„Manualul NATO (ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD 1995)

 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul NATO. Parteneriat și cooperare, Oficiul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 1995, trad. C. Unteanu, Nemira, București 1997

5 Țările membre

7 Cuprins

13 Editor, Prefață, decembrie 199

19 Ce este NATO?
20 Sarcinile fundamentale ale Alianței
22 Originile Alianței
23 NATO, azi

I.Transformarea Alianței
33 Fundamentele noului concept al securității în Europa
40 O viziune globală asupra arhitecturii de securitate
42 Conceptul strategic al Alianței
44 Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
52 Parteneriatul pentru Pace
60 Rolul NATO în menținerea păcii
72 Interacțiunea între Alianță și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
75 Identitatea Europeană de Securitate și Apărare
78 Controlul armamentelor 
85 Problema proliferării
91 Mediterana

II.Principiile de funcționare a NATO
95 Structura și modul de funcționare
105 Mecanismul de cooperare
107 Principii esențiale de funcționare
108 Luarea de decizii în comun
109 Consultarea politică
112 Gestionarea crizelor
113 Dimensiunea de apărare
115 Politica nucleară
116 Cooperarea economică
119 Informarea publică
121 Programul de Investiții pentru Securitate al NATO (Infrastructura comună)
122 Sprijinul logistic
123 Cooperarea în materie de armamente
125 Planificarea armamentelor
125 Standardizarea
127 Sisteme de comunicații și informatică
128 Apărarea antiaeriană
128 Planificarea pentru situații de urgență civilă
131 Coordonarea între civili și militari în domeniul controlului traficului aerian
133 Cooperarea științifică și problemele de mediu

III.Organizare și structuri
139 Cartierul General al NATO
139 Reprezentanți permanenți și delegațiile naționale
139 Secretariatul Internațional
141 Secretarul General
141 Cabinetul Secretarului General
142 Biroul Secretarului General
142 Secretariatul Executiv
143 Biroul de Informare și Presă
143 Biroul pentru Securitatea NATO
144 Departamentul pentru problemele politice
144 Direcția politică
146 Direcția economică
146 Departamentul pentru planificarea politicii de apărare
146 Departamentul pentru planificarea forțelor armate
147 Direcția pentru planificarea nucleară
147 Departamentul pentru sprijinul apărării
148 Statul Major pentru politică și coordonare
148 Direcția de planificare, programe și cercetare în domeniul armamentelor
149 Direcția de comandă, control și telecomunicații
149 Direcția de sisteme de apărare antiaeriană
150 Departamentul infrastructură, logistică și planificare pentru situații de urgență civilă
150 Direcția pentru infrastructură
150 Direcția de logistică
151 Direcția de planificare pentru situații de urgență civilă
152 Departamentul pentru probleme științifice și de mediu
153 Oficiul administrativ
153 Oficiul pentru control financiar
153 Oficiul Președintelui Comitetelor pentru buget
153 Colegiul internațional al comisarilor de conturi
154 Noile structuri
155 Organizații de producție și de logistică
157 Reprezentanții militari naționali 
157 Comitetul Militar
158 Statul Major Internațional
159 Organizarea Statului Major militar internațional
162 Rolul forțelor armate aliate
165 Noile structuri de forțe
166 Reducerea forțelor armate
166 Caracteristicile forțelor armate în noua structură
167 Compunerea forțelor armate
168 Disponibilitatea și nivelul de pregătire al forțelor armate
169 Structura integrată de comandă a NATO
170 Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR)
171 Comandamentul Aliat din Europa (ACE)
174 Statul Major pentru Planificarea Forței de Reacție a ACE (ARFPS)
174 Statul Major al Forței Aeriene de Reacție (RFAS)
174 Forța Aeriană NATO pentru Supraveghere Îndepărtată (NAEWF)
175 Corpul de Reacție Rapidă al ACE (ARRC)
176 Forțele de Reacție Imediată (navale)
177 Forța mobilă a ACE (AMF)
178 Comandantul Suprem Aliat al Atlanticului (SACLANT)
178 Comandamentul Aliat al Atlanticului (ACLANT)
180 Grupul regional de planificare Canada - Statele Unite
180 Agenții și organisme militare
180 Grupul consultativ pentru cercetări și realizări aerospațiale (AGARD)
180 Agenția Militară de Standardizare (MAS)
180 Comitetul Consultativ al NATO pe problemele războiului electronic (NEWAC)
180 Grupul pentru instruire (NTG)
181 Comitetul Șefilor Serviciilor Medicale Militare  din NATO (COMEDS)
181 Grupul meteorologic al Comitetului Militar (MCMG)
181 Agenții de telecomunicații specializate în comunicații și informații militare
182 Centrul Tehnic al SHAPE (STC)
182 Centrul de Cercetări Submarine al SACLANT (SACLANTCEN)
183 Colegiul de Apărare al NATO
183 Școala NATO (SHAPE)
185 Școala NATO pentru Sisteme de Comunicații și Informatică

IV.Un cadru instituțional mai larg
189 OSCE
194 UE
198 UEO
205 EUROGRUP și Grupul European Independent de Programe (IEPG)
205 Consiliul Europei

V.Organizații nonguvernamentale
209 Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)
212 Asociația Tratatului Atlantic (ATA)
214 Confederația Interaliată a Ofițerilor în Rezervă (CIOR)

Anexe
219 I.Membrii Consiliului Atlanticului de Nord
220 II.Secretarii Generali ai NATO
221 III.Membrii Comitetului Militar
222 IV.Principalele oficialități din Secretariatul Internațional
223 V.Comandanții Supremi
224 VI.Principalele oficialități din Statul Major Internațional
225 VII.Principalele agenții 
229 VIII.Tratatul Atlanticului de Nord
233 IX.Conceptul Strategic al Alianței
251 X.Programul de lucru pentru 1994-1995 al NACC pentru dialog, parteneriat și cooperare
271 XI.Parteneriatul pentru Pace - Invitație
273 Parteneriatul pentru Pace: Document Cadru
277 XII.Declarația șefilor de stat și de guvern participanți la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord la sediul NATO din Bruxelles, între 10 și 11 ianuarie 1994
285 XIII.Principalele tratate și acorduri asupra controlului armamentelor  (1963-1994)
293 XIV.Abrevieri uzuale
307 XV. Cronologia evenimentelor (1945-1994)
389 XV.Date economice și financiare privind apărarea NATO
403 Serviciul Integrat de Date al NATO (NIDS)

Scheme
97 Structura civilă și militară a NATO
99 Principalele comitete ale NATO
103 Principalele comitete care se ocupă de activitățile NACC și PfP
140 Secretariatul Internațional al NATO
161 Structura militară a NATO
161 Statul Major Militar Internațional al NATO

„Școala Ardeleană” (LUNGU 1995)

 Ion Lungu, Școala Ardeleană. Mișcare culturală națională iluministă, ediție nouă, revizuită, Viitorul Românesc, București, 1995

7 I.În loc de introducere 
19 Note bibliografice

31 II.Transilvania în „Secolul luminilor”
31 a)Epoca Școlii Ardelene
44 b)Marea răscoală țărănească din 1784 și Școala Ardeleană
59 c)Problema națională la românii din Transilvania înainte și în timpul Școlii Ardelene

69 Note bibliografice

71 III.Precursorii Școlii Ardelene
71 a)Ioan Inocențiu Micu Klein
86 b)Grigore Maior și Gherontie Cotor
89 c)„Neuniții” și lupta de emancipare națională
91 d)Școala Ardeleană și biserica
97 Note bibliografice

98 IV.Școala Ardeleană. Mișcare culturală națională iluministă
98 a)Denumire, cronologie, componență
103 b)Etapele Școlii Ardelene
108 c)Corifeii Școlii Ardelene
108 Samuil Micu
113 Gheorghe Șincai
117 Petru Maior
121 Ion Budai Deleanu 
127 d)Latinismul istoric și lingvistic al Școlii Ardelene, element de bază al ideologiei naționale
206 e)Școala Ardeleană și folclorul
212 f)Școala Ardeleană și iluminismul din Principate
223 g)Corifeii Școlii Ardelene și istoriografia epocii din imperiul habsburgic
231 Note bibliografice

251 V.Școala Ardeleană și iluminismul european
251 a)Școala Ardeleană și iosefinismul
270 b)Școala Ardeleană și Aufklarung-ul
366 c)Școala Ardeleană și filosofia franceză a „luminilor”
404 d)Școala Ardeleană și alte forme ale iluminismului european
410 Note bibliografice

449 VI. Resumee

„Ce știm și ce nu știm despre alegeri...” (LADO 1995)

 Liga Apărării Drepturilor Omului, Ce știm și ce nu știm despre alegeri..., 1995

5 De ce o broșură despre alegeri?

7 I. Necesitatea unor alegeri libere și corecte. Cerințe pentru desfășurarea unui scrutin liber și corect

11 II. Sistemul electoral din România
11. Secțiunea I. Drepturile electorale ale cetățenilor români
13 Secțiunea II. Organizarea și administrarea alegerilor
1.Stabilirea datei alegerilor
2.Stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor electorale
3.Întocmirea listelor electorale
4.Birourile electorale
5.Secțiile de votare
6.Propunerea candidaturilor
7.Buletinele de vot. Semnele electorale. Ștampilele electorale
28 Secțiunea III Campania electorală
Mass-media și campania electorală
Nereguli semnalate în campania electorală
41 Secțiunea IV Desfășurarea votării
44 Nereguli constatate în ziua votării
48 Stabilirea rezultatelor votării
A. Stabilirea rezultatelor votării la secția de votare
B. Stabilirea rezultatelor votării la circumscripțiile electorale
C. Rolul Biroului Electoral Central și al birourilor electorale de circumscripție în stabilirea rezultatelor votării
Nereguli constatate după închiderea votării
Opinii cu privire la desfășurarea procesului electoral în 1992
59 Secțiunea V Atribuirea mandatelor
A. Atribuirea mandatului de Președinte al României
B. Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaților și Senat
C. Alegerile parțiale
64 Secțiunea VI Rolul observatorului în procesul electoral
Justificarea necesității observării alegerilor
Statutul observatorilor
Participarea LADO la alegerile de până acum
Observatori străini la alegerile din 1992
Declarații ale observatorilor internaționali

71 III. Propuneri de îmbunătățire a legilor electorale

79 IV. Concluzii

81 Bibliografie

„Bursa” (GALLOIS 1995)

 Dominique Gallois, Bursa. Origine și evoluție, trad. L. Moldovan (Belgia, 1995), Teora, București, 1999, aprilie

8 Introducere

11 I. Mondializarea progresivă
11 1. O istorie îndelungată
14 2. Noi extinderi
18 „Miercurea neagră” la bursa din Mexico
19 Principalele piețe financiare în dezvoltare (piețe emergente)
20 3.Piețele de azi, conectate între ele
23 O sută de ani de indice Dow-Jones

35 II. Mecanismele finanțării economiei
35 1. Rolul bursei în economie
39 2. Valorile mobiliare: acțiuni și obligațiuni
41 Acum 80 de ani: împrumutul rusesc
45 Octombrie 1994: împrumuturile de stat
46 3. Multiplicarea produselor intermediare
52 Societățile SICAV: povestea unei „ciuperci financiare”
55 O perioadă excepțională pentru capital

58 III. Actorii de pe scena bursei și funcționarea pieselor bursiere
59 1. Actorii 
65 Dispariția ringului bursei
66 2. Funcționarea piețelor bursiere
67 Nasdaq - „noua piață americană”
76 Firma But - cea mai rentabilă firmă franceză a anului 1994
79 Piețele americane
80 Piața britanică sau International Stock Exchange
82 Supravegherea piețelor bursiere

