Discurs regal în caz de război: Mesajul pregătit pentru regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a fost desecretizat
Digi 24 2 august 2013

Umor

Administratorul regal francez Chretien de Malesherbes (1721-1794) fu însărcinat, împotriva voinței sale, să țină un discurs la nașterea prințului moștenitor. În fața Curții, adunată în împrejurul leagănului, bătrânul curtean rosti această scurtă cuvântare:
- Fie, alteță regală ca, pentru binele Franței și al domniei voastre, să vă arătați tot atât de nesimțitor și de surd față de lingușeli și intrigi, precum sunteți în momentul acesta față de discursul pe care mi s-a poruncit să vi-l adresez.

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, „Rebus”, București, martie 2013

CRITICUL I. B. LEFTER DESPRE VOLUMUL „CALEA DE ACCES” (1982) Al LUI L. RAICU

În lucrarea Reflecții asupra spiritului creator (1979),  criticul literar Lucian Raicu (Bernard Leibovici) (1934 Iași - 2006 Paris) se definea prin delimitare de eseistul obsedat de obiectivitate și echilibru care încerca „să-și realizeze pe deplin misteriosul scop, acțiunea de tenace autoanulare a identității” (p. 301). Pe de altă parte, I. B. L. observă că, dintr-o perspectivă afirmativă, critica lui L. R.  este „O continuă, perseverentă, patetică, tulburătoare căutare a identității”.
Calea de acces cuprinde cinci eseuri despre autori pe care L. R. îi mai comentase în activitatea sa literară: G. Bacovia, M. Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Thomas Mann (1875 Germania - 1955 Elveția: Iosif și frații săi) și Lev Tolstoi (Jurnalul).
Eseurile descriu nu numai portretul scriitorului analizat, ci și „aventura intelectuală pe care opera aceluia o declanșează”. Ele sînt generate de „ipoteze de lectură fertile, idei și intuiții remarcabile prin finețe”, I. B. L: subliniind că „Însăși ideea de ipoteză îi place lui Lucian Raicu”.
Discursul său critic înglobează diverse genuri literare: jurnal, memorialistică (propria sa călătorie anterioară în India în analiza lui T. M,), proză. Scrierea sa este caracterizată de „fragmentarismul desfășurat pe spații ample”, fragmentele fiind notații scurte de maximum o pagină.
În final, I. B. L. concluzionează asupra operei lui L. R., explicând astfel și titlul articolului : „Condiția criticii sale este asumarea patetică  operei literare, în al cărei chip se oglindesc, suprapuse, imaginea lumii și ființei. Aventura spiritului creator se consumă între ramele acestei oglinzi cu trei dimensiuni”.

SURSA
Ion Bogdan Lefter, Oglinda cu trei dimensiuni, „Tomis”, Constanța, ?.?.1982, p.?.

Discurs istoric și ego-istorie (ZUB 2006)

 Alexandru Zub, Discurs istoric și ego-istorie. Cu răspunsul academicianului Camil Mureșanu, Editura Academiei Române, București, 27 ianuarie 2006, 31 p. 

academician Alexandru Zub, Discurs istoric și ego-istorie, Discurs rostit la 27 ianuarie 2006 în ședință publică, p. 5-34

6 Dimensiunea filosofică a istoriei

8 Istoricul și durata

11 Istoria mereu nouă

13 Memorie și peisaj istoriografic

18 Încercări de ego-istorie

23 Sugestii, perspective

25 academician Camil Mureșan, Cuvânt de răspuns

Legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș (BOANGIU 2006)

GABRIELA BOANGIU (Institutul de Cercetări Socio-Umane „Nicolaescu Plopșor” Craiova), Confruntarea cu alteritatea sau provocarea memoriei. Reactivarea unor provocări simbolice referitoare la legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș, „Datina”, Centrul pentru Conservarea și Promovarea Tradițiilor Constanța, XIII, 42, 2006.

