„Panzer I” (WIKIPEDIA 2018)

 Panzer, Wikipedia, 15.07.2018

Panzer I a fost un tanc ușor fabricat de Germania în anii 1930. Numele reprezintă prescurtarea denumirii Panzerkampfwagen I (vehicul blindat de luptă I), abreviată PzKpfw I. Denumirea tancului în inventarul armatei germane SdKfz (vehicul cu scop special 101).

Proiectarea lui Panzer I a început în 1932, iar producția în 1934. Tancul trebuia folosit pentru instrucție, cu scopul de a implementa în Wehrmacht conceptul utilizării formațiunilor blindate în războiul modern. Cu toate acestea, Panzer I a fost folosit în Războiul Civil Spaniol, în campaniile din Polonia, Franța, URSS și Africa de Nord, precum și-n Al Doilea Război Chino-Japonez. Experiențele utilizării lui Panzer I în timpul Războiului Civil Spaniol au contribuit la elaborarea planurilor de invadare a Poloniei în 1939 și Franței în 1940 de către corpurile blindate germane. Din 1941, șasiul lui Panzer I a fost folosit pentru construirea vânătorilor de tancuri și a tunurilor de asalt. De-a lungul utilizării sale, au existat tentative de a îmbunătăți  acest model, inclusiv în cadrul țărilor străine care au avut în dotare Panzer I, pentru a prelungi durata de exploatare. Tancul a fost folosit de armata spaniolă până în 1954.

Performanța lui Panzer I în luptă era limitată de blindajul subțire și de armamentul ușor care consta în două mitraliere. Fiindcă vehiculul a fost proiectat pentru instrucție Panzer I nu era la fel de capabil precum celelalte tancuri ușoare, precum modelul sovietic T 26. Deși vulnerabil în luptă, acest model reprezenta o mare parte din numărul tancurilor germane, fiind folosit în toate campaniile importante ale Wehrmachtului dintre septembrie 1993 și iunie 1941. Acest tanc ușor mic și vulnerabil a fost depășit ca importanță de către tancurile germane mai cunoscute ca Panzer IV, Panther sau Tiger. Cu toate acestea, contribuția tancului Panzer I în primele victorii ale Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost semnificativă.

„Prototypes for modern living...” (MUȘAT 2015)

Raluca Mușat (St Mary’s University Twickenham, London), Prototypes for modern living: planning, sociology and the model village in inter-war Romania, „Social History”, Routledge, vol. 40, no. 2, 157-184

Abstract
This article reassesses the concept of the ‘model village’ in the context of inter-war debates about rural development in Romania and in Europe more widely through the story of Dioști, a small locality in south-western Romania that was reconstructed as a model village after a great fire in 1938. Imagined by Dimitrie Gusti, the founding father of Romanian sociology, and realized under the auspices of the
authoritarian King Carol II, Dioști was the outcome of a longer process of imagining a model of rural modernization for Romania that was tightly connected to and influenced by international agendas of reforming and improving rural living conditions. This project offers an opportunity to examine the interplay between the local, national and international levels of rural modernization as they were shaped by the disciplines of architecture, rural planning and sociology. Finally, the article also engages with the concept of the model itself, asking how and why models of rural living were used to produce or manage social change.

Keywords

development; inter-war; model village; modernization; peasantry; planning; Romania; sociology

160 Rural Transformations and the Idea of the Model Village after the First World War

163 Building the Social Ideal: Sociology and the Model Village

169 From Paris to Dioști: the Politics of the Model Village

179 Land, Resistance and Co-operation

182 Conclusions

Patru profesori din Timişoara nu vor ca o stradă din oraş să poarte numele lui Petre Ţuţea

Active News 27 ianuarie 2014

Firme din Spania şi Italia vor să construiască tunelul rutier şi parcarea subterană de la Râşnov

Bună ziua Braşov 6 ianuarie 2014

SIMON SINGH: Big bang

Originea universului

Traducere de Vlad Zografi
460 p.

În 1992, satelitul COBE a transmis spre pământ date legate de radiația cosmică de fond, iar acestea au fost transformate în imagini care au făcut repede înconjurul lumii. Era cea mai veche mărturie privind universul nostru, „semnătura lui Dumnezeu”, care scotea în evidență infime variații ale densității materiei din universul timpuriu - germenii galaxiilor și stelelor, în ultimă instanță semințele din care am apărut și noi. Această descoperire, considerată una dintre cele maimari din toate timpurile, venea să certifice valabilitatea modelului bing bang: universul nu e etern și imuabil, ci s-a născut dintr-o explozie și se află în expansiune.
În Bing bang, S. S. scrie istoria ideilor și modelelor pe care ni le-am făurit despre univers,  de la desprinderea științei de religie și mit până în prezentul cercetărilor prin sateliți. Copernic, Galilei, Einstein, Hubble, Garnow sau Hoyle sunt personajele unei povești pasionante la care participăm și cu mintea, și cu sufletul. Însă dincolo de povestire, admirabil construită, în cartea lui Singh găsim analiza fină a înseși condiției cunoașterii științifice.

