Muntenii din Carpații Moldovei în secolul XX (SADOVEANU 1930)

<
(...) Viața muntenilor e grea; mai ales viața femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dînsa.
Munteanului i-i dat să-și cîștige pînea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața*. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure și-i duc la apa Bistriței**; după aceea îi fac plute pe care le mînă pînă la Galați, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stîni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu și cu singurătățile, pînă se împuținează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. Acolo-i mai ușoară viața, ș-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald ș-afară de asta munteanul are rădăcini la locul lui, ca și bradul.
(...)
Locuitorii aceștia de sub brad sînt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcîndu-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la cîmpie și venind la bîrlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește - de cîntec, de prietinie. (...)
Mult se minuna preotul de așa ființi fără inimă și fără omenie:
- Ne pare rău cînd spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem și să mărturisim că sînt și între noi muntenii oameni din aceștia crînceni, care-ți calcă dreptul tău, care-ți iau banul și nu-ți mai dau înapoi nimica. Pe-aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în frunte și să-i  răpească avutul. Muntenii, reluă sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece, ș-aceștia toți avem s-avem intrare la rai - ori dușmani căpcăuni - ș-aceștia, puțini cîți sînt, au să se ieie de mînă ș-au să se ducă în iad la Caraoțchi***.  Pe dinafară, cerînd intrare ba colo-ba dincolo, nu se poate! La noi nu sînt oameni de mijloc.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros/ col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 5, 62-63 (cap. I, X).

Notă M. T.
* cață = Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. (dexonline.ro)
** Bistrița = Râu lung de 288 km, care izvorăște din Munții Rodnei (1850 m) și se varsă în râul Siret (lângă Bacău), care la rândul său se varsă în Dunăre lângă Galați. (ro.wikipedia.org)
*** Scaraoțchi/Scaraoschi = Denumire dată căpeteniei dracilor. Din sl. (Iuda) Iskaraotisku. (dexonline.ro)

Problema măritișului în Anglia la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...) Căci ce altceva le face pe fete să iasă în lume dacă nu nobila condiție a măritișului? Ce le îndeamnă să se îngrămădească în stațiunile balneare? Ce le obligă să danseze pînă la ora 5 dimineața de la un capăt la altul al unui sezon ucigător? Ce le silește să se trudească cu sonate de pian, să învețe patru cîntece cu un profesor la modă, plătind o guinee* lecția, să cînte la harpă dacă au brațe frumoase și coate netede, sau să poarte pălării și pene de un verde-Lincoln, dacă nu speranța de a gata cu acest fermecător arsenal al lor vreun tînăr „de familie”? Ce altceva îi îndeamnă pe respectabilii părinți să scoată covoarele, să-și întoarcă locuințele cu susu-n jos și să-și cheltuiască a cincea parte din venitul anual pe baluri, supeuri și șampanie la gheață? O fac oare numai din dragoste de oameni și din dorința de a vedea tineretul fericit și dansînd? Nici gînd! Ei vor să-și mărite fetele;
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, vol. I,  trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, p. 23.

NOTĂ M: T.
* Guineea a fost o monedă introdusă în 1662, fiind bătută din aur din colonia africană Guineea. (http://romaniancoins.org/dictionar.html)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Principalele evenimente din istoria Marii Britanii de la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
”Nu! își spuse tînărul Croom. Mănînc undeva un cotlet și mă duc la chestia aia din Drury Lane (1)!”
Își cumpără un loc bun, la balcon, în fund, dar cum avea ochi foarte buni, văzu bine. În curînd fu cu totul absorbit. Lipsise destul de mult timp din Anglia pentru a nutri unele sentimente față de patrie.
Pitoreasca suită de tablouri din istoria ultimelor treizeci de ani ai Angliei îl impresionă mai puternic decît i-ar fi plăcut să mărturisească oricui i-ar fi fost vecin de scaun. Războiul bur*, moartea reginei (2)**, scufundarea Titanicului***, războiul mondial****, armistițiul*****, vivat 1931*****, dacă cineva, după spectacol, i-ar fi cerut părerea, ar fi răspuns probabil: ”Minunat, dar m-a cam agasat”. (...) Cînd ieși în stradă, îi răsunau în urechi cuvintele de încheiere: „Măreție, demnitate și pace!” Emoționante, dar afurisit de ironice. (...) „Măreție, demnitate și pace!”
(...)
Rămîi cu bine Piccadilly! La revedere, Leicester Square! (2) Minunată scena aceea în care soldații mărșăluiau în spirală, fluierînd prin ceața întunecoasă; în timp ce în prim-planul iluminat, trei fete fardate repetau: ”Nu vrem să vă pierdem; dar socotim că trebuie să plecați!” Și din balcoanele aflate pe scenă, de-o parte și de alta, lumea privea în jos la ei și-i aplauda. Întregul tablou! Veselia de pe fețele celor trei fete fardate stingîndu-se treptat și devenind pînă la urmă sfîșietoare.