86 IV. Evoluția cursurilor
87 1. Influența dobânzilor
88 Un exemplu de scădere a nivelului dobânzilor 
88 Un exemplu de creștere a nivelului dobânzilor 
93 16 septembrie 1992: Banca centrală a Suediei ridică pragul limită al dobânzilor la 500%
98 Pe fondul unor zvonuri alarmiste, bursa se află în „precampanie electorală”
99 2. Viața întreprinderii
103 Început bun al firmei Renault la bursă
109 Acționarii-martori
109 Fantoma OPA - Oferta publică de cumpărare
112 Cea mai mare ofertă publică de cumpărare din istorie este un fiasco
114 Exemple de reacții bursiere
119 Citate celebre

120 V. Modernizarea și dereglementarea
120 1.Epoca Big-Bang-ului
125 2. Piețele instrumentelor financiare
128 Contractul la termen la MATIF
129 Principiul general
130 MATIF-6: o nouă piață la palatul Brongniart
133 Ritualurile de la MATIF
134 3. Piețele de opțiuni

138 VI. „Bula” financiară și economia reală
138 1. Exemplele din 1987 și 1994
141 Riscurile piețelor derivate
144 Lexicul produselor derivate
150 Falimentul casei Barings
151 3. Tentativele de reintroducere a reglementărilor
153 Puterea fără egal a celor două sute

158 Cronologie

164 Bibliografie

165 Index

PS versus PDSR („TELEGRAF” 1995)

 Simona Ștefănescu, ...PDSR-ului, „Telegraf”, Constanța, 4 decembrie 1995

În primele conferințe de presă ale filialei Constanța a Partidului Socialist, liderii săi subliniau faptul că doresc să poarte o campanie electorală fără atacuri la persoană. Și, o vreme, socialiștii lui Mohora s-au preocupat doar de treburile lor. Însă, începând de câteva săptămâni, liderii PS au început o serie de atacuri la adresa PDSR, inițiate, probabil, mai mult de dorința de a demonstra că s-au desprins de PSM-ul lui Ilie Verdeț și că duc „o politică de opoziție de stânga, de pe poziții socialiste, față de actuala guvernare și de forțele politice care o susțin”. Aceste atacuri au culminat cu Declarația Biroului Executiv al Consiliului Național al Partidului Socialist din 30 noiembrie 1995, reacție la Conferința Națională a PDSR, care „a marcat într-un mod brutal intrarea într-o campanie electorală prematură, pusă sub semnul demagogiei și duplicității agresive”. În fapt, în aceeași Declarație, se afirmă că ea survine și ca urmare a faptului că „unii lideri ai PDSR au lansat de la tribuna Conferinței și în presă numeroase atacuri și insinuări la adresa partidului nostru”. Să înțelegem, deci, că tonul și nuanța campaniei electorale sunt date de PDSR, iar dacă acesta ar avea drept „deviză” sintagma „atacă și scufundă”, ea ar trebui să fie aplicată de toate formațiunile politice? În același ton, în conferința de presă de sâmbătă, liderul filialei Constanța, Tiberiu Nemet, afirma cu emfază că „de acum înainte suntem în război pe față cu PDSR, pentru că acest partid a făcut ca în România, la ora actuală, să guverneze puterea banului în locul puterii legii”.  Rămâne de văzut cum va reuși un partid atât de tânăr, cu o poziție pe eșcihierul politic încă neclară pentru electorat, să poarte un război cu PDSR, despre care chiar ei afirmă că tinde să evolueze spre „partidul-stat”. Pe undeva, situația se aseamănă cu bancul potrivit căruia România ar trebui să declare război Statelor Unite, care ar veni să ne cucerească și astfel am duce-o și noi mai bine.

„Premiere la Dramatic” („TOMIS” 1995)

 ?, Premiere la Dramatic, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

*

„Nu știu cum arată realitatea ta paradisiacă, dar știu că Infernul exisă. L-am pipăit cu sufletul meu. Și asta nu-i o figură de stil, ți-o jur”. Replici de o atare densitate și fervoare întâlnești la tot pasul în piesa lui Lovinescu. O piesă ținută la „dospit” ani lungi până la premiera absolută din toamna lui 79 la Teatrul „Nottara” din București (regia: Dan Micu), într-o distribuție de zile mari: George Constantin, Alexandru Repan, Ștefan Sileanu și Dana Dogaru. Preluată și de Dramaticul constănțean la puțină vreme cu Lucian Iancu, Virgil Andriescu, Vasile Cojocaru și Maria Nestor. O montare de-a dreptul merituoasă semnată de maestrul Gh. Jora și răsplătită imediat cu câteva premii naționale. Horia Lovinescu, dramaturg înnăscut, cel mai important de după război, unul din puținii care, pe lângă un destin nu prea fericit, a avut șansa „căsătoriei” cu Thalia - în ultimii ani scria mai ales pentru actorii de pe Magheru, cărora le era director și bun părinte - condiție ideală pentru o trupă. Creația lui e inegală. Dar germenii performanțelor s-au întrezărit încă din piesele într-un act pentru nepotul de frate al marelui critic de la „Sburătorul”. Câteva din textele scrise și reprezentate mai ales după anii 70 (scenariul după „Karamazovii” e greu de egalat)au străluciri de diamant, sunt generoase și cu profunzimi filozofice aproape nebănuite la un trăitor în plin tărâm al gulagului ceaușist, cu verb tăios și rafinament intelectual. Au, în același timp, în ciuda staticului aparent, caractere surprinse în plină încleștare. Partituri, altfel spus. Mină de aur pentru un actor.

„Jocul...” prinde în textura sa o familie predestinată să refacă un crâmpei din mitul biblic: cenușa, omniprezentă, înseamnă deopotrivă necunoscutul, spaimele din noi, golul din noi, mizeria din noi. Din mit și parabolă cobori încet-încet în... viață. Ca spectator, ești curios să afli în ce măsură, după decenii, textul rezistă acolo unde-i locul - pe scenă. În ce măsură răspunde gustului „actual”; e ori nu la fel de proaspăt? Și e, cu asupră de măsură! Încă o dovadă a valorii incluse în scriitură, a stropului de eternitate. O scriitură, am îndrăzni s-o spunem, de valoare europeană, oricând gata a se plasa lângă una semnată de Mrozek, de exemplu.

Reluarea montării pe scena constănțeană e un act temerar, datorat aceluiași Gh. Jora. Și încă unul de înaltă responsabilitate artistică. Nu comentăm aici scăderile reprezentației, datorate mai ales lentorilor derulării și lipsei de modulații. Și nici faptul că se păstrează, cu câteva excepții, linia de ansamblu a celei anterioare. Nu intrăm în detalii în ce privește prestațiile destul de modeste ale lui V. Cojocaru (Cain), Radu Niculescu (Abel) și Mirela Klain (Ana). În ce-l privește, L. Iancu (Tatăl) creează o bijuterie: actorul domină scena, șarjează și impresionează în același timp. Aduce acel „je ne sais quoi” în plus chiar față de marele său congener George Constantin, smuls pe nedrept dintre noi, care-i uimise pe bucureșteni și prin acest rol.

Talentata scenografă Carmencita Brojboiu construiește un decor simplu, care reușește să sugereze că spaimele cresc în proporție geometrică „dincolo”, de unde, dacă te întorci, te întorci neapărat desfigurat; marile texte n-au nevoie de artificii.

**

Cu o seară înaintea premierei din 15 octombrie, Sala Studio a găzduit recitalul „Aici au ars cuvintele!” (excelent titlu!) din lirica lui Nichita Stănescu. Asupra inspiratei idei a direcției teatrului de a da undă verde recitalurilor în această intimă sală, vom (....).

„Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică” („TOMIS” 1995)

 ?, Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică, „Tomis”, Constanța, 1995, noiembrie

Proaspăt absolvent al Conservatorului din București, Remus Georgescu, elev al maeștrilor Constantin Silvestru, George Georgescu și Mihail Jora, a fost repartizat, în 1957, la Constanța, unde, într-o perioadă scurtă a devenit unul din membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Dar zborul acestui tânăr deosebit de talentat a fost curmat cu brutalitate. Redăm câteva secvențe din interviul acordat, cu amabilitate, ziarului nostru, de către această personalitate proeminentă care a contribuit din plin la situarea școlii contemporane românești în ierarhia valorilor muzicale.

„Cred că se împlinesc 38 de ani de când nu am mai venit, ca muzician, la Constanța. Mai exact, în 1957 am fost repartizat ca dirijor al Teatrului Muzical, care tocmai se înființase, deci, pot spune că mă consider unul dintre membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Timp de un an de zile am dirijat aici numeroase spectacole de operă și câteva concerte simfonice cu ansamblul care se înființase atunci... După terminarea unei stagiuni, am primit o hârtie prin care eram încunoștiințat că nu mi se mai poate prelungi contractul de muncă din cauza dosarului personal și considerat „dușman al poporului”, nedemn să fac educație artistică clasei muncitoare și am fost eliminat din toate funcțiile posibile pe care le-aș fi putut avea în Țara Românească. La Constanța am fost fost trimis de oficialitățile de atunci să car cu spinarea în port și la gară. Mi s-a spus după aceea că, la 25 de ani, aveam un dosar gros ca al unui criminal de război... Nu știu ce aș fi putut face până la vârsta aceea în afară de muzică: să studiez muzica, să trăiesc muzica. Deci, era perioada aceea nefericită despre care puțini își mai amintesc presupun. În 1958, au avut loc intervenții brutale în cultură, când mari personalități ca M. Jora, C. Silvestri, Rogalski, compozitori și muzicieni importanți ai momentului, au fost stigmatizați, puși la zid, dacă nu, chiar interziși... Chiar și George Enescu nu a scăpat atunci de comentariile răuvoitoare, defăimătoare ale culturii locale din perioada aceea. Theodor Rogalski a fost considerat decadent: cele trei dansuri, care sunt o bijuterie a muzicii contemporane, C. Silvestri, de asemenea... De altfel, la scurt timp după aceea el a rămas în străinătate. Enescu murise de câțiva ani și totuși a fost defăimat, M. Jora de asemenea. Eu eram un copil, în momentul acela, care a intrat în acest hățiș. Mi s-au adus tot felul de acuzații, că sunt adeptul artei pentru artă, deci asemenea invenții pe care, fără îndoială, nici cei care le debitau n-ar fi fost în stare să le explice. Eu făcusem compoziția și dirijatul orchestrei la Conservatorul București, beneficiind de îndrumarea unor mari maeștri ca M. Jora, C. Silvestri, T. Rogalski, P. Constantinescu, toți mari muzicieni ai epocii, cu care făceam analize muzicale foarte actuale. Deci, noi cunoșteam muzica momentului, dar nu era permis să se discute despre aceste lucruri: tot ce venea din Occident era considerat decadent și trăiam sub influența indicațiilor de la Moscova. Și, probabil eram un tânăr năzdrăvan, ceea ce a făcut să aud că am un dosar personal atât de gros. De altfel, știam că se va întâmpla ceva... Îmi amintesc că după primul an de Conservator, grație notelor bune, am fost propus să fiu trimis la Moscova pentru a studia acolo. Totul a mers bine până la un moment dat, când am înțeles că la dosarul meu s-a umblat foarte mult. Este adevărat că „origjnea” mea nu era foarte sănătoasă, tatăl meu fusese magistrat, dat afară din toate funcțiile, cu domiciliul obligatoriu, fratele meu mai mare fusese dat afară din toate facultățile, iar eu, prin nu știu ce minune, am fost tolerat să termin Conservatorul, ca să aflu, tot la Constanța, că s-a greșit. Au urmat doi ani foarte grei pentru mine, în care am trăit la București din ore particulare. Mulți dintre elevii pe care i-am avut atunci și care sunt împrăștiați prin toată lumea și din când în când îmi trimit compozițiile și imprimările lor. (...) 