<Studiul își propune să sublinieze existența unor particularități ale raportului identitate colectivă - imaginar simbolic al legendelor fondatoare - memorie și alteritate într-un spațiu clar determinat - satul Aref din județul Argeș. Cercetarea de teren desfășurată în aprilie a. c. a făcut posibilă apropierea de ceea ce,  la început, părea o identitate fragmentată între un trecut care continuă să ofere soluții, sporadic și ilicit (descântece), și un prezent ale cărui însemne se lasă recunoscute cu ușurință, nu fără a provoca noi întrebări, noi poziționări teoretice. Satul pare a se dărui celui venit din afară sub semnul unei luminoase neascunderi nu doar datorită poziției sale geografice, deși se spune că odinioară satul a purtat numele Hariș ce ar însemna „luminiș!”... după cum ne-au informat localnicii (o primă poveste), ci pentru că oamenii nu întârzie să-și manifeste ospitalitatea, volubilitatea, plăcerea de a povesti „străinului”, căci doar știe pentru ce a venit acesta. Pentru ei. De aceea nu uită să menționeze drept carte de vizită o lungă listă a „străinilor” la propriu, dar și la figurat, mai de demult sau mai recenți, carte de vizită aducătoare de prestigiu pentru întreaga comunitate, dar în același timp asigurări liniștitoare destinate  „cercetătorilor de la oraș” în privința materialului etnografic ce urmează a fi înregistrat. Acesta ar fi începutul „poveștii” noastre în Aref... și probabil și a celorlalți outsideri care au poposit în zonă, Am reținut caracteristicile acestei relaționări între localnic și străin, dintre arăfean și vizitatorii săi, căci pe acestea se vor fundamenta reactivările unor reprezentări simbolice referitoare la originea vetrei satului, la imaginea evaluată pozitiv a Domnitorului Vlad Țepeș - considerat ca întemeietorul de drept al satului. Datorită vervei și a capacității arăfeanului de a povesti pentru un anumit public (aspect pe care îl vom dezvolta pe parcursul lucrării), am considerat că adoptând, la începutul prezentării studiului un stil mai lax, s-ar putea recupera din imaginea generică a arăfeanului.
Binomul „povestea oferită” - „identitatea prestigioasă” a arăfenilor se dovedește a fi axul central ce facilitează reactivarea unor pattern-uri mentalitare tradiționale în confruntarea cu „străinul” care provoacă opunând „povestea” lui Vlad Țepeș -  Dracula. Pentru a putea dobândi o perspectivă teoretică adecvată problematicii, a fost analizat conceptul de identitate și corelat cu cel de memorie. Astfel, identitatea este înțeleasă drept o manifestare relațională (Frederik Barth), depășindu-se alternativele obiectivism/subiectivism. Se acordă astfel o pondere importantă situației relaționale și actorului, care conferă semnificație, identificarea situându-se la același nivel cu diferențierea.
Schimbul social-simbolic mediat de imaginea lui Vlad Țepeș face vizibile diferențele între culturile ce se confruntă. Structurarea relațiilor dintre protagoniști depinde de poziționarea simbolică a acestora față de fenomenul adus în dezbatere. Cercetarea de teren desfășurată doar asupra unuia din grupurile aflate în dialog, permite o analiză mai detaliată doar în ceea ce privește reactivarea unor reprezentări simbolice în cazul arăfenilor. Memoria lor culturală are o componentă imaginativă mult mai puternică, povestirea pune ordine, „numind” fiecare piatră de hotar, micșorând distanța dintre comunitate și spațiul locuit, făcându-l familiar, căci i se cunoaște „povestea”. Imaginea domnitorului salvat de strămoșii locuitorilor de azi ai satului este însoțită de simboluri valorizate pozitiv - pământul primit de săteni din partea domnitorului pentru ajutorul primit întruchipează într-o anumită măsură pământul ales, pământul făgăduinței, protejat și protector. Pot fi identificate anumite aspecte simbolice ale darului - „fenomenul total” (Marcel Mauss), datorită implicațiilor pe care le are și în celelalte sfere ale vieții sociale. Astfel, relația domnitor - strămoși are un fundament pozitiv evident, o structură simbolică, am putea spune chiar religios-creștină, cea a altruismului răsplătit. Locuitorii din Aref reactualizează un mit de întemeiere, încărcat de motive simbolice ale vieții, în condițiile confruntării cu imaginea diferită personaj - element central al legendei locale, imagine negativă, încărcate de însemne ale morții, furnizată de exterior. Refuzul contaminării mitului original cu simboluri ale morții, ci dimpotrivă afirmarea vieții și a încrederii în actul altruist răsplătit - esența legendelor locale despre întemeierea satului Aref, reprezintă câteva repere simbolice ale mentalității tradiționale reactivate în cadrul dialogului cu Celălalt, purtător al unui discurs contradictoriu.
>

