<
(...)
Deși născut în țara gentlemenilor, autobuzul a avut încă de la obîrșia sa apucături grosiere, învățînd să întîrzie înainte de a ajunge la punctul terminus al primei sale călătorii hurducate. Năravul s-a manifestat în chiar ziua inaugurării sale: 5 aprilie 1827. În acea zi întîiul autobuz din istorie, un soi de măgăoaie mecanică înjghebată de englezii Trevithick și Guerney, a pornit să străbată drumul dintre Londra și Bath, scoțînd un fum gros prin nu mai puțin de 5 coșuri.
Cetățenii nimeriți pe traseu priveau cu nedumerire dihania care înainta cu stupefianta viteză de 17 kilometri pe oră. Viteză care s-a mai muiat înainte de Reaving, pentru a se stinge complet în respectiva localitate. Stricăciunile acumulate pe parcurs copleșiseră viteza de înaintare a mașinii. Numai după reparații însumînd 5 ore bătute pe muche, mastodontul mecanic a fost repus în mișcare pentru eroicul marș, atingînd ținta unde nu mai era așteptat de nici o festivitate oficială. Ce vreți, se plictisiseră să-l tot aștepte.
În schimb, nu s-a înregistrat nici o pană de cauciuc. Era și greu, roțile fiind integral din... fier.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 295-296
Se afișează postările cu eticheta gentleman. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gentleman. Afișați toate postările
sâmbătă, 16 septembrie 2017
luni, 21 martie 2016
Ambasadorul britanic versus ambasadorul francez într-un ducat german imaginar din secolul XIX (THACKERAY)
<
(...) Viața publică din Pumpernickel era foarte agitată, și partidele, pline de înverșunare. Exista facțiunea Strumpff și partidul Lederiung, prima sprijinită de trimisul nostru, iar cealaltă de însărcinatul cu afaceri al Franței, domnul Macabau. Adevărul era că era deajuns ca ministrul nostru* să se declare de partea doamnei Strumpff, care era în mod neîndoielnic cea mai bună cîntăreață, dintre cele două doamne, avînd un mai mare registru vocal ca madame Liederlung, rivala ei, era de ajuns, zic, ca ministrul nostru să-și exprime vreo părere, ca el să fie numaidecît contrazis de diplomatul francez.
(...)
Noi aveam de partea noastră oe ministrul de interne, pe maestrul de călărie al curții, pe secretarul particular al ducelui și pe preceptorul prințului moștenitor; în timp ce din partidul francez făcea parte ministrul de externe, soția comandantului șef care servise sub Napoleon** și mareșalul curții cu soția lui, care era cît se poate de încîntată să se țină la pas cu moda din Paris și care își primea încîntătoarele toalete și pălăriile prin curierul domnului Macabau. Secretarul cancelariei acestuia era micul Grignac, un tînăr mai afurisit decît Satana și care umpluse toate albumele din localitate cu caricatura lui Taperworm.
Cele două facțiuni își aveau cartierul lor general și la table d'hôte*** la „Pariser Hauf”, celălalt hotel a orașului: și cu toate că, bineînțeles, numiții gentlemeni**** erau obligați să fie curtenitori în public, ei se înțepau totuși cu epigrame mai tăioase ca ascuțișul o văzusem în Devonshire*****, care-și loveau pînă la sînge fluierul piciorului, fără să-și arate însă niciodată durerea pe vreo fibră a mușchilor. Niciodată Taperworm sau Macabau nu trimeteau vreo depeșă guvernelor respective fără ca ea să cuprindă cel mai sălbatice atacuri la adresa rivalului. De pildă, dinspre partea noastră, noi am fi scris: „Interesele Marii Britanii în această localitate și în întreaga Germanie sînt serios periclitate atîta vreme cît va fi menținut în post actualul trimis francez; omul acesta e un personaj atît de infam, încît n-are să se dea în lături de la nici un fel de minciună și n-are să șovăie în fața nici unei crime pentru a-și atinge scopurile. El otrăvește atmosfera curții ațîțînd spiritele împotriva trimisului englez, prezintă politica Marii Britanii în cea mai odioasă și mai revoltătoare lumină și este, din nefericire, susținut de un ministru a cărui ignoranță și lipsuri sînt tot atît de notorii pe cît de fatală este influența lui!” Dinspre partea lor, cei din tabăra adversă ar spune: „Domnul de Taperworm continuă sistemul de stupidă aroganță insulară și de josnică minciună împotriva celei mai mari națiuni a lumii. Ieri, el a fost auzit exprimîndu-se cu multă ușurință despre alteța sa regală doamna ducesă de Berry******; într-o altă ocazie el a insultat pe eroicul duce d`Angouleme******* și a îndrăznit să insinueze că alteța sa regală ducele d`Orleans******** conspiră împotriva augustului tron al crinilor*********. Aurul lui este cu dărnicie risipit în toate părțile în care stupidele sale amenințări dau greș. prin aceste mijloace a izbutit să cîștige mai multe personalități de la curtea de-aici, și, în fine Pumpernickel nu va cunoaște liniștea, Germania nu va ști ce-i pacea, nici Franța respectul, sau Europa mulțumirea, pînă ce această năpîrcă veninoasă nu va fi strivită sub călcîi”: și așa mai departe. Cînd una din părți trimitea vreo depeșă deosebit de picantă, puteai fi sigur că multe amănunte din cuprinsul ei se strecurau și în cealaltă.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 303-30 .
NOTE M. T.
* În epocă ambasadorul avea și denumirea de ministru.
** După victoriile împotriva Rusiei și Austriei în 1805 și Prusiei în 1806, împăratul Napoleon I a desființat Sfântul Imperiu Romano-German, format din 360 de state din 962, și a creat Confederația Rhinului (1806-1813) din 35 de state, al cărei „protector” s-a proclamat. (http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/civitas-cibiniensis-ccxxxii-6286.html)
*** la table d'hôte (fr.) = masă rezervată
***** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
***** Devonshire = District în sud-vestul Angliei.(http://genuki.cs.ncl.ac.uk/DEV/)
****** Marie-Caroline de Bourbon-Sicilie (1798-1870) = Din 1816 soția ducelui de Berry, nepotul regelui francez Ludovic XVIII (1814-1815-1815-1825). (http://www.britannica.com/biography/Marie-Caroline-de-Bourbon-Sicile-duchesse-de-Berry)
******* Louis Antoine Bourbon (1775 Versailles - 1844 Italia) = Fiul cel mare și moștenitor al regelui francez Carol X Bourbon (1824-1830). (http://www.britannica.com/biography/Louis-Antoine-de-Bourbon-duc-dAngouleme)
******** Ludovic- Filip d`Orleans (1773 Paris -1850 Marea Britanie) = Membru al ramurii Orleans a casei regale franceze Bourbon. Rege al Franței în perioada 1830-1848. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8955/33/) (http://cultural.bzi.ro/anii-de-exil-a-lui-ludovic-filip-al-frantei-18677)
********* Floarea de crin a fost simbolul regalității franceze din Evul Mediu până în 1830. (http://www.heraldica.org/topics/fdl.htm)
(...) Viața publică din Pumpernickel era foarte agitată, și partidele, pline de înverșunare. Exista facțiunea Strumpff și partidul Lederiung, prima sprijinită de trimisul nostru, iar cealaltă de însărcinatul cu afaceri al Franței, domnul Macabau. Adevărul era că era deajuns ca ministrul nostru* să se declare de partea doamnei Strumpff, care era în mod neîndoielnic cea mai bună cîntăreață, dintre cele două doamne, avînd un mai mare registru vocal ca madame Liederlung, rivala ei, era de ajuns, zic, ca ministrul nostru să-și exprime vreo părere, ca el să fie numaidecît contrazis de diplomatul francez.
(...)
Noi aveam de partea noastră oe ministrul de interne, pe maestrul de călărie al curții, pe secretarul particular al ducelui și pe preceptorul prințului moștenitor; în timp ce din partidul francez făcea parte ministrul de externe, soția comandantului șef care servise sub Napoleon** și mareșalul curții cu soția lui, care era cît se poate de încîntată să se țină la pas cu moda din Paris și care își primea încîntătoarele toalete și pălăriile prin curierul domnului Macabau. Secretarul cancelariei acestuia era micul Grignac, un tînăr mai afurisit decît Satana și care umpluse toate albumele din localitate cu caricatura lui Taperworm.
Cele două facțiuni își aveau cartierul lor general și la table d'hôte*** la „Pariser Hauf”, celălalt hotel a orașului: și cu toate că, bineînțeles, numiții gentlemeni**** erau obligați să fie curtenitori în public, ei se înțepau totuși cu epigrame mai tăioase ca ascuțișul o văzusem în Devonshire*****, care-și loveau pînă la sînge fluierul piciorului, fără să-și arate însă niciodată durerea pe vreo fibră a mușchilor. Niciodată Taperworm sau Macabau nu trimeteau vreo depeșă guvernelor respective fără ca ea să cuprindă cel mai sălbatice atacuri la adresa rivalului. De pildă, dinspre partea noastră, noi am fi scris: „Interesele Marii Britanii în această localitate și în întreaga Germanie sînt serios periclitate atîta vreme cît va fi menținut în post actualul trimis francez; omul acesta e un personaj atît de infam, încît n-are să se dea în lături de la nici un fel de minciună și n-are să șovăie în fața nici unei crime pentru a-și atinge scopurile. El otrăvește atmosfera curții ațîțînd spiritele împotriva trimisului englez, prezintă politica Marii Britanii în cea mai odioasă și mai revoltătoare lumină și este, din nefericire, susținut de un ministru a cărui ignoranță și lipsuri sînt tot atît de notorii pe cît de fatală este influența lui!” Dinspre partea lor, cei din tabăra adversă ar spune: „Domnul de Taperworm continuă sistemul de stupidă aroganță insulară și de josnică minciună împotriva celei mai mari națiuni a lumii. Ieri, el a fost auzit exprimîndu-se cu multă ușurință despre alteța sa regală doamna ducesă de Berry******; într-o altă ocazie el a insultat pe eroicul duce d`Angouleme******* și a îndrăznit să insinueze că alteța sa regală ducele d`Orleans******** conspiră împotriva augustului tron al crinilor*********. Aurul lui este cu dărnicie risipit în toate părțile în care stupidele sale amenințări dau greș. prin aceste mijloace a izbutit să cîștige mai multe personalități de la curtea de-aici, și, în fine Pumpernickel nu va cunoaște liniștea, Germania nu va ști ce-i pacea, nici Franța respectul, sau Europa mulțumirea, pînă ce această năpîrcă veninoasă nu va fi strivită sub călcîi”: și așa mai departe. Cînd una din părți trimitea vreo depeșă deosebit de picantă, puteai fi sigur că multe amănunte din cuprinsul ei se strecurau și în cealaltă.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 303-30 .
NOTE M. T.
* În epocă ambasadorul avea și denumirea de ministru.
** După victoriile împotriva Rusiei și Austriei în 1805 și Prusiei în 1806, împăratul Napoleon I a desființat Sfântul Imperiu Romano-German, format din 360 de state din 962, și a creat Confederația Rhinului (1806-1813) din 35 de state, al cărei „protector” s-a proclamat. (http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/civitas-cibiniensis-ccxxxii-6286.html)
*** la table d'hôte (fr.) = masă rezervată
***** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
***** Devonshire = District în sud-vestul Angliei.(http://genuki.cs.ncl.ac.uk/DEV/)
****** Marie-Caroline de Bourbon-Sicilie (1798-1870) = Din 1816 soția ducelui de Berry, nepotul regelui francez Ludovic XVIII (1814-1815-1815-1825). (http://www.britannica.com/biography/Marie-Caroline-de-Bourbon-Sicile-duchesse-de-Berry)
******* Louis Antoine Bourbon (1775 Versailles - 1844 Italia) = Fiul cel mare și moștenitor al regelui francez Carol X Bourbon (1824-1830). (http://www.britannica.com/biography/Louis-Antoine-de-Bourbon-duc-dAngouleme)
******** Ludovic- Filip d`Orleans (1773 Paris -1850 Marea Britanie) = Membru al ramurii Orleans a casei regale franceze Bourbon. Rege al Franței în perioada 1830-1848. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8955/33/) (http://cultural.bzi.ro/anii-de-exil-a-lui-ludovic-filip-al-frantei-18677)
********* Floarea de crin a fost simbolul regalității franceze din Evul Mediu până în 1830. (http://www.heraldica.org/topics/fdl.htm)
sâmbătă, 19 martie 2016
Originea socială a studenților bursieri a unui colegiu din Anglia secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...) Înălțimea-s era unul din eforii* celebrului și vechiului colegiu numit „Whitefriars”**. Odinioară fusese acolo o mănăstire cisterciană***, iar Smithfield****, care se învecinează cu colegiul, era pe atunci un teren pentru turniruri. Și întrucît localul era mai la îndemînă, tot aici erau aduși și arși fel de fel de eretici plini de dîrzenie. Henric al VIII lea*****, apărătorul credinței, puse mîna pe mănăstire și pe avuțiile ei și spînzură sau condamnă la grele cazne pe cei cîțiva care nu se puteau obișnui, cu graba în care se desfășura reforma sa. În cele din urmă, un mare negustor cumpără casa și terenul de alături, în care, ajutat fiind de alte bogate danii în terenuri și bani, întemeie un vestit spital pentru bătrîni și copil. În jurul vechii fundații mănăstirești luă ființă o școală, în care se mai păstrează și astăzi costumele și obiceiurile medievale; și toți călugării cistercieni se roagă ca această instituție să înflorească încă mulți ani.
