală, în sensul că avem departament financiar propriu, de când am devenit societate comercială a trebui să ni-l formăm și să-l lărgim, ne-am format un alt departament de promovare publicitară și de distribuție. Iar aici din nou o dificultate „internă” - librăriile care funcționează îngrozitor. Librăriile care nu mai reușesc să fie ce erau altădată, loc de atracție pentru public, au devenit acum jumătate papetărie, iar din jumătatea asta, jumătate este spațiu de vânzare a țigărilor, băuturilor și așa mai departe. Nu mai sunt atractive, nu arată frumos, nu au materiale publicitare care să cheme cumpărătorul, nu au metode mai speciale de a vinde, de pildă, la sărbători se pot fixa prețuri ceva mai mici, se pot face pachete cu 2-3 cărți, există o mie și una de modalități de implicare a librăriilor în destinul cărții. Angrosiștii nu cumpără decât cărți de mare succes, în general literatură proastă. Distribuția organizată de rețelele de stat Arcadia și Cultura Națională funcționează rău, cartea nu ajunge în orașele îndepărtate de capitală. Noi ne-am putea transporta și singuri cartea, avem un departament destinat acestei activități, dar cum v-am spus, acolo ne lovim de refuzul particularilor de a achiziționa carte de calitate, în favoarea celei proaste, de succes.

Avem și cărți care concurează bine pe Sandra Brown, cum spuneți, cele două titluri publicate anul trecut, ale lui John Fowles, Turnul de abanos și Colecționarul.

La cartea de succes, ce ne omoară pe noi și de asta am lăsat-o la urmă, este pirateria. Ni s-a întâmplat de două ori. O dată cu editarea cărții Dracula a lui Stocker, un editor din Craiova a luat cartea așa cum apăruse deja la UNIVERS și a publicat-o în editura proprie fără să ceară permisiunea ni-mă-nui, nici traducătorului și, mai ales, editurii, așa că a ieșit la vânzare aproape concomitent, aducându-ne un prejudiciu financiar imens. Mai grav a fost ce s-a întâmplat cu Colecționarul. Noi avem copy-right-ul întregii opere a lui Fowles, iar editorul pirat, vechi poet de curte cunoscut înainte, proprietar azi al unei edituri particulare, Evenimentul, s-a dus la agentul englez și a cumpărat copy-right-ul pentru limba... moldovenească. Paul Tutungiu, fiindcă despre el este vorba, a pretins adică, exact ca rușii în timpul comunismului, care intenționau să deznaționalizeze populația românească de acolo - că există o limbă moldovenească, vorbită de niște bieți oameni pe care traducerea cărții i-ar ajuta imens să iasă de sub îngrozitoarea asuprire etc etc. Agentul englez, inocent, s-a uitat pe hartă, a văzut că există o Republica Moldova, nu s-a uitat că limba oficială e româna, i-a dat copy-right-ul, el a publicat cartea la București, a vândut-o prin Arcadia și în momentul în care am încercat, prin Ministerul Culturii, să oprim această difuzare ilegală și acest rapt, Arcadia n-a înțeles. N-a înțeles doar prejudiciul financiar și ilegalitatea, ci imensa ofensă adusă limbii române de această escrocherie, demnă, ce-i drept, de marii șarlatani: să inventezi o limbă inexistență, servind interesele cel mai antinaționale, pentru a câștiga niște bani. Îl vom da, firește, în judecată, dar fapta rămâne faptă și rămâne chiar... ideea ei!

Procesul poetului R. Crișan (1925 Bacău -1975 Constanța) în 1972 (TOMIS )