Un pas către mileniul III (ROȘCA )

Sorin Roșca, Un pas către mileniul III, „Tomis”, martie 1998

În prezența d-nei Jude Kesson, șef de reprezentanță în România a firmei americane de consultanță CHEMOMNICS, firmă autorizată de Agenția  de Dezvoltare Internațională a SUA, a fost inaugurat la Consiliul Județean Constanța Centrul de Informații pentru Cetățeni, menit să ofere gratuit, rapid, și eficient informații și servicii utile, să preia sugestii și sesizări cu privire la viața comunității și să le prezinte autorităților alese. În discursul inaugural, dl. Stelian Duțu, președintele Consiliului Județean, a precizat că noul Centru de Informații este o premieră pentru Constanța și unul dintre foarte puținele existente astăzi în țară, cetății beneficiind de facilitățile unei tehnologii ultramoderne pentru rezolvarea, într-un timp foarte scurt, a celor mai diverse probleme.

Revista „Tomis” din Constanța (MARIN 1997?)

 Lector univ. dr. Ileana Marin, „Tomis”, Constanța, 1997?

Cu prilejul acestei ediții a Colocviilor tomitane, am aflat lucruri noi despre revista „Tomis”. Listele de nume încep cu aceia care, dintr-un motiv sau altul, nu mai colaborează la această publicație. Să înțeleg prin aceasta că există dorința de a-i recâștiga? Sau că există dorința de a recupera o vârstă de aur? Pe de altă parte, constat că participanții la acest colocviu au încercat să valideze această revistă, care nu mai are nevoie de validări explicite. O revistă de cultură cum se dorește „Tomis” să fie, și cum cred că este, se validează prin ceea ce publică, se validează pe sine prin sine și mai puțin prin discursuri despre ea.

Sunt de acord cu ideea că o publicație culturală trebuie să-și precizeze ținta și chiar să încerce să dea o definiție a culturii care să-i fie proprie, dar cu care să fie consecventă. Citind revista „Tomis” în ultimii ani, mi-am dat seama că există această încercare de a foi consecvent cu propria direcție. Ceea ce nu am știut este că această consecvență a avut o istorie, fapt absolut lăudabil.

(...)

„Farmecul discreției” (ANTONESCU 1996)

 Costin Antonescu, Simeza. Farmecul discreției, „Tomis”, noiembrie 1996

Apreciativul din titlu nu se referă neapărat la o conduită stilistică, ci mai degrabă, în mod paradoxal, la un anumit stil de a dialoga cu obișnuiții sălilor de expoziții. Paradoxul vine din aceea că Eugenia Coman este o persoană deosebit de industrioasă, pentru domnia sa pictura fiind un fel uzual de respirație. Locuința a devenit neîncăpătoare pentru atâta energie plastică și poate că una din explicațiile parcimoniei cu care E. C. apare pe afișele manifestărilor plastice vine și din greutatea de a alege, din greutatea de a da coerență discursului plastic, atât de des întâlnită la persoane care, dedicate picturii și, în general, limbajului plastic, le vine adesea greu de a renunța la etape, la maniere sau la mici „retușuri” atunci când, în calitate de persoană publică, toate acestea trebuie aduse la cunoștința... publicului.

Ca orice artist care nu este preocupat în a exprima programe, adesea obsesii rătăcite în spațiul speculațiilor infertile, ci este preocupat în a se exprima pe sine, E. C. a ales întotdeauna acele incinte expoziționale în care avea certitudinea că i se vor afla prietenii, acele ființe care fac parte din biografia sa neromanțată și care adesea i-au confirmat impresia că gesturile sale plastice au un sens în metabolismul lor sufletesc.

Așa se face că, în mai bine de un deceniu, E. C. nu s-a încumetat decât la trei expoziții personale, dintre care numai una într-o sală constănțeană.

Specifică eternului feminin, pictura Eugeniei Coman rămâne în aria tematică a florilor și a peisajelor nu neapărat figurate, ci esențializate până la consecința impresiei pregnante.

