Vizor („TOMIS” 1983)

 ***, Vizor, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie 

* (...) în repetate rânduri, este aceea de a alcătui o colecție definitorie de pictură contemporană - patrimoniu virtual al unei așteptate secții de profil. Fără a fi restrictivă, tematica Simpozionului se axează, totuși, pe transpuneri, reprezentări, echivalări sau metafore ale spațiului și realităților constănțene. Asimilată ca o permanență a preocupărilor și investigațiilor plastice, imaginea Dobrogei ni se restituie, fastuos monumentală, în lucrările lui Marin Gherasim, incandescent solară în lucrările Sultanei Maitec și ale lui Mihai Horea, dramatică prin eclerajele nocturne, care captează ritmurile înalte ale efortului constructiv la Eugen Popa și Serfi Șerbănescu, aridă în geometria ei acut contemporană la Spiru Chintilă, lirică, în sensul celei mai ales tradiții a peisajului modern, la Vladimir Zamfirescu și Florin Niculiu, eroică, în sensul unei istorii multiseculare și a unui prezent incandescent la Gheorghe Pătrașcu, esențială în subtilitatea ei poetică, la Ion Sălișteanu ș. a.

* Expoziția ediției a III a Simpozionului de grafică definește opera unor artiști contemporani de prestigiu, ca Ala Jalea Popa, Angela Balogh, Bogdan Stihi, Mariana Petrașcu, ca și a tinerilor creatori Alexandra Recepavici, Csechi Casia, Ion Tițoiu, fără a epuiza însă unele direcții extrem de fertile ale graficii românești, prin numărul redus al participanților - doisprezece - cât și prin absența unei generații intermediare. Și, dacă Simpozionul e definitoriu prin capacitatea de a reflecta personalități creatoare, relativ unitare prin raportare la spațiul dobrogean, el este, în schimb, privat de o idee organizatorică coordonatoare, menită să-l individualizeze ca manifestare. Muzeul de artă ar putea fructifica aceste lucrări în ansambluri expoziționale tematice, aceasta fiind și una din intenționalitățile care au stat la baza creării sale. Așteptăm, așadar, o a IV a ediție, prin care acest efort documentar comun să se valorifice ca manifestare în sine, analizabilă nu prin juxtapuneri de universuri particulare, ci ca o sinteză de demersuri proprii și asumate.

* La vernisajul Expoziției anuale județene a Filialei UAP Constanța, pictorul Ion Sălișteanu, personalitate marcante a plasticii românești, observa că: „Gruparea artistică constănțeană înregistrează un efort de cristalizare a unor viziuni artistice proprii, capabile să definească o mișcare plastică dobrogeană contemporană. Filiala locală dovedește, cu fiecare expoziție de amploare, că se poate număra printre cele mai laborioase și valoroase din țară, integrându-se plenar fenomenului artistic contemporan”. Dar, despre reușitele certe ale manifestării, pe larg, într-un număr viitor.

* Academician Alexandru Balaci, prof. univ. Horia Deleanu, scriitorul și criticul teatral Valentin Silvestru, dr. Romeo Profit, evocând personalitatea marelui dramaturg Horia Lovinescu, au oferit, totodată, noi și originale repere de înțelegere a operei celui care, de atâtea ori, și-a încredințat piesele, în premieră absolută, Teatrului dramatic Constanța. Un argument îl constituie, o dată mai mult, și spectacolul ce a urmat emoționantei evocări, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, veritabil „cântec de lebădă” al regretatului dramaturg, spectacol distins cu patru premii la Festivalul Național „Cântarea României”. Regia artistică: Gheorghe Jora; scenografia: Mihai Tofan. Cu: Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, Maria Nestor, Virgil Andriescu.