Titus Rusu, O dramă juridică, „Tomis”, Constanța, ?, p. 108, 110

(108) Când în 1968 a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu speram să nu mai avem procese politice după patentul A. I. Vâșinski. Eroare. În Constanța au mai fost două procese politice cu răsunet: Radu Crișan în 1972 și Florentin Scalețchi, Lucian Iancu și Alexandru Mateescu în 1985.
În lipsă totală de transparență, procesul Radu Crișan a fost cunoscut de puțină lume. Părea incredibil ca un poet să fie condamnat la 12 ani închisoare  pentru că a scris poezii împotriva regimului. Monica Lovinescu, într-o emisiune la Europa Liberă, punea sub semnul „îndoielii” condamnarea poetului de la Constanța.
Am citit tot ce s-a scris după Revoluție, bineînțeles, despre R. Crișan. Ne vom referi mai întâi la un act oficial întocmit de un „colectiv” al CC pentru informarea lui Ceaușescu. Este o „Notă cu privire la modul în care a fost cercetat, judecat și condamnat Crișan Radu”, publicată în Cartea Albă a Securității. Istorii literare și artistice. 1969-1989, editată de Serviciul Român de Informații (coordonator Mihai Pelin), 1996, 536 p.
Autorii Notei au fost tranșanți: Crișan Radu, șef al serviciului financiar la Trustul de Construcții Locale Constanța, a fost exclus din partid și condamnat la 12 ani închisoare „cu încălcarea normelor de partid și a legalității socialiste”. Se mai arată că „Organele de securitate au început supravegherea lui Crișan Radu, pe baza conținutului dușmănos al corespondenței dintre acesta și tatăl său, Crișan Constantin, apreciind că din aceasta ar rezulta conținutul dușmănos al unor poezii”. Securitatea și-a format impresia „că în activitatea literară a lui Crișan Radu se exprimă idei care scot în evidență intenții dușmănoase orânduirii noastre”.
Arestat la 7 septembrie 1971, Crișan a recunoscut toate acuzațiile. În Notă se arată că nu a fost supus unor „constrângeri fizice”. A recunoscut „datorită unor presiuni morale”. Crișan era o „fire emotivă” și „suferea de hipertensiune arterială”.
Martorii au fost prelucrați de anchetator să-și mențină și ei declarațiile. Obiectiv, îndrăzneț și onest, Gabriel Dimisianu a declarat în fața Tribunalului Militar că „nu a remarcat idei  dușmănoase, ci doar faptul că unele poezii erau confuze și greu de înțeles”. Maiorul Adrian Nițoiu, președintele completului de judecată, i-a replicat ritos: „Bine, o să încercăm să înțelegem și noi poezia”. Și l-a condamnat pe Crișan la 12 ani închisoare.
Comisia de anchetă a CC a considerat că pedeapsa de 12 ani de închisore este exagerată, „chiar în cazul în care faptele ar fi fost reale”. Din comisie făceau parte, printre alții, Filimon Ardeleanu, procurorul general al RSR, fost procuror șef al Procuratorii Militare Timișoara și șef al Direcției Cercetări Penale a Securității, și Dragoș Cojocaru, șeful Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției, fost președinte al Tribunalului Militar Brașov și adjunct al procurorului general (militar).
În fața comisiei CC, ofițerii de securitate, procurorii militari și judecătorul militar au declarat că erau convinși de vinovăția lui Crișan. Comisia CC a concluzionat că „aceasta arată lipsa lor de discernământ politic, superficialitatea și ușurința cu care au examinat cazul”.
La 22 februarie 1972, R. Crișan a fost pus în libertate din dispoziția Consiliului de Stat (a lui Ceaușescu), iar la 26 februarie 1972 Tribunalul Militar București (...).

(110) (...) că, în detenție, era „ironic și arogant”. Mai scrie că „Dumnezeu știe câte mârșăvii a făcut începând din 1964, ca să-ș plătească ascensiunea”.

După revoluție, Adrian Nițoiu împreună cu Al. Mihalcea au protestat în ziarul „România liberă” împotriva avansării la gradul de general și numirea în funcția de șef al Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției a lui Liviu Prună. L. P. l-a condamnat și pe Florin Pavlovici, tot în 1959.

Supraviețuitor înnăscut, în 1990 colonelul A. N. de la MApN a fost avansat general și numit președintele Secției Militare a Tribunalului Suprem. A fost ales vicepreședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Printre alte procese a judecat „Grupul celor patru”: E. Bobu, I. Dincă, M, Mănescu și T. Postelnicu, foști membri ai CPEx (a fost primul proces transmis în direct de televiziunea română). A murit de  o boală care nu iartă, la o clinică din Germania.

Informații interesante despre R. C. aflăm dintr-un text din 1995 al lui Gabriel Dimisianu, publicat în Cartea Albă a Securității. Maiorul Pârvan a încercat să-l determine și pe G. D. să declare în sensul dorit de Securitate, însă a  refuzat categoric. După proces, G. D., îngrozit, a informat conducerea Uniunii Scriitorilor (Stancu, Fulga, Chiriță) și pe mulți alții. Împreună cu Paul Anghel (rudă cu Crișan) a întocmit un memoriu, în numele familiei, către CC. Prin intermediul lui Adrian Păunescu a luat legătura cu Constantin Mitea de la CC, care l-a informat pe Dumitru Popescu, iar acesta pe Ceaușescu. G. D. a fost invitat la CC de generalul Grigore Răduică, șeful sectorului militar și juridic, unde împreună cu ministrul justiției, au studiat manuscrisul lui Crișan și au concluzionat că acesta este nevinovat.

