Rechinul ca materie primă în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
- Și ce vrei să faci cu rechinul ăsta căpitane?
- Să-l tăiem în bucăți și să păstrăm tot ce are valoros!... Chiar numai în ceea ce te privește, doctore, din acești rechini se scoate o untură care nu se încheagă niciodată și care egalează în proprietăți curative untura de pește. După ce e uscată și lustruită, pielea servește bijutierilor la fabricarea unor obiecte fanteziste, legătorilor de cărți pentru a face piele de sagri, tâmplarilor ca răzuitoare...
- Ei, căpitane, întrebă doctorul Filhiol, pretinzi oare că această carne se și mănâncă?
- Fără îndoială și aripioarele rechinului sînt atît de căutate pe piețele imperiului celest*, încât costă până la șapte sute de franci tona... Chiar dacă noi nu ne delectăm cu ele, facem din carnea asta un clei care este superior celui de nisetru în ce privește limpezirea vinurilor, berei și lichiorului. În plus, pentru cei cărora nu le repugnă savoarea lui uleioasă, fileul de rechin nu-i deloc dezagreabil... Vezi, așadar, că ăsta de aici valorează greutatea lui în aur!
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare**, trad. I. Hobana, Ed. Tineretului, București, 1969, pp. 53-54.

NOTE M. T.
* Tian xia (limba chineză) = „Sub cer”. „Imperiul celest” este denumirea dată Chinei în epoca imperială. (http://mariabalasa.blogspot.ro/2013/06/un-picut-de-chineza-imperiul-celest.html)
**  Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Ascensiunea Indiei coloniale britanice versus decăderea Europei (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Bărbații vorbeau între ei, dar Maharani* nu-și dădea osteneala să-i mai asculte pentru că știau bine ce aveau de făcut, mai bine chiar decît ea. Gîndurile ei evadau acum spre Europa, spre cazinouri, spre marile magazine ale bijutierilor, spre  marile dineurile de gală, spre expozițiile organizate spre a ajuta dezvoltarea comerțului, spre marile hoteluri și stațiuni balneare și climaterice. Toată lumea aceasta îi părea cum foarte îndepărtată, mai îndepărtată decît o socotise odinioară, cînd, tînără fiind, sfidase legea vedică** și traversase oceanul cel negru***. Europa o fascinase așa cum un cortegiu strălucitor fascinează un copil. Dar acum era sătulă de toate acestea. De multă vreme înțelese falsitatea acestei lumi, lăcomia, tragicul ei materialism, desperarea cu care se crampona de cea mai infimă speranță, dictatorii**** și degenerescența ei. Soarta îi era pecetluită. În curînd se va autodistruge. Oameni ca lordul Heston o duceau la pieire.  Salvarea Europei ar fi fost o sarcină mult mai grea decît contopirea divizatei, a sfîșiatei Indii, într-un tot armonios și mîndru. Europa era însă obosită, în vreme ce Estul se trezea odihnit și înviorat după un lung somn.
Nu! Nu va mai pleca în Europa. Va muri fără să o mai vadă. (..) După moartea ei va lăsa o mulțime de lucruri neterminate, dar urmașii vor găsi fundațiile gata și nu le va rămîne decît să continue construcția.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*****, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 518.

NOTE M. T.
* Maharani = Termen sanscrit pentru soția maharajahului sau pentru femeia-maharajah.
MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
** Vede = Cele mai vechi texte în limba sanscrită ale religiei hinduse, redactate între anii 1500 î. H. și 1000 î. H. (http://www.ancient.eu/The_Vedas/)
*** Probabil Oceanul Indian.
**** Probabil Mussolini (1922), Hitler (1933) și Stalin (1924).
***** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Aventurierii britanici în orașele Europei în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
De fapt, putem spune că prietenii noștri erau dintre cei dintîi din mănunchiul acela de îndrăzneți aventurieri britanici care au invadat mai pe urmă continentul și au făcut tot felul de pungășii în toate capitalele Europei. Dar în acele fericite zile ale anilor 1817 și 1818, respectul pentru solvabilitatea și demnitatea englezilor era cît se poate de mare*. Pe atunci ei nu învățaseră, cum am mai spus, să se certe la tocmeală cu stăruința care-i caracterizează în momentul de față. Marile orașe ale Europei nu-și deschiseseră încă porțile întreprinzătorilor noștri escroci. Și pe cînd cu greu mai găsești astăzi vreun oraș din Franța sau din Italia în care să nu dai cu ochii de-un nobil concetățean de-al nostru, având aerul acela de fericită fanfaronadă și de obrăznicie pe care-l purtăm peste tot, trăgîndu-i pe sfoară pe patronii de hoteluri, încasînd cecuri fictive de la bancherii prea încrezători, jefuindu-i pe birjari de trăsurile lor, pe bijutieri de giuvaericale, pe călătorii neprevăzători cu banii lor la mesele de joc și pînă și bibliotecile publice de cărțile lor, cu treizeci de ani înainte nu-ți trebuia decît să fii lord englez, călătorind în trăsura ta particulară, și găseai credit oriunde aveai chef să-l cauți iar gentlemanii în loc de-a băga mîna în buzunarul altora erau cei buzunăriți.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 22-23.

NOTĂ M. T.
* Era perioada imediat următoare înfrâgerii definitive a Franței republicane și imperiale (Waterloo, 18 iunie 1815), după mai mult de două decenii de războaie (1792-1815), în care Marea Britanie a fost inițiatoarea a șapte coaliții europene antifranceze.
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de Wiliam Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)