SURSA

Vlad Zografi, Catalogul cărții de știință Humanitas 2011, p.26.

Sylvia Plath - „Clopotul de sticlă” / 1963 (BOXHALL 2006)

<
Clopotul de sticlă
Sylvia Plath

n. 1932 (SUA), m. 1963 (Anglia)
Prima ediție 1963 W. Heinemann (Anglia)
Pseudonim Victoria Lucas
Titlul original The Bell Jar

Descrisă întâmplător de Sylvia Plath, într-o scrisoare adresată mamei sale, ca o „oală de fiert”, Clopotul de sticlă a devenit una dintre cele mai notorii descrieri ale unei prăbușiri pe plan mental din literatura americană. Publicat prima dată în 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas, romanul este o prezentare autobiografică, transparent deghizată, a adolescenței lui Plath. El descrie viața lui Esther de la un scurt interval ca editor colaborator la o revistă pentru adolescenți, până la tentativa eșuată de sinucidere și brutalul tratament aplicat de medicii psihiatri americani, de la jumătatea secolului XX. Inițial admirat pentru onestitatea stilului său rece și autodisprețuitor, romanul a fost ulterior interpretat ca o aspră critică a politicilor sociale ale anilor 1950. Plath face clare legături între percepția crescândă a lui Esther despre opțiunile limitate, pe care le are la dispoziție ca femeie și senzația ei crescândă de izolare și paranoia. Recuperarea ulterioară a lui Esther se bazează pe capacitatea ei de a respinge versiunile dominante ale feminității, reprezentate de falsele modele care populează romanul. Și totuși, îngrijorarea manifestată față de atmosfera sufocantă a Americi anilor 1950 nu se limitează la examinarea condiției sociale a celor două sexe. Fraza de deschidere - „Era o vară stranie, sufocantă, vara în care au electrocutat familia Rosenberg” - localizează temporal romanul, foarte precis, în mcchartysmul Războiului Rece și face legături implicite între experiențele lui Esther și alte manifestări paranoice și trădări caracteristice acelui deceniu. NM
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.

Documentare în munca intelectuală (TÎRZIMAN & ERICH 2007)

Elena Tîrziman & Agnes Erich, Informare și documentare în context tradițional și electronic - metode specifice de muncă intelectuală, Editura Universității din București, 2007

Introducere
1. Cultură informațională - abordări conceptuale și modele specifice
1.1. Cultura informațională
1.1.1. Abordări conceptuale
1.1.2. Termeni înrudiți. Delimitări terminologice
1.1.3. Evoluația semantică a conceputlui de cultură informațională
1.1.4. Cultura informațională. Conținut. Caracteristici
1.2. Cultura informațională: modele, referențiale, standarde
1.2.1. Modelul Marland
1.2.2. Modelul Irving
1.2.3. Modelul Big Six Skils
1.2.4. Modelul Kuhlthau
1.2.5. Referențialul FABDEN
1.2.6. Standardele AASL
1.2.7. Analiza critică a modelelor prezentate
1.3. Cultura informațională
2. Informare și documentare în biblioteci
2.1. Rolul bibliotecii în formarea culturii informaționale
2.2.1. Rolul educativ al bibliotecilor
2.2.2. Rolul bibliotecii de manageri ai resurselor cunoașterii
2.2. Relația utilizator - bibliotecă
2.2.1. Drepturile și obligațiile utilizatorului unei biblioteci
2.2.2. Cataloagele de bibliotecă - constituire și consultare
3. Informare și documentare în rețeaua Internet
3.1. Documente electronice disponbile în rețeaua Internet
3.2. Browsere
(...)

Introducere

(9) (...) Cum în perioadele anterioare, cititul, scrisul, socotitul erau considerate abilități de bază ce contribuie la integrarea socială a individului, în perioada actuală, alfabetizarea și instruirea informațională se adaugă abilităților enumerate și chiar tind să devină esențiale în competiția socială.

programele universitare, prouectele de cercetare ale universităților (2), indiferent de mărimea lor și de localizarea geografică arată că mediul universitar este din ce în ce mai preocupat de coroborarea activităților sale didactice și științifice cu solicitările mediului socio-economic, de integrare a absolvenților, de furnizare a unor competențe informaționale în acord cu cerințele impuse de Tehonologiile Informației și Comunicării. (...)