Inexplicabilă apare atitudinea poetului Adrian Beldeanu, avocat angajat de familie, care la procesul de la Constanța nu s-a mai prezentat. Era de notorietate prietenia lui Beldeanu cu Eugen Barbu. Oare E. B. să fi aflat despre monstruozitatea juridică în care a fost implicat R. C. de la A. B.?

R. C. este menționat ca poet în Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, la capitolul „Etc”.

Oare judecătorul militar A. N. o fi avut tresărire, o strângere de inimă, i-o fi tremurat mâna când l-a condamnat la 12 ani închisoare pe inocentul R. C.? Și-o fi amintit că și el a fost condamnat tot la 12 ani pe nedrept? Cred că a avut dreptate Belu Zilber când a spus că la noi socialismul la noi poartă pecetea lui Stalin și Caragiale, ctitorul României moderne.

Vizor („TOMIS” 1983)

 ***, Vizor, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie 

* (...) în repetate rânduri, este aceea de a alcătui o colecție definitorie de pictură contemporană - patrimoniu virtual al unei așteptate secții de profil. Fără a fi restrictivă, tematica Simpozionului se axează, totuși, pe transpuneri, reprezentări, echivalări sau metafore ale spațiului și realităților constănțene. Asimilată ca o permanență a preocupărilor și investigațiilor plastice, imaginea Dobrogei ni se restituie, fastuos monumentală, în lucrările lui Marin Gherasim, incandescent solară în lucrările Sultanei Maitec și ale lui Mihai Horea, dramatică prin eclerajele nocturne, care captează ritmurile înalte ale efortului constructiv la Eugen Popa și Serfi Șerbănescu, aridă în geometria ei acut contemporană la Spiru Chintilă, lirică, în sensul celei mai ales tradiții a peisajului modern, la Vladimir Zamfirescu și Florin Niculiu, eroică, în sensul unei istorii multiseculare și a unui prezent incandescent la Gheorghe Pătrașcu, esențială în subtilitatea ei poetică, la Ion Sălișteanu ș. a.

* Expoziția ediției a III a Simpozionului de grafică definește opera unor artiști contemporani de prestigiu, ca Ala Jalea Popa, Angela Balogh, Bogdan Stihi, Mariana Petrașcu, ca și a tinerilor creatori Alexandra Recepavici, Csechi Casia, Ion Tițoiu, fără a epuiza însă unele direcții extrem de fertile ale graficii românești, prin numărul redus al participanților - doisprezece - cât și prin absența unei generații intermediare. Și, dacă Simpozionul e definitoriu prin capacitatea de a reflecta personalități creatoare, relativ unitare prin raportare la spațiul dobrogean, el este, în schimb, privat de o idee organizatorică coordonatoare, menită să-l individualizeze ca manifestare. Muzeul de artă ar putea fructifica aceste lucrări în ansambluri expoziționale tematice, aceasta fiind și una din intenționalitățile care au stat la baza creării sale. Așteptăm, așadar, o a IV a ediție, prin care acest efort documentar comun să se valorifice ca manifestare în sine, analizabilă nu prin juxtapuneri de universuri particulare, ci ca o sinteză de demersuri proprii și asumate.

* La vernisajul Expoziției anuale județene a Filialei UAP Constanța, pictorul Ion Sălișteanu, personalitate marcante a plasticii românești, observa că: „Gruparea artistică constănțeană înregistrează un efort de cristalizare a unor viziuni artistice proprii, capabile să definească o mișcare plastică dobrogeană contemporană. Filiala locală dovedește, cu fiecare expoziție de amploare, că se poate număra printre cele mai laborioase și valoroase din țară, integrându-se plenar fenomenului artistic contemporan”. Dar, despre reușitele certe ale manifestării, pe larg, într-un număr viitor.

* Academician Alexandru Balaci, prof. univ. Horia Deleanu, scriitorul și criticul teatral Valentin Silvestru, dr. Romeo Profit, evocând personalitatea marelui dramaturg Horia Lovinescu, au oferit, totodată, noi și originale repere de înțelegere a operei celui care, de atâtea ori, și-a încredințat piesele, în premieră absolută, Teatrului dramatic Constanța. Un argument îl constituie, o dată mai mult, și spectacolul ce a urmat emoționantei evocări, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, veritabil „cântec de lebădă” al regretatului dramaturg, spectacol distins cu patru premii la Festivalul Național „Cântarea României”. Regia artistică: Gheorghe Jora; scenografia: Mihai Tofan. Cu: Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, Maria Nestor, Virgil Andriescu.