(1) Vechi teatru londonez, situat pe strada cu același nume.
(2) Moartea reginei Victoria, în 1901.
(1) Versuri dintr-un cîntec ostășesc, foarte popular în anii primului război mondial.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*******, trad. I. Aramă, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 136-137.

NOTE
* Burii erau coloniști olandezi stabiliți în sudul Africii în secolul XVII. Războiul dintre Marea Britanie și republicile bure Orange și Transvaal din 1899-1902 s-a încheiat cu victoria Marii Britanii și transformarea acestora în colonia Africa de Sud. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/13/razboiul-anglo-bur/)
** Victoria de Hanovra (1819-1901) = Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în perioada 1837-1901, rămasă în istoria britanică ca epoca victoriană. (http://istorie-si-destin.blogspot.ro/2012/01/victoria-regina-angliei-si-imparateasa.html)
*** Pachebotul Titanic, care efectua prima sa cursă Southampton-New York,  s-a lovit de un aisberg și s-a scufundat în Atlanticul de Nord în noaptea 14-15 aprilie 1912. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scufundarea-titanicului-drama-melodrama)
**** Marea Britanie a participat la Primul Război Mondial (1914-1918) în coaliția învingătoare a Antantei împotriva alianței Puterilor Centrale. (http://www.agerpres.ro/economie/2015/03/09/cnbc-marea-britanie-a-terminat-de-platit-datoriile-din-primul-razboi-mondial-18-09-09)
***** La 11 noiembrie 1918 Antanta a încheiat armistițiul cu Germania, ultima dintre puterile Centrale rămase în Primul Război Mondial. (http://www.antena3.ro/externe/in-marea-britanie-traieste-un-veteran-din-primul-razboi-mondial-41648.html)
****** În timpul marii crize economice mondiale din 1929-1933 au avut loc alegeri parlamentare în Marea Britanie la 27 octombrie 1931. În urma scrutinului a fost format un guvern național din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
******* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Turiști-conserve în SUA la începutul secolului XX (LARDNER 1917)

<
(...)
În timpul șederii noastre am vizitat orașul campus Lewis*, care este cartierul general al turiștilor conserve. Dar poate n-ați auzit de ei pînă acum. Fac parte dintr-o organizație, își petrec concediile cu mașina, luînd cu ei tot ce le trebuie. Adică își iau corturi pentru dormit, își gătesc singuri mîncarea și nu frecventează hoteluri sau restaurante, căci dacă nu se dovedesc niște turiști bona fide**, nu pot face parte din organizație.
Mi-au spus că sînt peste două sute de mii de membri și se autotintitulează „conserviștii”, din pricina hranei lor care provine din conserve. În orașul-camping am văzut o pereche din Brady, Texas, pe nume domnul și doamna Pence. El avea peste optzeci de ani și veniseră cu mașina de la o distanță de 1641 de mile***.
Conserviștii se adună din fiecare colț al Statelor Unite; în timpul verii vizitează locuri noi ca Noua Anglie**** sau Marile Lacuri***** și iarna majoritatea vin în Florida și se împrăștie în toată zona. Cît am stat acolo, au organizat o întrunire națională la Gainesville, Florida, și au ales ca președinte pe unul din Fredonia, statul New York. Titlul său era ,,Regele deschizătorilor de conserve”. Au scris și un cîntec, pe care fiecare trebuia să-l învețe, înainte de a deveni membru al organizației.
„Trăiască conservele! Ura, băieți! Ura!
Sus conserva! Jos cu dușmanii săi!
Încă o dată în jurul focului să ne-adunăm,
Strigînd trăiască auto-campingul!”
(...)
>

Ring Lardner, Voiajul nunții de aur: Ring Lardner, Călătoriile lui Gullibe, trad. I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. 182-183.