Printre efori, școala înnumără pe unii din cei mai de seamă nobili, prelați și demnitari din Anglia; și cum băieții locuiesc foarte bine, sînt foarte bine hrăniți și educați, și apoi sînt trimiși la Universitate ca bursieri, asigurîndu-li-se și parohiile respective după terminarea ei, nenumărați gentlemeni****** se consacră încă din frageda copilărie carierei ecleziastice, astfel că se dă o luptă pe viață și pe moarte pentru un loc în instituția aceasta. La început școala era destinată fiilor de clerici și de laici, săraci și silitori la învățătură, dar mulți dintre nobilii efori ai instituției, cu largă și mai degrabă capricioasă bunăvoință, își revărsă generozitatea și asupra altor, feluriți tineri. Să capeți o bună educație fără nici o cheltuială și să-ți ai asigurată existența și profesiunea viitoare era un lucru atît de desărvîrșit, că nici unii dintre oamenii cei mai bogați nu-l disprețuiau; și nu numai rudele înaltelor personaje, ci și înaltele personaje înseși își trimiteau fiii să se înfrupte din această binefacere. Preacucernicii prelați își trimiteau propriile rubedenii sau pe fii clerului din eparhia lor, în timp ce, pe de altă parte, anumiți nobil de prim rang nu se dădeau în lături să ia sub aripa lor protegiuitoare copiii oamenilor lor de încredere, așa încît, atunci cînd un băiețandru intra în numita instituție, avea la îndemînă o societate cît se poate de variată, compusă din tineri cu care se putea împrieteni,
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 182-183.
NOTE M. T.
* ÉFOR, efori, s. m. 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop. 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cei cinci magistrați cu largi și importante atribuții în politica internă și externă a statului. – Din ngr. éforos. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/efor)
** Whitefriars era de fapt denumirea dată călăgărilor din Ordinul carmeliților (înființat la Muntele Carmel din Țara Sfântă în 1150) datorită mantiilor albe pe care le purtau peste rasă. (http://golondon.about.com/od/londonforfree/fr/WhitefriarCrypt.htm)
*** CISTERCIÁN1, -Ă, cistercieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Călugăr care aparține unei congregații benedictine fundate în Franța. 2. Adj. Care aparține cistercienilor (1), privitor la cistercieni. [Pr.: -ci-an] – Din fr. cistercien. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cistercian) (http://www.ducu.de/rel59.htm)
**** Smithfiled = Suburbie a Marii Londre. (http://www.british-history.ac.uk/old-new-london/vol2/pp339-344)
***** Henric Tudor (1491-1547) = Rege al Angliei ca Henric VIII (1509-1547). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henry-al-viii-lea-reformarea-bisericii-cele-sase-sotii)
****** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
******* Film februarie 2005 (http://agenda.liternet.ro/articol/1511/Comunicat-de-presa/Vanity-Fair-Balciul-desertaciunilor.html)
(...) Înălțimea-s era unul din eforii* celebrului și vechiului colegiu numit „Whitefriars”**. Odinioară fusese acolo o mănăstire cisterciană***, iar Smithfield****, care se învecinează cu colegiul, era pe atunci un teren pentru turniruri. Și întrucît localul era mai la îndemînă, tot aici erau aduși și arși fel de fel de eretici plini de dîrzenie. Henric al VIII lea*****, apărătorul credinței, puse mîna pe mănăstire și pe avuțiile ei și spînzură sau condamnă la grele cazne pe cei cîțiva care nu se puteau obișnui, cu graba în care se desfășura reforma sa. În cele din urmă, un mare negustor cumpără casa și terenul de alături, în care, ajutat fiind de alte bogate danii în terenuri și bani, întemeie un vestit spital pentru bătrîni și copil. În jurul vechii fundații mănăstirești luă ființă o școală, în care se mai păstrează și astăzi costumele și obiceiurile medievale; și toți călugării cistercieni se roagă ca această instituție să înflorească încă mulți ani.
Printre efori, școala înnumără pe unii din cei mai de seamă nobili, prelați și demnitari din Anglia; și cum băieții locuiesc foarte bine, sînt foarte bine hrăniți și educați, și apoi sînt trimiși la Universitate ca bursieri, asigurîndu-li-se și parohiile respective după terminarea ei, nenumărați gentlemeni****** se consacră încă din frageda copilărie carierei ecleziastice, astfel că se dă o luptă pe viață și pe moarte pentru un loc în instituția aceasta. La început școala era destinată fiilor de clerici și de laici, săraci și silitori la învățătură, dar mulți dintre nobilii efori ai instituției, cu largă și mai degrabă capricioasă bunăvoință, își revărsă generozitatea și asupra altor, feluriți tineri. Să capeți o bună educație fără nici o cheltuială și să-ți ai asigurată existența și profesiunea viitoare era un lucru atît de desărvîrșit, că nici unii dintre oamenii cei mai bogați nu-l disprețuiau; și nu numai rudele înaltelor personaje, ci și înaltele personaje înseși își trimiteau fiii să se înfrupte din această binefacere. Preacucernicii prelați își trimiteau propriile rubedenii sau pe fii clerului din eparhia lor, în timp ce, pe de altă parte, anumiți nobil de prim rang nu se dădeau în lături să ia sub aripa lor protegiuitoare copiii oamenilor lor de încredere, așa încît, atunci cînd un băiețandru intra în numita instituție, avea la îndemînă o societate cît se poate de variată, compusă din tineri cu care se putea împrieteni,
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 182-183.
NOTE M. T.
* ÉFOR, efori, s. m. 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop. 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cei cinci magistrați cu largi și importante atribuții în politica internă și externă a statului. – Din ngr. éforos. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/efor)
** Whitefriars era de fapt denumirea dată călăgărilor din Ordinul carmeliților (înființat la Muntele Carmel din Țara Sfântă în 1150) datorită mantiilor albe pe care le purtau peste rasă. (http://golondon.about.com/od/londonforfree/fr/WhitefriarCrypt.htm)
*** CISTERCIÁN1, -Ă, cistercieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Călugăr care aparține unei congregații benedictine fundate în Franța. 2. Adj. Care aparține cistercienilor (1), privitor la cistercieni. [Pr.: -ci-an] – Din fr. cistercien. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cistercian) (http://www.ducu.de/rel59.htm)
**** Smithfiled = Suburbie a Marii Londre. (http://www.british-history.ac.uk/old-new-london/vol2/pp339-344)
***** Henric Tudor (1491-1547) = Rege al Angliei ca Henric VIII (1509-1547). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henry-al-viii-lea-reformarea-bisericii-cele-sase-sotii)
****** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
******* Film februarie 2005 (http://agenda.liternet.ro/articol/1511/Comunicat-de-presa/Vanity-Fair-Balciul-desertaciunilor.html)
marți, 8 martie 2016
Libertate versus servitute în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Briggs încercă să locuiască cu rudele ei de la țară, dar găsi că-i o încercare zadarnică după viața și societatea atît de deosebită cu care se deprinsese. Prietenii domnișoarei Briggs, mici negustori dintr-un oraș de provincie, se certau pentru cele patruzeci de lire pe an ale ei cu tot atîta nesaț și într-un mod la fel de aprins, deși mult mai fățiș decît rubedeniile domnișoarei Crawley pentru moștenirea numitei doamne. Fratele domnișoarei Briggs, pălărier și băcan cu păreri radicale, își socotea sora o aristocrată parvenită din pricină că nu voia să avanseze o parte din capitalul ei spre a-i aproviziona dugheana; și e foarte probabil că ea ar fi făcut asta dacă sora lor, nevasta unui cizmar aparținînd unei secte religioase dizidente, în mare ceartă cu pălărierul și băcanul, care frecventau altă biserică, nu i-ar fi arătat cum fratele lor era în pragul falimentului și o acapară pentru un timp oarecare pe domnișoara Briggs. Cizmarul dizident dorea ca domnișoara Briggs să-i trimită fiul la colegiu și să scoată din el un gentleman*. Cele două familii îi storseseră o mare parte din economiile ei personale; în cele din urmă, ea fugi la Londra urmată de anatema tuturor rubedeniilor, și se hotărî să caute din nou servitutea, aceasta fiind mult mai puțin împovărătoare decît libertatea. Și dînd în ziare un anunț că o „doamnă cu maniere plăcute obișnuită cu cea mai aleasă societate, dorește să...” etc, își luă reședința în casa domnului Bowls, în Half Moon Street, așteptînd rezultatul anunțului.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Fruzneti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 70.
NOTĂ M. T.
* GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Briggs încercă să locuiască cu rudele ei de la țară, dar găsi că-i o încercare zadarnică după viața și societatea atît de deosebită cu care se deprinsese. Prietenii domnișoarei Briggs, mici negustori dintr-un oraș de provincie, se certau pentru cele patruzeci de lire pe an ale ei cu tot atîta nesaț și într-un mod la fel de aprins, deși mult mai fățiș decît rubedeniile domnișoarei Crawley pentru moștenirea numitei doamne. Fratele domnișoarei Briggs, pălărier și băcan cu păreri radicale, își socotea sora o aristocrată parvenită din pricină că nu voia să avanseze o parte din capitalul ei spre a-i aproviziona dugheana; și e foarte probabil că ea ar fi făcut asta dacă sora lor, nevasta unui cizmar aparținînd unei secte religioase dizidente, în mare ceartă cu pălărierul și băcanul, care frecventau altă biserică, nu i-ar fi arătat cum fratele lor era în pragul falimentului și o acapară pentru un timp oarecare pe domnișoara Briggs. Cizmarul dizident dorea ca domnișoara Briggs să-i trimită fiul la colegiu și să scoată din el un gentleman*. Cele două familii îi storseseră o mare parte din economiile ei personale; în cele din urmă, ea fugi la Londra urmată de anatema tuturor rubedeniilor, și se hotărî să caute din nou servitutea, aceasta fiind mult mai puțin împovărătoare decît libertatea. Și dînd în ziare un anunț că o „doamnă cu maniere plăcute obișnuită cu cea mai aleasă societate, dorește să...” etc, își luă reședința în casa domnului Bowls, în Half Moon Street, așteptînd rezultatul anunțului.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Fruzneti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 70.
NOTĂ M. T.
* GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
sâmbătă, 27 februarie 2016
Aventurierii britanici în orașele Europei în secolul XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
De fapt, putem spune că prietenii noștri erau dintre cei dintîi din mănunchiul acela de îndrăzneți aventurieri britanici care au invadat mai pe urmă continentul și au făcut tot felul de pungășii în toate capitalele Europei. Dar în acele fericite zile ale anilor 1817 și 1818, respectul pentru solvabilitatea și demnitatea englezilor era cît se poate de mare*. Pe atunci ei nu învățaseră, cum am mai spus, să se certe la tocmeală cu stăruința care-i caracterizează în momentul de față. Marile orașe ale Europei nu-și deschiseseră încă porțile întreprinzătorilor noștri escroci. Și pe cînd cu greu mai găsești astăzi vreun oraș din Franța sau din Italia în care să nu dai cu ochii de-un nobil concetățean de-al nostru, având aerul acela de fericită fanfaronadă și de obrăznicie pe care-l purtăm peste tot, trăgîndu-i pe sfoară pe patronii de hoteluri, încasînd cecuri fictive de la bancherii prea încrezători, jefuindu-i pe birjari de trăsurile lor, pe bijutieri de giuvaericale, pe călătorii neprevăzători cu banii lor la mesele de joc și pînă și bibliotecile publice de cărțile lor, cu treizeci de ani înainte nu-ți trebuia decît să fii lord englez, călătorind în trăsura ta particulară, și găseai credit oriunde aveai chef să-l cauți iar gentlemanii în loc de-a băga mîna în buzunarul altora erau cei buzunăriți.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 22-23.
NOTĂ M. T.
* Era perioada imediat următoare înfrâgerii definitive a Franței republicane și imperiale (Waterloo, 18 iunie 1815), după mai mult de două decenii de războaie (1792-1815), în care Marea Britanie a fost inițiatoarea a șapte coaliții europene antifranceze.
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de Wiliam Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
De fapt, putem spune că prietenii noștri erau dintre cei dintîi din mănunchiul acela de îndrăzneți aventurieri britanici care au invadat mai pe urmă continentul și au făcut tot felul de pungășii în toate capitalele Europei. Dar în acele fericite zile ale anilor 1817 și 1818, respectul pentru solvabilitatea și demnitatea englezilor era cît se poate de mare*. Pe atunci ei nu învățaseră, cum am mai spus, să se certe la tocmeală cu stăruința care-i caracterizează în momentul de față. Marile orașe ale Europei nu-și deschiseseră încă porțile întreprinzătorilor noștri escroci. Și pe cînd cu greu mai găsești astăzi vreun oraș din Franța sau din Italia în care să nu dai cu ochii de-un nobil concetățean de-al nostru, având aerul acela de fericită fanfaronadă și de obrăznicie pe care-l purtăm peste tot, trăgîndu-i pe sfoară pe patronii de hoteluri, încasînd cecuri fictive de la bancherii prea încrezători, jefuindu-i pe birjari de trăsurile lor, pe bijutieri de giuvaericale, pe călătorii neprevăzători cu banii lor la mesele de joc și pînă și bibliotecile publice de cărțile lor, cu treizeci de ani înainte nu-ți trebuia decît să fii lord englez, călătorind în trăsura ta particulară, și găseai credit oriunde aveai chef să-l cauți iar gentlemanii în loc de-a băga mîna în buzunarul altora erau cei buzunăriți.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 22-23.
