Revista „Tomis” din Constanța (MARIN 1997?)

 Lector univ. dr. Ileana Marin, „Tomis”, Constanța, 1997?

Cu prilejul acestei ediții a Colocviilor tomitane, am aflat lucruri noi despre revista „Tomis”. Listele de nume încep cu aceia care, dintr-un motiv sau altul, nu mai colaborează la această publicație. Să înțeleg prin aceasta că există dorința de a-i recâștiga? Sau că există dorința de a recupera o vârstă de aur? Pe de altă parte, constat că participanții la acest colocviu au încercat să valideze această revistă, care nu mai are nevoie de validări explicite. O revistă de cultură cum se dorește „Tomis” să fie, și cum cred că este, se validează prin ceea ce publică, se validează pe sine prin sine și mai puțin prin discursuri despre ea.

Sunt de acord cu ideea că o publicație culturală trebuie să-și precizeze ținta și chiar să încerce să dea o definiție a culturii care să-i fie proprie, dar cu care să fie consecventă. Citind revista „Tomis” în ultimii ani, mi-am dat seama că există această încercare de a foi consecvent cu propria direcție. Ceea ce nu am știut este că această consecvență a avut o istorie, fapt absolut lăudabil.

(...)

„Modernism și postmodernism în arhitectură” (CREȚESCU-VOINEA 1995)

Ioan Crețescu-Voinea, Modernism și postmodernism în arhitectură, „Tomis”, Constanța, iun.-iul. 1995, p. 1, 2

Așa numită arhitectură modernă a secolului XX a respectat reguli și definiții foarte precise, și ea a lăsat o amprentă ineluctabilă asupra lumii noastre edilitare. Întregul fenomen este supus astăzi unor atacuri vehemente, iar valoare sa este pusă la îndoială. Afirmația că „arhitectura modernă este defunctă” e acum la modă. Din ce în ce mai des ne este dat să auzim că ne aflăm deja în perioada postmodernistă. Nici una dintre regulile ce au guvernat perioada modernistă vreme de peste o jumătate de secol nu mai este valabilă. Această „contrarevoluție” constituie subiectul unor discuții aprinse purtate între arhitecți, istorici, teoreticieni și critici,discuții care vor influența fără îndoială aspectul edificiilor ce vor fi construite în viitor și care, de aceea, prezintă interes pentru noi toți.

Dar într-o epocă în care revoluțiile de toate felurile abundă, noi tindem să nu le mai acordăm importanța cuvenită. Cu toate acestea, schimbările produse în secolul XX în peisajul arhitectonic sunt poate cele mai radicale schimbări ce au avut loc în această perioadă. Noi am fost martorii unei expansiuni explozive și modificări radicale a centrelor urbane, care au devenit labirinturi de defileuri de oțel, sticlă și beton. Doar numele orașelor au rămas aceleași. Din punct de vedere tehnologic, nici una din aceste clădiri nu ar fi putut construită în alt secol, arhitectura modernă devenind automat stilul universal al secolului XX. Nu are importanță dacă acest stil place sau nu; el nu pare a fi avut nevoie de încurajarea sau aprobarea cuiva. Își mai amintește cineva cât de aprigă a fost lupta avangardei pentru acceptarea acestor idei revoluționare? Mai păstrează cineva în amintire acel devotament intelectual, fervoarea acelor propovăduiri? Farmecul acelor cercuri de oameni ce împărtășeau această nouă viziune? Valul de indignare cu care au fost întâmpinate primele construcții „moderne”? Acele prime controverse asupra acoperișurilor plane? Acele expoziții menite să promoveze „the good design”?

Desigur, construcțiile moderne în sine conțin predici și învățături, dar, în retrospectivă, ele conțin și o bună doză de ironie. Astăzi nu mai putem fi siguri de nimic. Nu mai dispunem de principii general valabile, de unități de măsură sau idealuri sigur și universal aplicabile. Nu este surprinzător că principiile arhitecturii moderne - atât de sigure, de superioare, de binecuvântat cu revelația frumosului și adevărului - sunt astăzi ținta unor insistente atacuri. Este ușor de dovedit astăzi că acel cuceritor vid de mântuire prin design a eșuat. Este ușor să aduci dovezi de ignoranță, corupție și abuz, decât să-ți amintești esența viziunii și bunele intenții. Eșecurile arhitecturii moderne sunt atât de voluminoase și vizibile - noi le întâlnim la fiecare colț de stradă. Suntem conștienți de pierderile ireparabile pe care respingerea trecutului le-a adus orașelor noastre - demolarea nesăbuită a unor construcții de valoare istorică, lezarea prin dimensiuni exagerate a raporturilor firești existente în mediul ambiant, ignorarea și neglijarea acelei continuități caracteristice a culturii urbane.

Dacă țelurile arhitecturii moderne ar fi fost mai modeste, s-ar putea ca această mișcare să fi fost mai puțin vulnerabilă. Acele idealuri au fost formulate însă într-o perioadă de mare optimism în privința capacității omului de a perfecționa sa existență, sistemele sociale și politice și condițiile sale de viață în general.