* Teatrul liric din Constanța propune spectatorilor un spectacol de balet, care reunește premiera absolută a Dixtuor-ului - pe muzică de George Enescu și, în premieră, baletul Șeherezada de Rimski Korsakov, marcând debutul regizoral al balerinei Anca Tudor. Conducerea muzicală: Gheorghe Stanciu; scenografia: Șerban Jianu. Remarcăm, în chip deosebit, evoluția balerinei Rodica Uretru.

* O premieră plină de originalitate și prospețime în viața artistică tomitană: Cenaclul artelor de la Liceul Pedagogic, condus cu deosebită competență și pasiune de prof. Nina Preda și prof. Iordana Chirițescu, concentrând bucuria creatoare a unui mare număr de tineri, dornici nu numai de a-și desăvârși personalitatea, dar și de a dobândi o bogată și solidă cultură generală.

Interviu cu Nicolae Manolescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Să zicem că vorbind despre anistorismul criticului literar N. M. mă fac ecoul unor opinii care circulă pe seama dv. (…)

N. M. -Anistorismul meu este o prejudecată la care, din comoditate intelectuală sau prostie agresivă, mulți nu pot sau nu vor să renunțe. (…) Cărțile mele sînt pline de istorie. Maiorescu, Sadoveanu… (…) Și i-am folosit ca să vorbesc despre condițiile criticii ori a literaturii, despre mine însumi, cel de aici și acum, într-o măsură poate mai mare decît depre ei înșiși, cei de altădată.

-În CONTRADICȚIA LUI MAIORESCU îl prezentați pe marele critic obsedat de dorința de „a inaugura” în cît mai mult domenii: critică, oratorie, ortografie, polemică… În cartea dv. M, oscilează între vocația sa de „constructor” și activitatea de „demolare”  a unor valori care nu mai corespund timpului. (…)

-(…) Eu fac distincție între forma propriu-zisă (care e critica lui M., proza lui S.) și tema interioară, pe care, în cazul cărții despre M., o găsești formulate în motto, un text al lui E. Lovinescu: „În materie de cultură, evoluțiile nu sînt perpetui, nici lineare…`”. (…) Pentru a construi solid în cultură e nevoie de stabilitate. Nimic nu mi se pare mai străin de creație decît spiritul de campanie: (…). În literatură singura planificare posibilă este cea pe termen lung.

- De ce ați scris despre Sadoveanu ca despre un autor, care, pe măsură ce înaintează în vîrstă, se retrage din fața vieții și devine stăpânul unui univers imaginar de natură livrescă?

-Am polemizat cu șabloanele, hiperbolele, lozincile, prejudecățile, manualele și, la urma urmei, cu mine însumi. (…) Nu înțeleg unde au văzut unii recenzenți cărții lipsă de respect, iconoclastie etc. Mă și miră la unii critici frica aceasta față de o părere deschisă. L-am coborît pe S.? Am vrut să-l instalez pe un alt soclu pe care rutina noastră nu l-ar vrea dat jos. (…) Dar de coborît, nu critica îl coboară pe S. (sau oricare alt scriitor), ci politica mortificantă a celor care și-l amintesc doar la aniversări.

- Eu am înțeles altfel SADOVEANU, cartea cea mai plină de istorie pe care ați scris-o… dar nu foarte plină, totuși. Am înțelese-o ca pe o examinare a răspunsului pe care le-a dat marele prozator istoriei atît de frămîntate din prima jumătate a secolului nostru. (…) Mi-au plăcut fraze ca acestea: „Ce straniu și tragic lucru: marele S. visa la o utopie a cărții tocmai într-un timp cînd cărțile lui – și ale lui T. Mann și ale altora la care l-am raportat – erau arse în piața publică ori despicate simbolic cu  toporul  de către cei care, auzind cuvântul cultură, le venea să scoată pistolul.`

- (…) Nu mi-au plăcut paginile în care se teoretizează prea mult, ca de pildă, discuția despre roman din capitolul „De ce nu avem roman”. (...)

-(...) Eu sînt un teoretician care se folosește de analize. Un om care nu se poate decide niciodată între „plăcerea” literaturii și „ideile” pe care literatura i le pune la dispoziție ca să teoretizeze.

-(...) Cum au trăit istoria marii noștri prozatori?