NOTĂ M. T.
* Era perioada imediat următoare înfrâgerii definitive a Franței republicane și imperiale (Waterloo, 18 iunie 1815), după mai mult de două decenii de războaie (1792-1815), în care Marea Britanie a fost inițiatoarea a șapte coaliții europene antifranceze.
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de Wiliam Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
luni, 22 februarie 2016
Liberali versus conservatori în Anglia în 1815 (THACKERAY 1848)
<
(...)
- Cea mai mare plăcere a mătușii mele, spuse domnul Crwaley, umplîndu-și paharul, e ca lumea să se simtă cît mai în largul ei, aici în casă. Ăsta e Castelul libertății, James, și nu-i poți face o bucurie mai mare domnișoarei Crawley decît aceea de a te purta după pofta inimii și a cere tot ce dorești. Eu știu că v-ați bătut joc de mine în tot timpul fiindcă sînt conservator. Domnișoara Crawley e destul de liberală, însă, ca să se împace cu orice fel de fantezie. Ea e republicană în principiu și disprețuiește tot ce are vreo legătură cu rangul sau cu titlul.
- Atunci de ce te însori cu fata unui conte*? întrebă James.
- Dragul meu prieten, adu-ți aminte că biata lady** Jane n-are nici o vină că e de neam mare, răspunse foarte curtenitor Pitt. N-are nici o importanță dacă-i o lady. Și în afară de asta, eu sînt conservator, știi doar!
- Oh, cît despre asta, zise Jim, nimic nu contează așa de mult ca sîngele de viță veche; nu, pe cinstea mea, nimic nu-i ca el! Eu nu sînt dintre radicalii voștri! Dar știu ce înseamnă să fii gentleman***, pe cinstea mea!
(...)
- Nu, dar să rămînă între noi, continuă Pitt din ce în ce mai mieros. Vorbeai despre sînge și avantajele personale pe care le trag oamenii de viță veche! Uite o sticlă proaspătă!
- Sîngele, ăsta e cuvîntul! își dete cu părerea James, sorbind cu lăcomie lichidul rubiniu. Nimic nu contează în afară de sînge, domnule, la cai, la cîini și la oameni. Ei bine, nu mai departe decît în ultimul trimestru, chiar înainte de-a mă întoarce la țară, adică, cred că tocmai înainte de a fi avut pojar, ha, ha, ha... stăteam împreună cu Ringwood de la colegiul „Christchurch”****, Bob Ringwood, băiatul lordului***** Cinqbar, și ne sorbeam berea la „Clopotul din Blenheim”, cînd luntrașul din Banbury propuse să se ia la trîntă cu unul din noi pentru o cană de punch******. Eu nu eram în stare. Aveam brațul în eșarfă; și nici nu puteam să mi-o scot măcar... o bestie de iapă de-a mea căzuse cu mine cu vreo două zile mai înainte și credeam că-mi fracturasem brațul. Ei bine, domnule, eu nu-mi puteam pune mintea cu el, dar Bob își scoase numaidecît jacheta, rezistă în fața individului aceluia din Banbury timp de trei minute, și apoi din patru reprize îl dădu gata. Teribil cum a mai căzut la pămînt, domnule, și din ce pricină crezi? Sîngele, domnule, numai sîngele!
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 359-360.
NOTE M. T.
* CÓNTE1, conți, s. m. 1. (În Evul Mediu) Mare senior, conducător al unei provincii, cu funcții administrative și militare. 2. Titlu de noblețe ereditar, intermediar între viconte și marchiz (în Occident) sau între baron și prinț (în Rusia țaristă); persoană având acest titlu. – Din fr. comte. Sursa: DEX '09 (2009)
** LADY, lady, s. f. Titlu dat în Anglia soției unui lord sau a unui cavaler; p. ext. doamnă nobilă din Anglia. ♦ Epitet dat unei femei distinse, manierate. [Pr.: lédi] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
**** Colegiul Christ Church a fost fondat în 1524 de cardinalul Wolsey. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
***** LORD, lorzi, s. m. (în Anglia) 1. (În Evul Mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al Camerei superioare a Parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari din Marea Britanie. – Din engl., fr. lord. Sursa: DEX '09 (2009)
****** Băutură alcoolică sau non-alcoolică conținând suc de fructe, importată din India în secolul XVII. (http://www.etymonline.com/index.php?term=Punch)
******* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
- Cea mai mare plăcere a mătușii mele, spuse domnul Crwaley, umplîndu-și paharul, e ca lumea să se simtă cît mai în largul ei, aici în casă. Ăsta e Castelul libertății, James, și nu-i poți face o bucurie mai mare domnișoarei Crawley decît aceea de a te purta după pofta inimii și a cere tot ce dorești. Eu știu că v-ați bătut joc de mine în tot timpul fiindcă sînt conservator. Domnișoara Crawley e destul de liberală, însă, ca să se împace cu orice fel de fantezie. Ea e republicană în principiu și disprețuiește tot ce are vreo legătură cu rangul sau cu titlul.
- Atunci de ce te însori cu fata unui conte*? întrebă James.
- Dragul meu prieten, adu-ți aminte că biata lady** Jane n-are nici o vină că e de neam mare, răspunse foarte curtenitor Pitt. N-are nici o importanță dacă-i o lady. Și în afară de asta, eu sînt conservator, știi doar!
- Oh, cît despre asta, zise Jim, nimic nu contează așa de mult ca sîngele de viță veche; nu, pe cinstea mea, nimic nu-i ca el! Eu nu sînt dintre radicalii voștri! Dar știu ce înseamnă să fii gentleman***, pe cinstea mea!
(...)
- Nu, dar să rămînă între noi, continuă Pitt din ce în ce mai mieros. Vorbeai despre sînge și avantajele personale pe care le trag oamenii de viță veche! Uite o sticlă proaspătă!
- Sîngele, ăsta e cuvîntul! își dete cu părerea James, sorbind cu lăcomie lichidul rubiniu. Nimic nu contează în afară de sînge, domnule, la cai, la cîini și la oameni. Ei bine, nu mai departe decît în ultimul trimestru, chiar înainte de-a mă întoarce la țară, adică, cred că tocmai înainte de a fi avut pojar, ha, ha, ha... stăteam împreună cu Ringwood de la colegiul „Christchurch”****, Bob Ringwood, băiatul lordului***** Cinqbar, și ne sorbeam berea la „Clopotul din Blenheim”, cînd luntrașul din Banbury propuse să se ia la trîntă cu unul din noi pentru o cană de punch******. Eu nu eram în stare. Aveam brațul în eșarfă; și nici nu puteam să mi-o scot măcar... o bestie de iapă de-a mea căzuse cu mine cu vreo două zile mai înainte și credeam că-mi fracturasem brațul. Ei bine, domnule, eu nu-mi puteam pune mintea cu el, dar Bob își scoase numaidecît jacheta, rezistă în fața individului aceluia din Banbury timp de trei minute, și apoi din patru reprize îl dădu gata. Teribil cum a mai căzut la pămînt, domnule, și din ce pricină crezi? Sîngele, domnule, numai sîngele!
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 359-360.
NOTE M. T.
* CÓNTE1, conți, s. m. 1. (În Evul Mediu) Mare senior, conducător al unei provincii, cu funcții administrative și militare. 2. Titlu de noblețe ereditar, intermediar între viconte și marchiz (în Occident) sau între baron și prinț (în Rusia țaristă); persoană având acest titlu. – Din fr. comte. Sursa: DEX '09 (2009)
** LADY, lady, s. f. Titlu dat în Anglia soției unui lord sau a unui cavaler; p. ext. doamnă nobilă din Anglia. ♦ Epitet dat unei femei distinse, manierate. [Pr.: lédi] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
**** Colegiul Christ Church a fost fondat în 1524 de cardinalul Wolsey. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
***** LORD, lorzi, s. m. (în Anglia) 1. (În Evul Mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al Camerei superioare a Parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari din Marea Britanie. – Din engl., fr. lord. Sursa: DEX '09 (2009)
****** Băutură alcoolică sau non-alcoolică conținând suc de fructe, importată din India în secolul XVII. (http://www.etymonline.com/index.php?term=Punch)
******* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 25 decembrie 2015
Un gentleman englez politicos la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
luni, 21 decembrie 2015
O veche familie nobiliară în Anglia la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
Alături de cele mai respectate nume care încep cu litera C, cuprinse în Anuarul curții, figura în anul 18... și numele de Crawley, sir Pitt, baronet*, Great Gaunt Street, și Queen`s Crawley, Hants. Acest onorabil nume figurase în mod statornic și în Lista parlamentarilor ani de-a rîndul, alături de numele a numeroși și iluștri gentlemeni care candidau cu rîndul pentru locurile de deputați ai tîrgului.
Se povestește în legătură cu tîrgul Queen`s Crawley, că reginei Elisabeth** într-una din călătoriile sale, oprindu-se la Crawley să ia masa, i-a plăcut așa de mult minunata bere de Hampshire pe care i-a oferit-o nobilul Crawley din vremea aceea (un gentleman*** chipeș și bine legat, cu barba grozav de dichisită), încît a ridicat satul Crawley la rangul de tîrg, cu dreptul de a trimite doi membri în Parlament; iar localitatea, din ziua acelei ilustre vizite, luă numele de Queen`s Crawley, nume pe care-l poartă pînă în clipa de față. Și cu toate că pricina vremelnicelor lucruri și prefaceri pe care le aduce timpul cu împărății, orașe și tîrguri, Queen`s Crawley nu mai semăna cu localitatea aceea atît de populată de pe vremea reginei Bess - ba mai mult chiar, decăzuse în categoria așa-numitelor „burguri putrede” (1) - cu toate acestea, cum obișnuia să spună sir Pitt Crawley, și pe bună dreptate, în felul lui elegant de a vorbi: „Putred! Pe dracu! Îmi aduce în fiecare an frumușica sumă de o mie cinci sute de lire! ”
Sir Pitt Crawley (botezat așa după numele marelui William Pitt, reprezentant în Camera Comunelor) era fiul lui Walopole Crawley, primul baronet din Departamentul Pergamentelor și Peceților, pe timpul domniei lui George al II lea****, cînd a fost acuzat de delapidare, ca, de altfel, mulți alți cinstiți gentlemeni din vremea aceea, iar Walpole Crawley era, nu trebuie s-o mai spunem, fiul lui John Churchill Crawley, botezat astfel după numele ilustrului conducător de oști***** din vremea reginei Anne******. Arborele genealogic al familiei (expus în salonul de la Queen`s Crawley) mai pomenește și de Charles Stuart, poreclit și Crawley Slăbănogul, fiul unui Crawley din timpul lui Iacob I*******, și în sfîrșit, despre nobilul Crawley, gentilomul******** din timpul reginei Elizabeth, care e reprezentat în primul plan al tabloului, cu barba lui bifurcată și purtînd armură. Din jilteca lui pornește, potrivit obiceiului, un arbore, pe ale cărui crăci principale sînt înscrise numele mai sus pomenite. Alături de numele lui sir Pit Crawley, baronet, subiectul memoriului de față, stă scris numele fratelui său, reverendul Bute Crawley (strălucitul reprezentat din Camera Comunelor Pitt, tocmai căzuse în dizgrație cînd veni pe lume cucernicul gentleman), rector la Crawley-cum-Snaiby, precum și a diferiților altor membri masculini și feminin ai familiei Crawley.
Sir Pitt fusese căsătorit prima dată cu Grizzel, a șasea fată a lui Mungo Binkie, lord Binkie, verișoară prin urmare cu domnul Dundes. El îi dărui doi fii: pe Pitt, botezat astfel nu atît după tatăl său, cît în cinstea binecuvîntatului nostru ministru (1), și pe Rawdon Crawley, numit așa după favoritul prințului de Wales, dar pe care majestatea sa George al IV lea********* l-a uitat apoi cu totul.
(1) Așa se numeau în Anglia în secolele XVIII și XIX orașele și tîrgurile periferice, cu populație puțină sau cu totul depopulate (devenite pășuni sau inundate de apă), dar care, în baza vechilor privilegii, își păstrează dreptul de a trimite deputați în Parlament. De fapt, aceștia din urmă erau numiți de către marii latifundiari, proprietari ai pămînturilor pe care se aflau acest așezări.
(1) E vorba de William Pitt junior (1759-1806), fiul lui William Pitt senior, dușman neîmpăcat al lui Napoleon I și al Revoluției Franceze. În politica internă a luat o serie de măsuri drastice împotriva primelor mișcări muncitorești engleze și răscoalei din Irlanda.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********** vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp.66-67.
NOTE M. T.
