Alexandru Zub, Discurs istoric și ego-istorie. Cu răspunsul academicianului Camil Mureșanu, Editura Academiei Române, București, 27 ianuarie 2006, 31 p.
academician Alexandru Zub, Discurs istoric și ego-istorie, Discurs rostit la 27 ianuarie 2006 în ședință publică, p. 5-34
6 Dimensiunea filosofică a istoriei
8 Istoricul și durata
11 Istoria mereu nouă
13 Memorie și peisaj istoriografic
18 Încercări de ego-istorie
23 Sugestii, perspective
25 academician Camil Mureșan, Cuvânt de răspuns
Instaurarea comunismului: între represiune și rezistență, Simpozionul de la Sighetul Marmației 9-15 iunie 1995, „Analele Sighet” nr. 2, editor Romulus Rusan
9 Alexandru Zub, Memorie și uitare: implicații istoriografice
Tema I: Represiuni asupra țărănimii - moderator academician A. Zub
17 Nicoleta Ionescu-Gură (București), Starea de spirit a țărănimii în anul 1948
33 Gheorghe Onișoru (Iași), Propagandă și contrapropagandă: tema colhozului (1944-1949)
45 Mihai Gheorghiu(București), Cercetare asupra comunizării prin cooperativizare a satului românesc. Scopuri și metodologii posibile (Ipoteză)
52 Jardar Selm (Oslo), Câteva considerații cu privire la colectivizarea agriculturii în Europa de Est după cel de -al II lea război mondial
57 Tatiana Pokivaloiva (Moscova), Aspecte ale represiunii împotriva țărănimii în URSS și în România
62 Vasile Marina (Ujgorod), Colectivizarea în satele românești din dreapta Tisei (Ucrainei): metode și consecințe
66 Elena Șișcanu (Chișinău), Represiunile bolșevice împotriva țăranilor basarabeni între anii 1944-1948
Mărturii
75 Vasile Vetișanu (București), Un asasinat moral al țărănimii
78 Mircea Dumitrescu (București), Câteva repere în procesul colectivizării
81 Dumitru Pop-Roibu (Ieud - Maramureș), Ieudul- primul sat supus colectivizării în Maramureș
(...)
Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10
(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.
Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.
(Va urma)
