„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993

*

În sala de concerte a Cercului Militar Constanța a avut loc lansarea volumului „Pe marea lui Atlas”, purtând semnătura autorului constănțean Șerban Gheorghiu. Această nouă carte ieșită de sub teascurile editurii „Europolis” este încă o dovadă că promisiunile inițiale făcute scriitorilor din Constanța de către patronii editurii nu au fost simple vorbe aruncate în vânt!

*

Infirmând previziunile pesimiste ale unora în legătură cu „longevitatea” sa, iată că a apărut și numărul 4/1993 al suplimentului literar-artistic „Albatrosul” editat de cotidianul „Cuget liber”. Și de această dată colectivul redacțional demonstrează că a rămas fidel ideii de a deschide cu dragoste și înțelegere paginile acelor autori care se află cu adevărat în zona talentului și originalității.

*

Turneul din Italia al Teatrului Liric din Constanța s-a bucurat de un succes extraordinar. Cu acest prilej  a fost consemnat un fapt inedit: pentru prima dată un teatru muzical din România prezintă o premieră a sa mai întâi în străinătate! Este vorba de opera „La serva padrona” pe muzica lui Giovanni Pergolesi.

*

O premieră și la Teatrul de păpuși: actuala stagiune a fost inaugurată  cu spectacolul „Lecție de zbor și cor pentru puiul de cocor” de Cristian Pepino, pe muzica lui Eugen Baboi, în viziunea regizorală a Anetei Forna Christu.

*

Peste 30 de tineri clarinetiști din Anglia, Belgia, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Portugalia, Republica Moldova și România au participat la prima ediție a concursului internațional de clarinet „Aurelian Octav Popa”. Cu aceste prilej, celebrul Guy Dangain, prim solist al Orchestrei Naționale Franceze, a susținut un recital extraordinar la Constanța.

*

Deși poezia pare că a devenit o adevărată „cenușăreasă” pentru majoritatea editurilor din România, iată că la Constanța editura „Muntenia” „recidivează” în a tipări volume de versuri în condiții grafice de excepție. Ultima apariție, volumul „Atins de hărăzirea morții”, aparține tânărului Julian Macoveanu, stabilit din 1990 la Stockholm, în Suedia, și constituie debutul promițător al acestuia în literatură.

*

După ce a condus o vreme „campionatul național” al șomerilor, județul Constanța rupe gura lumii și se instalează în fruntea competiției naționale „Caritasiada”! În doar două săptămâni, au fost înființate jocurile de întrajutorare „Procent”, „MDM” și „Carla-Caritas”, dar când aceste rânduri vor vedea lumina tiparului este posibil ca numărul lor să fie deja mult mai mare. Oficialitățile își pun fireasca întrebare: „Ce ne vom face cu atâția milionari?” Propunem Prefecturii Constanța organizarea unor vizite de documentare în SUA, Japonia, Germania, Anglia, Franța și Africa de Sud, țări cu îndelungate tradiții în domeniu!

*

Vizita președintelui Ion Iliescu la Constanța a dus la aplanarea conflictului cu redacția cotidianului „Telegraf”. Deși nici una din părți nu a prezentat scuze celeilalte, după scurta întrevedere cu ziaristul Paul Pârvu cu primul bărbat al țării noastre, apelativul „Măi animalule!” a fost înlocuit cu „Măi dragă!. Ceea ce este cu totul altceva!

„Geografia economică a lumii contemporane” (VELCEA & UNGUREANU 1993)

 prof. univ. dr. Ion Velcea & conf. dr. Alexandru Ungureanu, Geografia economică a lumii contemporane, Șansa, București, 1993

Introducere - I. V.

5 I. Componente și conexiuni ale geografiei economice - I. V.

9 II. Harta politico-economică a lumii contemporane - I. V.

27 III. Probleme de dinamică, repartiție și structură a populației - A. U.
1.Dinamica populației Globului
2. Repartiția populației
3. Structura populației

3.1. Rasele umane

3.2. Structura etno-lingvistică

3.3. Structura populației pe grupe de vârstă

3.4. Structură pe sexe

3.5. Structura economică a populației

47 IV. Structuri și funcționalități ale așezărilor rurale - A. U & I. V.
1. Trăsături generale
2. Tipologia așezărilor rurale

2.1. Tipuri de așezări rurale după poziția și localizarea populației

2.2. Tipuri de așezări rurale după extensiunea spațială și grad de stabilitate

2.3. Tipuri de așezări rurale după structura și textura de sat

2.4. Tipuri funcționale de așezări rurale

2.5. Tipuri de așezări rurale după materialul de construcție și forma gospodăriilor
3. Particularități geografice ale satului românesc