* Baronetul este un titlu nobiliar inferior englez menționat prima dată în 1321 și instituit ereditar de regele Iacob I în 1611. (http://www.baronetage.org/a-short-history/)
** Elisabeta Tudor (1533-1603) a domnit ca regină a Angliei sub numele de Elisabeta I în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman) (http://xroads.virginia.edu/~CAP/LEE/gentdef.html)
**** George de Hanovra (1683-1760) a domnit ca rege al Marii Britanii și al Irlandei în perioada 1727-1760. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeII.aspx)
***** John Churchill (1650-1722), unul din cei mari comandanți militari britanici, fapt pentru care a fost ridicat în 1702 la rangul de duce de Marlborough. (http://www.britannica.com/biography/John-Churchill-1st-duke-of-Marlborough)
****** Anne Stuart (1665-1714) a domnit ca regină a Angliei, a Scoției și a Irlandei în perioada 1702-1707 și ca regină a Marii Britanii și a Irlandei în perioada 1707-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/Anne.aspx)
******* Iacob Stuart (1566-1625) a domnit în Scoția sub numele de Iacob VI în perioada 1567-1625 și în Anglia sub numele de Iacob I în perioada 1603-1625. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/Scottish%20Monarchs(400ad-1603)/TheStewarts/JamesVIandI.aspx)(http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/JamesI.aspx)
******** GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr.gentilhomme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentilom)(http://gen90.net/despre-onoarea-unui-gentilom/)
********* George de Hanovra (1763-1830) a domnit sub numele de George IV în perioada 1820-1830. Titlul de Prinț de Wales l-a purtat în calitate de prinț moștenitor al tatălui său George III.
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
Alături de cele mai respectate nume care încep cu litera C, cuprinse în Anuarul curții, figura în anul 18... și numele de Crawley, sir Pitt, baronet*, Great Gaunt Street, și Queen`s Crawley, Hants. Acest onorabil nume figurase în mod statornic și în Lista parlamentarilor ani de-a rîndul, alături de numele a numeroși și iluștri gentlemeni care candidau cu rîndul pentru locurile de deputați ai tîrgului.
Se povestește în legătură cu tîrgul Queen`s Crawley, că reginei Elisabeth** într-una din călătoriile sale, oprindu-se la Crawley să ia masa, i-a plăcut așa de mult minunata bere de Hampshire pe care i-a oferit-o nobilul Crawley din vremea aceea (un gentleman*** chipeș și bine legat, cu barba grozav de dichisită), încît a ridicat satul Crawley la rangul de tîrg, cu dreptul de a trimite doi membri în Parlament; iar localitatea, din ziua acelei ilustre vizite, luă numele de Queen`s Crawley, nume pe care-l poartă pînă în clipa de față. Și cu toate că pricina vremelnicelor lucruri și prefaceri pe care le aduce timpul cu împărății, orașe și tîrguri, Queen`s Crawley nu mai semăna cu localitatea aceea atît de populată de pe vremea reginei Bess - ba mai mult chiar, decăzuse în categoria așa-numitelor „burguri putrede” (1) - cu toate acestea, cum obișnuia să spună sir Pitt Crawley, și pe bună dreptate, în felul lui elegant de a vorbi: „Putred! Pe dracu! Îmi aduce în fiecare an frumușica sumă de o mie cinci sute de lire! ”
Sir Pitt Crawley (botezat așa după numele marelui William Pitt, reprezentant în Camera Comunelor) era fiul lui Walopole Crawley, primul baronet din Departamentul Pergamentelor și Peceților, pe timpul domniei lui George al II lea****, cînd a fost acuzat de delapidare, ca, de altfel, mulți alți cinstiți gentlemeni din vremea aceea, iar Walpole Crawley era, nu trebuie s-o mai spunem, fiul lui John Churchill Crawley, botezat astfel după numele ilustrului conducător de oști***** din vremea reginei Anne******. Arborele genealogic al familiei (expus în salonul de la Queen`s Crawley) mai pomenește și de Charles Stuart, poreclit și Crawley Slăbănogul, fiul unui Crawley din timpul lui Iacob I*******, și în sfîrșit, despre nobilul Crawley, gentilomul******** din timpul reginei Elizabeth, care e reprezentat în primul plan al tabloului, cu barba lui bifurcată și purtînd armură. Din jilteca lui pornește, potrivit obiceiului, un arbore, pe ale cărui crăci principale sînt înscrise numele mai sus pomenite. Alături de numele lui sir Pit Crawley, baronet, subiectul memoriului de față, stă scris numele fratelui său, reverendul Bute Crawley (strălucitul reprezentat din Camera Comunelor Pitt, tocmai căzuse în dizgrație cînd veni pe lume cucernicul gentleman), rector la Crawley-cum-Snaiby, precum și a diferiților altor membri masculini și feminin ai familiei Crawley.
Sir Pitt fusese căsătorit prima dată cu Grizzel, a șasea fată a lui Mungo Binkie, lord Binkie, verișoară prin urmare cu domnul Dundes. El îi dărui doi fii: pe Pitt, botezat astfel nu atît după tatăl său, cît în cinstea binecuvîntatului nostru ministru (1), și pe Rawdon Crawley, numit așa după favoritul prințului de Wales, dar pe care majestatea sa George al IV lea********* l-a uitat apoi cu totul.
(1) Așa se numeau în Anglia în secolele XVIII și XIX orașele și tîrgurile periferice, cu populație puțină sau cu totul depopulate (devenite pășuni sau inundate de apă), dar care, în baza vechilor privilegii, își păstrează dreptul de a trimite deputați în Parlament. De fapt, aceștia din urmă erau numiți de către marii latifundiari, proprietari ai pămînturilor pe care se aflau acest așezări.
(1) E vorba de William Pitt junior (1759-1806), fiul lui William Pitt senior, dușman neîmpăcat al lui Napoleon I și al Revoluției Franceze. În politica internă a luat o serie de măsuri drastice împotriva primelor mișcări muncitorești engleze și răscoalei din Irlanda.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********** vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp.66-67.
NOTE M. T.
* Baronetul este un titlu nobiliar inferior englez menționat prima dată în 1321 și instituit ereditar de regele Iacob I în 1611. (http://www.baronetage.org/a-short-history/)
** Elisabeta Tudor (1533-1603) a domnit ca regină a Angliei sub numele de Elisabeta I în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman) (http://xroads.virginia.edu/~CAP/LEE/gentdef.html)
**** George de Hanovra (1683-1760) a domnit ca rege al Marii Britanii și al Irlandei în perioada 1727-1760. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeII.aspx)
***** John Churchill (1650-1722), unul din cei mari comandanți militari britanici, fapt pentru care a fost ridicat în 1702 la rangul de duce de Marlborough. (http://www.britannica.com/biography/John-Churchill-1st-duke-of-Marlborough)
****** Anne Stuart (1665-1714) a domnit ca regină a Angliei, a Scoției și a Irlandei în perioada 1702-1707 și ca regină a Marii Britanii și a Irlandei în perioada 1707-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/Anne.aspx)
******* Iacob Stuart (1566-1625) a domnit în Scoția sub numele de Iacob VI în perioada 1567-1625 și în Anglia sub numele de Iacob I în perioada 1603-1625. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/Scottish%20Monarchs(400ad-1603)/TheStewarts/JamesVIandI.aspx)(http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/JamesI.aspx)
******** GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr.gentilhomme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentilom)(http://gen90.net/despre-onoarea-unui-gentilom/)
********* George de Hanovra (1763-1830) a domnit sub numele de George IV în perioada 1820-1830. Titlul de Prinț de Wales l-a purtat în calitate de prinț moștenitor al tatălui său George III.
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
duminică, 8 noiembrie 2015
Scepticism modern versus religie tradițională în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- Doar mîhnirea că Dinny o să aibă de înfruntat mari necazuri. În ce privește convertirea, mi se încrîncenează sutana pe mine, dar dacă asta se întîmplă pentru că sînt preot sau pentru că sînt englez educat în școlile publice, n-aș putea să-ți spun. Bănuiesc că așa-i firea omenească, de la Adam încoace.
- Dacă Dinny are de gînd să nu abandoneze, atunci nici noi nu trebuie s-o abandonăm pe ea, spuse Adrian. (...) O să mă străduiesc să-l îndrăgesc pe tînărul Desert și să înțeleg punctul său de vedere.
- Probabil că n-ar nici unul. Au fond*, ca și Lordul Jim, a plonjat cu ochii închiși; și în inima lui o știe.
(...)
- Pentru bietul Con va fi o lovitură amarnică. O să fi un vast prilej pentru oameni să-și desfășoare fariseismul. Parcă-i văd cutremurîndu-se de indignare!
- Poate că scepticismul modern o să se mulțumească să ridice din umeri și să spună: „Încă o superstiție spulberat în vînt!”
Hillary clătină din cap.
- Firea omenească, în general, va înclina să adopte punctul de vedere că s-a tîrît în genunchi ca să-și salveze viața. Oricît de sceptici ar fi oamenii de azi în legătură cu religia, patriotismul, Imperiul britanic, noțiunea de „gentleman” și toate astea, totuși nimeni nu aprobă lașitatea, ca să vorbim pe față. Nu vreau să spun prin asta că o bună parte din ei n-ar fi lași, dar nu înghit lașitatea la alții; și dacă aflîndu-se în siguranță, vor putea să-și manifeste dezaprobarea, o vor face plin.
- Poate că povestea n-o să se răspîndească.
- Într-un fel sau altul e inevitabil; și cu cît se va răspîndi mai devreme, cu atît mai bine pentru tînărul Desert. Îi va prilejul să se regăsească. Dinny, sărăcuța de ea! Treaba asta o să-i pună la grea încercare simțul umorului! (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 412-413.
NOTĂ M. T.
* Au fond (lb. fr.) = În fond
(...)
- Doar mîhnirea că Dinny o să aibă de înfruntat mari necazuri. În ce privește convertirea, mi se încrîncenează sutana pe mine, dar dacă asta se întîmplă pentru că sînt preot sau pentru că sînt englez educat în școlile publice, n-aș putea să-ți spun. Bănuiesc că așa-i firea omenească, de la Adam încoace.
- Dacă Dinny are de gînd să nu abandoneze, atunci nici noi nu trebuie s-o abandonăm pe ea, spuse Adrian. (...) O să mă străduiesc să-l îndrăgesc pe tînărul Desert și să înțeleg punctul său de vedere.
- Probabil că n-ar nici unul. Au fond*, ca și Lordul Jim, a plonjat cu ochii închiși; și în inima lui o știe.
(...)
- Pentru bietul Con va fi o lovitură amarnică. O să fi un vast prilej pentru oameni să-și desfășoare fariseismul. Parcă-i văd cutremurîndu-se de indignare!
- Poate că scepticismul modern o să se mulțumească să ridice din umeri și să spună: „Încă o superstiție spulberat în vînt!”
Hillary clătină din cap.
- Firea omenească, în general, va înclina să adopte punctul de vedere că s-a tîrît în genunchi ca să-și salveze viața. Oricît de sceptici ar fi oamenii de azi în legătură cu religia, patriotismul, Imperiul britanic, noțiunea de „gentleman” și toate astea, totuși nimeni nu aprobă lașitatea, ca să vorbim pe față. Nu vreau să spun prin asta că o bună parte din ei n-ar fi lași, dar nu înghit lașitatea la alții; și dacă aflîndu-se în siguranță, vor putea să-și manifeste dezaprobarea, o vor face plin.
- Poate că povestea n-o să se răspîndească.
- Într-un fel sau altul e inevitabil; și cu cît se va răspîndi mai devreme, cu atît mai bine pentru tînărul Desert. Îi va prilejul să se regăsească. Dinny, sărăcuța de ea! Treaba asta o să-i pună la grea încercare simțul umorului! (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 412-413.
NOTĂ M. T.
* Au fond (lb. fr.) = În fond
miercuri, 28 ianuarie 2015
Ofițer american protestant versus coloniști hispanici catolici în teritoriul Louisiana la începutul secolului XIX (COOPER 1827)
<
(...)
Printre trupele trimsie de guvernul Confederației* ca să ia în proaspetele teritorii dobîndite în vest**, era și un detașament condus de tînărul ofițer care-a devenit un personaj atît de important în cursul povestirii noastre.
Middleton fu primul dintre noii stăpînitori ai ținutului, care se lăsă cucerit de farmcele unei doamne din Louisiana. În imediata apropiere a postului în care fusese numit, se afla reședința șefului unei vechi familii ce se mulțumise, ani după ani, să vegeteze în îndestularea acestei provincii spaniole. Era ofițer al coroanei și fusese convins, dată fiind importanța averii pe care o moștenise, să părăsească Florida*** și să se statornicească în mijlocul populației de origine franceză din provincia alăturată. Numele lui don Augustin de Certavallos nu era din cale-afară de cunoscut în afara zidurilor micului orășel în care trăia; cu toate acestea încerca o tainică plăcere atunci cînd putea să dovedească unicului său copil, cu ajutorul unor uriașe și scorojite foi de pergament, că se trage din familia unor adevărați eroi și granzi**** ai vechii și noii Spanii*****. Lucrul acesta, atît de însemnat pentru el și atît de neînsemnat pentru alții, a fost ceea ce l-a îndemnat mai mult decît orice ca, în timp ce voioșii săi vecini galici****** intrau numaidecît în legături de prietenie cu noii veniți, el să se țină deoparte, mulțumindu-se să-și ducă viața numai în tovărășia fiicei sale, care abia ieșise din anii copilăriei.
Curiozitatea tinerei Inez nu era însă complet adormită. Muzica aceea marțială, care se strecura pînă la ea pe aripile vîntului de seară, steagul acela străin ce flutura în văzduh, nu departe de întinsele domenii ale tatălui său, înrîuriră numaidecît impulsurile acelea tainice, deloc străine, după cum se spune, oricărei reprezentante a sexului frumos. Timiditatea ei firească și starea de lîncezeală proprie femeilor din provinciile sud ale Spaniei și care alcătuiește farmecul lor cel mai de seamă o izolaseră în așa măsură încît părea cu neputință să poată ajunge cineva pînă la ea; (...)