(151) (...) TCI au schimbat instrumentele de lucru, au dus la crearea de noi servicii și produse, au determinat o nouă abordare a domeniului și a conținutului său informațional. Scopul cercetării rămâne însă același: construirea de sens pornind de la sursele identificate și crearea de produse ce exprimă și comunică eficient acel sens, acea semnificație.

Pentru îndeplinirea acestui scop este nevoie ca fiecare individ să fie capabil:

- să determine și să definească precis nevoia informațională; 

- să localizeze eficient sursele de informare; 

- să evalueze critic elementele informative și sursele de informare

- să integreze informațiile selectate în cunoștințele sale de bază

- să utilizeze efectiv informația pentru realizarea activității propuse; 

- să înțeleagă probleme economice, sociale și legale ce însoțesc informațiile și să folosească informația în mod etic și legal.

Este necesar să fie cunoscute metodele de producere, prelucrare și regăsire a informației, la care se adaugă metodele și tehnicile de bază pentu controlul și utilizarea informației. Am urmărit aceste aspecte în prezentarea modului de realizare a unei lucrări științifice, dorind să oferim un ghid minimal studenților și tuturor celor interesați de informarea și documentarea în context tradițional și electronic în vederea realizării unei astfel de lucrări.

Civismul la Timișoara și Cluj-Napoca (MARIN 2002)

F. Marin, Between Words and Reality. Victor Neumann - un politician al istoriei, „Tomis”, Constanța, decembrie 2002, p.80.

Volumul Between Words and Reality semnat de Victor Neumann aduce o nouă perspectivă în cercetarea istorică privind marile epoci și evenimentele reper din punctul de vedere al minorității, fie că e vorba de o minoritate etnică și/sau religioasă, fie că este vorba de o minoritate a elitelor intelectuale timișorene, care au făcut posibilă prezervarea unui set de valori interbelice, fundamentale în definirea unui spirit liber.

(...)

Cel de-al doilea capitol, Civic Culture in Banat and Transilvania. The Role of Timișoara in the 1989 Transformation of Romanian Political Order este o odă Timișoarei, model cultural central european. Dimensiunea care distinge Timișoara de restul orașelor românești este, în accepțiunea lui Neumann, civismul. Trebuie subliniat  faptul că nu numai Timișoara a întreținut o maximă deschidere către vest, a încercat sincronizarea permanentă cu Europa, a respins sistemul totalitar, a resimțit necesitatea schimbărilor profunde; interesul declarat al autorului face ca poziția dominantă, reperul chiar cu sensul de axis mundi, să revină Timișoarei. În capitolul următor, deși se anunță discutarea schimbărilor politice la nivel național, comentariul vizează germenii schimbărilor ulterioare așa cum s-au promovat de cei doi poli de putere care își vor disputa întâietatea: leit-motivul Timișoara - focarul inițiativelor - și București, centrul decizional, politic, legislativ, acaparator al marilor desfășurări de protest post decembriste, loc într-o geografie culturală balcanică.

Învățământul universitar clujean face obiectul studiului Civic Education and Human Rights in Romania ca exemplu intercultural perfectibil. Premisele istorice și filosofice ale fenomenului sunt invocate pentru a asigura un cadru larg teoretic unei probleme atât de aplicate. Din simpla enumerare a atribuțiilor Ministerului Educației în conformitate cu legea învățământului din 1995 rezultă centralismul sistemului în detrimentul unei autonomii funcționale care să se manifeste și prin inserarea elementelor de specificitate zonală, de identitate minoritară în sistemele de învățământ, eludând dreptul menționat în constituție de a conserva și a exprima identitatea. Propunerile pe care le face Neumann ar trebui cunoscute și în alte  spații de interferențe culturale și religioase, cum ar fi Dobrogea, fără a ajunge însă la discriminări pozitive. Astfel privite lucrurile, concluzia că rolul Învățământului din perspectivă multiculturală ar trebui să crească prin promovarea unei autentice toleranțe în soluționarea exceselor naționaliste se impune. Restrângerea la un singur caz - Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj - are însă neajunsul de a avea tentația generalizării unei soluții ce pare viabilă local, dar inacceptabilă altundeva. În încheierea capitolului, zonele de frontieră sunt caracterizate drept zone ale dialogului intercultural, cât și ale dialogului transnațional. Documentele anexate alcătuiesc un tablou complet al structurilor instituționalizate, al ponderii celor care fac apel la ele din cadrul fiecărei minorități, pe de o parte, din cadrul minorităților în raport cu majoritatea. Relevanța lor cantitativă nu trebuie transferată axiologic și pentru preîntâmpina o asemenea interpretare s-a asigurat așezând pe prima poziție cifrele de la recensământul din 1992.