„Mandarinul miraculos” (MUNTEANU 1995)

 Ana Maria Munteanu, Mandarinul miraculos, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

„Mandarinul miraculos” de Bela Bartok este o lovitură de maestru pentru Oleg Danovski. La o vârstă la care laurii țin locul gestului creator, el reușește o demonstrație tulburătoare.

După „Șeherezada” și versiunea lipsită de tensiune a baletului „Don Quijote”, toată lumea îl considera prizonierul definitiv al jocului formal neoclasic, onorabil în sine și în subtextul paradoxal al pieței artistice.

Cu „Mandarinul miraculos”, maestrul răstoarnă propria sa glorie academistă, o sacrifică pe altarul modernității și șocului estetic, părând să spună „Mandarinul sunt eu!” și chiar mai mult și cu atât mai prețios, dezvăluind, în spatele strălucirii și patinei aristocratice, artistul de avangardă.

Ce poate fi mai răscolitor decât acest personaj horror care descinde într-un peisaj interlop brechtian cu prostituate, hoți, killeri, condamnat să nu moară, să nu poată fi ucis până nu va aprinde în ochii femeii vândute și în trupul ei flacăra pasiunii? Puterea de sugestie a muzicii lui Bartok este „torențială, de o incandescență carnală” (Wilhelm Berger - Muzica simfonică, Sec. XX), viziunea coregrafică nu este cu nimic mai prejos, maestrul operând (în sens chirurgical) asupra tipurilor estetice.

Mandarinul este o încarnare monstruoasă a sexului mecanic. Principiul plăcerii dublat de revitalizarea miraculoasă a uriașului corp căruia extraordinarul interpret care este Florin Brândușe îi conferă o plastică stranie, abisală, conotează un final poetic, regenerator.

Abia dincolo de acest personaj a cărui proeminență teatrală este revelatorie și prin declarațiile autorului, spectacolul pare, și probabil este generat de epica irealului.

Expresia și simțul acutizat al banalului, al sordidului, violenței și crimei sunt scurtcircuitate de intervențiile fabulosului mandarin. Deba Hanțiu interpretează cu precizie stilistică o vampă de cabaret german. Fără o identitate proprie, funcționând complementare ca triunghi al abjecției, al instinctualității agresive, cei trei killeri sunt conturați cu mobilitate de Francisc Strnad, Călin Hanțiu și Traian Vlaș, personaje fără chip, cu efect repetabil, crima. Stilul coregrafic diferențiază și proiectează freudian lal limita dintre dans și pantomimă. Decorurile abstracte, luminile cu iz putrefact, costumele în culori tari, adaugă tușe expresioniste și sunt semnate de scenograful bulgar Ivan Savov. 

Versiunea prezentată recent atât publicului constănțean, cât și în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, nu este o simplă reluare, ci o creație. Cronicile de acum 30 de ani, după scandalul de la premiera pe scena Operei Naționale, cu acuzațiile de ultragiu la bunele moravuri (comuniste), amendau absența scenelor dure (Ada Brumaru), care acum nu lipsesc.

Principiul „violenței ca regenerare artistică” își vădește valoarea, dar nu în mod absolut. Premiul Bartok conferit atunci unui spectacol, ulterior interzis de cenzură, consacra, credem, mai mult decât o adecvare la „frontul” expresionist și experimentalist, coerența și autenticitatea, flexibilitatea și polivalența semnului teatral al unui mare maestru al dansului.

„Goblen” (PĂVĂLOIU 1995)

 Mariana Păvăloiu, Simeză. Goblen, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

În aceste zile de toamnă, vizitatorii Muzeului Marinei din Constanța au putut admira peste 60 de lucrări migălite cu vârful acului și căldura sufletului de Marinela Stoian. Aflată la cea de a șase expoziție personală, autoarea răspunde cu gingășie și talent exigențelor iubitorilor de goblen. Între lucrări primează marinele. Fie că sunt preluări după clasici ori colaborări cu pictorul constănțean Valentin Donici, ele aduc în fața celor ce le admiră misterul inconfundabil al mării.

Alte subiecte predilecte ale Marinelei Stoian sunt: anotimpurile satului românesc, o străduță liniștită de la începutul veacului, icoane ce ne poartă cu gândul la superbele broderii lucrate de domnițele noastre în vremuri de demult. Din acest univers al culorii și al formei delicate nu lipsesc florile. Generoasă, expozanta ne dăruiește buchete de margarete, trandafiri, albăstrele, pansele, violete, maci cu discreția și bucuria celei îndrăgostite ea însăși de aceste minunății. Figurile umane, cu pondere cele ale copiilor, sunt redate cu mână sigură și rafinament cromatic.

„Grafică” („TOMIS” 1995)

 G. D., Simeză. Grafică, „Tomis”, noiembrie 1995

În prima jumătatea a lunii octombrie, Galeriile „Amfora” au găzduit o expoziție de excepție. Este vorba de expoziția de grafică „Atelier 5 `95”, semnată de Jeni Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Daiana Matieș și Doina Misian.

Vernisajul a fost întâmpinat cu interes de publicul iubitor de artă, făcându-se remarcată prezența în număr mare a reprezentanților mass-media.

Cele cinci artiste sunt absolvente ale Școlii de Artă din Constanța, promoția 1994,  în clasele profesorilor Constantin Papadopol, Gheorghe Caruțiu, Vladimir Hagiu și se află la cea de a doua manifestare.

Expoziția respiră feminitate și echilibru și se dorește a fi un dialog intim și cald cu realitatea. Depășind faza ezitărilor de început, autoarele dovedesc siguranță tehnică, personalitate și un stil deja conturat, dar, mai ales, acuratețe și îndrăzneală cromatică. Nici nu ne miră pentru că Șoala de Artă a dat în ultimul timp nenumărate talente.

Expoziția cuprinde gravuri și lucrări în creion, peniță, cărbune, ceracolor, cărbune, tuș, acuarelă, tempera sau guașă. Deosebită a fost și ideea de a expune și lucrări de atelier, diferite studii, unele realizate chiar în orele de practică la Școala de Artă.

„Duminică, în Obor” („TELEGRAF” 1995)

 Cătălin Săcăluș, Duminică, în Obor, prețul negociabil al autoturismului Dacia 1310 Break a ajuns la... 10 milioane lei, „Telegraf”, Constanța, 31 oct. 1995

De câteva luni, săptămână de săptămână, prețul autoturismelor Dacia este în creștere. Duminică, 30 oct. a.c., prețul negociabil al unui autoturism Dacia 1310 Break a ajuns chiar la 10 milioane lei. Vă prezentăm o parte din prețurile negociabile ale celorlalte autoturisme oferite spre vânzare: Dacia 1310 (1994) - 7-7,5 mil. lei, Dacia 1304 (1994) - 8,5 mil. lei, Dacia 1310 (1989) - 4-4,5 mil. lei, Dacia 1310 (1991) - 5 mil. lei, Dacia 1310 (1993) - 5,5-6 mil. lei, Aro 244D (1994) - 14 mil. lei, Ford Escort (1989) - 6.000 USD, Peugeot J5 (1990) - 12.000 DM, microbus DAF (1993) - 13.5000 USD, Fiat Tipo (1992) - 8.000 USD, Opel Omega (1989) - 8.500 USD, Opel Kadet (1990) - 6.800 USD, Renault 25 (1990) - 8. mil. lei, Renault 5 (1988) - 4.000 USD, Volkswagen Golf (1989) - 6.000 USD, BMW 524 (1986) - 6.000 USD, Alfa Romeo 33 (1986) - 4.000 USD.

„Vitalitate și viabilitate economică” (DĂIANU 1995)

Daniel Dăianu, Vitalitate și viabilitate economică. O dublă provocare pentru securitatea europeană, Clavis, 1995, 142 p.

6 Richard J. Evraire / gen. lt. în Armata Canadiană, Comandant al Colegiului de Apărare al NATO - Prefață

7 Cuvînt înainte la ediția română

11 1.Introducere

„Atunci cînd europenii vor ajunge să-și identifice interesele lor vitale, ei vor fi nevoiți să recunoască faptul că economia și securitatea sînt două fațete ale aceleiași monede” (Jacques Delors, 1994)
12 1.1.Modalitatea de abordare și principalele teze de lucru
16 1.2.Economia înseamnă securitate
19 1.3.Privire generală asupra studiului

23 2.Tranziția în spațiul mondial

„Peste 25 de ani, lumea va fi martora celei mai mari schimbări petrecute în forța economică pe care a cunoscut-o mai bine de un secol” (The Economist, „Global Economic Survey”, 1 October 1994, p. 1)
23 2.1.Conotații privind tranziția postcomunistă
25 2.2.Tranziția în lume: redistribuirea puterii economice
33 2.3. „Reîntoarcerea istoriei”

37 3.„Lupta” dintre concepte. Definirea vitalității și viabilității economice

„De altminteri, există un înțeles prin care concurența internațională semnifică ceva real. Configurația sistemului economic, a economiei și apoliticii unei țări fac ca acea țară să fie mai capabilă sau mai puțin capabilă decît alte țări să-și mărească productivitatea și să dea lecții altor țări. Cu alte cuvinte, sistemele economice se concurează, chiar dacă economiile nu o fac.”(The Economist, „American Bussiness Survey”, 16 September 1995, p. 4)
38 3.1.Statul națiune se află sub presiune, dar el este încă foarte viu!
45 3.1.1.Dezbaterea asupra „competitivității naționale”
51 3.2.Explicarea vitalității și viabilității economice
55 3.3.Despre Schimbare și Încordare
58 3.4.Un concept înrudit: Vulnerabilitate

62 4.Europa Occidentală în căutarea redobîndirii vitalității economice

„Europenii occidentali au luat drept bună ideea conform căreia creșterea lor economică va continua la infinit. Iată de ce ei nu au observat deteriorarea graduală a competitivității și performanțelor lor economice vizavi de țări non-europene în ascensiune.” (Dominique Moisi & Michael Mertes, 1995)
63 4.1.Ce se află în spatele pesimismului actual
73 4.2.Cu privire la „chestiunea germană”
78 4.3.Cu privire la „chestiunea țărilor postcomuniste”

83 5.Europa de Est în căutarea viabilității economice. De ce este așa de greu?

„De ce programele de transformare nu au evitat capcanele? Două rațiuni stau în picioare: I.unii din arhitecții lor au crezut că va fi ușor (și nu au avut dreptate); II.specificitățile acestor economii nu au fost pe deplin înțelese, și nici implicațiile lor nu au fost pe deplin apreciate, nici măcar de responsabilii interni.” (Richard Portes, 1994)
83 5.1.Tablou de ansamblu
88 5.2.Schimbarea instituțională și modernizarea
97 5.3.Magnitudinea realocării resurselor
105 5.4.Contextul internațional: „factorul Rusia”

111 6.Mai mult despre compromisurile și dilemele intereuropene

„Din păcate, avantajele lărgirii spre Răsărit sînt descrise prea adesea în termeni politici și de securitate, în timp ce din punct de vedere economic acest proces este văzut mai mult ca o povară decît ca o șansă pentru Uniune.” (Leon Brittan & Henning Christophersen, 1995)
112 6.1.Cine sînt „actorii”?
121 6.2.Principalele probleme economice
126 6.3.Două mari dileme

129 7.O mare alianță este necesară
„Dezvoltarea izolată numai este posibilă în Europa.” (Hans Dietrich Genscher, 1995)

140 Bibliografie

coperta 4
D. D. (n. 1952 București), absovent (175) al ASE, doctor în științe economice (1988), cercetător științific la Institutul de Economie al Academiei Române (1979-1990), secretar de stat la Ministerul de Finanțe (1992) și economist -șef al BNR (1992-). Președinte fondator al Institutului Român pentru Liberă Întreprindere (1990-) și al Societății Române de Economie (1992-).
În 1990-1995 a avut stagii de cercetare la Universitatea Harvard, Centrul Woodrow Wilson (Washington), FMI și Colegiul NATO (Roma). A ținut prelegeri la universități și instituții academice din SUA, Anglia, Germania, Italia, Franța. Este membru al mai multor organizații științifice internaționale. După 1989 i-au apărut trei cărți și numeroase din studiile sale au fost publicate în străinătate.