Îngîmfatul și rezervatul don Augustin ținea prea mult la formele exterioare ale rangului său de care era atît de mîndru, ca să-și uite îndatoririle de gentleman. Recunoștința pe care o încercă față de Middleton îl obligă să-și deschidă poarta casei tuturor ofițerilor din garnizoană și să le primească prietenia, dar cu reținere și peste măsură de politicos.
(...); și că, deși nu se scurseseră nici șase luni de cînd provincia Louisianei intrase în posesia Statelor Unite, unul din ofițerii acestui din urmă stat se și logodise cu cea mai bogată moștenitoare de pe malurile fluviului Mississippi.
Cu toate că ne place să credem că cititorul cunoaște îndeajuns felul în care se dobîndesc asemenea rezultate, nu trebuie totuși să creadă că victoria lui Middleton asupra prejudecăților tatălui și ale fiicei ar fi fost obținute fără greutate. Religia fu obstacolul cel mai îndărătnic și mai de neclintit pentru amîndoi tinerii. În marea lui iubire, tînărul se supuse cu răbdare unei încercări atît de neobișnuite, iar pentru a fi convertit la dreapta credință catolică fu ales părintele Ignatius. Vrednicul pater depuse un efort sistematic și plin de vigoare. De nenumărate ori (era în clipele acelea cînd o vedea pe Inez alunecînd prin încăpere asemenea apariției luminoase a unei zîne), bunul părinte își imagina că se află în pragul gloriosului triumf asupra necredinței; dar toate speranțele lui se spulberau în fața cine știe cărei împotriviri din partea tînărului peste care se revărsa toată pioșenia rîvnei sale. Căci atîta timp cît atacul fusese mai slab și dat cu oarecare chibzuială, Middleton, care nu prea se pricepea la polemică, se supunea cu răbdarea și umilința unui martir; dar în clipa cînd bunul părinte, care întrevedea mari posibilități în viitor, fu ispitit să-și întărească poziția cîștigată datorită cunoscutelor subtitlități verbale ale religiei sale, tînărul Middleton se dovedi un soldat prea bun, așa că se opuse unui atac atît de puternic. Adevărul este că argumentele lui nu depășeau limitele bunului-simț și a puținelor cunoștințe în legătură cu țara lui de baștină, dar toate acestea erau în vădit contrast cu cele ale adversarului său; și, cu ajutorul acestor argumente cu caracter rațional, îl respingea totdeauna pe preot, asemenea luptătorului care, înarmat cu o bîtă, ar lupta împotriva unui încercat spadasin, zădărnicindu-i atacurile printr-o argumentare directă - adică spărgîndu-i capul sau rupîndu-i spada.
Înainte de a se fi terminat însă controversa, frămîntările din sînul Bisericii protestante veniră în ajutorul lui Middleton. Libertatea plină de îndrăzneală a celor care se gîndeau numai la viața aceasta pe de o parte, și profunda evlavie a celorlalți pe de alta, îl sili pe vrednicul proet să privească în jurul său cu o oarecare neliniște. Influența exemplului din imediata lui apropiere, cît și vizitele necontenote pe care și le făceau membrii celor două comunități religioase începuseră să dea roade chiar și în propria-i comunitate, deși crezuse că-i mult prea îmbibată de credință ca să se poată poticni vreodată. Își dădu așadar seama că trebuie să mai slăbească ofensiva și să-și pregătească enoriașii pentru a putea rezista potopului de opinii, care amenința să rupă digul dreptei lor credințe. Ca orice comandant înțelept care-și dă deama că a ocupat un teritoriu prea mare pentru forțele sale, fu silit să-și retragă trupele. Feri relicvele de ochii profanilor; își îndemnă credincioșii să nu mai vorbească despre miracole în fața unor oameni care nu numai că le tăgăduiau existența, dar aveau chiar și îndrăzneala să le pună dovezile la îndoială; și pînă și Biblia deveni un lucru oprit, sub groaznice amenințări, pe hotărîtorul temei că ar putea fi greșit înțeleasă.
În același timp, fu nevoit să întocmească și un raport către don Augustin, unde să arate înrîurirea pe care au avut-o argumentele și rugăciunile sale asupra tînărului ofițer. Nu există om îndeajuns de înclinat să-și recunoască slăbiciunea, mai ales într-o clip cînd împrejurările îi cer să-și retragă pentru moment forțele. Printr-un soi de pioasă ofrandă pentru care, fără îndoailă, vrednicul pater și-a aflat absolvirea dată fiind puritatea imboldului care l-a împins s-o comită, declară că: deși în conștiința lui Middleton nu se vădea vreo schimbare îmbucurătoare, existau destule motive pentru a nădăjdui o deplină înflorire a grăuntelui credinței celei adevărate, mai cu seamă dacă persoana interesată va fi lăsată să se bucure nemijlocit de binefacerile unui mediu catolic.
Pînă și don Augustin încerca dorința de-a face cît mai mulți prozeliți. Ba chiar și drăgălașa și gingașa Inez credea că visele ei ar avea o glorioasă împlinire dacă ea însăsi umila unealtă cu ajutorul căreia iubitul ei ar fi fost adus în sînul adevăratei biserici; așa că cererea lui Middleton fu primită numaidecît, și în timp ce tatăl aștepta cu nerăbdare ziua hotărîtă pentru ceremonia nupțială, ca o chezășie a propriului succes, fiica aștepta pomenita zi cu sentimentele în care sfintele emoții ale credinței erau amestecate cu sentimente mult mai gingașe, potrivit anilor și stării ei.
(...)
Și se simți mult prea măgulit de stima pe care i-o arăta i-o arăt aceasta, pentru a nu fi ispitit să teacă peste ceea ce cerea cu atîta fervoare tînăra mireasă. Căci se ruga să poată deveni umila unealtă prin care el, Middleton, să fie adus la dreapta credință, și cerea îndurare în cazul în care încercarea ei ar fi dat greș, și ea ar cădea în păcatul de a se fi măritat cu un eretic, ceea ce i-ar fi expus sufletul unei mari primejdii. Era atîta ferventă pietate în rugăciunea ei, în care îngerul se confunda ușor cu femeia, încît Middleton ar fi iertat-o chiar dacă l-ar fi luat drept păgîn, cu atîta dulceață și interes cerea îndurarea Celui de Sus pentru sufletul lui.
(...)
>
SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, București, 1975, p. 200-205 .
NOTE M.T.
* Confederația = Statele Unite ale Americii.
** Louisiana = Regiune de 2,144 milioane kmp în stânga și în dreapta fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța republicană condusă de Prim-Consulul Napoleon Bonaparte. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
*** Florida = Stat federal american. Fostă colonie spaniolă în 1565-1763 și 1783-1821 și britanică în 1763-1783. Cedată SUA în 1821. (https://www.floridamemory.com/exhibits/timeline/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florida#mediaviewer/File:Map_of_USA_highlighting_Florida.png)
**** Grande de Spania = (sp. grande, d. lat. grandis, mare). În Spania, membru al celeĭ maĭ înalte noblețĭ. Sursa: Scriban (1939) (http://dexonline.ro/definitie/grande/paradigma)
***** Noua Spanie = Viceregatul spaniol Noua Spanie se întindea pe actualul teritoriu al Mexicului și al Americii Centrale (1519-1821). (http://www.mexconnect.com/articles/1563-the-settlement-of-new-spain-mexico-s-colonial-era) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Noua_Spanie#mediaviewer/File:Nueva_Espa%C3%B1a_1795.png)
****** Gali = Popor indoeuropean care locuia pe actualul teritoriu al Franței. A fost supus în secolul I î. H. de mare general și politician roman Caius Iulius Caesar. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9067/30/) (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9082/30/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Galia#mediaviewer/File:Map_Gallia_Tribes_Towns.png)
(...)
Printre trupele trimsie de guvernul Confederației* ca să ia în proaspetele teritorii dobîndite în vest**, era și un detașament condus de tînărul ofițer care-a devenit un personaj atît de important în cursul povestirii noastre.
Middleton fu primul dintre noii stăpînitori ai ținutului, care se lăsă cucerit de farmcele unei doamne din Louisiana. În imediata apropiere a postului în care fusese numit, se afla reședința șefului unei vechi familii ce se mulțumise, ani după ani, să vegeteze în îndestularea acestei provincii spaniole. Era ofițer al coroanei și fusese convins, dată fiind importanța averii pe care o moștenise, să părăsească Florida*** și să se statornicească în mijlocul populației de origine franceză din provincia alăturată. Numele lui don Augustin de Certavallos nu era din cale-afară de cunoscut în afara zidurilor micului orășel în care trăia; cu toate acestea încerca o tainică plăcere atunci cînd putea să dovedească unicului său copil, cu ajutorul unor uriașe și scorojite foi de pergament, că se trage din familia unor adevărați eroi și granzi**** ai vechii și noii Spanii*****. Lucrul acesta, atît de însemnat pentru el și atît de neînsemnat pentru alții, a fost ceea ce l-a îndemnat mai mult decît orice ca, în timp ce voioșii săi vecini galici****** intrau numaidecît în legături de prietenie cu noii veniți, el să se țină deoparte, mulțumindu-se să-și ducă viața numai în tovărășia fiicei sale, care abia ieșise din anii copilăriei.
Curiozitatea tinerei Inez nu era însă complet adormită. Muzica aceea marțială, care se strecura pînă la ea pe aripile vîntului de seară, steagul acela străin ce flutura în văzduh, nu departe de întinsele domenii ale tatălui său, înrîuriră numaidecît impulsurile acelea tainice, deloc străine, după cum se spune, oricărei reprezentante a sexului frumos. Timiditatea ei firească și starea de lîncezeală proprie femeilor din provinciile sud ale Spaniei și care alcătuiește farmecul lor cel mai de seamă o izolaseră în așa măsură încît părea cu neputință să poată ajunge cineva pînă la ea; (...)
Îngîmfatul și rezervatul don Augustin ținea prea mult la formele exterioare ale rangului său de care era atît de mîndru, ca să-și uite îndatoririle de gentleman. Recunoștința pe care o încercă față de Middleton îl obligă să-și deschidă poarta casei tuturor ofițerilor din garnizoană și să le primească prietenia, dar cu reținere și peste măsură de politicos.
(...); și că, deși nu se scurseseră nici șase luni de cînd provincia Louisianei intrase în posesia Statelor Unite, unul din ofițerii acestui din urmă stat se și logodise cu cea mai bogată moștenitoare de pe malurile fluviului Mississippi.
Cu toate că ne place să credem că cititorul cunoaște îndeajuns felul în care se dobîndesc asemenea rezultate, nu trebuie totuși să creadă că victoria lui Middleton asupra prejudecăților tatălui și ale fiicei ar fi fost obținute fără greutate. Religia fu obstacolul cel mai îndărătnic și mai de neclintit pentru amîndoi tinerii. În marea lui iubire, tînărul se supuse cu răbdare unei încercări atît de neobișnuite, iar pentru a fi convertit la dreapta credință catolică fu ales părintele Ignatius. Vrednicul pater depuse un efort sistematic și plin de vigoare. De nenumărate ori (era în clipele acelea cînd o vedea pe Inez alunecînd prin încăpere asemenea apariției luminoase a unei zîne), bunul părinte își imagina că se află în pragul gloriosului triumf asupra necredinței; dar toate speranțele lui se spulberau în fața cine știe cărei împotriviri din partea tînărului peste care se revărsa toată pioșenia rîvnei sale. Căci atîta timp cît atacul fusese mai slab și dat cu oarecare chibzuială, Middleton, care nu prea se pricepea la polemică, se supunea cu răbdarea și umilința unui martir; dar în clipa cînd bunul părinte, care întrevedea mari posibilități în viitor, fu ispitit să-și întărească poziția cîștigată datorită cunoscutelor subtitlități verbale ale religiei sale, tînărul Middleton se dovedi un soldat prea bun, așa că se opuse unui atac atît de puternic. Adevărul este că argumentele lui nu depășeau limitele bunului-simț și a puținelor cunoștințe în legătură cu țara lui de baștină, dar toate acestea erau în vădit contrast cu cele ale adversarului său; și, cu ajutorul acestor argumente cu caracter rațional, îl respingea totdeauna pe preot, asemenea luptătorului care, înarmat cu o bîtă, ar lupta împotriva unui încercat spadasin, zădărnicindu-i atacurile printr-o argumentare directă - adică spărgîndu-i capul sau rupîndu-i spada.
Înainte de a se fi terminat însă controversa, frămîntările din sînul Bisericii protestante veniră în ajutorul lui Middleton. Libertatea plină de îndrăzneală a celor care se gîndeau numai la viața aceasta pe de o parte, și profunda evlavie a celorlalți pe de alta, îl sili pe vrednicul proet să privească în jurul său cu o oarecare neliniște. Influența exemplului din imediata lui apropiere, cît și vizitele necontenote pe care și le făceau membrii celor două comunități religioase începuseră să dea roade chiar și în propria-i comunitate, deși crezuse că-i mult prea îmbibată de credință ca să se poată poticni vreodată. Își dădu așadar seama că trebuie să mai slăbească ofensiva și să-și pregătească enoriașii pentru a putea rezista potopului de opinii, care amenința să rupă digul dreptei lor credințe. Ca orice comandant înțelept care-și dă deama că a ocupat un teritoriu prea mare pentru forțele sale, fu silit să-și retragă trupele. Feri relicvele de ochii profanilor; își îndemnă credincioșii să nu mai vorbească despre miracole în fața unor oameni care nu numai că le tăgăduiau existența, dar aveau chiar și îndrăzneala să le pună dovezile la îndoială; și pînă și Biblia deveni un lucru oprit, sub groaznice amenințări, pe hotărîtorul temei că ar putea fi greșit înțeleasă.