NOTE M.T.
* Lewis = Oras in statul sud-estic Florida, cu iesire la Golful Mexic si Oceanul Atlantic.
** bona fide (latina) = buna credinta (http://www.merriam-webster.com/dictionary/bona%20fide)
*** mila terestra = 1609 metri; unitate de masura anglo-saxona (http://www.eudict.com/?lang=romeng&word=mil%C4%83%20(1%20mil%C4%83%20terestr%C4%83%20=%201,6093%20km);%20(nav)%201mil%C4%83%20marin%C4%83%20=1,8533%20km)
**** Noua Anglie = Regiune in nord-estul SUA, formata din statele atlantice  Maine, New Hampshire, Vermont,Massachusetts, Rhode Island si Connecticut. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/411409/New-England)
***** Marile Lacuri = Lacurile Superior, Huron, Michigan, Erie si Ontario situate la granita americano-canadiana. (http://www.epa.gov/glnpo/)

Semne clare că el e bărbatul ideal

1. Poate să gătească fără să folosească cuptorul cu microunde.
2. Se poartă ca un adevărat gentleman cu mama ta.
3. Îndepărtează orice gânganie din preajma ta, înainte ca tu s-o vezi.
4. Ştie care e cântecul vostru.
5. Doar pentru că a aprins câteva lumânări parfumate nu înseamnă că vrea sex.
6. Îşi dă seama când ceva te nemulţumeşte doar uitându-se în ochii tăi.
7. Pentru tine, a renunţat la tricourile „heavy-metal”.
8. Te însoţeşte în vizitele la părinţii tăi. De bunăvoie!
9. Ştie cât porţi la pantofi.
10. Nu flirtează niciodată cu alte femei. Singura pe care încearcă s-o „cucerească” e mama ta. Şi funcţionează!
11. Te lasă pe tine să alegi pro-gramul TV la care să vă uitaţi. Din nou, de bunăvoie!
12. Îţi masează picioarele umflate încă din taxi, după o zi de mers pe tocuri.
13. Termină la timp tot ce are de făcut (inclusiv în dormitor!).
14. Acceptă faptul că ai un „cel mai bun prieten”, chiar dacă acesta nu e gay.
15. Nu te acuză niciodată că suferi de sindrom premenstrual.
16. Îţi face toate poftele, chiar dacă e 11 noaptea.
17. Separă întotdeauna rufele colorate de cele albe.
18. Îţi înregistrează emisiunea preferată, dacă nu ai apucat s-o vezi la timp.
19. Îţi aduce micul dejun la pat. Plus cafea!
20. Pentru tine, ar încerca să închidă şi o uşă rotativă! 
(sursa:www.e/joy.ro)


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 1 noiembrie 2013

„Păcat boieresc” (SADOVEANU 1906)

M. SADOVEANU, Cîntecul amintirii,  Minerva/BPT  1357, București, 1990, p. 11-45

„Veniseră ai noștri la putere și tata sta la București, om politic, năpădit de grele afaceri.”

„-Ce obișnuiești?

- Țuică, o țuică mi-e destul, (...).”

„-Am auzit că la Sărățeni o duc mai bine rumânii...” 

„-Nu ! La noi nu mai e chip să trăiască rumânul! Pe mine m-a sărăcit boierul ăl de-a murit și ăsta care a venit m-a afundat și mai rău în necaz...”

„-Boierule!... ciocoiule! Și tu mă ai făcut ca ăl de  a murit! El mi-a rușinat femeia, (...). Spune, cîne, de ce mi-ai rușinat copila? De ce ai ucis-o? De ce m-a otrăvit?”

Revoluţia Franceză în secolul XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942 în Franţa, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte o moştenire neaşteptată şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Măcinat de gânduri pleacă din restaurantul unde îşi lua masa de obicei şi ajunge în piaţa mare, unde au loc confruntări pe scară largă caracterizate de o violenţă pe care forţele de ordine nu o pot controla.