(...)

Neumann propune un incitant studiu care s-ar putea înscrie într-o serie de promovare a realităților românești cu complexitatea specifică spațiilor de acumulare a tensiunilor, dar și de rezistență a valorilor, de supraviețuire a ceea  ce poate fi considerat un handicap (vezi poziția geopolitică a teritoriilor românești de-a lungul istoriei), dar și a încercării de a recupera către normalitate o nouă perspectivă care să echivaleze cu o privire mai obiectivă  către sine. Fără a avea o miză imagologică, cartea construiește o imagine model pentru un spațiu real, invitând la alte replici regionale la fel de achizitiv formulate.

„Marele falanster” („TOMIS” 2001)

 ?, Marele falanster, „Tomis”, Constanța, 2001

Arheolog de meserie, aflat departe de lumea,  ce e drept nu foarte dezlănțuită a vieții literare românești, Liviu Lungu este mai puțin cunoscut decât confrații din țară, deși cota sa la bursa valorilor literare ar trebui să fie foarte ridicată. Liviu Lungu este un prozator cu talent și inteligență artistică, bun stilist și, dacă e să acceptăm una din „categoriile” filozofice ale lui Noica, cu „organ” pentru proză. A început să-și publice cărțile începând din anul 1996 și se află acum la al patrulea roman ce poartă titlul „Marele falanster / Le grand phalanstere”, ediție bilingvă româno-franceză. Romanul este editat de „La Maison d` edition AMB” și traducerea în franceză aparține Denisei Rotaru.

E dificil pentru comentatorul literar să dea seama de acele „imponderabile” ale prozei, ce fac frumusețea unei cărți, despre acele calități care includ lectorului și îi încântă spiritul. Probabil că în cazul romanului de față e vorba de o foarte reușită îmbinare între stil (menită aici să marcheze distanța unu narator indiferent față de evenimente) și subiectul pasionant, între provocarea adresată intelectului (un falanster dobrogean?) și bunul simț artistic, ce spune că „poveștile” au întâietate. Dar și modul în care e condusă narațiunea este la fel de reușit, cu o bine dozată tensiune ce incită permanent curiozitatea. Liniile de forță ale romanului acum și se poate spune că ele converg spre o semantică, una ce îl arată pe Liviu Lungu preocupat de omenescul existent în oameni. Incitarea intelectuală vine din aceea că prozatorul pune de la început problema existenței unui falanster sau a unei falange fourieriste în Dobrogea, deși naratorul av nega în mai multe rânduri această posibilitate. Treptat, faptele duc spre o situație total neașteptată și plină de înțelesuri. Nu a existat un falanster, dar a existat o comunitate umană, una multietnică. Motivul nașterii ei a fost de a se da un răspuns vicisitudinilor vieții de pe meleagurile dobrogene. Câțiva oameni se adună pentru a planta în încinsa stepă dobrogeană o pădure de salcâmi. Ultimul capitol al cărții, al VII lea, chiar se intitulează „despre un anumit tip de obiectivitate” și, într-adevăr, romanul „Marele falanster” reprezintă una din cărțile cele mai reușite dedicate Dobrogei. „Tipul de comunitate” pe care îl prezintă Liviu Lungu duce cu gândul la un întreg cortegiu problematic. Duce cu gândul la „modelul interetnic dobrogean”, căruia îi relevă dimensiunea ascunsă. Un mod de conviețuire pașnic, deoarece aici lupta nu se duce între oameni, ci împotriva ostilității naturii, a unei naturi prea aspre și prea puțin generoase spre a oferi oamenilor bogăție și un trai opulent. Duce cu gândul și la „epoca postmodernă”, a civilizației tehnologice ce dezumanizează. Două comunități sunt puse astfel în mod tulburător față în față, stimulându-ne să medităm asupra sensului existenței și a modului în care ne trăim viața, tot mai departe de natură, într-o societate în care  adversitățile naturii au fost cu totul învinse și singurele conflicte ce se exacerbează sunt acelea dintre oameni, dintre națiuni. Duce cu gândul la utopiile și distopiile teoretice sau practic scrise ori înfăptuite de-a lungul vremii. Incitarea intelectuală se naște deci dintr-un profund sentiment uman, ce duce la meditație asupra condiției umane și a umanității omului. Un alt plan al romanului, strâns legat de acesta, este cel al „poveștii” în sine, al poveștilor despre viața unor oameni. În contextul romanului, poveștilor, cărora li se dă o mare importanță, reprezintă un model de manevre tactice romanești purtate în scopul de a realiza obiectivul final, cel despre care am vorbit (...).