În același timp, fu nevoit să întocmească și un raport către don Augustin, unde să arate înrîurirea pe care au avut-o argumentele și rugăciunile sale asupra tînărului ofițer. Nu există om îndeajuns de înclinat să-și recunoască slăbiciunea, mai ales într-o clip cînd împrejurările îi cer să-și retragă pentru moment forțele. Printr-un soi de pioasă ofrandă pentru care, fără îndoailă, vrednicul pater și-a aflat absolvirea dată fiind puritatea imboldului care l-a împins s-o comită, declară că: deși în conștiința lui Middleton nu se vădea vreo schimbare îmbucurătoare, existau destule motive pentru a nădăjdui o deplină înflorire a grăuntelui credinței celei adevărate, mai cu seamă dacă persoana interesată va fi lăsată să se bucure nemijlocit de binefacerile unui mediu catolic.
Pînă și don Augustin încerca dorința de-a face cît mai mulți prozeliți. Ba chiar și drăgălașa și gingașa Inez credea că visele ei ar avea o glorioasă împlinire dacă ea însăsi umila unealtă cu ajutorul căreia iubitul ei ar fi fost adus în sînul adevăratei biserici; așa că cererea lui Middleton fu primită numaidecît, și în timp ce tatăl aștepta cu nerăbdare ziua hotărîtă pentru ceremonia nupțială, ca o chezășie a propriului succes, fiica aștepta pomenita zi cu sentimentele în care sfintele emoții ale credinței erau amestecate cu sentimente mult mai gingașe, potrivit anilor și stării ei.
(...)
Și se simți mult prea măgulit de stima pe care i-o arăta i-o arăt aceasta, pentru a nu fi ispitit să teacă peste ceea ce cerea cu atîta fervoare tînăra mireasă. Căci se ruga să poată deveni umila unealtă prin care el, Middleton, să fie adus la dreapta credință, și cerea îndurare în cazul în care încercarea ei ar fi dat greș, și ea ar cădea în păcatul de a se fi măritat cu un eretic, ceea ce i-ar fi expus sufletul unei mari primejdii. Era atîta ferventă pietate în rugăciunea ei, în care îngerul se confunda ușor cu femeia, încît Middleton ar fi iertat-o chiar dacă l-ar fi luat drept păgîn, cu atîta dulceață și interes cerea îndurarea Celui de Sus pentru sufletul lui.
(...)
>
SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, București, 1975, p. 200-205 .
NOTE M.T.
* Confederația = Statele Unite ale Americii.
** Louisiana = Regiune de 2,144 milioane kmp în stânga și în dreapta fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța republicană condusă de Prim-Consulul Napoleon Bonaparte. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
*** Florida = Stat federal american. Fostă colonie spaniolă în 1565-1763 și 1783-1821 și britanică în 1763-1783. Cedată SUA în 1821. (https://www.floridamemory.com/exhibits/timeline/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florida#mediaviewer/File:Map_of_USA_highlighting_Florida.png)
**** Grande de Spania = (sp. grande, d. lat. grandis, mare). În Spania, membru al celeĭ maĭ înalte noblețĭ. Sursa: Scriban (1939) (http://dexonline.ro/definitie/grande/paradigma)
***** Noua Spanie = Viceregatul spaniol Noua Spanie se întindea pe actualul teritoriu al Mexicului și al Americii Centrale (1519-1821). (http://www.mexconnect.com/articles/1563-the-settlement-of-new-spain-mexico-s-colonial-era) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Noua_Spanie#mediaviewer/File:Nueva_Espa%C3%B1a_1795.png)
****** Gali = Popor indoeuropean care locuia pe actualul teritoriu al Franței. A fost supus în secolul I î. H. de mare general și politician roman Caius Iulius Caesar. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9067/30/) (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9082/30/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Galia#mediaviewer/File:Map_Gallia_Tribes_Towns.png)
marți, 25 noiembrie 2014
Politica externă şi presa britanică în secolul XIX (THACKERAY 1862)
(...)
După şase luni, cei de la ''Uper ten Thousand'' din New York aflseră cu oarecare uimire că editorul acestui ziar monden s-a retras din oraş, luînd cu el şi micul conţinut al casei de bani, încît contribuţiile lui Philip nu i-au adus bietului nostru prieten nici măcar un dolar. Dar dacă un peşte e prins şi mîncat, n-au rămas încă mulţi alţii în mare? În acel moment critic, cînd, în mod firesc, eram descurajat în privinţa situaţiei lui Philip, Tregarvan, membru în Parlament din partea comitatului Cornawall - Tregarvan, cel bogat - îşi dădu seama că guvernul şi Camera Comunelor au desconsiderat discursurile şi vederile lui asupra politicii externe, că soţia secretarului de la Externe n-a băgat-o în seamă pe lady Trevergan, că proiectele unei mari puteri** se dovediră foarte ameninţătoare şi periculoase şi trebuiau date în vileag şi că trebuiau contracarate şi că titlul de pair*, pe care şi-l dorea de mult, ar cam fi trebuit să i se acorde. Sir John Trevergan se adresă unui gentleman, politician cu preocupări literare, pe care-l cunoştea. Acesta va edita revista ''European Review''. Va expune planurile acelei mare puteri care ameninţa Europa. Va demasca un ministru, arătînd în ce ape se scaldă, un ministru care a neglijat onoarea ţării sale şi propria sa cinste, un ministru a cărui aroganţă nu mai trebuie să fie tolerată de nobilimea de ţară a Angliei. Sir John, un om mărunţel, cu nasturi de alamă la haină şi un cap prelung, un om căruia îi plăcea să se audă vorbind, sosi la autorul prezentei biografii şi ţinu un discurs pe temele mai sus menţionate; soţia scriitorului se afla în birou, cînd sir John îşi expuse pe larg vederile. Ea îl urmări cu cea mai mare atenţie şi cu cel mai mare respect. Se revoltă cînd află despre ingratitudinea guvernului; proiectele acelei mari puteri erau atît de ameninţătoare pentru pacea Europei, o uluiră şi o înspăimîntară. Dar ideea înfiinţării acelei ''Review'' o interesa îndeaproape. Desigur, el va fi editorul; şi... şi (aici femeia îşi privi soţul, peste masă, cu o stranie licărire de triumf în ochi) şi ea îl cunoştea, amîndoi îl cunoşteau, pe singurul om de lume cu experienţă, care era cel mai potrivit să lucreze sub îndrumarea lui sir John - un gentleman, unul din cei mai loiali din cîţi se întîlnesc - un om cu studii universitare; un bun cunoscător, cu totul remarcabil, al limbilor europene, mai ales limbii franceze.
(...)
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 504-505.
NOTA M.T.
* Pair (``par``= egal in latina) = Titlu pentru marea nobilime ereditara engleza si franceza.
** Probabil Rusia, supranumita ``jamdarmul Europei`` dupa reprimarea revolutiei europene din 1848, si care a fost infranta in Razboiul Crimeii (1853-1856) de alianta formata din Marea Britanie, Franta, Imperiul Otoman si Piemont (Sardinia).
După şase luni, cei de la ''Uper ten Thousand'' din New York aflseră cu oarecare uimire că editorul acestui ziar monden s-a retras din oraş, luînd cu el şi micul conţinut al casei de bani, încît contribuţiile lui Philip nu i-au adus bietului nostru prieten nici măcar un dolar. Dar dacă un peşte e prins şi mîncat, n-au rămas încă mulţi alţii în mare? În acel moment critic, cînd, în mod firesc, eram descurajat în privinţa situaţiei lui Philip, Tregarvan, membru în Parlament din partea comitatului Cornawall - Tregarvan, cel bogat - îşi dădu seama că guvernul şi Camera Comunelor au desconsiderat discursurile şi vederile lui asupra politicii externe, că soţia secretarului de la Externe n-a băgat-o în seamă pe lady Trevergan, că proiectele unei mari puteri** se dovediră foarte ameninţătoare şi periculoase şi trebuiau date în vileag şi că trebuiau contracarate şi că titlul de pair*, pe care şi-l dorea de mult, ar cam fi trebuit să i se acorde. Sir John Trevergan se adresă unui gentleman, politician cu preocupări literare, pe care-l cunoştea. Acesta va edita revista ''European Review''. Va expune planurile acelei mare puteri care ameninţa Europa. Va demasca un ministru, arătînd în ce ape se scaldă, un ministru care a neglijat onoarea ţării sale şi propria sa cinste, un ministru a cărui aroganţă nu mai trebuie să fie tolerată de nobilimea de ţară a Angliei. Sir John, un om mărunţel, cu nasturi de alamă la haină şi un cap prelung, un om căruia îi plăcea să se audă vorbind, sosi la autorul prezentei biografii şi ţinu un discurs pe temele mai sus menţionate; soţia scriitorului se afla în birou, cînd sir John îşi expuse pe larg vederile. Ea îl urmări cu cea mai mare atenţie şi cu cel mai mare respect. Se revoltă cînd află despre ingratitudinea guvernului; proiectele acelei mari puteri erau atît de ameninţătoare pentru pacea Europei, o uluiră şi o înspăimîntară. Dar ideea înfiinţării acelei ''Review'' o interesa îndeaproape. Desigur, el va fi editorul; şi... şi (aici femeia îşi privi soţul, peste masă, cu o stranie licărire de triumf în ochi) şi ea îl cunoştea, amîndoi îl cunoşteau, pe singurul om de lume cu experienţă, care era cel mai potrivit să lucreze sub îndrumarea lui sir John - un gentleman, unul din cei mai loiali din cîţi se întîlnesc - un om cu studii universitare; un bun cunoscător, cu totul remarcabil, al limbilor europene, mai ales limbii franceze.
(...)
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 504-505.
NOTA M.T.
* Pair (``par``= egal in latina) = Titlu pentru marea nobilime ereditara engleza si franceza.
** Probabil Rusia, supranumita ``jamdarmul Europei`` dupa reprimarea revolutiei europene din 1848, si care a fost infranta in Razboiul Crimeii (1853-1856) de alianta formata din Marea Britanie, Franta, Imperiul Otoman si Piemont (Sardinia).
miercuri, 19 noiembrie 2014
Elita americană versus elită engleză în secolul XIX (THACKERAY 1862)
<
(...) Pot să afirm, fără nici o vanitate, că un om cu creştere bună şi cu o situaţie respectabilă în Anglia dobîndeşte maniere alese şi rafinate pe care dolarii nu le pot cumpăra şi pe care le pot invidia mulţi dintre milionarii din strada Wall*! (...)
(...) Asta e, din fericire, atitidinea adoptată în general în acest oraş, unde oamenii cu exeperinţă cunosc vicisitudinile carierei comerciale şi ţin seama de nenorocul cuiva. La început, ce anume a dus la măreţia şi prosperitatea Romei? Primii ei coloni au fost toţi patricieni** bogaţi? Nimic nu te nemulţumeşte mai mult aici decît indiferenţa faţă de greutăţile pecuniare pur şi simplu. În Anglia, ca să fii gentleman, trebuie să te bucuri de privilegii importante în societate; avantajul naşterii, un nume respectabil şi o educaţie din copilărie sînt întotdeauna în favoarea posesorului. Aici, mulţi dintre cei pe care îi vizitez n-au - în mod cert - aceste avantaje, iar societatea cea mai aleasă din acest oraş, aş putea numi cîteva persoane care au trecut prin necazuri băneşti ca şi mine, dar au reluat cu curaj lupta şi acum sînt complet restabiliţi, şi-au recăpătat situaţia materială bună, prosperitatea şi respectabilitatea! Aseară am fost într-o casă din First Avenue***. Oare colegii îl ocolesc pe Washington White fiindcă a dat faliment de trei ori? N-am văzut niciodată o petrecere mai elegantă şi mai îmbelşugată. Soţia lui purta diamante pe care i le-ar fi invidiat o ducesă. Vinurile cele mai scumpe, cina cea mai îmbelşugată şi mii de raţe acopereau masa.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 494.
NOTE M.T.
* Wall Street (engleză) = ''Strada zidului''. Stradă de 1 km din cartierul Manhattan al New Yorkului. Pe WS se află sediul bursei, fiind sinonimă cu centrul financiar al oraşului, ţării şi al lumii. (http://www.nysonglines.com/wall.htm)
** Patricius (latină) = Elita socială Romei republicane, formată din familii care-şi transmiteau ereditar acest status. (http://en.wikisource.org/wiki/1911_Encyclop%C3%A6dia_Britannica/Patricians)
*** First Avenue (engleză) = ''Bulevardul 1''. Arteră principală din cartierul new yorkez Manhattan. (http://www.nysonglines.com/1av.htm)
(...) Pot să afirm, fără nici o vanitate, că un om cu creştere bună şi cu o situaţie respectabilă în Anglia dobîndeşte maniere alese şi rafinate pe care dolarii nu le pot cumpăra şi pe care le pot invidia mulţi dintre milionarii din strada Wall*! (...)