Dualismul infailibil al ființei umane se exprimă și în cazul artistei noastre, antrenând de această dată, într-o relație  adesea productivă, forța și suavitatea. Dacă pictura în ulei divulgă știința artistei de a modela materia colorată, aducând-o la transparențe elegant temperate în compoziții florale de o sesizabilă sensibilitate, în cazul acuarelelor intervine, ca factor de mediere sensibilă, apa, ceea ce permite artistei accesul spre aburul diafan și misterios al atmosferelor din plastica tradițională asiată.

S-ar putea crede că discreția existenței expoziționale a Eugeniei Coman motivează entuziasmul supralicitat. Ar fi nepotrivit cu felul de a fi al acestei artiste care recunoaște că pictura este un gest zilnic,  E. C. fiind astfel dependentă de pictură și că numai în anumite momente, de grație sufletească, este bine să te mărturisești asupra cotidianului care sălășluiește în tine.

Căci, de altfel, ce altceva este viața decât perseverență în pasiune?

Discursul literar (MUREȘANU-IONESCU 1996)

Marina Mureșanu-Ionescu, Literatura - un discurs inedit, Editura Universității „A. I. Cuza”, Iași, 1996

Repere pentru un itinerar
(7-8) Ideea care stă la baza întreprinderii de față este că medierea reprezintă condiția fundamentală de funcționare a discursului. Altfel spus, comunicarea literară se realizează prin intermediul  unei suite de „praguri” sau „filtre” care despart și unesc în același timp emițătorul și receptorul. O estimare cît mai exactă a naturii și gradelor acestei medieri trebuie să intervină pentru a nuanța lucrurile.
Sistemul literar funcționează ca un sistem al diferenței în dublu sens. În primul rînd, diferența ca reînnoire, alteritate, în al doilea rînd, ca un derivat posibil al verbului francez differer, cu sensul de a amîna, a decala (differance), ceea ce acumulează intermediarii (deci mediatorii) între o realitate primă și una secundară.
Fixînd ca reper unul din elementele constitutive ale procesului de comunicare - existența necesară a unui emițător și a unui receptor - putem distinge mai multe niveluri extratextuale (autor-public, auditori, cititori, două spații culturale etc) sau intra-textuale (narator-naratar, parteneri intradiegetici ai unui dialog, eu poetic-cosmos, logos etc) și, implicit, parametri distincți. Ierarhizări asemănătoare pot fi făcute în funcție de codul folosit, de natura mesajului, de elementele contextuale, În fapt, toate aspectele comunicării reale (neartistice) sînt reconstituite, într-o modalitate transpusă, decalată, în interiorul spațiului literar. Problema conținutului informațional vehiculat de literatura implică aspecte delicate precum dimensiunea cognitivă a literaturii sau problema referinței.  Există întotdeauna o tensiune între rezerva semantică a emițătorului, constrîngerile impuse de cod și orizontul de așteptare al receptorului. Un întreg sistem de filtraj marchează mesajul, formînd tot atîtea grade de mediere.
După o seamă de propuneri / tentative de teoretizare a problematicii medierii, subsumate unei logici  a discursului literar, discuția se angajează pe 2 axe care numai din cauza constrîngerilor discursive  sînt tratate în succesiune.
Întîi de toate, lectura este primul și cel mai important mijloc al medierii.
Autoreferențialitatea închide discursul în el însuși , într-o perpetuă autoreflectare. Analizele cuprinse în această secțiune au ca principal obiect codul, semnificantul, ceeace derivă din posedarea unei tehnici și acționează preponderent la nivelul materialității discursului.
Referențialitatea, dimpotrivă, orientează discursul spre exterior, spre altceva, spre extra-text. Nivelurile de lectură se multiplică, perspectiva se lărgește.
Exemplele alese sînt considerate „cazuri” - în dublu sens, de ocurențe, dar și de lucru ieșit din comun, deviere de la normă. Ieșirea din „imperialismul teoretic” de care suferă modernitatea se face - cel puțin așa am intenționat - prin pluralele din titlurile celor trei secțiuni. O ambiguizare necesară.