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

Hermeneutica (CONSTANDACHE 1994)

Gheorghe G. Constandache, Raționalitate. Limbaj. Decizie. Antologie tematică, selecție, trad. și note  G. G. C., Ed. Tehnică / seria Interferențe, București, 1994

(....)

Ireductibilitatea științelor umane la modelele generale ale științelor naturale este din nou configurată prin acest caracater semnificativ și teleologic, interesat și ideologic al fenomenelor sociale. De aici decurg noi raporturi de opoziție, dar și de complementaritate între științele naturii și cele ale omului. Cea mai mare parte a lucrărilor școlii din Frankfurt (Adorno, Habermas, Appel) se situează la frontiera dintre hermeneutică și critica ideologiilor. Într-adevăr, critica ideologiilor este o modalitate a hermeneuticii, întrucât explicarea fenomenelor sociale presupune interepretarea semnificațiilor culturale ce exprimă interesele generatoare ale activității cognitive.

Astfel, hermeneutica „metodică” poate intra în dezbarere cu știința lingvisticii, cu analiza conceptuală, cu structuralismul și cu marxismul, continuând totodată dialogul său cu hermeneutica „ontologică”.

„Universitatea Mării Negre” (ȘLAPAC & MIHALACHE 1993)

 Florin Șlapac & Adrian Mihalache, Universitatea Mării Negre. „Să realizăm o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză”, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

F.Ș. - Ce rol au aceste cursuri și care sunt speranțele legate de ele?

A.M. - Universitatea Mării Negre reprezintă o modalitate de legitimare în plan cultural a unui demrs politic privind integrarea zonei de cooperarea din arealul Mării Negre, integrare în plan economic și politic. În acest demers de anvergură de integrare regională, Universitatea Mării Negre joacă un rol cultural, de legitimator. Nu se pare că, în situația când, în jurul Mării Negre, ne privim unii pe alții cu suspiciune, latini, slavi, musulmani și creștini, având în vedere și războaiele din regiune, ni se pare că integrarea nu este posibilă decât într-un demers civilizator. O universitate, spațiu al dezbaterii libere, care să abordeze acele problem actuale care nu pot fi gestionate decât în comun. Suntem siliți să cooperăm în trei domenii principale: prezervarea mediului ambiant și al exploatării resurselor Mării Negre, managementul gestionării problemelor industriei moderne și politicul, integrarea regional în plan european. Aceste țări din zona Mării Negre își dau seama că un pas spre integrarea generală europeană trebuie să fie constituit de realizarea unei zone de cooperare. Iar în această zonă de  cooperare, universalitatea reprezintă un factor civilizator. O colaborare în planul ideilor. Deci ea se prezintă cu un sistem de programe care acționează pe aceste direcții, are 32 de cursuri, fiecare curs fiind constituit ca un proiect unidisciplinar. Cursul la care sunteți astăzi se intitulează „Managementul comparativ, european și japonez”. Ca și celelalte cursuri, el este organizat cu reprezentanți din Europa și America, în acest caz din Japonia; cursanții sunt din Turcia, Republica Moldova și România, lectorii fiind parte români, parte străini. Cursurile se desfășoară în limba engleză. Ne-am bucurat de prezența a doi profesori din Japonia: Rei Shiratori și Nobiniko Suto (Universitatea Tokay), apoi Allen Cutword din Anglia și profesorul Gubers din Olanda. Aceste contribuții nu au fost întâmplătoare, ele au fost armonizate conform unei viziuni asupra acestui proiect, o viziune care precizează locul României în înfruntarea și sinteza dintre concepțiile venite din Extremul Orient, în special cele japoneze.

F. Ș. - Ce impact credeți că o să aibă aceste cursuri?

A.M. - Aceste cursuri de vară, spre deosebire de cele organizate în timp parțial, adică opt ore de program, ne-ai obligat, lectori și studenți, să fim împreună, să realizăm o interrelație interesantă. Cursurile nu au fost constituite numai din orele de predare,ci am fost tot timpul împreună cu studenții, la masă, la plajă, s-a reușit, pe de o parte, un transfer de experiență (pentru că lecțiile au avut un caracter practic și cursanții au cele mai diverse pregătiri - economiști, ingineri, tineri care au absolvit facultatea sau oameni cu funcții de răspundere în industrie - au putut dobândi multe instrumente de lucru în domeniul de activitate), pe de altă parte s-a reușit crearea unor legături care au mari șanse de a fi finalizate  prin contacte de cercetare,pri noi proiecte care se vor face în comun, chiar de anvergură internațională.