65 V. Structuri și funcționalități ale așezărilor urbane - A. U 
1. Trăsături generale
2. Originea și evoluția fenomenului urban
3. Urbanizarea Globului
4. Repartiția orașelor pe Glob
5. Tipologia așezărilor urbane

5.1. Tipuri de orașe după poziția geografică

5.2. Tipuri funcționale de orașe 

5.3. Tipuri după fizionomia urbană

79 VI. Factorii repartiției și valorificării resurselor naturale și ale dezvoltării industriei naturale - I. V.
1. Factorii potențiali ai industriei mondiale

1.1 Factorii geologici

1.2. Componentele fizico-geografice

1.3. Componentele demografice
2. Structurile social-economice ca elemente de determinare pentru valorificarea pe scară industrială a resurselor naturale și a industriei mondiale

91 VII. Industria energetică mondială - A. U.
1. Trăsăturile generale - I. V.
2. Industria petrolului și a gazelor naturale
3. Industria carboniferă
4. Industria energiei electrice
5. Energia nucleară
6. Energia solară
7. Energia eoliană și a valurilor
8. Energia geotermică
9. Energia mareelor

149 VIII. Geografia industriilor de echipament - A. U.
1. Industria utilajului industrial
2. Industria utilajului agricol
3. Industria mijloacelor de transport
4. Industria electrotehnică și electronică
5. Industria mecanică diversă

177 IX. Regionarea industriei mondiale - I. V.
1. Trăsături generale. 
2. Unitățile taxonomice din domeniul industriei
3. Principalele regiuni industriale ale globului
4. Nucleele neoindustriale - A. U.

197 X. Geografia utilizării terenurilor - I. V.
1. Trăsături ale agriculturii mondiale
2. Premisele naturale ale agriculturii
3. Limitele spațiului agrar

3.1. Limitele latitudinale ale spațiului agrar

3.2. Limitele altitudinale ale spațiului agrar

3.3. Limitele de ariditate excesivă

3.4. Limitele de umiditate

3.5. Limitele economice și tehnologice
4. Premisele economico-sociale ale agriculturii mondiale

4.1. Crearea și dezvoltarea bazei tehnico-materiale a agriculturii

4.2. Utilizarea integrală a potențialului agro-productiv și extinderea spațiului agrar prin lucrări de îmbunătățiri funciare

4.3. Pregătirea cadrelor de specialiști 

4.4. Intensificarea cercetării științifice pentru descoperirea de noi soiuri de plante și rase de animale de mare productivitate

4.5 Promovarea și dezvoltarea cooperării internaționale
5. Structura și repartiția geografică a terenurilor agricole
6. Structura, dimensiunile și potențialul culturilor agricole
7. Tipuri de peisaje agrare

7.1. Peisajul câmpurilor cultivate deschise

7.2. Peisajul câmpurilor cultivate închise

7.3. Peisajul pomiviticol colinar

7.4. Peisajul agro-pastoral montan și colinar

7.5. Peisajul agrar mediteraneean

7.6. Peisajele agrare americane

7.7. Peisajul agrar din țările musonului asiatic

7.8. Peisajul agrar mixt

237 XI. Economia forestieră - I. V.
1. Evoluția spațială și funcțională a spațiului forestier
2. Pădurile din zona intertropicală
3. Pădurile din zona temperată și subpolară
4. Industria de prelucrare a lemnului

245 XII. Căile de comunicație și transporturile - I. V.
1. Conceptul de geografia transporturilor
2. Importanța ramurii
3. Transporturile feroviare
4. Transporturile rutiere
5. Transporturile navale
6. Transporturile aeriene

273 XIII. Probleme de geografie ale comerțului internațional - A. U.
1. Organizările de teritoriale de export și import
2. Fluxuri comerciale mondiale

289 XIV. Economia mondială și calitatea mediului ambiant - I. V.

293 XV. Date statistico-economice

299 Bibliografie

307 Cuprins

„Flașneta cu iluzii” (TUFIȘ 1993)

 Anca Tufiș, Flașneta cu iluzii, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993