„Europa în balanță” (BERTRAM 1995)

Christoph Bertram, Europa în balanță, traducere Ioana Ieronim și Adriana Tudor (Washington 1995), Clavis, 1996

5 Prefață de Lawrence S. Eagleburger

7 Cuvânt înainte

9 Introducere 
14 Acționăm acum sau așteptăm să vedem ce se întâmplă?

19 1. Confruntarea cu incertitudinea
19 Pericole și reacții
22 Stabilitate prin stabilizarea instituțiilor
25 Alianța și Uniunea

29 2. O Alianță fără fond?
30 Criza existențială NATO
36 Abordarea minimalistă: muniție de rezervă
37 Tensiunile schimbării
41 Noua misiune: asigurarea păcii după războiul rece

45 3. Rusia și noul NATO
45 Ce fel de Rusie?
48 Ce loc va ocupa Rusia în Europa?
51 Un Forum NATO-Rusia
55 Și dacă Rusia spune „Niet”?

57 4. Europa de Est și noul NATO
57 De ce este necesară extinderea NATO
58 Limitele Parteneriatului pentru Pace
61 Definirea condiției de membru NATO
62 O chestiune de cronometrare
64 Implicații pentru Alianță
67 Țări care nu sunt încă membre și țări care nu vor fi niciodată

69 5. O Uniune cu probleme
70 Uniune incompletă
72 O comunitate pentru viitor?
74 Imperativul instituțional
79 Conferința interguvernamentală
80 O avangardă care împiedică regresul
81 Cuplul franco-german 
84 Un remediu riscant

85 6. Europa de Est și Uniunea Europeană
86 Parteneriatul pentru prosperitate
87 Piedici
90 Învingerea piedicilor

95 7. NATO și Uniunea Europeană
96 Identitatea de apărare a Europei
96 UEO: mai mult o problemă decât o soluție
99 Un NATO europenizat
101 Grupul central de apărare
102 Extinderea spre Est: separată, dar paralelă
104 Instrumente variate pentru variate probleme

107 8. Conexiunea atlantică
107 Interese fără structură
110 Numai lipsa conducerii?
111 Proiecte comune sau instituții comune?
113 Nici un test de urgență
114 De ce lipsa instituțiilor?
116 Nu monopol NATO, nu monopol UE
118 Acoperiș pentru mai multe case

121 Concluzie

124 Kenneth Murphy

coperta IV 

Europa în balanță este prima carte analiză care apare în România pe temele, azi fierbinți, NATO și Uniunea Europeană: secretele de funcționare și criza actuală din aceste două mari instituții; șansele țărilor din Europa Centrală și de Est, inclusiv ale României, pentru următorul deceniu; mai este Rusia un pericol pentru vecinii săi, în contextul dat?

Cartea lui C. Bertram este o pledoarie pentru extinderea NATO și lărgirea UE, ca soluție optimă pentru marile probleme ale momentului.

Christoph Bertram

Corespondent de politică externă la prestigiosul săptămânal german „Die Zeite”. A fost, din 1974, până în 1982, directorul Institutului Internațional de Studii Strategice de la Londra. Autorul unor lucrări substanțiale pe teme de securitate europeană și atlantică.

„Despre umor și ironie” (GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2, 15.

D. P. - Care considerați că poate fi eficiența socială a umorului, ironiei, satirei? Dar cea estetică?

G. G. - Un onorabil clișeu didactic ne vorbește și socotim că ne  va mai vorbi multă vreme despre ironie și umor ca despre mijloace de „îndreptare” a obșteștilor rele. Ca despre o „demascare” a lor (termen compromis de limba de lemn). Ce ar fi să considerăm ironia ca un factor mai semnificativ pentru subiect decât pentru obiect? Raportată la cel care o emite, exprimă disimularea. „Ironia este pudoarea umanității”, scria Jules Renard. Mai mult decât atât: este un procedeu dea introduce neantul, de a stabili între subiectul și obiectul atitudinii ironice o relație aneantizatoare, cu scopul de a ascunde „perfect” subiectul (vezi Jankelevitch).

D. P. - Apreciați că în literatura ultimelor generații simțul umorului, ironia, spiritul caustic pamfletar s-au devitalizat ori au căpătat o nouă calitate?

G. G. - E greu de apreciat. Fiind vorba de constante ale umanității, mi s-ar părea otios să fac observații de genul: cutare popor sau cutare epocă are mai mult umor decât altele. Aș risca să dovedesc... lipsă de umor.

D. P. - Se mai poate vorbi de literatură pur umoristică sau satirică, sau aceste componente au fost absorbite în proza și poezia ultimilor 15-20 de ani?

G. G. - Cu aceeași precauție cu care se cuvine a ne pronunța în genere despre umor și ironie, aș socoti că în perioada sintezelor ori măcar amalgamărilor de tot felul, cunoscută sub numele (pentru mine, mărturisesc, iritant) de postmodernism, ele sunt mai curând „absorbite” decât în stare „pură”. Un exemplu de comic ridicat în înalte vârtejuri fantaste sau topit într-o fascinantă vervă eseistică îl reprezintă opera lui Witold Gombrowicz. La noi, Marin Sorescu e un nou Topârceanu trecut prin ceva absurd, iar Mircea Cărtărescu e un virtuoz al unei intertextualități programatice, care nu e decât o formă de ironie tehnică.

D. P. - Considerați ironia o formă inconsistentă a spiritului uman, ca Hegel, sau dimpotrivă?

G. G. - Nu numai Hegel suspecta ironia și umorul de inconsistență, ci și alte ilustre spirite. Fr. Schelling: „nimicirea în sine a oricărei independențe a unui conținut obiectiv, precum și nimicirea coerenței forme în sine ferme, coerență fată de acest conținut”. Goethe: „îndată ce abundă devine un simplu surogat”. Blaga: „ca atitudine înseamnă o identificare cu simțul comun”. Nu cred că ar fi înțelept a-i contrazice. Ironia ni se înfățișează ca o mască, un refuz, o fugă, o nimicire și o autonimicire, deci, în esența sa, ca o negativitate. E o reducție prudentă a spiritului în fața neantului care e mimat. Misterul ultim e (în)conjurat cu pași dansanți, cu gesturi bufe ce se exprimă doar pe ele însele.

D. P. - Unde ar avea astăzi societatea românească nevoie mai mare de ironie: în literatură, în presă, în fiecare din noi ca autoironie?

G. G. - Pretutindeni și nicăieri. Ironia e un lux, e o gratuitate pe care ne-am putea-o îngădui mai curând într-un răstimp de stabilitate și armonie decât într-unul de frământare și discordanțe. ironie, ci de una de gravitate. oare întâmplător Caragiale, Urmuz, Ionescu apărut drept poduse ale unei perioade de înflorire? Azi, zeflemeaua grosă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. Batjocura a devenit o hrană a noastră zilnică.

D. P. - Cât de adevărată considerați că este expresia „ironia soartei”?

G. G. - Mi se pare „adevărată” doar în gradul în care noi ne permitem a ironiza soarta. Acea incomensurabilă forță căreia i se supuneau și zeii ne dă voie, uneori, s-o supunem măsurilor noastre omenești, s-o atingem cu floarea unei imagini.

D. P. - Care apreciați că sunt transformările în ce privește simțul umorului, ironiei, spiritului satiric, pe care ultimele cinci decenii le-au indus românilor?

G. G. - Întrucâtva am răspuns mai sus. Aș putea adăuga doar că instrumentul ironiei, în calitatea sa de suspendare a „conținutului”, pare a se accentua, câteodată, din motive politice, adică într-un regim opresiv sau dominat de sechelele opresiunii. La unii pentru a-și ascunde reflecția și afectele de teama persecuției, la alții pentru a-și ascunde intențiile imorale și agresivitatea brută. În atari împrejurări, avem de-a face, pe de o parte, cu un umor excesiv de elaborat, de filtrat, nu doar pentru a se exprima pe sine, ca „artă”, ci și pentru a dejuca vigilența diferitelor instanțe ale cenzurii (Bulă e un dulce copil al „epocii de aur”, un „decrețel”), iar pe de altă parte, cu un umor ale cărui porniri grosiere și resurse limitate sunt însoțite îndeobște de unul involuntar, mult mai reușit, al demagogiei, nu o dată semidocte, ce se vrea luată în serios.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1995)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, iunie-iulie 1995

*

Primăria și Școala Generală din comuna Greci au organizat, cu sprijinul Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, o întâlnire cu membrii redacției revistei „Tomis” și Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Cu acest prilej, a avut loc lansarea antologiilor de proză, Vânzătorul de enigme, și de versuri, Fereastra dinspre mare, editate de revistă. Au participat scriitorii: Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Sorin Roșca, Dan Perșa.

*

Vineri, 16 iunie, la librăria „Eminescu” din Constanța, au fost lansate volumele: Alte Americi de Norman Spinrad și Copiii lui Faraday de N. Lee Wood, în prezența autorilor americani. Dacă Spinrad este cunoscut publicului românesc grație romanelor Solarienii, Mașinăria Rock and Roll, Visul de fier, publicate în colecția Nautilus a Editurii Nemira, Wood și-a lansat cartea în premieră mondială. Autorii americani au sosit în orașul de pe malul mării la invitația Clubului SF - MTC, realizat de Iulia Pană. Organizatori au fost postul de televiziune MTC și SC Libri Maris. Autorii și cărțile au fost prezentați de scriitorii Florin Șlapac, Dan Perșa și de directorul MTC Haralambie Beizadea.

*

Numărându-se printre invitații simpozionului „Scriitori români din întreaga lume”, organizat de Uniunea Scriitorilor la Neptun între 5-10 iunie, scriitorul român Pavel Chihaia, care trăiește la Munchen, a fost oaspetele redacției revistei „Tomis” și a dialogat cu câțiva dintre membrii Filialei. Au luat parte la acest colocviu de suflet: C. Novac, N. Motoc, F. Șlapac, Arthur Porumboiu, Ovidiu Dunăreanu, Sanda Ghinea, Nicolae Necula, S. Roșca, D. Perșa, Șerban Gheorghiu, Corina Apostoleanu.

*

Poetul Ion Codrescu a fost distins cu mențiunea de onoare a Concursului Internațional de Poezie „Matsuo Basho”, desfășurat în Japonia cu ocazia aniversării a trei sute de ani de la nașterea celebrului poet din arhipeleagul nipon.

*

Duminică, 11 iunie, la Muzeul de Artă Constanța, a avut loc lansarea volumului Viața în direct (Editura Leda) al tânărului poet Valentin Busuioc, membru al Societății de Haiku din Constanța. Și-au exprimat opiniile: consilierul editorial profesor Valentin Sgarcea, I. Codrescu, profesor Olga Duțu, profesor Florina Popescu.

„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1995, iunie-iulie

*

Ca recunoaștere a incontestabilelor sale merite pe tărâm științific, conf. univ. dr. Vasile Sârbu a fost primit  ca membru activ al prestigioasei Academii de Științe din New York, onoare de care nu se bucură decât puțini români. Dedicând diploma primită primei promoții de absolvenți ai Facultății de Medicină și Farmacie din Constanța, V. Sârbu a făcut un gest care îl onorează.

*

Cotidianului „Cuget liber” i-au fost conferite placheta omagială și diploma de onoare a Federației Naționale a Revoluționarilor din România, în semn de recunoștință pentru activitatea depusă în slujba promovării și apărării idealurilor Revoluției române din Decembrie 1989.