-Romanul nostru interbelic este  adesea, un roman istoric: Ultima noapte de dragoste, …, Pădurea spînzuraților, Răscoala. Fără însă o mare problematizare istorică. (…): Muntele vrăjit a lui T. Mann nu conține, decît în final, imaginea istoriei concrete (primul război mondial), fiind totuși cartea cea mai tulburătoare care s-a scris despre sfîrșitul Europei burghezo-umaniste. În disputa dintre 2 personaje, Settembrini și Naphta, se decide soarta moștenirii europene a 3 secole de umanism. Regăsim idea peste tot la T. M., în conferința despre Goethe sau în proză. Dar Pădurea lui Rebreanu? Imaginea războiului e a Ardealului sub Habsburgi, a conflictului ce se dă în sufletul unui român silit să lupte împotriva românilor, toate acestea se văd, sînt directe și puternice; dar romanul nu trece dincolo de experiența imediată a lui Bologa și nivelul problematic e departe de a fi impresionant. Cum nu e , vai, nici la Camil Petrescu, spirit mai speculativ decît R. Ceea ce lipsește romanului românesc interbelic este teoria: cu alte cuvinte nu istoria ca temă, ci istoricitatea ca idee.

-Cum vi s-a dezvăluit dv. istoria?

-Mi s-a dezvăluit ca o duplicitate. În 1953, cînd am fost primit în UTM, (…). Singura întreb. de care mă temeam era: „De ce port alt nume decît tatăl meu” (Fusesem înfiat.). (…) „Să nu încerci să mă duci că nu ține. Are tac-tu cazan de țuică?” Tata nu avusese niciodată cazan cu țuică, cu atît mai puțin putea să aibă atunci, în locul unde se afla. (...) Aveam 14 ani și trăiam pentru prima oară sentimentul istoriei.

-(…) Fiecare se situează în felul lui în istorie: eu m-am situat scriind. În acest moment a încetat duplicitatea, care era consecința unei neparticipări: scriind, am încetat să mai fiu trăit de un timp, am devenit conștient că-mi trăiesc timpul.

-(…) Să ne amintim cît a zăbovt Lenin în preajma cărților. Esențial este ca lumea cărților să nu te depărteze de lumea reală, ci să te facă s-o înțelegi mai bine. La dv. însă istoria pare mai curînd o experiență cărturărească.

-Nu e o experiență cărturărească, pentru că scrisul e modul meu de a exista. Prin el, am acces la istorie. Înainte de a scrie, mă găseam în preistoria ființei mele. Scrisul m-a socializat, m-a făcut coerent. Esența specific umană fiind una istorică, eu pretind a o fi dobîndit prin scris (alții o dobîndesc prin acțiune). Flacăra are rubrica Faptele și vorbele a lui O. Crohmălniceanu. Titlul (complementaritate, opoziție) mă face să cred că autorul nu se referă în special la scriitori, ci la oameni care uzează întîmplător de cuvinte și se află de aceea cîteodată  în conflict cu faptele lor (e definiția demagogiei).

-Ați scris un eseu frumos și sever despre Procopius din Caesareea, autorul unei istorii secrete, în care prezintă faptele altfel decît în istoria data la iveală. Deci Procopius a mințit? De ce nu-l absolviți? Împrejurările în care a scris l-au silit să adopte o mască. E de admirat  că, pînă la urmă, nu a  acceptat să scrie numai o versiune mincinoasă (acre o fi acea?) și s-a simțit dator să spună și adevărul. Dar scriitorul uzează în chip necesar de cuvinte, și nu doar uneori, ci tot timpul. La el conflictul acesta nu există, căci el e omul cuvintelor: sincer sau demagog exclusiv, criteriul e interior.

-Istoria mincinoasă a lui P. este un panegiric comandat de (și închinat lui) Iustinian, același care devine erou negativ în istoria secretă. M-a deranjat la P. că are două fețe. Un scriitor nu trebuie să aibă decît o singură față.

-Dv. aveți una singură?

-Da.

-Surprinzător răspuns. Nu mă așteptam la el. (…) (…) Ce iubiți dv. mai mult din istoria românilor?

-Revoluțiile. (…) Detest pe conservatori, reacționarismul, istoria devenită muzeu, idolatria. Un personaj istoric este cu atît mai viu cu cît își simte mai devreme și mai radical timpul, cu cît anticipează, cu cît revoluționează. Cîtă revoluție, atîta istorie.

-Bălcescu, un personaj fascinant.

-Intransigența morală. Refuzul tranzacțiilor. Puritatea sufletească. Nimbul eroic.

-Ce personaj din istoria noastră detestați?

- Pe Constantin Cantemir, fiindcă a pus să fie omorît Miron Costin. Unul din marii cărturari ai sec. XVII ucis din porunca unui domn care abia știa să iscălească! A regretat apoi, ni se spune…

-Care e condiția ca un personaj istoric să fie viu în conștiința noastră?