Discursul lui A. Soljenițân în fața Dumei de Stat a Rusiei la 28 octombrie 1994 („TOMIS” 1994)

S. F., „Tomis”, Constanța, 19 (4?5)

Aleksandr Soljenițân este prezent în „Contrapunct” nr. 13 cu textul discursului rostit în fața Dumei de Stat intitulat Vindecarea Rusiei mai este încă posibilă. De reținut ce zice rusul: „Din Asia Centrală și Transcaucazia este timpul să plecăm definitiv. Astăzi, Asia Centrală și Azerbaidjanul se îndreaptă, cu înverșunare, spre lumea musulmană și se vor vărsa inevitabil în ea. Lumea musulmană crește, aceasta va fi unul din fenomenele grandioase ale secolului XXI. Noi nu trebuie să ne amestecăm acolo.
Dar, în același timp, nu putem refuza Belarus-ul. Belarus tindea spre noi, iar noi l-am refuzat din considerente de buzunar, economice, care la noi sunt mai presus de toate! De parcă n-am observa că în masele populare bieloruse și ucrainene crește înțelegerea faptului că milioane de oameni au trecut printr-o ruptură dureroasă a legăturilor de rudenie, că suntem popoare înrudite, că trebuie să fim împreună.
Iar în cea ce privește Kazahstanul... Din Kazahstan nu putem fugi nicidecum”.

„Culorile mării” (ROȘCA 199?)

 Sorin Roșca, Culorile mării, „Tomis”, Constanța, 199?

Vreme de câteva săptămâni, Cafeneaua Literară a Librăriei Uniunii Scriitorilor de la Constanța a avut ca oaspete Marea. Cele câteva zeci de ipostaze, surprinse în taină și imortalizate cu delicatețe și har pe pânză de artistul plastic Traian Marinescu, aceste veritabil patriarh al culorilor și poeziei nesfârșitelor întinderi marine, au transformat spațiul într-o strălucitoare capelă sui generis a „mișcătoarelor cărări”. Nici că se putea închipui un dar mai nimerit făcut scriitorilor urbei de la Pont! Străluminate de o văpaie misterioasă, cărțile lui Eminescu și Ovidius Naso, ale lui Blaga, Arghezi și Nichita și ale atâtor alți mari scriitori ai lumii, mi s-au părut parcă și mai frumoase, așteptându-ne degetele în liniștea încremenită a rafturilor. Împătimit poet al nuanțelor diafane, al transparenței și al luminii topite pe orizont ori pe coamele de mătase ale talazurilor, T.M. ne îndeamnă, încă și încă o dată, să ne bucurăm privirea și sufletul dinaintea măreției și frumuseții copleșitoare a mării. Fără a-ți da nici o clipă sentimentul că sunt banale fotografii ale realității, fără a oferi nici cea mai neînsemnată concesie stridențelor coloristice la modă, uleiurile pictorului constănțean, laolaltă, compun o cronică, o frescă a stărilor și metamorfozelor acestui personaj obsesiv. Somnoroasă, calmă, lascivă în amurg, abia urmându-și prin aerul neclintit rotunjimea aurie a unui val ca o șoaptă, pusă pe șotii sau răzvrătită, năpustindu-și talazurile înspumate peste diguri și stânci. Nenumăratele ei ipostaze, încheiate parcă cu greu în ramele albe, sunt tot atâtea metafore ale unui poem fără început  și fără de sfârșit, pe care T. M. ni-l șoptește de aproape șase decenii. Discursul său plastic impresionează prin armonie și echilibru, prin vibrație coloristică și prin puterea sa de sugestie, accesibilă doar artistului autentic.

„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)

 prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...

(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.

Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.

„Cazul Barbu Catargiu” (NEAGOE 1992)

 Stelian Neagoe (editor), Cazul Barbu Catargiu. O crimă politică perfectă, Scripta/Istorie & Politică, București, 1992

5 Prolog la cartea primului asasinat politic din România

Stelian Neagoe - Cazul Barbu Catargiu
11 Barbu Catargiu - Un om politic incoruptibil
16 Anghel Demetriescu (editorul operei Catargiului) - Ostracizat moral... din greșeală
23 Denigratori și intriganți - D. A. Sturdza, Al. Lapedatu
33 Eminescu și Kogălniceanu - Apărarea are cuvântul