*

Marele Stat Major al Marinei Militare și Cercul Ofițerilor din Constanța au făcut un gest deosebit față de copiii cu handicap fizic și mental, găzduind în ziua de 1 iunie 1995 un emoționant spectacol organizat de Societatea „Caritatea” a handicapaților din județul Constanța. O sală plină a aplaudat pe parcursul a două ore pe micuții artiști și pe invitații acestora, copii și elevi ai Grădiniței nr. 12 și ai Școlii Generale nr. 8, precum și pe membrii trupei de dans „Fan Club Michael Jackson”. Felicitări marilor firme constănțene care au sponsorizat această admirabilă inițiativă!

*

A apărut primul număr al revistei „Universitarium”, editată de studenții Universității „Ovidius”, Facultății de Medicină și Institutului de Marină Civilă. Tânăra și ambițioasa echipă redacțională, căreia îi urăm mult succes în continuare, este coordonată de Alexandru Papadumitru.

*

Muzeul Marinei din Constanța a găzduit o expoziție de grafică, reunind lucrările artistelor plastice Georgeta Călin și Magdalena Cioară. Mesajul lucrărilor nu este doar o transfigurare a realității, el intenționând a fi o meditație spirituală de avangardă. 

*

La Festivalul Filmului Religios „Lumină din lumină”, ediția a II a, organizat la Curtea de Argeș, filmul video realizat de Centrul Creației Populare „Teodor Burada” din Constanța a fost distins cu premiul I. Intitulat „Izvorul creștinismului”, filmul prezintă lăcașul de cult din apropierea comunei Ion Corvin, primul monument de cult creștin din România, cunoscut sub denumirea Grota Sfântului Andrei. Felicitări echipei din care au făcut parte C. D. Mazilu, consultant, și Costin Antonescu, realizator.

*

Asociația Filateliștilor „Tomis” Constanța și Liga Navală Română, filiala Constanța, au organizat cu prilejul Centenarului Flotei comerciale maritime moderne române o amplă expoziție de filatelie, cartofilie și maximafilie. Între expozanți remarcăm pe Viorel Lipovan, Doru Ionescu, Valeriu Sima Francisc Hosciuc, Virgiliu Moroianu, Titu Nicolaescu și Tiberiu Petrilla.

*

Absolventă a Școlii de Arte din Constanța, promoția 1980, la clasa maestrului Mihai Vătămanu, talentata artistă plastică Maria Goșoiu a deschis o nouă expoziție  personală, găzduită de Galeriile „Amfora”. Numerosul public prezent la vernisaj a apreciat deopotrivă admirabilele acuarele și uleiuri ale Mariei Goșoiu, cât și lucrările elevilor de la școlile generale 1 și 2 din Basarabi, între care am remarcat pe cele semnate de Oana Țarălungă, Flavia Curoșu, Cristian Buduroi, Cristina Dina și Florian Lupu.  

*

Firma „Darstel” SRL Constanța a organizat într-un cadru de excepție (complexul „Caraiman”), salonul Bingo Sport Mamaia, pornind de la ideea că organizarea acestui tip de joc într-un cadru improvizat poate prejudicia alte activități de ordin civic și administrativ. Nu lipsesc noutățile (tombola de 1 milion de lei în fiecare dimineață, câștiguri în autoturisme Oltcit săptămânal, Dacia Liberta bisăptămânal, Daewo lunar, jocuri cu taloane pentru elevi și studenți între anumite ore), dar marea surpriză pentru noi este că patronul acestui salon Bingo, Corneliu Baltă, este un împătimit iubitor de cultură și artă. Împreună cu un grup de tineri actori, regizori și oameni de cultură a pus bazele Fundației naționale de teatru experimental „Alternative”, pornind de la ideea că publicul constănțean merită un teatru elevat, spectacole de cea mai înaltă calitate artistică. Reținem afirmația că, dacă afacerile vor merge bine, implicația în fenomenul cultural a firmei „Darstel” și a lui C. Baltă va fi cu mult mai mare. Dacă așa stau lucrurile, îi urăm din toată inima mult succes și la mai mare!

Instaurarea comunismului ( ANALELE SIGHET 1995)

Instaurarea comunismului: între represiune și rezistență, Simpozionul de la Sighetul Marmației 9-15 iunie 1995, „Analele Sighet” nr. 2, editor Romulus Rusan

9 Alexandru Zub, Memorie și uitare: implicații istoriografice

Tema I:  Represiuni asupra țărănimii - moderator academician A. Zub

17 Nicoleta Ionescu-Gură (București), Starea de spirit a țărănimii în anul 1948

33 Gheorghe Onișoru (Iași), Propagandă și contrapropagandă: tema colhozului (1944-1949)

45 Mihai Gheorghiu(București), Cercetare asupra comunizării prin cooperativizare a satului românesc. Scopuri și metodologii posibile (Ipoteză)

52 Jardar Selm (Oslo), Câteva considerații cu privire la colectivizarea agriculturii în Europa de Est după cel de -al II lea război mondial

57 Tatiana Pokivaloiva (Moscova), Aspecte ale represiunii împotriva țărănimii în URSS și în România

62 Vasile Marina (Ujgorod), Colectivizarea în satele românești din dreapta Tisei (Ucrainei): metode și consecințe

66 Elena Șișcanu (Chișinău), Represiunile bolșevice împotriva țăranilor basarabeni între anii 1944-1948

Mărturii

75 Vasile Vetișanu (București), Un asasinat moral al țărănimii

78 Mircea Dumitrescu (București), Câteva repere în procesul colectivizării

81 Dumitru Pop-Roibu (Ieud - Maramureș), Ieudul- primul sat supus colectivizării în Maramureș

(...)

„Teatrul pe scurt” („TOMIS” 1995)

 O. D., Teatrul pe scurt, „Tomis”, Constanța, iunie-iulie 1995

*

Între 7-14 mai, în organizarea Teatrului de Nord din Satu Mare a avut loc cea de a patra ediție a Festivalului Internațional „Teatru-Imagine” „Dramaticul” constănțean  a prezentat spectacolul „Trei jobene” de Miguel Mihura.

* 

La sfârșitul lunii mai, în cadrul unui ambițios program educațional pentru tineret realizat în colaborare cu Theatre Center din Londra, o delegație - alcătuită din actori ai Teatrului Dramatic, un scenograf și un secretar literar - a făcut o călătorie de documentare în Anglia.

*

Cea de a treia premieră a acestei stagiuni pregătită de Teatrul Dramatic este spectacolul „Moartea unui comis voiajor” de A. Miller. Regia: Tudor Petruț. În distribuție: Lucian Iancu (rolul titular), Ana Mirena, Eugen Mazilu, Liviu Manolache, Radu Niculescu, Lică Gherghilescu, Titus Gurgulescu, Iulian Enache, Mirela Klein, Alice Cojocaru, Marian Bucur, Scenografia: Radu Alexandru.

*

În faza de lecturi la masă se află spectacolul „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” de Horia Lovinescu. Regia: Gheorghe Jora. În distribuție: L. Iancu, Vasile Cojocaru, R. Niculescu, M. Klein. Cu acest spectacol Teatrul Dramatic Constanța s-a înscris la Festivalul Dramaturgiei Românești - Autor 95, ce se va desfășura la Timișoara în octombrie.

*

La începutul acestei luni au început pregătirile pentru spectacolul de teatru antic „Penthesileea, regina amazoanelor” de H. von Kleist. Regia: Cătălina Buzoianu. Scenografia: Marcel Chrinoagă.

*

La invitația Teatrului de Păpuși Constanța, în perioada 9-14 mai, trupa Teatrului de Păpuși Pannalal s din Elveția - trupă compusă din Tina și Michel Peret-Genti, pregătită în India și cu un repertoriu influențat de artele tradiționale asiatice - a prezentat la Constanța, Năvodari și Mangalia reprezentații cu spectacolele „Homo circus sau Circul în vârful degetelor” și „Cei șapte frați”.

*

Cea de a doua premieră a stagiunii în acest teatru este „Stan Bolovan”, o dramatizare după I. Slavici. Regia: Maria Mierluț de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș.

*

Cu prilejul celei de a 10 a aniversări a „Muzeului elvețian al păpușii” - ce are loc în această lună - Teatrul de Păpuși Constanța a dăruit prestigiosului așezământ cultural o păpușă dintr-un spectacol inspirat de o poveste de I. L. Caragiale. Astfel, printre exponatele muzeului, care numără păpuși din toate colțurile lumii, va fi reprezentată și arta păpușărească din România.

*

În perioada 21-24 iunie, Teatrul de Păpuși Constanța a participat cu spectacolul „Fetița cu chibrituri” la Festivalul Internațional al Spectacolelor Teatrelor de Păpuși pentru adulți de la Pecs - Ungaria.

*

Între spectacolele de operă și balet ale acestei stagiuni, precum „Trubadurul” de G. Verdi, „My Fair Lady” de  F. Loeve, „Văduva veselă” de F. Lehar, „Bal mascat” de G. Verdi, „Carmen” de G. Bizet, „Soldățelul de plumb” de D. Capoianu, „Mowgli” de A. Gradski, liricul constănțean a introdus o nouă premieră de succes: „Vînzătorul de păsări” de K. Zeller. Regia: Gheorghe Bărbulescu. Dirijor: Adrian Stănache. Scenografia: Șerban Jianu. Coregrafia: Rodica Raicu-Uretu. Cor: Lucian Dumitru. Soliști: Radu Popescu, George Tirea, Niculina Cârstea, Sofronie Cadariu, Iuliu Pușcașu, Lucian Roman, Mihaela Rotaru, George Jard, Marga Andriescu, Carmen Luca, Gabriela Tatiana Găbăleanu. Pregătirea muzicală: Silvia Ciorei. Regia tehnică: Paul Lăcătușu.

„Modernism și postmodernism în arhitectură” (CREȚESCU-VOINEA 1995)

Ioan Crețescu-Voinea, Modernism și postmodernism în arhitectură, „Tomis”, Constanța, iun.-iul. 1995, p. 1, 2

Așa numită arhitectură modernă a secolului XX a respectat reguli și definiții foarte precise, și ea a lăsat o amprentă ineluctabilă asupra lumii noastre edilitare. Întregul fenomen este supus astăzi unor atacuri vehemente, iar valoare sa este pusă la îndoială. Afirmația că „arhitectura modernă este defunctă” e acum la modă. Din ce în ce mai des ne este dat să auzim că ne aflăm deja în perioada postmodernistă. Nici una dintre regulile ce au guvernat perioada modernistă vreme de peste o jumătate de secol nu mai este valabilă. Această „contrarevoluție” constituie subiectul unor discuții aprinse purtate între arhitecți, istorici, teoreticieni și critici,discuții care vor influența fără îndoială aspectul edificiilor ce vor fi construite în viitor și care, de aceea, prezintă interes pentru noi toți.

Dar într-o epocă în care revoluțiile de toate felurile abundă, noi tindem să nu le mai acordăm importanța cuvenită. Cu toate acestea, schimbările produse în secolul XX în peisajul arhitectonic sunt poate cele mai radicale schimbări ce au avut loc în această perioadă. Noi am fost martorii unei expansiuni explozive și modificări radicale a centrelor urbane, care au devenit labirinturi de defileuri de oțel, sticlă și beton. Doar numele orașelor au rămas aceleași. Din punct de vedere tehnologic, nici una din aceste clădiri nu ar fi putut construită în alt secol, arhitectura modernă devenind automat stilul universal al secolului XX. Nu are importanță dacă acest stil place sau nu; el nu pare a fi avut nevoie de încurajarea sau aprobarea cuiva. Își mai amintește cineva cât de aprigă a fost lupta avangardei pentru acceptarea acestor idei revoluționare? Mai păstrează cineva în amintire acel devotament intelectual, fervoarea acelor propovăduiri? Farmecul acelor cercuri de oameni ce împărtășeau această nouă viziune? Valul de indignare cu care au fost întâmpinate primele construcții „moderne”? Acele prime controverse asupra acoperișurilor plane? Acele expoziții menite să promoveze „the good design”?