-Condiția este ca să nu–l privim ca pe un obiect de aniversare. (…) Aniversările oficializează. (…) Și, dealtfel, eu nu am ceea ce se cheamă „sentimentul trecutului”. Trecutul e necontenit prezent în mintea mea.

-Ce ați învățat din istoria trăită, din istoria citită?

-Că totul se repetă și că totul e nou. Că toate greșelile sînt justificabile, dar nici una nu se uită. Că toți eroii au momente de slăbiciune și toți lașii momente de eroism, dar că pînă la urmă eroii rămîn eroi și lașii, lași. Că nu noi ne stabilim resposabilitățile, dar că sîntem responsabili de tot ceea ce se întîmplă. Că istoria e o continuă invitație la alegere, dar că nu sîntem totdeauna liberi să alegem.

-Vă invidiez pentru răspunsul ăsta. (…) Mi-ați spus acum cîteva zeci de minute că astăzi ați scrie altfel despre Maiorescu. Înseamnă că peste alți cîțiva ani ați scrie din nou în alt chip.

-Întocmai.

-Înseamnă că toată viața n-ați scrie decît varianta unei singure cărți.

-Idealul meu este să scriu mereu o altă carte despre mereu același autor.

-Spiritul critic pretinde o educație prealabilă și un exercițiu. Criticul este un profesionist: citind într-un anume fel, învață și pe alții să citească. (…) O greșeală este, firește, și aceea inversă de a considera această operație critică drept o instrumentalizare a conștiinței publice: cu alte cuvinte, de a furniza de-a gata explicații bune pt. toți în orice moment. Critica trebuie să stimuleze ideea de creație, care e inițiativă, libertate a omului.

-Istoria poate fi vinovată față de un individ, față de un popor?

-Istoria nu poate fi niciodată vinovată. Ea e așa cum o fac popoarele și indivizii.

-Adică dacă un popor sau un individ pot fi vinovați față de istorie? Tacit povestește despre nebuniile lui Nero. Suetoniu spune că împăratul Caligula ar fi exclamat în setea lui de crime: „Oh, de ce n-are poporul roman decît un singur gît?” Sînt N. și C. vinovați? Sînt romanii vinovați că au acceptat cu lașitate tirania unor demenți? T., în amărăciunea lui patetică, S. în lapidaritatea lui par a-i învinovăți și pe unii pe alții. Dar ei sînt moraliști (mai ales T.) ai istoriei. Întrebarea este dacă noțiunea de vinovăție, așa cum o pui, are vreun sens. Eu cred că nu: în istorie contează doar ce s-a întîmplat și a stabili post festum vinovății e a introduce morala în real. Ceea ce nu înseamnă că indivizii ori popoarele nu sînt responsabili față de istorie. (...): toți sîntem responsabili de tot. Și eu cred că e mai firesc să educăm acest sentiment concret decît să stabilim abstracte vinovății ulterioare.

-Ce preferați: să fiți martor al istoriei sau participant la făurirea ei?

-Interesează ce sîntem, nu ce preferăm să fim. Îmi place să mă cred un martor implicat. (…) Dar de vom mai fi citiți mîine, s-ar putea să ni se recunoască un mic rol (nu vorbesc de mine ca individ, ci de scriitori). (…): știu eu? Fericiți cei care știu.”

Interviu cu Alexandru Piru (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Cînd l-ați cunoscut pe Călinescu?

A. P. -Din primul an de facultate. Era profesor la Iași. Pe vremea aceea mentorii mei erau alții – Ibrăileanu, Lovinescu. Dar, curînd, Călinescu a devenit pentru mine un model, model incomparabil.

-(...) Manifestările sale bubuitoare cred că erau mai mult pentru a-i impresiona pe ceilalți.(...) Îi plăcea să joace teatru.(...) Am fost la un moment dat secretarul lui literar. (...)

-În această calitate de secretar ați copiat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE...

-Și încă nu o singură dată. C. nu avea încred. în mașina de scris. Își dactilografia numai scrisorile.

-În cîteva luni. Lucram de dimineața pînă seara. Sînt în total 3.500 de pagini dactilografiate. Scrisul meu seamănă cu al lui C. Din pricina aceasta s-au făcut unele confuzii în Biobliografia întocmită de Ion Bălu a apărut un manuscris în facsimil ca aparținînd lui C. (Iubita lui Bălcescu). E scris de mîna mea. Mai gravă a fost includ. unui studiu al meu în volumul lui C. Scriitori străini. Mi l-am restituit în volumul meu Reflexe și interferențe.