<(...)
Am reuşit să urc pe treptele statuii care se afla în mijlocul pieţii. De acolo am strigat:
-Ascultaţi, ascultaţi, sînt arbitrul vostru. Lucrurile se pot aranja, puteţi să vă rezolvaţi treburile. Altfel. Să discutăm împreună. Totul poate fi rezolvat prieteneşte.
-Nici unul dintre combatanţi nu mi s-a alăturat. Continuau să se prăbuşească în jurul meu. Le-am mai strigat:
-Totul se poate rezolva prin bună înţelegere. Alegeţi delegaţi! Daţi instrucţiuni delegaţilor. Văd, înţeleg, înţeleg mai ales că nu vreţi să vă înţelegeţi. De ce sînteţi aşa de grăbiţi?
Vorbeam în gol. Era un amestec de plin şi gol. Eu vorbeam în gol. Sau într-un prea plin.
-Şi eu sînt un om la fel ca voi. Vorbesc la fel ca voi...
Nu vorbeam aceeaşi limbă. (...) Un singur poliţist m-a întrebat:
-Ce faci acolo?
Apoi s-a întors la ocupaţia lui: să spargă capete. Am coborît din nou în mijlocul lor şi i-am apucat pe unii de mînecă:
-Sînteţi nebuni, am spus, dacă nu, spuneţi-mni ce vreţi. Voi aranja lucrurile.
Se desprinseră imediat. Unul dintre ei îmi spuse:
-Dumneata eşti nebun, nu înţelegi că luptăm pentru drepturile noastre?
-Pentru libertatea noastră, spuse un altul.
I-am întrebat despre ce drepturi e vorba. I-am întrebat ce fel de libertate cereau. Nici unul nu mi-a răspuns. Şi s-au întors să spargă capete.
Era plin de sticlă şi de sînge. Totul devenea din ce în ce mai violent. (...) Îmi frîngeam mîinile, singur, în mulţime.
-E totuşi foarte simplu. Ar fi putut fi foarte simplu.
Altul a strigat:
- Dacă ar fi fost simplu nu ar fi atît de complicat.
Cei care se prăbuşeau cu ţeasta spartă aveau un aer deplin fericit. Cei care spărgeau capul altora, un aer victorios şi mulţumit. Apoi, şi acestora li se spărgea capul.
În cele din urmă, un individ îndesat se apropie de mine şi îmi spuse:
-Se pare că nu înţelegeţi că e vorba de un război civil.
După care se reîntoarse la bătăuşii lui.
Ăsta era deci războiul civil. M-a auzit strigîndu-i încă:
-Asta înseamnă că vreţi să ucideţi.
-Asta înseamnă că nu mai putem.
-Atunci schimbaţi instituţiile. Dar asta nu va fi de ajuns pentru noi.
Am mai strigat:
-Schimbaţi instituţiile, dar asta nu va fi de ajuns. Toate instituţiile şi toate societăţile sînt rău întocmite. Citiţi ziarele. Există instituţii bune? Există societăţi bune? Războiul e o sărbătoare, sărbătoarea pe care o doriţi... Ştiţi, am mai strigat, că în Mexic singurele cîntece vesele sînt cîntecele revoluţionare? Revoluţii în favoarea unora, revoluţii în favoarea altora, tot felul de revoluţii. Revoluţii pentru, revoluţii contra, nu asta contează. Numai să ucizi sau să fii ucis. (...) Ucizi şi te las ucis ca să dovedeşti că viaţa există! (...) M-am uitat în jurul meu şi am observat că lîngă mine nu era nimeni. (...)
Un bătrîn se apropie de mine şi îmi spune:
-Ceea ce aţi crezut că vedeţi s-a petrecut acum aproape două secole. Această piaţă se numeşte întrtr-adevăr Piaţa Revoluţiei. A uneia viitoare, a uneia apropiate, a uneia probabile. Întoarceţi-vă acasă. Totul se sfîrşeşte aşa. Există acum alte instituţii împotriva cărora vom lupta. Nu azi. Poate mîine. Poate ieri. Am aavut un strămoş care s-a bătut şi a avut capul spart, un alt strămoş s-a bătut, de asemenea, chiar în acest loc. N-a murit decît mult mai tîrziu. A murit în casa lui. Acasă. Se zice că l-ar fi otrăvit nevastă-sa. Nu luptînd pentru instituţii, pentru politică.
(...)>

Încheirea anului școlar 2006-2007 la Liceul Internațional de Informatică Constanța

 Ceremonia de închidere a anului școlar clasele I-IV

Miercuri, 13 iunie, la Palatul Copiilor, începând cu ora 18,30, Liceul Internațional de Informatică a organizat „Ceremonia de încheiere” a anului școlar 2006-2007. La festivitate au fost invitați toți părinții elevilor claselor I-IV.