Desigur, construcțiile moderne în sine conțin predici și învățături, dar, în retrospectivă, ele conțin și o bună doză de ironie. Astăzi nu mai putem fi siguri de nimic. Nu mai dispunem de principii general valabile, de unități de măsură sau idealuri sigur și universal aplicabile. Nu este surprinzător că principiile arhitecturii moderne - atât de sigure, de superioare, de binecuvântat cu revelația frumosului și adevărului - sunt astăzi ținta unor insistente atacuri. Este ușor de dovedit astăzi că acel cuceritor vid de mântuire prin design a eșuat. Este ușor să aduci dovezi de ignoranță, corupție și abuz, decât să-ți amintești esența viziunii și bunele intenții. Eșecurile arhitecturii moderne sunt atât de voluminoase și vizibile - noi le întâlnim la fiecare colț de stradă. Suntem conștienți de pierderile ireparabile pe care respingerea trecutului le-a adus orașelor noastre - demolarea nesăbuită a unor construcții de valoare istorică, lezarea prin dimensiuni exagerate a raporturilor firești existente în mediul ambiant, ignorarea și neglijarea acelei continuități caracteristice a culturii urbane.

Dacă țelurile arhitecturii moderne ar fi fost mai modeste, s-ar putea ca această mișcare să fi fost mai puțin vulnerabilă. Acele idealuri au fost formulate însă într-o perioadă de mare optimism în privința capacității omului de a perfecționa sa existență, sistemele sociale și politice și condițiile sale de viață în general.

Sub stindardul postmodernismului s-au unit un număr de tabere (a căror conviețuire nu este totdeauna armonioasă) cu cele mai diferite credințe, începând cu formaliștii, care reduc totul la abstracții universale de tipologie și semiologie, și sfârșind cu așa-zișii inclusiviști, care îmbrățișează fără alegere tot ce este tot ce este istoric și tot ce este ambiental. Disputele continuă ad ennui, iat uneori ad nauseam, numitorul comun al diferitelor școli de gândire fiind doar credința că modernismul aparține trecutului. Tendința predominantă este de  respinge integral modernismul drept o aberație temporară. Dintre aceste critici, unele sunt sincere și reprezintă ritualul anevoios de încheiere a unei epoci arhitecturale; altele nu sunt decât modă - cel mai nemilos vehicul al transformărilor. Pasiunea repudierii se răspândește epidemic.

Ca mișcare, arhitectura modernă dă semne de bătrânețe; la urma urmelor, ne referim la o perioadă ce ocupă o parte a secolului XIX și cea mai mare parte a secolului XX. Această mișcare este destul de veche, pentru a putea prezenta un volum de realizări impresionante și un stil caracteristic care ocupă deja un loc precis în istoria artelor. Ea a parcurs desigur un proces de transformare, căci natura artei nu este statică. Volumul lucrărilor este suficient de mare și prezintă suficientă continuitate pentru a conține acele succese și eșecuri care fac posibilă analizarea și evaluarea. O mișcare atât de amplă, care a persistat atât de mult timp nu poate fi o eroare globală. În timp ce adversarii sunt preocupați de evidențierea tot ceea  ce a constituit eșec - fiecare hotărâre greșită, fiecare cusur de execuție - istoricii se află pentru prima dată într-o poziție prielnică unei analizări obiective a acestei lungi perioade de activitate arhitecturală în ansamblul ei. Pentru un teoretician, aceasta este, desigur, o poziție demnă de invidiat.

Este mult prea trivial a formula atacuri bazate în exclusivitate pe greșeli. Arhitectura modernă este un imens, fascinant și incontestabil fait accompli, egalat doar de foarte puține perioade de magnitudine creatoare comparabile în istoria civilizației umane. Această perioadă a cuprins somități ce se cer comparate cu protagoniștii cunoscuți ai celorlalte perioade de mare creativitate; Alvar Alto, Le Corbusier și Mies van der Rohe ocupă deja un loc de onoare în istoria artelor.

Cred că cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea stării actuale a arhitecturii sunt calificate ambiguu, curios și dezordonat. Într-o asemenea situație este greu a detecta valorile reale. Majoritatea noilor idei nu-și găsesc materializarea în cadrul peisajului urban; ele continuă să populeze cu precădere paginile revistelor de specialitate și să fie discutate în cadrul simpozioanelor. Dar toate aceste inițiative generează un volum surprinzător de energie. Acesta este genul de ambiguitate ce pare a fi caracteristic pentru acele importante și anevoioase faze de tranziție de la o epocă la alta.

Dorința de a remodela lumea este treptat înlocuită cu dorința de a remodela arta. Trecerea de la activismul social al arhitecților din deceniul al optulea la intensele preocupări ezoterice ale celor din deceniul actual constituie fără îndoială o mutație traumatică. Întrebările fundamentale privind rolul arhitectului în societatea contemporană și răspunderea sa față de aceasta continuă să rămână fără răspuns. Dacă noi insistăm însă să ne concentrăm asupra greșelilor trecutului recent, arhitectura timpurilor noastre va fi și ea un eșec. Este greu de apreciat în ce măsură arhitecții ar purta vina unui asemenea eșec. Creațiile lor sunt condiționate într-o foarte mare măsură de condiții, concepții, deziderate și restricții pe care ei nu le pot influența. Este foarte probabil că aspectul mediului nostru arhitectural este cel pe care îl dorim și pe care îl merităm.

Gh. Funar, primarul Clujului, versus minoritatea maghiară în 1995 („TELEGRAF” 1995)

Liviu Tramudana, „Orașul Cluj a devenit capitala extemismului antimaghiar, datorită primarului Gheorghe Funar”, „Telegraf”, Constanța, 29.05.1995

După ce problema minorităților din România s-a aflat în atenția celor 40 de miniștri de externe reuniți joi la Paris pentru lansarea „Planului Balladur”, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa l-a trimis vineri la București pe Jaab De Foope Scheffer, asistent neoficial al Înaltului Comisar CSCE pentru minorități. Misiunea sa este abordarea „problemelor” culturale ale minorităților din România. El a vizitat Clujul, unde a fost primit de Bodo Barna (UDMR), care i-a prezentat problemele legate de retrocedarea tuturor bunurilor culturale bisericilor și mănăstirilor ungurești  naționalizate în 1948. Barna a declarat: „UDMR nu se va întoarce în Consiliul Minorităților, deoarece acesta este un instrument al Puterii”. Se încearcă crearea unui Consiliu Civic al Minorităților, care se preconizează că va funcționa ca un Parlament al Minorităților. De Foope Scheffer s-a întâlnit apoi cu Doina Cornea și Octavian Buracu, președintele Asociației de dialog intertenic. D. Cornea apreciat:„ Problema minorităților naționale trebuie privită într-o perspectivă generală, a problemelor de ansamblu care există azi în România”. Buracu a declarat că „orașul Cluj a devenit capitala extremismului românesc antimaghiar datorită primarului Gheorghe Funar”. S-a menționat că Primăria Cluj creează „probleme” și Forumului Democrat German, căruia i s-a reziliat contractul de închiriere a spațiului, i-a tăiat apa și energia. Demnitarul olandez va mai vizita Oradea, Tg.Mureș și Brașov.

Cititorul la sfârșitul mileniului II (PETRAȘ 1995)

Irina Petraș, Gânduri despre cititor și nu numai..., „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.

„Plus que de chair /Il se veut d ecriture”
Alain Bosquet

Nu omul, Cititorul. Cel care își trage iar și iar, veșnic flămând scaunul la buza prăpastiei să asculte o poveste (F. Scott Fitzgerald). Cititorul, condamnatul, crede M. Eliade, dar ce minunată condamnare: să-și procure revelațiile prin cultură, prin cărți în exclusivitate. Cu prețul uriaș și nebănuit de primejdios al îndepărtării de natură, cititorul se abandonează bibliotecii. O vede ca un paradis, alături de Borges, ori labirint cu toane malefice ca-n Il Nome della rosa. I se supune, acceptă regulile jocului. Sfântul Augustin, singur într-o încăpere, murmurând pentru sine cuvintele dintr-o carte deschisă în mâini, inaugura era bogatei solitudini a lecturii. De aici înainte omul se va căuta pe sine și lumea întorcând pagină după pagină cu sentimentul tot mai acut al participării la un act inițiatic. Gutenberg va face ca fenomenul să capete proporții de masă. Boala câtorva aleși se transformă în epidemie. Cea mai benefică dintre epidemii. Una prin care omenirea însăși poate spera să atingă ordinea și armonia unui stup. Doi oameni, străini, trăind la mii de kilometri unul de altul, citesc și recitesc aceeași carte. Se regăsesc în ea, află între paginile ei resurse suficiente să privească viitorul în față. Întâmplarea valorează cât cea mai prietenească strângere de mână!

Cititorul merge pe jos, încet și sigur, asemeni pedestrașului lui Cioran. Așa a cucerit o lume și tot astfel o poate păstra. Civilizația atomică, gata să se autodistrugă prin sat precum cavaleria romană, poate fi ținută în frâu prin lectură. Cititorul este în măsură să apere viața fiindcă mintea sa e vie. Cititorul se asemănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărți pe cel din fructe și spice. Sunt amândoi simboluri ale vieții, ale rodului, garanții pentru perpetuare a speciei umane.
Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărțile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, faguri fără miere, ultimul cititor va fi fost ucis și planeta va fi a maimuțelor.
Sfârșitul de veac XX e încă unul al lecturii, chiar dacă se lansează, pe mici și mari ecrane, din când în când, câte un „de profundis”. Și, atâta vreme cât mai există Cititorul, nu e totul pierdut pierdut.

Într-o carte despre era personalizării - alt nume, mai propriu, poate, pentru postmodernism  - (este vorba despre L era du vide a lui Gilles Lipovetsky), omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existențe. O ofertă uriașă și derutantă, o explozie a informației la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecție obligatorie. Omul este înainte de toate cel care alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile. Mă gândeam citind-o că două, cel puțin, sunt datele staturii sale pe care omul postmodern nu le poate alege, ci îi sunt impuse: apartenența etnică și muritudinea. Revenind asupra gândului dintâi, corecturi însemnate ale perspectivei mi s-au părut necesare. Muritutdinea este o fatalitate, dar numai viața, prin tot ce face împotriva morții, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificația. Absolutul ei este relativizat de forța creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege în schimb cum să trăiască în ciuda morții asumându-și limitările acesteia, subminându-le.

Pe de altă parte, apartenența etnică poate fi considerată și ea o fatalitate. Importanța care se acordă în vremea din urmă, pretutindeni, diasporei e semnul acestei recunoașteri. Oricâte ajustări ai aduce ființei tale, ea păstrează însemnele apartenenței la o etnie. În era postmodernă, mai mult ca oricând, a ști înseamnă a-ți aduce aminte și a fi înseamnă a avea memorie. Prezentul nu se întrupează decât prin tot ce s-a conservat din tot trecutul. El este o răsfrângere a „bibliografiei” existențiale atât la nivel de individ, cât și la nivel de popor. Etnia nu este o fatalitate, constructivă prin simpla ei proclamare. Nu are sfințenie apriorică și nu reprezintă o soluție prin exaltarea ei verbală. Ești român prin cunoașterea și recunoașterea autorității unui trecut cultural și prin înfăptuirea pe care i-o adaugi. Ești român prin fapta ta specifică deschisă către lume. Prin ceea ce E. Lovinescu numea „a-ți fixa sufletul”. În absența unei memorii culturale constructive se ivește primejdia mesianismului rasial, acel „fenomen disgrațios și mătăhălos” respins de L. Blaga. Cu alte cuvinte, apartenența etnică este și ea, în cele din urmă, o chestiune de alegere. E o latentă, inoperantă altminteri decât prin realizarea ei conștientă, prin actualizare responsabilă și atentă la conexiuni. Trecutul unui neam, oricât de glorios, nu justifică, în mod automat, prezentul, ci-l construiește dacă memoria colectivității etnice știe să acționeze seminal. Nu încremenirea sub faldurile trecutului poate asigura consistența prezentului etnic (național), ci acel „zbor cu spatele” al îngerului lui Walter Benjamin. Îți aduci aminte, deci ești. Recuperarea trecutului nu înseamnă idealizarea lui, ci trăirea responsabilă în prezent conștient de rădăcini, fondat și cu temei.