Sub stindardul postmodernismului s-au unit un număr de tabere (a căror conviețuire nu este totdeauna armonioasă) cu cele mai diferite credințe, începând cu formaliștii, care reduc totul la abstracții universale de tipologie și semiologie, și sfârșind cu așa-zișii inclusiviști, care îmbrățișează fără alegere tot ce este tot ce este istoric și tot ce este ambiental. Disputele continuă ad ennui, iat uneori ad nauseam, numitorul comun al diferitelor școli de gândire fiind doar credința că modernismul aparține trecutului. Tendința predominantă este de  respinge integral modernismul drept o aberație temporară. Dintre aceste critici, unele sunt sincere și reprezintă ritualul anevoios de încheiere a unei epoci arhitecturale; altele nu sunt decât modă - cel mai nemilos vehicul al transformărilor. Pasiunea repudierii se răspândește epidemic.

Ca mișcare, arhitectura modernă dă semne de bătrânețe; la urma urmelor, ne referim la o perioadă ce ocupă o parte a secolului XIX și cea mai mare parte a secolului XX. Această mișcare este destul de veche, pentru a putea prezenta un volum de realizări impresionante și un stil caracteristic care ocupă deja un loc precis în istoria artelor. Ea a parcurs desigur un proces de transformare, căci natura artei nu este statică. Volumul lucrărilor este suficient de mare și prezintă suficientă continuitate pentru a conține acele succese și eșecuri care fac posibilă analizarea și evaluarea. O mișcare atât de amplă, care a persistat atât de mult timp nu poate fi o eroare globală. În timp ce adversarii sunt preocupați de evidențierea tot ceea  ce a constituit eșec - fiecare hotărâre greșită, fiecare cusur de execuție - istoricii se află pentru prima dată într-o poziție prielnică unei analizări obiective a acestei lungi perioade de activitate arhitecturală în ansamblul ei. Pentru un teoretician, aceasta este, desigur, o poziție demnă de invidiat.

Este mult prea trivial a formula atacuri bazate în exclusivitate pe greșeli. Arhitectura modernă este un imens, fascinant și incontestabil fait accompli, egalat doar de foarte puține perioade de magnitudine creatoare comparabile în istoria civilizației umane. Această perioadă a cuprins somități ce se cer comparate cu protagoniștii cunoscuți ai celorlalte perioade de mare creativitate; Alvar Alto, Le Corbusier și Mies van der Rohe ocupă deja un loc de onoare în istoria artelor.

Cred că cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea stării actuale a arhitecturii sunt calificate ambiguu, curios și dezordonat. Într-o asemenea situație este greu a detecta valorile reale. Majoritatea noilor idei nu-și găsesc materializarea în cadrul peisajului urban; ele continuă să populeze cu precădere paginile revistelor de specialitate și să fie discutate în cadrul simpozioanelor. Dar toate aceste inițiative generează un volum surprinzător de energie. Acesta este genul de ambiguitate ce pare a fi caracteristic pentru acele importante și anevoioase faze de tranziție de la o epocă la alta.

Dorința de a remodela lumea este treptat înlocuită cu dorința de a remodela arta. Trecerea de la activismul social al arhitecților din deceniul al optulea la intensele preocupări ezoterice ale celor din deceniul actual constituie fără îndoială o mutație traumatică. Întrebările fundamentale privind rolul arhitectului în societatea contemporană și răspunderea sa față de aceasta continuă să rămână fără răspuns. Dacă noi insistăm însă să ne concentrăm asupra greșelilor trecutului recent, arhitectura timpurilor noastre va fi și ea un eșec. Este greu de apreciat în ce măsură arhitecții ar purta vina unui asemenea eșec. Creațiile lor sunt condiționate într-o foarte mare măsură de condiții, concepții, deziderate și restricții pe care ei nu le pot influența. Este foarte probabil că aspectul mediului nostru arhitectural este cel pe care îl dorim și pe care îl merităm.

„Investițiile și dinamica dezvoltării” (LUNGU 1988)

 prof. univ. dr. Ion Lungu, Investițiile și dinamica dezvoltării, „Tomis”, Constanța, 1988

Volumul „Fondurile fixe industriale, structură și utilizare”, al doctorului în economie Nicolae Niculescu, apărut recent la Editura Politică, abordează una din problemele importante și de actualitate ale dezvoltării industriei din țara noastră.

Plecând de la tezele fundamentale cuprinse în documentele Partidului Comunist Român, bazată pe o documentare bogată, lucrarea economistului constănțean reușește să răspundă, pe baze științifice și la un nivel teoretic ridicat, celor mai reprezentative probleme ale temei propuse.

Reținem, în acest sens, contribuția autorului la definirea și stabilirea tipologiei fondurilor fixe industriale, într-o viziune multidimensională, problemă de mare însemnătate teoretică și practică pentru procesul decizional al creșterii și folosirii eficiente a fondurilor fixe industriale. Pe această bază sunt analizate critic unele tendințe „cantitativiste” și de gigantism, manifestate în dezvoltarea în profil teritorial a industriei, cu deosebire în ramurile industriei ușoare, alimentară, material de construcții și, uneori, în industria constructoare de mașini, care duc la diminuarea eficienței utilizării fondurilor fixe.