Festivitatea a început cu o prezentare a activităților din anul școlar 2006-2007 și cu discursul Domnului Director Ali Riza Karagoz. Fiecare clasă a pregătit câte un mic program pentru serbare. A fost un program încărcat unde elevii au putut să arate părinților cât de talentați sunt încă de la o vârstă fragedă. Ne-au încântat elevii clasei I care au pregătit o piesă de teatru în limba engleză, elevii clasei a II care au avut o costumație inedită, elevii clasei a III a care au recitat poezii și cântecele foarte frumos și elevii claselor a IV a care au arătat tuturor că sunt artiști adevărați.

Apoi a urmat premierea elevilor, începând cu clasa I până la clasa a IV a , elevii primind diplomele și cadourile pentru rezultatele bune la învățătură.

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

Vechiul Testament (JACOB 1991)

Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. C. Preda (Paris, ed. VI, 1991), București, Humanitas / Ce știu?, 1993, 191 p.

2 Teologul protestant Edmond Jacob (născut în 1909) a predat la Facultatea de Teologie protestantă din Montpellier și la cea din Strasbourg. Colaborator la traducerea ecumenică a Bibliei, el este, de asemenea, autor a 10 cărți și studii în anii 1946, 1955, 1955 (ed. II 1968), 1960, 1965 (ed. II 1982), 1968, 1968, 1971, 1979 și 1987.

5 Cuvânt înainte către cititorul român 

9 I. Aspectul exterior al Vechiului Testament
I. Limba Vechiului Testament
II. Textul Vechiului Testament
III. Principalele manuscrise ebraice
IV. Edițiile tipărite 
V. Vechile versiuni

29 II. La originea Vechiului Testament: tradiția vie a unui popor
I. Tradiția orală
II. Tradiție și scriere: primele documente scrise 

43 III. Tora, Pentateucul - un ansamblu de documente diferite
I. Prezentarea problemei
II. Un autor original: Iahvistul
III. Prelucrările lucrării iahviste
IV. Deuteronomul
V. Un nou autor: lucrarea sacerdotală
VI. Redactarea finală
VII. Concluzii

69 IV. Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere
I. Un istoric profetic: lucrarea deuteronomistă
II. Opera istorică a Cronistului: Cronici, Ezdra, Neemia

95 V. Profeții
I. Profeții din secolul VIII și apogeul Imperiului Asirian
II. Profeții de la sfârșitul regatului lui IUda
III. Profeții din timpul exilului
IV. Profeții de după exil
V. O apocalipsă profetică: Daniel

129 VI. Poezia
I. Psalmii
II. Cartea lui Iov
III. Plângerile
IV. Cântarea Cântărilor

147 VII. Literatura sapiențială
I. Pildele lui Solomon
II. Eclesiastul
III. Un roman istoric: Estera
IV. O nuvelă istorico-politică: Rut

159 VIII. Apocrifele

165 IX. De la cărți la canon

177 Concluzii: Cum trebuie citit Vechiul Testament?

181 Bibliografie

„Scriitorul sau persoana autorului” (ȘTEFĂNESCU )

 Em. Ștefănescu, Pretexte. Scriitorul sau persoana autorului, „Tomis”, Constanța

Deși concepțiile cu privire la scriitori și la arta literară s-au modificat necontenit și chiar s-au schimbat profund în câteva rânduri, scriitorul a continuat să fie considerat în postura sa reală, concretă, biopsihică și istorică. pentru cei mai mulți cititori el este un om „în carne și oase”. O bună parte a istoriei și criticii literare - și nu cea mai neînsemnată - se străduiește încă să reconstituie condițiile vieții reale și caracteristicile vieții biologice și spirituale ale autorilor literari, cu credința că astfel se ajunge mai ușor și mai eficient la cunoașterea operelor lor.

În istoria esteticii și a ideilor literare, pot fi descoperite, totuși, unele cazuri când caracterul indecompozabil al unității dintre „scriitor” și „om” a provocat îndoieli. Pot fi semnalate teorii mai vechi și mai noi privitoare la artist în genere și la geneza operei de artă, care pun sub semnul întrebării identificarea totală a artistului cu persoana sa fizică.