Dacă ar fi să definim cu foarte puține cuvinte coproducția cinematografică româno-moldavă sau moldo-română „Unde fugi maestre?”, în regia lui Bogdan Drăgulescu, după un scenariu de Constantin Munteanu și B. D., am face aceasta răspunzând (nu numai în locul „maestrului”): „Oriunde s-ar putea evita propria umbră”. Și aceasta pentru că, la sfârșitul unei pelicule în care ne aleargă haotic prin cartierele executate la indigo, cu tot cu aleile lor labirintice inundate de gunoaie, prin viața de zi cu zi” a celor greu încercați de adaptarea la „noile realități”, prin Chișinău și București, prin crize de conștiință, ne trezim aruncați într-un carusel de bâlci, în vârtejul căruia figurile umane nu se mai deosebesc de figurile de lemn vopsit, la fel de lipsite de respirație după atâta maraton și la fel de supărate pe Dumnezeu, vinovat, nu se poate desluși clar pentru ce. Poate pentru că în această cursă contra cronometru nimeni n-a reușit să bată recordul. Și pentru că ambiția tânărului regizor de a crea muzică pe sintetizator eșuează (uneori lamentabil) într-un recital de flașnetă. O flașnetă din a cărei cutie mâncată de carii ies anevoie, una după alta, scârțâind din toate încheieturile lor de lemn, iluziile.

Mai întâi iluzia că dacă ești ziarist la noua „Casă a Presei” și scrii „mii de rânduri despre vaci”, acestea drept recunoștință, vor rumega cele 403 poezii patriotice scrise cândva cu oarecare convingere. După aceea, iluzia că totul se poate schimba la comandă, vorba unui zelos redactor: „Trageți tare, da mai moale, că acum suntem în libertate și avem voie”. Iluzia că pomenindu-i până la refuz pe jurnaliștii americani, capitaliștii francezi și chiar pe Saddam Hussein, intrarea în occident se va deschide larg, precum peștera lui Ali Baba atunci când s-a rostit „Sesam”. Iluzia de Cenușăreasă neinvitată la bal a unui personaj masculin, care în toiul nopții așteaptă o zână ce poate transforma dovleacul într-o caleașcă rapidă cu destinația „trecut”, unde va poposi, proaspăt mirosind a „Stalicinaia”, înveșmântat în cele „3 kile de decorații rusești”, pe care și le admiră nostalgic după ce s-au culcat toți ai casei și doar imaginea din oglindă îi mai poate răspunde la marile probleme existențiale: „Dacă ești milos pe lumea asta, n-ajungi nicăierea”. Iluzia că fiind un „cadru” racolat din popor, cu ideologia „lămurită” pentru a face parte dintr-o brigadă artistică mărșăluind prin „întreprinderi și instituții” cu un program temeinic de cântece și versuri patriotice mobilizatoare, ba românești, ba rusești (după conjunctură și public spectator), poți adopta condiția de artist „neproductiv” la „standardele economiei de piață”, lădându-te plătit în „diversificata gamă de produse” a unităților mai sus menționate, spre suprema satisfacție a familiei dezlănțuite într-un slalom uriaș printre oglinzile aburite de emoția sarabandei de lenjerie intimă sau a grămezii de televizoare ce sporesc, în piramidă, imaginea nivelului de trai. Apoi iluzia consacrării în orașul luminilor, care eșuează în „Micul Paris”, unde „Coca Cola se zice tot Coca Cola”, „Eminescu se zice tot Eminescu” și de fapt „fericirea este totul să fie liniște”.

Din tot acest noian de iluzii devin realizabile doar câteva imagini care frizează antologicul, susținute de Mircea Diaconu (recitând poezie revoluționară cu inflexiuni păunesciene sau gafând la fiecare pas cu o înduioșătoare și dezarmantă bună-credință), Mihai Mereuță (nostalgicul ce nu va înțelege în veci mersul istoriei, dar își clădește un viitor solid din calupurile de brânză vândute în piață și kilogramele de versuri care-i vor fi plătite corespunzător în calitate de poet-țăran), Horațiu Mălăele și Petre Nicolae (vajnicii apărători ai „crezului artistic”, înduioșând rusește o bandă de hoți de buzunare la Chișinău și dezlănțuindu-se apoi pe trei voci la București într-o odă a bucuriei de a fi român). Din păcate, scenariștii s-au grăbit să spună totul dintr-o singură suflare (devenită oftat spre final), iar regizorul s-a mulțumit cu încredințarea partiturilor unor voci masculine exersate. Corina Druc ne șoptește la ureche că este doar un element de butaforie. Cele câteva imagini cu încărcătură simbolică, lucrate sârguincios de Petre Petrescu, sunt departe de a ne sădi în suflet o primăvară, așa cum ne-am imaginat-o înaintea vizionării filmului. Aceasta nu pentru că am fi dorit neapărat să ascultăm trilul de privighetoare înainte de termen, ci, mai degrabă, din speranța de a asculta altceva în locul flașnetei mânuite în ritmul caruselului pus în mișcare de același „maestru”.

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016,