(...) Asta e, din fericire, atitidinea adoptată în general în acest oraş, unde oamenii cu exeperinţă cunosc vicisitudinile carierei comerciale şi ţin seama de nenorocul cuiva. La început, ce anume a dus la măreţia şi prosperitatea Romei? Primii ei coloni au fost toţi patricieni** bogaţi? Nimic nu te nemulţumeşte mai mult aici decît indiferenţa faţă de greutăţile pecuniare pur şi simplu. În Anglia, ca să fii gentleman, trebuie să te bucuri de privilegii importante în societate; avantajul naşterii, un nume respectabil şi o educaţie din copilărie sînt întotdeauna în favoarea posesorului. Aici, mulţi dintre cei pe care îi vizitez n-au - în mod cert - aceste avantaje, iar societatea cea mai aleasă din acest oraş, aş putea numi cîteva persoane care au trecut prin necazuri băneşti ca şi mine, dar au reluat cu curaj lupta şi acum sînt complet restabiliţi, şi-au recăpătat situaţia materială bună, prosperitatea şi respectabilitatea! Aseară am fost într-o casă din First Avenue***. Oare colegii îl ocolesc pe Washington White fiindcă a dat faliment de trei ori? N-am văzut niciodată o petrecere mai elegantă şi mai îmbelşugată. Soţia lui purta diamante pe care i le-ar fi invidiat o ducesă. Vinurile cele mai scumpe, cina cea mai îmbelşugată şi mii de raţe acopereau masa.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 494.
NOTE M.T.
* Wall Street (engleză) = ''Strada zidului''. Stradă de 1 km din cartierul Manhattan al New Yorkului. Pe WS se află sediul bursei, fiind sinonimă cu centrul financiar al oraşului, ţării şi al lumii. (http://www.nysonglines.com/wall.htm)
** Patricius (latină) = Elita socială Romei republicane, formată din familii care-şi transmiteau ereditar acest status. (http://en.wikisource.org/wiki/1911_Encyclop%C3%A6dia_Britannica/Patricians)
*** First Avenue (engleză) = ''Bulevardul 1''. Arteră principală din cartierul new yorkez Manhattan. (http://www.nysonglines.com/1av.htm)
luni, 10 noiembrie 2014
Gentleman versus minciună în Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)
<(...) Ce se întîmplase oare cu acea biată creatură creatură din cauza căreia se făcuse de rîs? Oh, murise la puțin timp după aceea. Îi oferise o rentă viageră. Se măritase și murise în Canada, da, în Canada. Biata făptură! Da, era o ființă cu suflet bun și, cîndva, fusese îndrăgostit de ea. Îmi pare rău cînd trebuie să afirm că un gentleman respectabil obișnuiește să spună minciuni, și încă cu ușurință. Dar, vedeți, cînd comiți o crimă și încalci porunca a șaptea să zicem, sau a opta, sau oricare alta*, va trebui probabil să ascunzi fapta printr-o minciună; atunci te pui bine în gardă și nu pot să te mai ajut. Dacă omor un om și polițistul mă întreabă: „Fiți amabil, domnule, dumneavoastră i-ați tăiat beregata acestui gentleman?”, trebuie să dau o mărturie falsă, pentru a mă apăra, deși poate că sînt un om cinstit și de încredere. Tot așa, cînd vine vorba de crimele comise de gentlemeni - ce greu îmi vine să afirm că gentlemeni respectabili devin nici mai mult nici mai puțin decît niște mincinoși comuni care trebuie să spună minciuni toată viața lor mie, dumitale, servitorilor lor, soțiilor lor, copiilor lor... Oh, ce cuvînt îngrozitor! Mă înclin supus. Să îngenunchem, să îngenunchem în fața ta, și să nu ne mai străduim să debităm minciuni!
Așadar, dragă domnule, văzînd că după ce comiți o abatere de la legile morale, trebuie să spui minciuni ca să te poți apăra și să ieși din încurcătură, dă-mi voie să te întreb, ca om de onoare și gentleman, nu era mai bine să preîntîmpini crima ca să eviți inevitabilul și neplăcutul și să nu mai trrbuiască să recurgi zilnic la sperjur? O biată fată tînără, de condiție modestă, ademenită sau ruinată, mai mult sau mai puțin, nu reprezintă desigur mare lucru. Micuțul bagaj este aruncat afară, în stradă - ghinionul ei! -, iar ea își caută o slujbă sau se mărită cu un bărbat de aceeași condiție, care desigur nu are distincția „sîngelui nobil” și așa se încheie povestea ei. Dar dacă te însori într-ascuns și ilegal, iar apoi te descotorosești de ea și te însori cu altcineva, devii personaj negativ de roman.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 131.
NOTĂ M.T.
* Cele 10 porunci - Decalogul (Biblia)
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.
(http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/cele-10-porunci-dumnezeiesti-72538.html)
Așadar, dragă domnule, văzînd că după ce comiți o abatere de la legile morale, trebuie să spui minciuni ca să te poți apăra și să ieși din încurcătură, dă-mi voie să te întreb, ca om de onoare și gentleman, nu era mai bine să preîntîmpini crima ca să eviți inevitabilul și neplăcutul și să nu mai trrbuiască să recurgi zilnic la sperjur? O biată fată tînără, de condiție modestă, ademenită sau ruinată, mai mult sau mai puțin, nu reprezintă desigur mare lucru. Micuțul bagaj este aruncat afară, în stradă - ghinionul ei! -, iar ea își caută o slujbă sau se mărită cu un bărbat de aceeași condiție, care desigur nu are distincția „sîngelui nobil” și așa se încheie povestea ei. Dar dacă te însori într-ascuns și ilegal, iar apoi te descotorosești de ea și te însori cu altcineva, devii personaj negativ de roman.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 131.
NOTĂ M.T.
* Cele 10 porunci - Decalogul (Biblia)
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.
(http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/cele-10-porunci-dumnezeiesti-72538.html)
joi, 7 august 2014
Semne clare că el e bărbatul ideal
1. Poate să gătească fără să folosească cuptorul cu microunde.
2. Se poartă ca un adevărat gentleman cu mama ta.
3. Îndepărtează orice gânganie din preajma ta, înainte ca tu s-o vezi.
4. Ştie care e cântecul vostru.
5. Doar pentru că a aprins câteva lumânări parfumate nu înseamnă că vrea sex.
6. Îşi dă seama când ceva te nemulţumeşte doar uitându-se în ochii tăi.
7. Pentru tine, a renunţat la tricourile „heavy-metal”.
8. Te însoţeşte în vizitele la părinţii tăi. De bunăvoie!
9. Ştie cât porţi la pantofi.
10. Nu flirtează niciodată cu alte femei. Singura pe care încearcă s-o „cucerească” e mama ta. Şi funcţionează!
11. Te lasă pe tine să alegi pro-gramul TV la care să vă uitaţi. Din nou, de bunăvoie!
12. Îţi masează picioarele umflate încă din taxi, după o zi de mers pe tocuri.
13. Termină la timp tot ce are de făcut (inclusiv în dormitor!).
14. Acceptă faptul că ai un „cel mai bun prieten”, chiar dacă acesta nu e gay.
15. Nu te acuză niciodată că suferi de sindrom premenstrual.
16. Îţi face toate poftele, chiar dacă e 11 noaptea.
17. Separă întotdeauna rufele colorate de cele albe.
18. Îţi înregistrează emisiunea preferată, dacă nu ai apucat s-o vezi la timp.
19. Îţi aduce micul dejun la pat. Plus cafea!
20. Pentru tine, ar încerca să închidă şi o uşă rotativă!
(sursa:www.e/joy.ro)
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 1 noiembrie 2013
2. Se poartă ca un adevărat gentleman cu mama ta.
3. Îndepărtează orice gânganie din preajma ta, înainte ca tu s-o vezi.
4. Ştie care e cântecul vostru.
5. Doar pentru că a aprins câteva lumânări parfumate nu înseamnă că vrea sex.
6. Îşi dă seama când ceva te nemulţumeşte doar uitându-se în ochii tăi.
7. Pentru tine, a renunţat la tricourile „heavy-metal”.
8. Te însoţeşte în vizitele la părinţii tăi. De bunăvoie!
9. Ştie cât porţi la pantofi.
10. Nu flirtează niciodată cu alte femei. Singura pe care încearcă s-o „cucerească” e mama ta. Şi funcţionează!
11. Te lasă pe tine să alegi pro-gramul TV la care să vă uitaţi. Din nou, de bunăvoie!
12. Îţi masează picioarele umflate încă din taxi, după o zi de mers pe tocuri.
13. Termină la timp tot ce are de făcut (inclusiv în dormitor!).
14. Acceptă faptul că ai un „cel mai bun prieten”, chiar dacă acesta nu e gay.
15. Nu te acuză niciodată că suferi de sindrom premenstrual.
16. Îţi face toate poftele, chiar dacă e 11 noaptea.
17. Separă întotdeauna rufele colorate de cele albe.
18. Îţi înregistrează emisiunea preferată, dacă nu ai apucat s-o vezi la timp.
19. Îţi aduce micul dejun la pat. Plus cafea!
20. Pentru tine, ar încerca să închidă şi o uşă rotativă!
(sursa:www.e/joy.ro)
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 1 noiembrie 2013
joi, 8 august 2013
Moralitatea burgheză în Anglia secoclului XIX (SHAW )
<
DOOLITTLE: - (...) Ceea ce mă rîcîie e că m-au făcut gentleman. Ce? Eu le-am spus să mă procopsească? Eram fericit așa cum eram. Eram liber. Puteam să fac rost de gologani aproape de la fitecine, cînd îmi trebuiau, cum am făcut de la dumneata, Henry Higgins. Acum sînt necăjit, legat de mîini și de picioare, și toate lumea mă stoarce de bani. Avocatul meu îmi zice că asta îmi prinde bine. Așa? zic. Ți-o fi prinzînd dumitale bine, dară mie nu, zic eu. Cînd eram sărac, numai o dată am avut nevoie de avocat, cînd mi-au găsit un căruț de copil în tămbărău și el m-a scăpat de pîrnaie, după care s-a descotorosit repede de mine și eu de el. La fel cu doctorii: înainte, cînd abia mă puteam ține pe picioare și nu le puteam plăti nimc, mă izgoneau din spital. Acum au descoperit, mă rog, că nu sînt sănătos și că nu pot trăi dacă nu mă cercetează de două ori pe zi. În casă, n-am voie să dau o mînă de ajutor; altcineva face treaba și apoi îmi ia parale pentru asta. Acum un a n-aveam o rudă pe lume, afară de doi-trei, care se făceau că nu mă cunosc. Acum am cincizeci și, din toată liota, nu-i unul cu leafă mai acătării. Trebuie să trăiesc pentru alții și nu pentru mine; asta-i moralitatea clasei burgheze. Dumneata vorbești de pierderea Elizei. N-ai dumneata grijă, mă prind pe ce vrei că acuma va veni și ea pe capul meu; parcă o văd în prag, pe dumneaei, care s-ar putea lesne întreține vînzînd flori, dacă acuma n-aș fi ditai omul respectabil.Și următorul care mă va șurfului de bani vei dumneata, Henry Higgins. Va trebui să învăț limba burgheză de la dumneata, în loc să vorbesc englezește sadea. Aicea intri dumneata în joc; poate că d-aia ai și făcut-o.
>
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron.&pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, p. 106-107.
DOOLITTLE: - (...) Ceea ce mă rîcîie e că m-au făcut gentleman. Ce? Eu le-am spus să mă procopsească? Eram fericit așa cum eram. Eram liber. Puteam să fac rost de gologani aproape de la fitecine, cînd îmi trebuiau, cum am făcut de la dumneata, Henry Higgins. Acum sînt necăjit, legat de mîini și de picioare, și toate lumea mă stoarce de bani. Avocatul meu îmi zice că asta îmi prinde bine. Așa? zic. Ți-o fi prinzînd dumitale bine, dară mie nu, zic eu. Cînd eram sărac, numai o dată am avut nevoie de avocat, cînd mi-au găsit un căruț de copil în tămbărău și el m-a scăpat de pîrnaie, după care s-a descotorosit repede de mine și eu de el. La fel cu doctorii: înainte, cînd abia mă puteam ține pe picioare și nu le puteam plăti nimc, mă izgoneau din spital. Acum au descoperit, mă rog, că nu sînt sănătos și că nu pot trăi dacă nu mă cercetează de două ori pe zi. În casă, n-am voie să dau o mînă de ajutor; altcineva face treaba și apoi îmi ia parale pentru asta. Acum un a n-aveam o rudă pe lume, afară de doi-trei, care se făceau că nu mă cunosc. Acum am cincizeci și, din toată liota, nu-i unul cu leafă mai acătării. Trebuie să trăiesc pentru alții și nu pentru mine; asta-i moralitatea clasei burgheze. Dumneata vorbești de pierderea Elizei. N-ai dumneata grijă, mă prind pe ce vrei că acuma va veni și ea pe capul meu; parcă o văd în prag, pe dumneaei, care s-ar putea lesne întreține vînzînd flori, dacă acuma n-aș fi ditai omul respectabil.Și următorul care mă va șurfului de bani vei dumneata, Henry Higgins. Va trebui să învăț limba burgheză de la dumneata, în loc să vorbesc englezește sadea. Aicea intri dumneata în joc; poate că d-aia ai și făcut-o.
