Administraţia unei moşii din Romania la sfarşitul secolului XIX (ZAMFIRESCU 1894)

<
(...)
- Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De-acum încolo ce-i de făcut...
- Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă altfel ar trebui să începi prin a-l da afară.
- Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim - cel putin deocamdată.
- Atunci sa-i iei administraţia din mînă.
- Da.
- Ai să vezi însă ca o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găsesti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
- O să închid ochii.
- Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o dimineaţă la dumneata, să le spui că te-ai hotărit să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci in regulă, fiindcă azi nu mai merge ca in trecut); ca oricine ar avea ceva de cerut  sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut dacă vrei, să le pui lăutari...
- Cam greu, acuma.
- Si după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Tăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie.
- Pentru ce?
- Pentru că aşa sunt lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întîi modul în care a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie roman, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi, cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decit 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cind raportul firesc e de 70...
- A!... zise el, zîmbind.
- De ce rîzi? întrebă ea.
- Vorbesti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cu greutate, adaugă:
- Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun: dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuintezi vorba de ``kilometru pătrat`` şi alte expresii tehnice, care ar unge la inima pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa ca acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
- Dar maşinile?
- Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămine decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemină maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie.

(...)
>

SURSA
Duiliu Zamfirescu, Viata la tara, ed. Eminescu / colectia Biblioteca Eminescu nr. 51, Bucuresti, 1985, p. 41 .

Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)

 (142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia  („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată  / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).

O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.

Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români  este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.

În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul  masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri  din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu  de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi  în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”. 

(...)