F. Ș. - Ne puteți da exemplul unui astfel de proiect?

A. M. - Avem de gând să inițiem un proiect de amenajare ecologică a Deltei Dunării, proiect la care vor colabora Ministerul Mediului și Romsilva. Un astfel de proiect a fost discutat la prezentul curs și, probabil, că va fi, dacă nu finalizat, instituționalizat în septembrie, urmând să se desfășoare până în vara următoare

F. Ș. - În afară de Constanța, există asemenea manifestări și altundeva în țară, în altă perioadă a anului?

A. M. - Universitatea Mării Negre și-a început existența pe 15 mai cu un curs de răsunet privind integrarea europeană. Am avut în septembrie un curs extrem de interesant privind geopolitica Mării Negre (încheiat la 1 octombrie). În august au fost trei cursuri simultane - management comparativ, inteligență artificială și organizații interguvernamentale - ori o anumită interacțiune a existat între aceste cursuri și tocmai aceste interacțiuni sunt interesante. Ele nu se pot realiza decât într-un astfel de mediu, cum este Costineștiul, într-o perioadă în care fiecare se degrevează de alte preocupări, în afară de aceea de a comunica.

F. Ș. - Vi se pare deci benefică această universitate între ghilimele?

A. M. - Ghilimelele nu sunt neapărat potrivite. Ea este o universitate între ghilimele dacă o raportăm la mijloacele tradiționale puțin înguste în care înțelegem transferul de cunoștințe. dar, față de ceea ce ar trebui să fie o universitate în sensul conceptual al cuvântului, ceea ce a fost universitatea în Evul Mediu, adică o grupare de oameni care se hotărau să trăiască împreună în numele unor idei - noi suntem o universitate poate mai tradițională decât Universitatea din București.

F. Ș. - Impactul nu vi se pare totuși mic față de numărul de oameni care ar trebui să fie informați? 

A. M. - Noi avem cam 30-40 de oameni în medie pe curs. Acești oameni reprezintă, la rândul lor, o elită, ei au fost trimiși printr-un procedeu de selecție. Nu primi pe oricine. Avem 7 oameni din Chișinău care au fost selecționați în urma unui concurs sever. Nou ă ni se pare că numărul audienței nu este atât de important, cât calitatea acestui auditoriu. Fiecare dintre ei se va transforma, în zona lui de preocupări, într-un factor radiant de cunoștințe și mai ales de stil. De stil, de comportament și de abordare a problemelor.

F. Ș. - Cursul se numește management comparativ, european și japonez. Dv. credeți că modelul japonez se poate aplica și la noi?

A. M. - Nu vrea să iau modelul japonez în sensul mecanic al unui model  care trebuie neapărat urmat. Mie mi se pare că nu este neapărat necesar ca noi să adoptăm modelul japonez, ci că trebuie să realizăm în plan conceptual și chiar în plan practic, o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză, deci o sumă de proceduri care să îmbine calitățile și ale unora și ale altora.

F. Ș. - Puteți numi câteva?

A. M - Interesantă este problema optimizării proceselor tehnologice și conceptul de calitatea totală. A intra în detalii - problema optimizării proceselor tehnologice într-o manieră vest-europeană presupune întâi un studiu teoretic, apoi experimentare în laborator și apoi transferarea rezultatelor în industrie. În faza tehnologică înseamnă o durată lungă și aplicarea riscă să se facă când rezultatele sunt demodate. Abordarea japoneză reprezintă o integrare a compartimentului de cercetare-dezvoltare în compartimentul productiv, astfel încât experimentarea este realizată „in vivo” în cadrul procesului tehnologic. Noi, care avem prin educație o orientare vest-europeană, adică întâi bazele unei discipline, pe rură experimentarea în laborator și apoi transferul de cunoștințe, dar, pe de altă parte, deschidere și receptivitate față de orientarea orientală, am putea face eventual o selecție de proceduri dintr-un loc și celălalt și o adaptare la condițiile noastre. Studiind comparativ cele două abordări manageriale, am putea da chiar ceva nou, nu printr-o simplă sinteză, ci printr-o formă în car  originalul să-și spună cuvântul.

„Trădarea intelectualilor” (SELEJAN 1992)

 Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. I Trădarea intelectualilor, Trasnpres, Sibiu, 1992, 217 p.

Cuprins

5 Avertisment

9 1.Vînătoarea de vrăjitoare
11 Similitudini
13 Dialectica lui „să dea seama”
16 Climatul politic
19 Perna cu ace
27 Alte mitraliere, aceeași țintă
36 Implicare Societății Scriitorilor Români
44 Note și comentarii

51 2.Noua ordine culturală

53 Dezbatere sau campanie electorală?

56 O ipostază a lui a adera: luptătorului social

70 Asediul turnului de fildeș

77 Modelul cultural

79 Concretizări: literatura nouă

92 Note și comentarii

97 3.Trădarea intelectualilor

99 Pornind de la un concept

101 Cele două tabere

111 Intelectualii și politica

115 Portrete în acvaforte

122 Epilog cu doi polemiști

131 Audiatur altera pars

139 Note și comentarii

151 4.Dosarul crizismului

155 Avanpremieră la criza culturii

160 Afirmarea crizei

164 Combatanții

168 Adepții sau criziștii

178 Dialog polemic

185 1947: criza culturii: pro și contra

208 Note și comentarii

coperta 4: O senzațională relatare bazată pe consultarea presei timpului, a participării unor publicații și a unor importanți scriitori la „mărețele transformări revoluționare” din 1944-1948.