>
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron.&pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, p. 106-107.
vineri, 24 mai 2013
Un gentleman la ruletă (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, rezultatul unei duble experiențe personale negative acumulate în 1863 în cazinourile germane. Romanul este scris la persoana întîi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.
< (...) Nu pot să sufăr slugărnicia reportajelor din lumea întreagă și cu precădere din ziarele noastre rusești, unde aproape în fiecare primăvară reporterii noștri povestesc despre două lucruri: în primul rînd despre neasemuita splendoare și luxul sălilor de joc din orașele cu săli de ruletă de pe Rin și în al doilea rînd despre grămezile de aur care zac chipurile pe mese. Doar nu sînt plătiți pentru asta; astea se povestesc dintr-o slugărnicie dezinteresată. Nu-i nici o splendoare în sălile mizerabile, iar aurul nu numai că nu stă grămezi pe pe masă, dar abia dacă există. Firește, cînd și cînd, în decursul sezonului, mai apare pe neașteptate cîte un individ sucit, sau un englez, sau vreun asiatic, un turc, ca în vara aceasta, și pierde sau cîștigă dintr-o dată foarte mult; cît despre ceilalți, joacă toți pe guldeni* mărunți și, ca sumă medie, pe masă se află întotdeauna foarte puțini bani.
(...) E o ocupație din cele mai deșarte și lipsite de judecată! Deosebit de urît, la prima vedere, la toată această adunătură ticăloasă de ruletiști, era respectul pentru ocupația lor, seriozitatea ba chiar venerația cu care înconjurau mesele. Iată de ce aici este o diferență netă între jocul care poate fi numit mauvais genre și cel care poate fi permis unui om onorabil. Există două feluri de joc - jocul de gentlemen și celălalt joc, de plebeu, cupid, pe care-l practică tot soiul de lepădături. Aici există o diferență riguroasă - și cît de josnic e în fond această diferențiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză de cinci, sau zece ludovici**, rareori mai mult, de altfel, poate să pună și o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de dragul jocului, de dragul distracției, numai ca să urmărească procesul cîștigului sau pierderii; însă nu trebuie să-l intereseze defel cîștigul în sine. Dacă a cîștigat, își poate permite, de pildă să rîdă cu glas tare, să comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să mai pună o dată și să mai dubleze, dar numai din pură curiozitate, ca să-și urmărească șansa, să facă combinații, și nu din dorința plebee de a cîștiga. Pe scurt, toate aceste mese de joc, rulete și trente et quarante trebuie să le privească nu altfel decît o distracție, oraganizată numai pentru plăcerea sa. Calculul și capcanele pe care e bazată și organizată banca nu trebuie nici măcar să le bănuiască. N-ar fi rău dacă ar avea impresia, de pildă, că și restul de jucători, toată această adunătură care tremură pentru un gulden, sînt și ei niște bogătași și gentlemeni ca și el și joacă numai pentru desfătare și distracție. Această necunoaștere desăvîrșită a realității și părere naivă despre oameni ar fi bineînțeles, nespus de aristocratică. Am văzut multe mămici care împingeau din spate pe niște grațioase și nevinovate miss, fiicele lor, în vîrstă de cincisprezece-șaisprezece ani, dîndu-le cîteva monezi de aur și învățîndu-le cum să joace. Domnișoara cîștiga sau pierdea, zîmbea întotdeauna și se depărta foarte mulțumită. (...) Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure. Banii trebuie să stea în asemenea măsură mai prejos de calitatea lui de gentleman, încît aproape că nu merită să-și facă griji pentru ei. Cel mai aristocratic ar fi, se înțelege, să nu observi deloc toată murdăria acestor lepădături și a întregii atmosfere. Totuși, uneori nu-i mai puțin aristocratic și sistemul invers, să observi, adică să privești, ba chiar să examinezi, cu lornionul, de pildă, pe toți acești ticăloși; dar nu altfel decît să iei această mulțime și această murdărie drept un gen de distracție, ca pe un spectacol organizat pentru amuzamentul gentlemenilor. Poți să te înghesui și tu în mulțime, dar să privești în jur cu convingerea absolută că ești un observator și că nu faci cîtuși de puțin parte din ea. De altfel, nici să observi prea stăruitor nu se cade: n-ar mai fi potrivit spiritului unui gentleman, fiindcă, în nici un caz, acest spectacol nu merită o atenție prea mare și stăruitoare din partea unui gentleman. (...)
Lepădăturile joacă într-adevăr foarte murdar. Ba chiar accept ideea, că aici, în jurul mesei, se petrec multe hoții din cele mai ordinare. Crupierii, care stau la capetele mesei, urmăresc mizele și plătesc, au teribil de mult de lucru. Ce mai lepădături! În cea mai mare parte sînt francezi. (...) >
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, 11-15.
NOTE M. T.
gulden=Monedă olandeză folosită între 1279 și 2002, când a fost înlocuită cu euro.
ludovic=Monedă din aur bătută de regii Franței cu acest nume între 1640-1792.
< (...) Nu pot să sufăr slugărnicia reportajelor din lumea întreagă și cu precădere din ziarele noastre rusești, unde aproape în fiecare primăvară reporterii noștri povestesc despre două lucruri: în primul rînd despre neasemuita splendoare și luxul sălilor de joc din orașele cu săli de ruletă de pe Rin și în al doilea rînd despre grămezile de aur care zac chipurile pe mese. Doar nu sînt plătiți pentru asta; astea se povestesc dintr-o slugărnicie dezinteresată. Nu-i nici o splendoare în sălile mizerabile, iar aurul nu numai că nu stă grămezi pe pe masă, dar abia dacă există. Firește, cînd și cînd, în decursul sezonului, mai apare pe neașteptate cîte un individ sucit, sau un englez, sau vreun asiatic, un turc, ca în vara aceasta, și pierde sau cîștigă dintr-o dată foarte mult; cît despre ceilalți, joacă toți pe guldeni* mărunți și, ca sumă medie, pe masă se află întotdeauna foarte puțini bani.
(...) E o ocupație din cele mai deșarte și lipsite de judecată! Deosebit de urît, la prima vedere, la toată această adunătură ticăloasă de ruletiști, era respectul pentru ocupația lor, seriozitatea ba chiar venerația cu care înconjurau mesele. Iată de ce aici este o diferență netă între jocul care poate fi numit mauvais genre și cel care poate fi permis unui om onorabil. Există două feluri de joc - jocul de gentlemen și celălalt joc, de plebeu, cupid, pe care-l practică tot soiul de lepădături. Aici există o diferență riguroasă - și cît de josnic e în fond această diferențiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză de cinci, sau zece ludovici**, rareori mai mult, de altfel, poate să pună și o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de dragul jocului, de dragul distracției, numai ca să urmărească procesul cîștigului sau pierderii; însă nu trebuie să-l intereseze defel cîștigul în sine. Dacă a cîștigat, își poate permite, de pildă să rîdă cu glas tare, să comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să mai pună o dată și să mai dubleze, dar numai din pură curiozitate, ca să-și urmărească șansa, să facă combinații, și nu din dorința plebee de a cîștiga. Pe scurt, toate aceste mese de joc, rulete și trente et quarante trebuie să le privească nu altfel decît o distracție, oraganizată numai pentru plăcerea sa. Calculul și capcanele pe care e bazată și organizată banca nu trebuie nici măcar să le bănuiască. N-ar fi rău dacă ar avea impresia, de pildă, că și restul de jucători, toată această adunătură care tremură pentru un gulden, sînt și ei niște bogătași și gentlemeni ca și el și joacă numai pentru desfătare și distracție. Această necunoaștere desăvîrșită a realității și părere naivă despre oameni ar fi bineînțeles, nespus de aristocratică. Am văzut multe mămici care împingeau din spate pe niște grațioase și nevinovate miss, fiicele lor, în vîrstă de cincisprezece-șaisprezece ani, dîndu-le cîteva monezi de aur și învățîndu-le cum să joace. Domnișoara cîștiga sau pierdea, zîmbea întotdeauna și se depărta foarte mulțumită. (...) Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure. Banii trebuie să stea în asemenea măsură mai prejos de calitatea lui de gentleman, încît aproape că nu merită să-și facă griji pentru ei. Cel mai aristocratic ar fi, se înțelege, să nu observi deloc toată murdăria acestor lepădături și a întregii atmosfere. Totuși, uneori nu-i mai puțin aristocratic și sistemul invers, să observi, adică să privești, ba chiar să examinezi, cu lornionul, de pildă, pe toți acești ticăloși; dar nu altfel decît să iei această mulțime și această murdărie drept un gen de distracție, ca pe un spectacol organizat pentru amuzamentul gentlemenilor. Poți să te înghesui și tu în mulțime, dar să privești în jur cu convingerea absolută că ești un observator și că nu faci cîtuși de puțin parte din ea. De altfel, nici să observi prea stăruitor nu se cade: n-ar mai fi potrivit spiritului unui gentleman, fiindcă, în nici un caz, acest spectacol nu merită o atenție prea mare și stăruitoare din partea unui gentleman. (...)
Lepădăturile joacă într-adevăr foarte murdar. Ba chiar accept ideea, că aici, în jurul mesei, se petrec multe hoții din cele mai ordinare. Crupierii, care stau la capetele mesei, urmăresc mizele și plătesc, au teribil de mult de lucru. Ce mai lepădături! În cea mai mare parte sînt francezi. (...) >
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, 11-15.
NOTE M. T.
gulden=Monedă olandeză folosită între 1279 și 2002, când a fost înlocuită cu euro.
ludovic=Monedă din aur bătută de regii Franței cu acest nume între 1640-1792.
miercuri, 20 martie 2013
Coșul milosteniei în societatea engleză a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata parohului anglican local, primește vizita domnei Sykes și a celor trei fiice nemăritate ale sale.
<(...)
Acum nu-i mai rămânea Carolinei decît să le invite sus, să le ajute să-și scoată șalurile, să-și netezească părul și să-și împrospăteze ținuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă niște cărți cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coșul milosteniei; era obligată să cumpere, deși decontribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puțin; iar dacă ar fi avut bani mai mulți, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa cînd era adus la casa parohială - cumplită pacoste! - decît să contribuie fie și numai cu o perniță de ace.
Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sînt ou fait (1) cu misterele „coșului milosteniei” și ”coșului misionarilor”, că asemenea meubles (2) sînt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coș de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriașă adunătură de pernițe de ace, săculețe pentru bolduri, suporturi pentru cărți de vizită, coșulețe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mîinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie și vîndute mai mult cu sila păgînilor gentlemeni tot de pe-acolo, la niște prețuri nerușinat de piperate. Roadele unor astfel de vînzări impuse sînt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite și pentru regenerarea atît de interesantelor populații de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine cîte o dată pe lună rîndul să păstreze coșul, să lucreze pentru el, și să vîre conținutul lui pe gîtul unei clientele bărbătești din ce în ce mai reduse la număr. Lucrările încep să devină pasionante cînd sosește vremea ca șirul să fie luat de la capăt: unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere și se distrează copios cînd îi silesc pe cei mai înăcriți zgîrîie-brînză de postăvari să scoată banii și să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decît prețul de cost, pentru obiecte care nu le fac nici o trebuință; alte doamne - firi mai slabe - protestează, și ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineață după dimineață pe însuși prințul întunericului în pragul casei, decît acel coș-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente și - vă rog, doamnă - zice că a venit rîndul dumneavoastră”.
(1) La curent (fr.)
(2) Mobile (fr.)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. de D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 117-118.
<(...)
Acum nu-i mai rămânea Carolinei decît să le invite sus, să le ajute să-și scoată șalurile, să-și netezească părul și să-și împrospăteze ținuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă niște cărți cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coșul milosteniei; era obligată să cumpere, deși decontribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puțin; iar dacă ar fi avut bani mai mulți, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa cînd era adus la casa parohială - cumplită pacoste! - decît să contribuie fie și numai cu o perniță de ace.
Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sînt ou fait (1) cu misterele „coșului milosteniei” și ”coșului misionarilor”, că asemenea meubles (2) sînt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coș de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriașă adunătură de pernițe de ace, săculețe pentru bolduri, suporturi pentru cărți de vizită, coșulețe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mîinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie și vîndute mai mult cu sila păgînilor gentlemeni tot de pe-acolo, la niște prețuri nerușinat de piperate. Roadele unor astfel de vînzări impuse sînt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite și pentru regenerarea atît de interesantelor populații de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine cîte o dată pe lună rîndul să păstreze coșul, să lucreze pentru el, și să vîre conținutul lui pe gîtul unei clientele bărbătești din ce în ce mai reduse la număr. Lucrările încep să devină pasionante cînd sosește vremea ca șirul să fie luat de la capăt: unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere și se distrează copios cînd îi silesc pe cei mai înăcriți zgîrîie-brînză de postăvari să scoată banii și să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decît prețul de cost, pentru obiecte care nu le fac nici o trebuință; alte doamne - firi mai slabe - protestează, și ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineață după dimineață pe însuși prințul întunericului în pragul casei, decît acel coș-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente și - vă rog, doamnă - zice că a venit rîndul dumneavoastră”.
(1) La curent (fr.)
(2) Mobile (fr.)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. de D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 117-118.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)