Administraţia unei moşii din Romania la sfarşitul secolului XIX (ZAMFIRESCU 1894)

<
(...)
- Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De-acum încolo ce-i de făcut...
- Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă altfel ar trebui să începi prin a-l da afară.
- Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim - cel putin deocamdată.
- Atunci sa-i iei administraţia din mînă.
- Da.
- Ai să vezi însă ca o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găsesti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
- O să închid ochii.
- Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o dimineaţă la dumneata, să le spui că te-ai hotărit să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci in regulă, fiindcă azi nu mai merge ca in trecut); ca oricine ar avea ceva de cerut  sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut dacă vrei, să le pui lăutari...
- Cam greu, acuma.
- Si după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Tăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie.
- Pentru ce?
- Pentru că aşa sunt lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întîi modul în care a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie roman, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi, cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decit 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cind raportul firesc e de 70...
- A!... zise el, zîmbind.
- De ce rîzi? întrebă ea.
- Vorbesti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cu greutate, adaugă:
- Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun: dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuintezi vorba de ``kilometru pătrat`` şi alte expresii tehnice, care ar unge la inima pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa ca acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
- Dar maşinile?
- Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămine decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemină maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie.

(...)
>

SURSA
Duiliu Zamfirescu, Viata la tara, ed. Eminescu / colectia Biblioteca Eminescu nr. 51, Bucuresti, 1985, p. 41 .

UMOR Ce sunt părinţii voştri?

La şcoală, în prima zi, profesoara întreabă despre meseriile părinţilor.
Gigel:
- Tata e muncitor!
- Atunci stai în prima bancă, Gigel! Aşa spune şi partidul: muncitori, ţărani, intelectuali.
Ionel:
- Tata e măcelar!
- Gigel, treci tu în banca a doua, iar tu, Ionel, în prima bancă!
Faza se repetă cu diverşi copii, cu părinţi cu meserii dintre cele mai interesante. Se ajunge şi la Bulă.
- Tata e la Securitate !
- Atunci, Bulă, tu o să stai în prima bancă! Dar, Bulă, ce face tatăl tău acolo?
- Nu ştiu, aseară l-au luat!


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 15 iunie 2013

Ţăranul rus din regiunea Oriol versus ţăranul rus din regiunea Kaluga în secolul XIX (TURGHENIEV 1852)

<
Cine a avut  vreodată prilejul să treacă din judeţul Bolhov în judeţul Jindra, a fost, fără îndoială, izbit de deosebirea mare dintre neamul de oameni din gubernia* Oriol** şi cel din Kaluga***. Ţăranul din Oriol e mic de statură, umblă din spate, priveşte pe subt sprîncene posomorît, trăieşte în izbe mizerabile de plop, face boieresc, cu negoţul nu se ocupă, mănîncă prost, poartă opinci de scoarţă. Ţăranul de Kaluga, supus la obroc**** în locul boierescului*****, trăieşte în izbe****** mari de brad, e înalt, cu privire veselă şi îndrăzneaţă, cu faţa luminată, face negoţ cu unt şi păcură şi, în zilele de sărbătoare, umblă încălţat cu cizme. Satele din Oriol (vorbim de partea răsăriteană a guberniei) se întind de obicei printre arături lîngă rîpi prefăcute în băltoace. În afară de cîteva răchiţi, bune totdeauna la ceva, şi doi-trei mesteceni firavi, nici un copac cît vezi cu ochii de jur împrejur. Izbă lîngă izbă, acoperite cu paie putrede... Satele din Kaluga, dimpotrivă, cea mai mare parte sînt înconjurate de păduri. Casele sînt despărţite una de alta, frumos clădite, acoperite cu şindrilă. Poarta se închide bine, gardul din fundul grădinii n-are spărturi, nu se prăvale pe-o coastă, nu îndeamnă înăuntru toţi porcii de pe drum...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Hori şi Kalinîci: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. Mihail Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 5.

NOTE M.T.
* gubernie = provincie în Rusia ţaristă.
** Oriol = oraşul natal al lui Turgheniev, situat la 350 km sud-vest de Moscova (''vultur'' în rusă) (azi 325 000 locuitori).
*** Kaluga = oraş situat la 150 km sud-vest de Moscova (325 000 locuitori în 2010).
**** obroc (limba slavă)= 1. măsură de capacitate pentru cereale. 2. plată în produse sau bani a ţăranului dependent către boier pentru lotul de pământ primit în folosinţă de la acesta.
***** boieresc = obligaţia ţăranului dependent de boier de a munci pe pământul acestuia pentru un lot de pământ primit în folosinţă de la acesta.
****** izbă = casă rusească rurală din bârne .

Patru profesori din Timişoara nu vor ca o stradă din oraş să poarte numele lui Petre Ţuţea

Active News 27 ianuarie 2014

Societatea franceză postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar al unei mici firme pariziene, care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând apoi asupra vechii şi noii lui vieţi.

<(...)
Am aruncat o privire rapidă peste articolele de politică internă şi  internaţională. Am aflat, încă o dată, că în ţară oamenii nu se înţelegeau, că nemulţumirea ţăranilor creştea, a muncitorilor de asemenea, la fel ca a personalului, a meşteşugarilor şi negustorilor. Se putea observa că poliţia se săturase şi ea, agenţii ameninţând că vor ocupa ministerele. Intelectualii erau înfuriaţi. Studenţii, de asemenea, pentru că nu voiau să lucreze sau pentru că nu era de lucru  pentru ei şi pentru că era posibil să nu-ţi găsească serviciu după terminarea studiilor grele, plicticoase, inutile sau dimpotrivă, atât de interesante şi indispensabile progresului umanităţii, încât trebuiau remunerate cu mult mai bine. Ei n-ar avea deci recunoaşterea pe care o meritau în această societate care nu valora, totuşi, nimic. În legătură cu acest subiect gândeam la fel, dar motivele mele nu erau aceleaşi cu ale lor: societatea nu poate fi fondată pe nici o morală, pe nici o religie, condiţia existenţială a omului este, în sine, social şi extrasocial, inadmisibilă. Nu citesc niciodată articolele teoretice pînă la capăt.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 52.

Umor

Începuturile celebrului avocat francez Henri Robert au fost dintre cele mai modeste. Într-un proces, având de pledat pentru un ţăran breton*, avu surpriza să vadă că acesta mai angajase un avocat.
- Nu era nevoie de încă un avocat şi în orice caz trebuia să mă întrebi şi pe mine...
- De, poate că nu era nevoie, poate că era... Eu, domnule, ştiu că doi boi fac mai multă treabă decât unul singur...


SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, februarie 2013

NOTĂ M.T.
* Bretagne = Peninsulă şi regiune istorică în nord-vestul Franţei, cu ieşire la Oceanul Atlantic.