Suspiciuni, denunțuri, liste negre, arestări...

Învrăjbire, îngustare a orizontului, izolare, cartelizare, înfometare, uniformizare...

Vînătoarea de vrăjitoare - instrument al noii ordini culturale

Trădarea intelectualilor de ieri - o repetabilă povară?

Televiziunea (COSTE-CERDAN & LE DIBERDER 1986)

 Nathalie Coste-Cerdan & Alain Le Diberder, Televiziunea, Humanitas / Sociologie - Repere - 1, București, 1991, 165 p. 

5 Introducere

10 I. Sisteme televizuale
1. Sistemul tehnic
2. Sistemul economic

22 II. Modelul american sau economia rețelelor
1. Caracteristici generale ale modelului
2. Cazul Statelor Unite: trei Molohi

34 III. Modele europene 
1. Trăsăturile principale ale modelului european
2. Două exemple: Marea Britanie și Italia

59 IV. Televiziuni ale sărăciei
1. Sănătatea de fier a televiziunii din Est
2. Televiziunea din Asia săracă
3. Africa

69 V. De ce este scumpă televiziunea?
1. Programele
2. Celelalte cheltuieli

86 VI. Resursele
1. Finanțarea publică sau parapublică
2. Finanțarea prin publicitate
3. Celelalte tipuri de resurse

108 VII. Gestiunea unui post de televiziune
1. Două aspecte specifice ale unei întreprinderi de televiziune
2. Particularitățile gestiunii televiziunii
3. Strategiile întreprinderilor

128 VIII. Războiul televiziunilor 
1. Există un model dominant?
2. Rezistența europeană... și eșecurile

145 IX. Ravagiile televiziunii

156 Concluzii

160 Glosar

162 Bibliografie

coperta IV
Cum se măsoară audiența posturilor de televiziune? Care este influența indicatorilor de urmărire asupra programării? De ce programe ca Dallas sunt mai degrabă cumpărate decât produse? Televiziunea de mâine va trebui plătită mai scump? Televiziunea amenință dezvoltarea celorlalte mijloace de comunicare în masă? Cum funcționează televiziunea în lume? Este oare televiziunea un vector de „americanizare” a planetei?
Nathalie Coste-Cerdan, cercetătoare la INA (Institutul Național pentru Audiovizual), apoi la BIPB (Biroul de Informații și Prognoze în Economie) din Franța, este specialistă în domeniul sistemelor tele-vizuale.
Alain Le Diberdier, director pentru studiul comunicațiilor la BIPE, este autorul lucrării La production des reseaux de telecommunications, în colecția Economica, 1983.

Interviu cu Alexandru Piru (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Cînd l-ați cunoscut pe Călinescu?

A. P. -Din primul an de facultate. Era profesor la Iași. Pe vremea aceea mentorii mei erau alții – Ibrăileanu, Lovinescu. Dar, curînd, Călinescu a devenit pentru mine un model, model incomparabil.

-(...) Manifestările sale bubuitoare cred că erau mai mult pentru a-i impresiona pe ceilalți.(...) Îi plăcea să joace teatru.(...) Am fost la un moment dat secretarul lui literar. (...)

-În această calitate de secretar ați copiat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE...

-Și încă nu o singură dată. C. nu avea încred. în mașina de scris. Își dactilografia numai scrisorile.

-În cîteva luni. Lucram de dimineața pînă seara. Sînt în total 3.500 de pagini dactilografiate. Scrisul meu seamănă cu al lui C. Din pricina aceasta s-au făcut unele confuzii în Biobliografia întocmită de Ion Bălu a apărut un manuscris în facsimil ca aparținînd lui C. (Iubita lui Bălcescu). E scris de mîna mea. Mai gravă a fost includ. unui studiu al meu în volumul lui C. Scriitori străini. Mi l-am restituit în volumul meu Reflexe și interferențe.

G. A. -(...) De ce aproape de fiecare dată interveniți atunci cînd cineva încearcă să descifreze opera și personalitatea lui C.?

A. P: - Intervin pentru că în ultimul timp s-au ivit detractori ai lui C.

G. A. -Ați fost pus în mai multe rînduri „pe două coloane”, arătîndu-se asemănări dintre textul dvs. și cel al altor istorici literari. (...)