Alain Finkielkraut - autorul Înfrângerii gândirii - era întrebat, de curând, cum vede noua Europă. Lucid, atrăgea atenția asupra pericolului instaurării unui nou „vis american”. Invocarea entuziastă a unei Europe noi și unite nu reprezintă soluția. Cel puțin deocamdată. Europa este alăturare și întrepătrundere de culturi naționale. Să negi acest lucru prea devreme să anulezi esența însăși a Europei. Estul european poate rata o șansă rară dacă nu va ști să fructifice prețuirea culturii prin care a rezistat decenii în șir. Nu farduri apusene vor putea salva bătrânul continent. Economicul nu are memorie și deci nu poate fi. Cultura, în schimb, este. Încă o vreme de acum înainte ea se va mișca în cadre naționale, oricât de planetară este exploatarea informației. Și,atunci, apartenența etnică este o răspundere și un răspuns. Și ea înseamnă alegerea de a fi.

Cititorul, cel-ce-gândește-singur, n-a fost niciodată sclav. El celebrează cartea - speculum humanae salvationis - adică eliberarea ca proces, nu ca împlinire. Principiul cunoașterii actuale - „Omul devine ceea ce vede” - l-aș citi astfel: „omul devine ceea ce citește”. Și, în hățișul editorial actual, aș relua îndatorirea continuă în programul ASTREI transilvănene: să ne dea o mână de ajutor publicul cetitor, arătându-i cărarea cea bună, ca cetitorul să nu se dea cu capul de gard, cetind toate năzbătiile”. Cei „buni conducători de carte” - scriitori, editori, profesori - au, vorba lui Eminescu, de „combătut întunericul”.
În Evul Mediu, funcționa o lege potrivit căreia știutorii de carte nu puteau fi omorâți! Să ne fie, oare, la îndemână să devenim nemuritori în vreme ce ne trecem cu ochii lipiți de seriale TV și benzi colorate?!

(SCHWARZ 1995)

Gheorghe Schwartz, Apocalipsa cifrei rotunde, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.

Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce  se știe că  la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește  nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o  parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.

Cartea ca expresie a spiritului uman (DAN 1995)

Vasile Dan, Un pseudonim al intimității, „Tomis”, Constanța, XXX, % (298), mai 1995, p. 4.

Cartea, în sensul actual, al cuvântului, a apărut ca un efect pur tehnic, ca o invenție, ca o sofisticare a comunicării și totodată ca o formă mai eficientă de răspândire și conservare  a informației. După cum se vede, ea își conține, deodată cu atuul, și punctul slab: în momentul în care ingeniozitatea tehnică o va face caducă - și acesta  sosit demult, odată cu audiovizualul - ea, încet, încet, va muri.
Ce ne facem dacă prin „carte” nu se înțelege doar încorporarea tehnică, prin tipar, a unor valori spirituale (gândirea ori literatura)? Dacă ea are și o altă valoare - una simbolică, infinită ori măcar potențială - și nu, una clară, finită, obiectuală, deci perisabilă? Dacă ea întreține cu cititorul - prin tăcerea, complicitatea și pasiunea lecturii - un alt tip de relație care transcede pur și simplu captarea informației, a artei, a ideilor etc? Dacă ea - vreau să spun- a devenit un partener de neînlocuit  al lectorului, o oglindă în care din când în când să se privească în față? O formă a interogației esențiale? „Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit” - se pare că strigătul mut al Sfântului Augustin se potrivește de minune cărții. Cei care au găsit-o caută în continuare, indiferent cât de tentante, performante tehnic, strălucitoare în formă ar fi mediile audiovizuale.
Cartea este un pseudonim de neînlocuit al intimității noastre. Adică al spiritului.

Cartea la sfârșitul secolului XX (MUREȘAN 1995)

Dumitru Mureșan, [Cartea], „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1.

Astăzi ca și ieri, printr-un straniu paradox, în contradicție cu aparențele multicolore ale standurilor și librăriilor, cartea este în multe privințe interzisă. Mai ales cărțile opoziției sunt socotite de-a dreptul indezirabile. Dar cartea este interzisă și de înseși prețurile ei piperate. Este interzisă de cavalcada evenimentelor, de agitația și fuga cotidiană care nu ne mai dă zăbava necesară lecturii. Privind ceea ce se întâmplă în interiorul organismului social grav bolnav, cartea pălește. Biblioteca altădată vie pare o colecție de obiecte frumoase, dar moarte. Amurgul „galaxiei Gutenberg” anunțat într-un best-seller în anii 60, ai optimismului științific pozitivist pentru „era electronică” de Marshall McLuhan pare să se confirme. (...)

Cartea la sfârșitul mileniului II („TOMIS” 1995)

Redacția Tomis, Cartea, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1, 15

În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare  a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă  și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme  de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?

Cartea versus dischetă în anii 90 (BUCUR 1995)

Romulus Bucur, Cartea sau discheta?, „Tomis”, Constanța, XXX, 298, mai 1995, p. 1, 6

Un prieten (persoană însemnată, coordonator de programe Soros în domeniul artelor plastice), văzîndu-mă la lucru în fața calculatorului, m-a întrebat, un pic malițios: „Romulus, spune drept, ce iubești  tu mai mult, cartea sau discheta?” „CD-ROM-ul”, i-am răspuns fără să clipesc.
După care am căzut pe gânduri. CD-ROM standard poate conține o enciclopedie. Encyclopedia Britannica ocupă un corp de bibliotecă. Deci, pereții mei tapetați cu cărți ar încăpea într-un buzunar și, dacă aș vrea, aș putea avea asupră-mi întreaga bibliotecă (spre deosebire de Kien, personajul lui Canetti, care și-o plimba pe rând în servietă). Cu condiția să am dotarea tehnică necesară (calculator suficient de puternic și CD-ROM), să nu-mi pese de eventualele consecințe asupra sănătății mele și să fiu gata să renunț la mici plăceri cum ar fi acea de a citi în pat, de a pune cartea jos pentru a lua alta, eventual încă una, de a răsfoi la întâmplare.
Sau de a sta la masă, în sala de lectură, de a face fișe conspecte etc. (Mai de curând, Eco, nostalgic față de acel moment al tehnologiei, povestea de fotocopiile pe care le face în bibliotecă, cu scopul de a le citi comod acasă, și care sfârșesc depozitate în dosare și, bineînțeles, necitite).
În fond, problema se reduce la plăcerea lecturii versus utilitatea ei. La a considera sau nu cartea drept un simplu suport, un modest vehicul al informației. Aceeași informație pe care ne-o putem pune și în cazul altor lucruri utile: hainele, care ne protejează împotriva adversității mediului, locuința, care, pe scară mai mare, îndeplinește același rol, hrana, care ne menține în viață etc. Nu intră în discuție acum faptul că această plăcere este sau nu de domeniul esteticului.
Revenind la carte, că de acolo am pornit, cartea utilă - enciclopedii, manuale, tratate etc - mi se pare condamnată. De multă vreme nu mai putem ține pasul cu ritmul de apariție al noutăților și, probabil, va trebui să ne lăsăm pe seama calculatoarelor care să rezume, să indexeze, să alcătuiască bibliografii de specialitate. sau să ne resemnăm să citim la întâmplare, conștienți de exhaustivul, chiar într-un domeniu hiperspecializat, e de domeniul utopiei. Și să ne bazăm și pe alte metode de asimilare a cunoștințelor decât lectura.
Când ajungem la literatura beletristică, însă, e greu, dacă nu imposibil, de făcut previziuni. Există convenții strict literare, atât în poezie, cât și în proză. Lucruri pe care ochiul le preia pentru a le restitui urechii sau ochiului imaginativ, interior.
Lucruri pe care nici o imagine cinematografică, acum, în plină invazie a audiovizualului, nu le poate traduce fără rest - să zicem, titlurile de copertă sau comentariile auctoriale sau monologul interior.
pe care nici o imagine (pictorială, fotografică) și nici o muzică nu le pot exprima, pentru că doar limbajul este, în același timp, suficient de precis și de imprecis.
Vor rămâne acestea apanajul cărții - atât de fragilă la intemperii și la acțiunea distrugătoare a omului, atât de voluminoasă și incomodă ca spațiul de depozitare, sau se va inventa un alt suport capabil, totodată, să nu ne șocheze prea tare habitudinile dobândite în câteva sute de ani? Sau, totuși, va intra literatura  în desuetudine (împreună, repet, cu celelalte arte tradiționale), așa cum au intrat - pe moment? - segmente ale ei? Nicolae Manolescu, referindu-se la serialul SF Star Trek, făcea remarca inapetenței pentru artă a echipajului navei Enterprise. Între timp. filmul însuși l-a dezmințit - nu dau decât un singur exemplu: comandantul navei Picard, plecând într-o vacanță, își ia cu sine cărți, între care, nu altceva decât Ulysses. Ceea ce, pentru un simbol al agresiunii aproape victorioase a mass-mediei de consum, e un gest nemaipomenit. Și care ar trebui să inspire optimism.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1995)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, aprilie 1995

*

Pe data de 7 aprilie, la sediul Uniunii Scriitorilor (casa Mihai Sadoveanu), s-a ținut ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România. Ordinea de zi a întâlnirii a cuprins: Raportul Comitetului Director, informații privind structura filialelor, Proiectul bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 1995, Raportul Comisiei de Cenzori, Situația relațiilor externe ale Uniunii, Raportul Comisiei de Validare, Alegerea juriului pentru premii. Din partea Filialei Dobrogea au participat scriitorii Constantin Novac și Nicolae Motoc.

*

Sâmbătă, 15 aprilie, la Casa de Cultură din Mangalia, a avut loc lansarea antologiei de poezie contemporană Fereastra dinspre mare (prefața și coordonarea ediției Nicolae Motoc, texte îngrijite și note bio-bibliografice de Arthur Porumboiu, prezentarea artistică Sorin Roșca), editată de revista „Tomis”. Au vorbit despre carte și au acordat autografe poeții A. Porumboiu, Emilia Dabu, Elena Plămadă, Sorin Roșca, Iulia Pană.

„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, aprilie 1995

*

Aniversarea a cinci ani de la înființarea Universității „Ovidius” din Constanța a fost marcată printr-o emoționantă adunare festivă, la care au participat, alături de studenți și cadre didactice din localitate, delegații ale centrelor universitare din București, Craiova, Iași, Cluj, precum și prof. dr. Marie Squillante, prof. dr. Mireille Bellet și prof. dr. J. Cozic de la Facultatea de Medicină din Brest, Franța. Din partea autorităților locale a fost prezent domnul Gheorghe Mihăieși, președintele Consiliului Județean. Demn de menționat gestul domnului Petre Roman, semnatarul Hotărîrii guvernamentale de înființare a universității, care a trimis un mesaj de felicitare, dar de neînțeles atitudinea Ministerului Învățământului, care nu a catadicsit să trimită nici măcar un șofer sau o femeie de serviciu! Remarcabile intervențiile celor doi decani, Vasile Sârbu și Adrian Bavaru. Ca o confirmare a faptului, semnalat de domniile lor, că centrul universitar Constanța este pândit de pericole, iată că (...) Nazarcea a chemat din nou în judecată Universitatea „Ovidius”, revendicând încă și încă o dată terenul pe care a și început construcția campusului. Iartă-i Doamne, că nu știu pe ce lume trăiesc!