O contribuție notabilă aduce autorul în cercetarea categoriilor de fonduri fixe ca factor al ciclicității în economia socialistă, pe baza căruia desprinde concluzia că, în etapa revoluției tehnico-științifice, fondurile participă, în totalitate, la desfășurarea normală și eficientă a proceselor de producție. Propunerea privind optimizarea raportului dintre cele două categorii de fonduri și adoptarea unei noi terminologii sunt demne de reținut.

Cercetarea procesului de uzură a fondurilor fixe conduce autorul la constatarea că aceasta se produce pe întreaga perioadă a existenței lor, indiferent dacă sunt sau nu folosite. De aici, concluzia că, în condițiile accentuării limitelor resurselor și ale creșterii cheltuielilor pentru cercetare îndeosebi, uzura morală generează situații noi, între care tendința de reducere a duratei de serviciu a mijloacelor fixe, ceea ce face ca recuperarea valorii să nu mai coincidă în timp cu menținerea valorii de întrebuințare. 

În ceea ce privește efortul de diminuare a pierderilor cauzate de uzura morală, subliniem valoarea ideilor susținute de autor privind modularea pieselor și subansamblurilor, accentuarea procesului de îmbunătățire a caracteristicilor tehnico-productive ale mașinilor și utilajelor aflate în funcțiune, crearea unui sistem informațional adecvat pentru cunoașterea disponibilului de utilaje și a îmbunătățirilor funcționale aduse unor mașini și instalații în vederea generalizării lor.

Volumul cuprinde concluzii originale privind legătura intrinsecă dintre eficiența fondurilor fixe, consumul de materii prime, tehnologiile adoptate, organizarea producției și a muncii, calitatea factorului uman. Modelul de analiză a fondurilor fixe constituie o contribuție valoroasă la conturarea modelării analizei folosirii fondurilor fixe într-o arie mai cuprinzătoare. Stadiul  procesului de industrializare a programului de investiții, evoluția structurii lor funcționale, a dinamicii creșterii fondurilor fixe pe ramuri ale industriei, a mutațiilor în structura lor tehnologică, a proceselor de înnoire, mișcare și uzură, oferă concluzii de certă utilitate pentru fundamentarea strategiei dezvoltării și folosirii fondurilor fixe în întreprinderi, pe ramuri și în profil teritorial.

Autorul relevă faptul că, pe măsură creșterii investițiilor, a îmbunătățirii structurii lor funcționale, apare și tendința de creștere a stocului de utilaje determinat de nerespectarea termenelor de execuție a lucrărilor de construcții-montaj, de uzura și înlocuirea mijloacelor de muncă.

Analiza acordă un spațiu larg și investigării unor fenomene negative ce se manifestă în sfera construcțiilor industriale, a structurii tehnologice a fondurilor fixe, atingerea parametrilor proiectați ai noilor capacități de producție, diminuarea ritmului de înnoire a fondurilor fixe, creșterea ponderii transferului de mijloace fixe, uzura avansată a acestora în unele ramuri ale industriei.

Pentru atenuarea acestor fenomene sunt formulate propuneri privind îmbunătățirea activității de construcții, dotare și modernizare a întreprinderilor industriale pentru perioada următorilor 5-10 ani, ca să faciliteze producerea lor de către industria națională și reducerea importului.

Cercetarea tendințelor dezvoltării și utilizării fondurilor fixe industriale în deceniul actual relevă accentuarea procesului și fenomenelor caracteristice dezvoltării intensive a industriei ușoare, ale trecerii la nouă calitate în utilizarea fondurilor fixe condițiile aplicării noului mecanism economico-financiar. În această direcție, sunt semnificative analizele autorului după care în actualul cincinal și în perspectivă vor avea loc schimbări esențiale în structura pe ramuri a fondurilor fixe, în principal ca urmare a intrării în funcțiune a noi capacități de producție, marcată de dezvoltarea cu prioritate a unor ramuri în care eficiența netă a fondurilor fixe este, în prezent, mai scăzută decât media pe industrie.

În lucrare sunt identificate o serie de măsuri ce trebuie întreprinse în planul deciziei și al practicii economice pentru ridicarea calității resurselor implicate în procesul de producție, accelerarea progresului tehnic, adâncirea procesului de specializare și cooperare bazat pe criterii economice, creșterea capacității industriei de a se adapta operativ la orice cerințe ale pieței interne și externe, ridicarea nivelului tehnic și calitativ al producției.

Abordând unele probleme discutate în literatura economică, autorul reușește cu competență să-și susțină punctul de vedere, aducând în sprijinul propunerilor avansate situații concrete, a căror eficiență este, cel mai adesea, verificată de practica întreprinderilor industriale. 

Orientarea politico-economică în cele mai esențiale probleme ale eficienței utilizării fondurilor fixe, stabilirea tendințelor generale ale acestui efort, soluțiile propuse în vederea îmbunătățirii situației existente constituie, fără îndoială, un merit însemnat al lucrării.