Una dintre ele este cea a „inspirației” și a rolului pe care-l joacă ea în procesul elaborării operei de artă. Această teorie a fost expusă pentru întâia oară, în termeni logico-mitologici, de Platon în celebrul său dialog Ion. Din cele spuse de Platon reiese că o operă de artă nu se creează prin „meșteșug”, oricât de bine ar stăpâni autorul tehnica alcătuirii ei; opera de artă este provocată de o „virtute divină” asemănătoare efectului pietrei de Magnezia, adică magnetismului, muze. Ea se manifestă printr-o stare de delir similară celei în care cad corybanții când dansează în cinstea zeiței Cibele sau bachantele când sunt cuprinse de frenezia dionisiacă.

Platon separa „poetul”, a cărui esență o socotea ideală, de „om”. În procesul elaborării operei de artă el corela trei factori: zeul, adevăratul creator al operelor, poetul, ce transportă „cântecele” zeului în lumea profană, și omul, prin gura căruia cântecele erau date muritorilor. Acesta din urmă - omul - reprezenta un factor strict mediator, o condiție indispensabilă prin care logosul să poată fi tradus în limbaj uman, fără primejdie pentru  existența omenească.

Desigur,  estetica modernă nu mai acordă credit teoriei platoniciene a inspirației, în special de când, datorită mai cu seamă progreselor făcute de psihanaliză, mecanismele psihologice ale creației artistice au putut fi investigate mai profund, dar ideea că artistul ca om nu poartă răspunderea totală a creației sale s-a menținut, în forme voalate, la unii esteticieni și teoreticieni ai artei, iar, odată cu aceasta, și presentimentul că artistul și omul în care el se întruchipează nu coincid perfect, prin urmare trebuie disociați.

Deseori artiștii înșiși, cei obișnuiți să reflecteze asupra propriei condiții și a artei lor, au fost mai conștienți decât teoreticienii de antinomia dramatică în care se aflau implicați prin firea lucrurilor, iar unii dintre ei au simțit în mod violent  nevoia de a se disocia ca artiști de persoana lor umană. Cazul cel mai cunoscut și mai edificator este cel al lui Flaubert, dar și la noi Eminescu distingea, pe linia  romantismului, între persoana umană, căreia îi sunt hărăzite „toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ” și spiritul artistului, a cărui „lumină” se revarsă asupra oamenilor.

În estetica secolului XX, ideea că „omul” și „artistul” sunt două realități distincte, chiar dacă pe plan empiric se între pătrund și se confundă, mijește pe neașteptate din teoriile cel mai noi despre artă. Ea poate fi descoperită, printre altele, în cartea lui G. Picon, L ecrivain et son ombre, în considerațiile privind sinceritatea scriitorilor. Nici Montaigne, nici cardinalul de Retz, nici Rousseau, nici Chautebriand, nici Stendhal și nici Gide, susține esteticianul francez, n-au fost în realitate, ca oameni, așa cum apar în memoriile și confidențele lor: „o forță misterioasă le-a deviat mâna”. Forța aceasta misterioasă este a operei care, avându-și propria sa structură și fiind o „realitate nouă”  se impune artistului ca un obiect pe care el trebuie doar să-l desfacă din neguri și să-l dezvăluie. De aceea scriitorul nu-și poate realiza intenția de a se exprima pe sine ca om, dea-și transmite gândirea, idealul, gustul; opera ascultă de legile ei interne, fiind un obiect „ce se dezvăluie făcându-se”. Dar făcându-l totodată și pe scriitor, adică acea imagine umană refractată, deviată, modificată, ce nu coincide cu cea a persoanei autorului. Care din cei doi trebuie socotit atunci cu adevărat „scriitorul”? Spre care trebuie să se îndrepte prețuirea, admirația și lauda noastră - ca și critica sau chiar dezaprobarea? 

Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)

 (142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia  („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată  / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).

O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.

Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români  este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.

În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul  masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri  din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu  de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi  în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”. 

(...)

Programul Televizunii Române în vara anului 1973 („LITORAL”)

 16 Teleșcoală

17,30 Curs de limba engleză

18 Telex

18,05 Tragerea LOTO

18,15 Cum vorbim

18,35 La volan - emisiune pentru conducătorii auto

18,50 Teleconferință de presă

19,20 1001 de seri

19,30 Telejurnal - Cincinalul înainte de termen. 1973 - an hotărâtor

20,00 Cântecul săptămânii: „Îți cânt țara mea”

20,05 Reflector

20,20 Avanpremieră

20,25 Inscripție la stema țării. Spectacol de poezie și cântece închinate României socialiste

20,55 Omul de lângă tine

21,10 Publicitate

21,15 Pagini de umor: Aventuri în epoca de piatră

22,05 24 de ore

22,35 Teleglob: Republica Zair - reportaj filmat

„Teatrul de revistă Fantasio” (GEORGESCU 1972)

 Sașa Georgescu, Teatrul de revistă „Fantasio”, „Litoral”, Constanța, 1972, ?