A. P. - Nu numai eu am fost acuzat de plagiat, ci și Maiorescu, L., C. Viața lui Mihai Eminescu a fost socotită de unii un asemenea plagiat. Toți cei care m-au acuzat că am transcris rînduri din alte lucrări se referă la date și informații. Niciodată o interpretare a mea nu a fost aliniată cu altă interpretări. Literatura română veche, cartea mea, este o lucrare de 600 pagini. Exagerez dacă spun că 60 de rînduri pot fi apropiate de alte lucrări.

-Nu cred că e mai original în știință N. Cartojan decît N. Iorga sau D. Popovici față de același Iorga.

G. A. -Nu pot să uit modul în care ne țineați în facultate prelegeri. Întotdeauna căutați partea amuzantă a lucrării, cea capabilă să fie ironizată.

A. P. -Ironia este instrumentul meu critic principal. (...) O distanță necesară față de obiect.

-Apropierea prea mare, mai ales în critică, este contraindicată. Bine se vede numai de departe.

G. A. -Dar nu prea clar, totuși.

A. P. -(...) În Poezia românească contemporană m-am ocupat de 190 de autori. Puteam să-i aleg pe cei mai  importanți și să scriu numai de bine. Așa procedează E. Simion, pe care îl prețuiesc foarte mult. Eu mi-am asumat riscurile de a scrie și despre ceilalți. Puteam să fac acest lucru fără ironie?

-(...) Aș aminti tratamentul sever aplicat generației din care fac parte N. Stănescu, M. Sorescu, I. Gheorghe.

-(...) Să luăm cazul lui M. S. El a beneficiat de o prezentarea elogioasă a lui C., făcută la rugămintea unei personalități. Era un articol de complezență, în care se apreciază  o poezie ca Trebuiau să poarte un nume, pe care personalitățile o socotesc fără valoare artistică. Majoritatea criticilor au fost influențați de articol.

-(...) Vreau să-ți spun că S. e un poet bun care însă de la volumul Tușiți a început să excedeze. Îți închipui că un mare poet și-ar fi intitulat volumul Tușiți? Ar fi făcut asta Philippide?

-S. a devenit la un moment dat autor de poezie frivolă, pe placul unui anumit public. (...) Excesul de spiritualitate în poezie duce la parodie.

-Cred că în literatura română există 2 epoci mari: Junimea și perioada dintre cele două războaie.

G. A. -Dar cea de azi?

A. P. -E o continuare a celei dintre războaiele mondiale.

G. A. -Nu a apărut nimic nou?

A. P. -Mulți scriitori: M. Preda, E. Barbu, F. Neagu, M. Beniuc, Geo Dumitescu etc. (..) Căci nu toți scriitorii se străduiesc să se ridice de la general la particular. Eminescu nu a făcut niciun poem despre Războiul de Indepenedență. A ilustrat în schimb genial ideea de independență în Scrisoarea  a III a. Literatura înseamnă transgresiunea istoriei. Adevărata literatură nu este istorică, ci transistorică.

-Aceasta înseamnă a trăi prezentul din perspectiva viitorului. A. Păunescu este un astfel de exemplu. Succesul poezie sale stă în contemplarea gravă a problemei prezentei și în viziunea unei lumi noi din care suferința și nedreptatea au fost înlăturate. P. e un apărător al demnității umane, al capacității omului de a schimba lumea, de a o face mai bună. De aceea poeziile sale au ecou la mase. (...)

- Mărturia mea este a unuia care, la chemarea partidului și a secretarului general, tov. N. Ceaușescu, am pus, după puterile mele, umărul la edificarea societății socialiste în drumul spre comunism. (...) Istoria trebuie asumată, subordonată creației.

G. A. - Sînteți învinovățit, mai mult sau mai puțin deschis, că din pricina dvs. nu apărut cea de a 2 a ediție a Istoriei literaturi române a lui C.

A. P. -După 2 ani de la moartea lui am pus la punct ediția a 2 a, operă finită, în mare parte (95%) publicată de autor. Am depus manuscrisul pe masa editurii Minerva acum 10 ani. (...) Sînt oameni care nu cunosc ediția a 2 a și care propun să se fotografieze textul din 1941 și să se dea la sfârșit adaosurile lui C. Cred că ar fi cea mai gravă eroare.

G. A. -Unii susțin că povestiți poeziile.

-Cred că e o glumă pusă în circulație de marele eseist Ion Lotreanu. După cum tot glumă (a temutului critic. Al. Dobrescu) e afirmația că scriu mai bine despre poeții „de al doilea raft” decît despre cei importanți.