G. A. -(...) De ce aproape de fiecare dată interveniți atunci cînd cineva încearcă să descifreze opera și personalitatea lui C.?

A. P: - Intervin pentru că în ultimul timp s-au ivit detractori ai lui C.

G. A. -Ați fost pus în mai multe rînduri „pe două coloane”, arătîndu-se asemănări dintre textul dvs. și cel al altor istorici literari. (...)

A. P. - Nu numai eu am fost acuzat de plagiat, ci și Maiorescu, L., C. Viața lui Mihai Eminescu a fost socotită de unii un asemenea plagiat. Toți cei care m-au acuzat că am transcris rînduri din alte lucrări se referă la date și informații. Niciodată o interpretare a mea nu a fost aliniată cu altă interpretări. Literatura română veche, cartea mea, este o lucrare de 600 pagini. Exagerez dacă spun că 60 de rînduri pot fi apropiate de alte lucrări.

-Nu cred că e mai original în știință N. Cartojan decît N. Iorga sau D. Popovici față de același Iorga.

G. A. -Nu pot să uit modul în care ne țineați în facultate prelegeri. Întotdeauna căutați partea amuzantă a lucrării, cea capabilă să fie ironizată.

A. P. -Ironia este instrumentul meu critic principal. (...) O distanță necesară față de obiect.

-Apropierea prea mare, mai ales în critică, este contraindicată. Bine se vede numai de departe.

G. A. -Dar nu prea clar, totuși.

A. P. -(...) În Poezia românească contemporană m-am ocupat de 190 de autori. Puteam să-i aleg pe cei mai  importanți și să scriu numai de bine. Așa procedează E. Simion, pe care îl prețuiesc foarte mult. Eu mi-am asumat riscurile de a scrie și despre ceilalți. Puteam să fac acest lucru fără ironie?

-(...) Aș aminti tratamentul sever aplicat generației din care fac parte N. Stănescu, M. Sorescu, I. Gheorghe.

-(...) Să luăm cazul lui M. S. El a beneficiat de o prezentarea elogioasă a lui C., făcută la rugămintea unei personalități. Era un articol de complezență, în care se apreciază  o poezie ca Trebuiau să poarte un nume, pe care personalitățile o socotesc fără valoare artistică. Majoritatea criticilor au fost influențați de articol.

-(...) Vreau să-ți spun că S. e un poet bun care însă de la volumul Tușiți a început să excedeze. Îți închipui că un mare poet și-ar fi intitulat volumul Tușiți? Ar fi făcut asta Philippide?

-S. a devenit la un moment dat autor de poezie frivolă, pe placul unui anumit public. (...) Excesul de spiritualitate în poezie duce la parodie.

-Cred că în literatura română există 2 epoci mari: Junimea și perioada dintre cele două războaie.

G. A. -Dar cea de azi?

A. P. -E o continuare a celei dintre războaiele mondiale.

G. A. -Nu a apărut nimic nou?

A. P. -Mulți scriitori: M. Preda, E. Barbu, F. Neagu, M. Beniuc, Geo Dumitescu etc. (..) Căci nu toți scriitorii se străduiesc să se ridice de la general la particular. Eminescu nu a făcut niciun poem despre Războiul de Indepenedență. A ilustrat în schimb genial ideea de independență în Scrisoarea  a III a. Literatura înseamnă transgresiunea istoriei. Adevărata literatură nu este istorică, ci transistorică.

-Aceasta înseamnă a trăi prezentul din perspectiva viitorului. A. Păunescu este un astfel de exemplu. Succesul poezie sale stă în contemplarea gravă a problemei prezentei și în viziunea unei lumi noi din care suferința și nedreptatea au fost înlăturate. P. e un apărător al demnității umane, al capacității omului de a schimba lumea, de a o face mai bună. De aceea poeziile sale au ecou la mase. (...)

- Mărturia mea este a unuia care, la chemarea partidului și a secretarului general, tov. N. Ceaușescu, am pus, după puterile mele, umărul la edificarea societății socialiste în drumul spre comunism. (...) Istoria trebuie asumată, subordonată creației.

G. A. - Sînteți învinovățit, mai mult sau mai puțin deschis, că din pricina dvs. nu apărut cea de a 2 a ediție a Istoriei literaturi române a lui C.