*

„Ars Medica Tomitana” este numele primei reviste universitare medicale dobrogene, al cărui prim număr a văzut lumina tiparului la Constanța, ci prilejul a cinci ani de la înființarea Universității „Ovidius”. Impresionează deopotrivă conținutul dens, de înalt nivel științific, precum și excepționalele condiții grafice, asigurate de editura Europolis și tipografia Europrint 94, grație sponsorizărilor efectuate de Fundația „Inimă și speranță”, SC Europolis 90 și Camera Medicilor din Constanța. Sincere felicitări domnului conf. dr. Vasile Sârbu, redactor șef, întregului colectiv de redacție, tuturor colaboratorilor din țară și străinătate!

*

A fost constituită Fundația „Mircea cel Bătrân”, asociație cu caracter non-politic și nelucrativ, având statut de asociație autonomă și independentă. În cadrul unei conferințe de presă organizate la Cercul Militar Constanța, dl. Petrică Gheorghiu, președintele noii Fundații, a precizat că scopul acestei asociații este de a promova și populariza marile valori ale neamului românesc, clasice și contemporane, din domeniile artei, culturii, științei și istoriei naționale, de a sprijini școala și biserica, precum și alte instituții cu caracter național. Între principalele obiective, menționăm încurajarea și sprijinirea tinerelor talente de excepție din domeniul creației literar-artistice și științifice, sprijinirea vieții culturale la sate, având ca scop revitalizarea caselor de cultură, înființarea unei edituri pentru tipărirea publicațiilor proprii și a altor reviste și tipărituri.

* 

„Salonul de Paști” se intitulează expoziția de sculptură și icoane organizată la Galeriile „Amfora” de către Inspectoratul Județean de Cultură și Școala de Arte, marcând debutul postum al sculptorului Ioan Paul Dorin Pop. Vom reveni cu o amplă cronică în numărul viitor.

*

Librăria „Eminescu” din Constanța a găzduit lansarea volumului „Doi poeți damnați. Constantin Oprișan și Ștefan Vlădoiu”, apărut prin grija Fundației „Profesor George Manu”, la editura bucureșteană Majadahonda.

*

La Cercul Militar Constanța a fost organizat simpozionul „84 de ani de la nașterea legendarului pilot Horia Agarici”. Au participat veterani de război care l-au cunoscut pe faimosul erou dobrogean, cadre militare, oameni de cultură și artă, ziariști. Singurul care a reușit să-și amintească în întregime cântecul „Agarici, Agarici, bagă spaima-n bolșevici” a fost prietenul nostru Geo Vlad! Cu memoria și vocea sa, parcă-l și văd mâine, poimâine, răcan prin Transnistria...

„Biblioteca francofonă” (CORDUNESCU 1995)

 Vera Cordonescu, Biblioteca francofonă, „Tomis”, Constanța, aprilie 1995

Ca o continuare a ajutorului umanitar constând în 44.000 de cărți și manuale pentru școlile constănțene, acordat în 1990, asociația Amis Sans Frontieres are, în primăvara anului 1994, inițiativa înființării la Constanța a unei Biblioteci francofone a Dobrogei spre a facilita accesul la cultura franceză a francofililor de pe meleagurile tomitane.

Partenerul român, un grup de intelectuali organizați în asociația Amis Sans Frontieres-România, găsește un spațiu în incinta Casei de Cultură a sindicatelor, menit să adăpostească 60.000 de volume și 12.000 de reviste în limba lui Voltaire, colectate în Franța și Belgia spre a fi donate constănțenilor.

Sosită la Constanța în decembrie 1994, donația franceză, estimată la 711.000 FF, cuprinde, în afara cărților, 711 metri liniari de etajere, două calculatoare IBM cu imprimantă, o mașină de scris electrică, două birouri, veioze, mese și scaune pentru bibliotecă.

În prezent, se întreprinde trierea, clasificare și inventarierea cărților, activitate realizată prin voluntariat de către membrii asociației Amis Sans Frontieres-România, fondul de carte urmând să fie programat pe calculator la sfârșitul lunii aprilie.

Fondul de carte (23 de tone reprezentând un volum de 53 mc și o lungime de șase ori mai mare decât cea a turnului Eiffel) conține literatură franceză și universală clasică, romane polițiste și de dragoste, enciclopedii, dicționare, albume, atlase, literatură de specialitate (medicină, pedagogie, drept, informatică, artă, tehnică), manuale școlare. Printre donatori se numără particulari, edituri (Larousse, Seuil, Bordes, Hachette, Gallimard), școli, biblioteci municipale (Toulouse, Limoges, La Villette, le Rhieu, Lichon etc).

Biblioteca francofonă, preconizată a fi deschisă publicului începând cu lunai mai, va fi inaugurată în perioada 15-17 septembrie, printr-iun ciclu de manifestări cuprinse în cadrul „Zilelor francofoniei”.

„O carte document” (CUCU 1995)

 Ștefan Cucu, O carte document, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Un fervent justițiar dobrogean, un Don Quijote modern, luptându-se de-o viață cu morile de vânt, este Gheorghe Bărbatu. Venit spre literatură din lumea științei, având un doctorat în domeniul gazelor și petrolului, Bărbatu nu are nici pe departe morgă academică, aulică. Pare, mai degrabă, un sublim „farceur”, un Nechifor Coțcariul de pe țărmul Mării Negre.

Având onoarea de a-i fi, înainte de Revoluție, coleg de catedră la un „celebru” liceu constănțean și mergând cu elevii pe tarla, la „muncă patriotică”, am asistat la niște scene absurde, care stârneau „râsu-plânsu”. Văzând că nu mai e nimic de făcut cu trepădușii Puterii, cu cei care controlau ca în sacoșele copiilor să nu se strecoare vreun ciorchine de strugure, vreun cartof sau vreun știulete de porumb, Bărbatu a rostit cu emfază și cu indignare, această frază memorabilă: „O să vă fac personaje negative în romanul la care lucrez, asta va fi răzbunarea mea!” De atunci și până la sfârșitul campaniei agricole, Bărbatu a împărțit în stânga și în dreapta, cu generozitate - neomițându-le nici pe îngrijitoarele de la ferma zootehnică - roluri pozitive și negative în acțiunea viitoarei sale cărți, care se afla în statu nascendi.

Rodul acestui travaliu îl constituie cartea document - impropriu numită „roman” - Memorii la morile de vânt, apărută în 1993 la Editura Gândirea Românească. Este, de fapt, un „fel de curriculum vitae”, dar scris nu pentru serviciul de „Cadre”, ci pentru posteritate.

Ca într-un „Cine-verita”, Bărbatu înfățișează tale-quale „felia de viață”, realitatea dură, needulcorată, lăsată în starea ei brută, fără să fie decât foarte puțin transfigurată artistic. Acest lucru este precizat în „Cuvântul către cititor”: „Acțiunea din Memorii la morile de vânt este inspirată din (...). Orice asemănare a personajelor cu persoane existente în viață sau care au trecut prin viață nu  este deloc <cu totul întâmplătoare>. Romanul se constituie într-un <remember> privind viața unui intelectual cu rădăcini adânc înfipte în pământul românesc. 45 de ani masacrat intelectualicește de teroarea ignoranților, a impostorilor și a timocraților, personificată generic prin „morile de vânt”, împotriva cărora a luptat cu o biată suliță: memoriile de protest!”

Stilul cărții se bazează pe oralitate, pe spontaneitate, căci Bărbatu scrie așa cum vorbește, fără să aibă exercițiul scripturalității, al scriiturii artistice. Dar, dacă lipsește acea techne aristotelică, acea ars pe care o recomanda Horațiu - prezentul volum creând impresia unui fermecător amatorism literar - în schimb, autorul se remarcă prin inteligență, umor și ironie amară. Este grăitoare această frază cu care se deschide primul capitol al cărții:

„Ca și ceilalți muritori, am fost născut în mod nedemocratic, deci a fi consultat dacă sunt sau nu de acord. Din spusele mamei reiese că la 20 noiembrie 1932, un imens glob de aramă a salutat, cu razele sale de solzi și lumini, primul meu strigăt de protest înregistrat pe malul Mării Negre, la Constanța, pe strada Ion Lahovary, la numărul 41.”

Volumul dă impresia strictei autenticități, autorul dând date reale din viața sa, extrase din „buletinul de identitate”. Urmărim cu interes firul unei existențe derulate în spațiul dobrogean și nu numai, etapele formării unui intelectual autentic, supus permanent servituților, umilințelor erei comuniste. Se află aici elemente, fișe de lucru ale unui „Bildungsroman”, lăsat în stadiu de embrion.

Dar cartea nu investighează numai spațiul dintre Dunăre și Mare, acțiunea ei derulându-se pe întregul  mapamond, în America de Sud și în Extremul Orient, Columbia, Japonia, Hong Kong, Viena, Passau, Paderborn. Bărbatu creează impresia unui picaro modern, hoinărind prin toată lumea, trecând prin numeroase peripeții, pe care le povestește cu mult umor, cu o anumită detașare, fără să „dramatizeze” prea mult lucrurile. Putem menționa acest pasaj în care autorul narează o scenă trăită la Bangkok, când, în timpul nopții, a zărit cu groază cum pe tavan se aflau o mulțime de șopârle, atârnând, precum sabia lui Damocles, deasupra capului său:

„Întors la hotel, m-am învelit etanș în cearceaf, după care am dat drumul la maximum aerului condiționat. Afară era o căldură marcată de termometru la 29 de grade Celsius. Privind tavanul, m-am înfiorat de spaimă. Zeci de șopârle dispuse pe tavan aveau ochii ațintiți asupra mea, astfel încât, în momentul în care un țânțar se așeza pe corpul meu, acestea să se arunce din înalturi, căzând apoi pe podea cu țânțarul în gură”.

Autorul reproduce în carte tot felul de documente: o scrisoare primită de la poetul Grigore Sălceanu și datată 24 februarie 1979 - deci, cu un an și ceva înainte de trecerea acestuia în neființă -,  câteva pasaje din revistele „Veac nou” (2/1982) și „Rumania de hoy” (11/1981), în care este comentată activitatea sa din Columbia. În volum sunt incluse și câteva cântece revenite din adâncurile memoriei autorului și din negurile istoriei: „Zece Mai va fi de-a pururi / Sfânta zi, căci ea ne-a dat /  Domn puternic țării noastre / Libertate și un regat”, „Trăiască Regele în pace și onor / De țară iubitor / Și apărător de țară!”, „A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolșevici”.

Fără să aparțină unui profesionist, unui virtuoz al scrisului, ci unui om de știință, care, aflat spre sfârșitul carierei sale, vrea să lase o modestă, dar vibrantă mărturie urmașilor, cartea Memorii la morile de vânt poate fi considerată o fotografie neretușată  a unei epoci, a unor destine individuale.

 

„Bursa manuscriselor” („TOMIS” 1995)

 ***, Bursa manuscriselor, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Uniunea Scriitorilor din România aduce la cunoștință tuturor celor interesați proiectul „Bursa manuscriselor”, menit să realizeze o inventariere bibliografică a producțiilor literare, nevalorificate încă editorial, din toate genurile beletristice, inclusiv traduceri. Banca de date care se va la dispoziția oricărui editor sau cercetător preocupat de soarta literaturii române contemporane presupune obligația autorilor înșiși de a-și prezenta, printr-un scurt referat, creația propusă editării. Pornind de la datele statistice aflate la dispoziția noastră, cele peste 2.000 de edituri înregistrate în țară, alături de aproximativ același număr de scriitori „omologați”, creează o premisă tentantă, dacă nu chiar favorabilă (un scriitor pe cap de editor sau invers!) de colaborare fructuoasă.

Așteptăm semnalele scriitorilor interesați, fie la filialele zonale ale Uniunii, fie la Secretariatul USR, Calea Victoriei nr. 115, București.