* Teatrul liric din Constanța propune spectatorilor un spectacol de balet, care reunește premiera absolută a Dixtuor-ului - pe muzică de George Enescu și, în premieră, baletul Șeherezada de Rimski Korsakov, marcând debutul regizoral al balerinei Anca Tudor. Conducerea muzicală: Gheorghe Stanciu; scenografia: Șerban Jianu. Remarcăm, în chip deosebit, evoluția balerinei Rodica Uretru.

* O premieră plină de originalitate și prospețime în viața artistică tomitană: Cenaclul artelor de la Liceul Pedagogic, condus cu deosebită competență și pasiune de prof. Nina Preda și prof. Iordana Chirițescu, concentrând bucuria creatoare a unui mare număr de tineri, dornici nu numai de a-și desăvârși personalitatea, dar și de a dobândi o bogată și solidă cultură generală.

Jucătorul de table (TUDORA )

 Carmen Tudora, Scena. (...) de table, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie

(...), care, luând act de propria identitate, nu-și va mai juca viața la întâmplare, ca la table, încercând să vadă mai departe de limitele unui trai banal. Ba, mai mult, el găsește, în conștiința alienării, armele izbăvirii, ajungând, în cele din urmă, la ideea de responsabilitate colectivă. Este ceea ce nu va reuși, spre exemplu, Doctorul-magistru - admirabil construit de Iancu Lucian - care, știind adevărul, în deplina lui frumusețe și urgie nu suportă ideea alienării, dar nici pe cea a responsabilității asumate. Și cred că nu întâmplător regizorul a distribuit în rolul magistrului sărăcit, la propriu și la figurat, de cameleonismul și conjuncturismul său, cât și în rolul doctorului, același actor. Căci, în ambele, ceea ce duce la distrugerea personalității este teama.

Stăpână, ca de obicei, pe o întinsă gamă expresivă, Ileana Ploscaru este și aici o apariție notabilă, caligrafiind, cu fină intuiție, când portretul mamei risipindu-se febril, pentru salvarea fie și în ceasul al doisprezecelea, a fericirii copiilor, când durerea mamei isterizată de suferință, descoperind în cele din urmă, ca toți ceilalți de altfel, în sine însăși, miracolul vindecării. În roluri aparent diferite, dar asemănătoare ca esență umană, evoluează Emil Bîrlădeanu, Ana Mirena, Eugen Mazilu, Longin Mărtoiu. Astfel, Emil Bîrlădeanu desfășoară, dezinvolt, un bogat registru artistic, cu accente parodice în decuparea acelui decrepit și anacronic Don Juan, alienatul crai tomnatic, ori cu grave tonuri în abordarea stării limită a celui care nu mai are de trăit decât patru luni. Ana Mirena găsește în măsură și feminitate mijloacele - inspirate - de a sugera, deopotrivă, capriciile cochetei îmbătrânită în așteptări iluzorii, ori a văduvei mimând suferința și compasiunea. Eugen Mazilu întruchipează, pe de o parte, eșecul tânărului incapabil să se realizeze prin muncă, prin merite proprii, nădăjduind împlinirea grației proniei cerești, ori naufragiind în apele tulburi ale angoasei. O prezență necesară în declanșarea și potențarea conflictului se dovedește a fi Domnul X, cu delicatețe creionat de Longin Mărtoiu.

Spectacolul crește incitant, de la un prim act, pe alocuri confuz și amalgamat, trecând prin acel excelent tablou I, din actul II (cel mai unitar, ca viziune, imagine scenică și joc actoricesc), până al finalul declanșator de optimism și energie sufletească (mai puțin finalizat artistic, dar frumos prin semnificațiile conținute). Mai puțin inspirată, scenografia văduvește spectacolul de armonia imaginii. Căci, mai ales în primul act și în ultimul tablou, decorul e lipsit de eleganță și originalitate, culorile nu au rafinament, nici strălucire, ca să nu mai vorbim de faptul că nu creează acel presupus cadru existențial, cu un mare coeficient de originalitate și dramatism, cu deschidere parabolică și mitică.