A. P. -După 2 ani de la moartea lui am pus la punct ediția a 2 a, operă finită, în mare parte (95%) publicată de autor. Am depus manuscrisul pe masa editurii Minerva acum 10 ani. (...) Sînt oameni care nu cunosc ediția a 2 a și care propun să se fotografieze textul din 1941 și să se dea la sfârșit adaosurile lui C. Cred că ar fi cea mai gravă eroare.

G. A. -Unii susțin că povestiți poeziile.

-Cred că e o glumă pusă în circulație de marele eseist Ion Lotreanu. După cum tot glumă (a temutului critic. Al. Dobrescu) e afirmația că scriu mai bine despre poeții „de al doilea raft” decît despre cei importanți.

Interviu cu Marin Preda (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Conduceți de 8 ani editura Cartea Românească. (...)

M. P. - (...) Am făcut descoperirea că cel puțin în proză, dacă nu și în poezie, au sporit calitatea și cantitatea produselor medii.

- În secolul trecut media noastră a fost mai scăzută decît în prima jumătate a sec. XX cu toate că în acel timp au apărut giganți ca Eminescu, Caragiale și Creangă. Nu e de mirare dacă considerăm sec. XIX drept secol al debutului nostru literar de anvergură modernă și universală. În secolul următor media noastră a crescut spectaculos și în același timp am dat giganți ai prozei, poeziei și criticii ca Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Bacovia, Blaga și I. Barbu, iar în critică pe E. Lovinescu și G. Călinescu (...). Această sporire a mediei o observăm și în deceniile 7-8 odată cu sporirea considerabilă a numărului cititorilor. (...) O carte pentru care librăria cerea acum 10 ani un tiraj, la ora actuală cere 3-4 tiraje. (...) Cele cîteva reviste literare din București ale Uniunii Scriitorilor sînt insuficiente ca să poată pune publicul în contact într-un mod mai puțin expeditiv cu producția literară a scriitorilor și a criticilor.

G. A. - Care ar fi profilul editurii C. R.?

- Prin decret-lege, profilul nostru se limitează la publicarea literaturii contemporane și – pentru rentabilizarea editurii – cîteva traduceri. Anul acesta vom tipări, totuși, conform indicațiilor Consiliului Culturii și Educației Sociliste și un Eminescu și un Sadoveanu, într-un tiraj de 400.000 exemplare.

- (...): la producție egală cu a altor edituri, C. R. trage din greu cu 6 redactori în timp ce alții au și de 3 ori mai mulți.(...) Dar apoi, treptat, numărul scriitorilor care au dorit să publice la C. R. a devenit mai mare, (...).

- (...) Cum, un scriitor nu e suv. pe cartea lui? (...) (...): Stendhal prezintă editurii manuscrisului romanului La Chartreuse de Parme. `Bună carte, dar prea lungă`. `E un defect al cărții această lungime?` `Nu, e un defect al meu, mă costă prea mult tipărirea. Trebuie s–o reduceți cu 100 de pagini` Și autorul a trebuit să facă un efort și să stoarcă din opera sa acea sută. Marele scriitor american Faulkner prezintă editurii romanul Sanctuarul. `Formidabilă carte, dar dacă o tipăresc așa cum e, pe lîngă că pierd cîteva zeci de mii de dolari, intrăm amîndoi la pușcărie.` Apoi, cartea modificată substanțial a apărut și a avut marele succes pe care îl știm.

- Cornel Popescu, redactor-șef, Georgeta Dimisianu, Magdalena Popescu, Florin Mugur, Mircea Ciobanu și Sorin Mărculescu, ei înșiși, aceștia 4, scriitori apreciați.

-(...), pasiunea care pentru un editor burghez nu e neapărat necesară, deoarece pentru asta are director literar, (...)

- Am trecut prin multe țări. Dar rareori mi-a fost dat să văd acea febrilitate din librăriile noastre  atunci cînd apare o nouă carte a unui scriitor bun.

- (...) C. R. este o editură a Uniunii Scriitorilor și nici un scriitor nu va putea spune că a fost respins de director sau de redactor din pricina apartenenței la o grupare literară.

- Cu Delirul vol. II mi s-a întîmplat să am o surpriză. În timp ce îmi terminam vol. I eram foarte sigur că după evenimentul apariției, adică după o lună, două, voi începe să lucrez al doilea volum, gîndit împreună cu primul. Dar un coleg de-al dumitale, Ion Pătrașcu, mi-a povestit o întîmplare care a avut asupra mea o forță de șoc încît după cîteva luni am început să scriu un alt roman și care mi-a răscolit alte zone foarte ascunse ale experienței mele de viață; cred că anul acesta va fi terminat. E un roman de mari dimensiuni. Abia după aceea voi începe Delirul vol. II.