Anghel Demetriescu - O crimă politică perfectă
39 Vechimea familiei Catargiu
Barbu Catargiu
46 I.O biografie sinuoasă
52 II.Demnitar de stat incomod
62 III.Asasinarea primului ministru al României
75 IV.Partidul Conservator se simțea decapitat
77 V.Credințe social-politice ireductibile
84 VI.Legalitatea și ordinea erau idolii săi
89 VII.Oratorul nepereche

Barbu Catargiu - Cele mai frumoase discursuri parlamentare
101 „Profesiunea mea de credință personală și morală”
102 „Cine zicea boier - zicea ostaș, zicea viteaz”
109 „Feudalitatea în România n-a existat niciodată”
112 „Europa veghează asupra faptelor noastre”
117 „Oameni buni și oameni răi”
119 „Toți dorim Unirea și lucrăm pentru aceasta”
121 „Această idee a Unirii”
123 „În trecut au fost bune și rele”
130 „La noblețea se da după slujbe”
132 „Așezarea temeliei proprietății”
135 „Dl Brătianu știe prea bine că nu i-am contestat niciodată lealitatea”
142 „Plecați capul  sub osânda națiunii”
145 „Cioara se îmbracă cu penele păunului”
152 „Sunt silit să pun degetul pe răni sângerânde”
157 „Orice nu este scris în lege - este permis?”
162 „Profesiunea de credință a Guvernului României”
164 „Nu cunosc pentru oamenii onești alte legi decât cele făcute pentru a-i apăra”
169 „Cuvintele elocinte ale d-lui Kogălniceanu”
172 „Ca om politic curajul meu se mărginește în interesele țării mele”
178 „Prefer a fi zdrobit Guvernul ce conduc decât să întrebuințez mijloace dictatoriale în locul celor constituționale”
180 „Discursul d-lui Kogălniceanu - o himeră ciudată paradoxală”
199 „Voi prefera moartea mai întâi de a lăsa să se încalce vreuna din instituțiile țării”

205 Epilog tragic „Națiunea noastră a pierdut apărătorul cel mai eminent al temeliilor existenței sale”

231 Lista tuturor discursurilor, interpelărilor și intervențiilor lui Barbu Catargiu în Adunarea Deputaților (21 februarie 1859 - 8 iunie 1862)

235 Indice de persoane

Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni (GLUCKSMANN 1975)

Andre Glucksmann, Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni, trad. M. Ciolan (Paris, 1975), Humanitas/Eseul politic, București, 1991, 268 p.

7 Introducere: De la Atlantic la Kolâma

11 I. Rusia în mințile noastre
În oglinda Kolâmei - La început a fost rezistența - „Caut popor în putere. Bucătăresele să se abțină” - Ora siberiană - Filozoful, țărănoiul și saboții poetului - Despre necesitatea de a mângâia istoria în răspăr - Cine judecă - Floare ruptă de pe deal... - Știința secolului: până unde să guverneze plebea din exterior?

69 II. Cea mai gogonată minciună a secolului: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

71 1. Congelatoare brevetate ca „socialiste”

93 2. Internarea și rațiunea ei socială sau noile aventuri ale lui Ludovic XIV
Marea curățenie de primăvară - Cadre sovietice, încă un efort ca să fiți republicane!

105 3. Economia politică a muncii silnice
O problemă economică a „socialismului în URSS” - Retrospectivă - Despre deosebirea principalului de secundar - Libertatea este necesitatea înțeleasă - Electrificarea, plus puterea lagărelor - Secretele infrastructurii - „URSS - un exemplu de acord perfect între relațiile de producție și caracterul forțelor de producție” (Stalin) - Legile transformării dialectice a pisicii în pisică

125 4. Revoluția prin metoda asimilării
Poporul greșește întotdeauna - Pedagogie prin epurare - Într-o chestiune de drepturi de autor

149 5. Discursurile supunerii voluntare
Poliția neuronilor - Latura activă a bătrânului Platon - „Soare cu gâtul frânt” - Poveste cu bețivi - să faci să vorbească - Esența și existența - Tablele vii ale legii

173 6. Epidermice lumini
Ca să nu mori de rațiune - Afișe vii - La sursele cunoașterii

189 Concluzie: Zgâilă
Să-ți pui Stalină gurii - Arta de a fi o imagine