Teatrul de revistă „Fantasio”, invitatul revistei... „Litoral”? Dar de ce nu? La urma urmelor, suntem frați cel puțin după numele de familie, revistă facem noi, revistă scot dumnealor. Am fi vrut noi, cei de la „Fantasio”, să scriem un număr întreg al revistei „Litoral”. Dar cum nu ne pricepem nici la buletin meteorologic, nici la „memento” ( cu cinematografele ar fi mai greu pentru că, oricum,  de câțiva ani, la „Progresul” din Constanța tot „O floare și doi grădinari” rulează în permanență), nu suntem pricepuți nici la cuvinte încrucișate, iar în privința rubricii de „Umor” e de ajuns să ne vedeți spectacolele ca să vedeți că de-abia avem pentru noi! Ne mulțumim deci cu o singură pagină. Și dacă colegii noștri de la „Litoral” n-o găsesc reușită, să poftească dumnealor pe scenă să cânte cuplete.

Impresiile delfinului Harley

De câteva luni de zile, simpaticul tânăr cu maletă albastră își închipuie că mă dresează, dar în realitate eu sunt cel care-l dresez pe el; este de ajuns să arunc o minge și el, prin reflex condiționat, mi-aduce un (...). Toate bune și frumoase până de curând, când, fără nici un fel de anunț prealabil, am fost pus să fac ore suplimentare în afara celor cinci reprezentații pe care le dau (mai mult eu, că Nasta trage un chiul de parcă ar fi lucrat în nu știu care minister) s-a mai adăugat un spectacol organizat de Teatrul „Fantasio” și, vrei nu vrei, participi că ești pus pe afiș.

La început m-au cam supărat luminile reflectoarelor, dar vorba aia, „se învață... delfinul cu orice”. Undeva, pe un colț al scenei, sunt niște îmbrăcați frumos care fac un zgomot nebun și se pare că zgomotul ăsta se cheamă la oameni muzică. În schimb, delfinițele, care dansează mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, sunt tare drăguțe și chiar m-am îndrăgostit de una din ele care rotește capul mai ceva decât mă rotesc eu sub apă. Pentru la iarnă am vorbit cu delfinul mai mare de la Teatrul „Fantasio” (Aurel Manolache) și i-am propus să vin să joc și al sediu. Pentru asta nu-i nevoie decât să mi se facă un bazin care ar putea fi pus pe noua scenă în curs de construire. În nici un caz în hol, care, oricum, e atât de mic încât n-au loc nici spectatorii.

Harley

pentru conformitate S. G.

Gelu Manolache: Când ești de 400 de ori Săracu Gică

Astăzi voi fi pentru a 400 a oară Săracu Gică. În ziua precedentă, nici eu, nici colegii nu ne-am imaginat că modesta noastră comedie muzicală va avea o viață atât de lungă. Cu atât mai mult cu cât piesa, în forma ei inițială, reprezentată acum trei decenii, cu participarea prestigioasă a lui Vasile Vasilache, nu a atins 100 de reprezentații. 

Rolul meu în piesă este un rol (...) pentru un artist de comedie; toate poantele cad la parteneri. Greu - au zis gurile rele - pentru că nu este ușor să faci curte în fiecare seară primei tale neveste, adică (...) - Valy Manolache.

De-a lungul sutelor de spectacole am fost Săracu Gică la Constanța, la Eforie, la București și în mai toate orașele mari ale țării și chiar și în îndepărtatele Tel Aviv și Haifa. Dar de fapt (nimeni nu știe!) am fost Săracu Gică cu mult înainte să joc în spectacol: pe buletinul de identitate nu e scris Manolache Gelu, ci Manolache... Gică!

Jean Constantin vă oferă o rețetă culinară

Pentru că litoralul este plin de gurmanzi care aleargă zadarnic după rețeta „bucătarului (...)” care pretutindeni tot „Escalop de ciuperci” este, îmi voi permite, cu voia dumneavoastră, să vă dau rețeta unui preparat culinar de mare calitate, ușor de realizat și cu rezultate bune.

Se ia jumătate de kg de brânză de oi, care oricum tot de vaci este, și se freacă cu trei gălbenușuri de ou și cu unt. Se adaugă mărar, muștar și gem de coacăze. Se rade peste acest amestec puțin parmezan și se adaugă doi stavrizi necurățați. Se face o pastă omogenă care se introduce într-un vas de Jena care merge la cuptor. Se lasă la foc potolit jumătate de oră, după care se răcește la frigider două ceasuri. Se servește la masă pe toasturi de pâine prăjită, anunțându-se în prealabil salvarea.

Interviu imaginar cu Aurel Manolache

-Sunteți directorul unui teatru de divertisment. Această situație v-a influențat caracterul?

+Desigur, oricine mă cunoaște știe ă sunt un om vesel, mereu bine dispus.

-Noi n-am observat, dar în sfârșit... Care este explicația artistică a palorii care apare pe fața dv., uneori, în timp ce dirijați?

+Este un semnă că sunt mulțumit de felul cum sună orchestra, în special când un suflător cântă Do în loc de Si. De asemenea, pe față mea se citește atunci bucuria pentru că am observat din nou că lipsesc doi balerini și că s-au ars trei becuri din hol.

-Cum ați compus piesa „Ale tale” și de ce este intitulată astfel?

+În textul cântecului se spune „ale tale sunt toate bucuriilor” și această idee mi se potrivea de minune. Nici nu știți câte bucurii are un director de teatru de revistă, care bucurie...

-Ce proiecte de viitor aveți?

+Să fiu în viață.

Poeții M. Korne și I. Ivanov din secolul XIX

 (...)

Alți poeți

Neglijabili sunt „franțuzitul” Mihail Korne (M. D. Cornea: n. Iași, 13 oct.1844 - m. Bușteni, 26 iul. 1901), fiu al paharnicului Dimitrie Cornea, mort rentier la București, str. Mercur, la 18 aprilie 1881, și al Mariei Veisa; căsătorit întâi cu Aglae Strat și divorțat la cererea soției la 26 martie 1883, recăsătorit cu Libertate Sofia, fata lui C. A. Rosetti, divorțată de colonelul C. Pillat; recăsătorit la 8 ianuarie 1895 cu Ecaterina Pleniceanu, care muri în 1947; deputat, dar absent în ședința din 15 ianuarie 1875, jurist, autor de versuri române și franceze, licențiat în litere la Paris, pretinzând în 1865 a concura pentru catedra de literatura franceză de la Universitatea din Iași.

Ioan Ivanov (n. Iași, 24 iun. 1836 - m. 23 feb. 1903), fiul spătarului Evdochiu Ivanov și al unei Isăcești, văr primar prin mamă cu T. Burada, căsătorit cu Artemiza Plitos, supleant la Tribunalul din Iași în 1866, vicepreședinte al Senatului, producător, după V. Alecsandri, de „cântecele” Pareatcă sau asesorul Schiverniseală, Rugină Șmichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocărescu, Stosachi, Moș Ion Zurba, cu aluzii la moravuri locale și evenimente politice: (...).

Scrieri ale lui Constantin Negruzzi (1808 jud. Iași - 1868 Iași)

Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul, antologie, postfață și bibliografie I. D. Bălan, Minerva/Arcade, București, 1979, 187 p.

Cuprins

Amintiri de Junețe
7 Cum am învățat românește - „Curier de ambe sexele” 1838
16 Zoe - „Curier de ambe sexele” 1837
32 O alergare de cai (Ckayka) - „Dacia literară” 1840 (I. O alergare de cai; II. Olga; III. Tristeță; IV. Cîteva răvașe; 
60 Toderică (poveste) - „ Foaie științifică și literară” 1844

Fragmente istorice
73 Aprodul Purice (1486) - „Albina” 1837
89 Alexandru Lăpușneanul (1564-1569) - „Dacia literară” 1840
113 Sobieski și românii (1686) - „Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845”
120 Cîntec vechi -„ Foaie pentru minte, inimă și literatură” 1843

Negru pe alb (Scrisori la un prieten)

127 Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) 1838

132 Scrisoarea VII (Calipso) 1839

135 Scrisoarea IX (Fiziologia provințialului) 1840

139 Scrisoarea XII (Păcală și Tîndală) 1842

146 Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă) 1845

155 Cîntece populare a Moldaviei - „Dacia literară” 1840

165 Postfață

183 Bibliografie selectivă (I. Ediții; II. Referințe critice)